C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: ”Cum îţi construieşti duşmanul”

Pe holurile coclite ale administraţiei americane, orice învârtitor de mătură poate deveni un posibil făcător de istorie. Poate v-aţi gândi că lucrurile aşa sunt de când lumea. Cum la curtea Franţei, cel care-l spăla pe rege pe mâini era de o importanţă colosală, având – prin ceea ce-i putea strecura regelui – drept de viaţă şi de moarte asupra unora, la fel probabil că ar fi normal să se întâmple şi în America de azi.


Putem totuşi să ne gândim că nobilimea de curte din Franţa avea o lungă descendeţă(anterioară anului 1400), că, după naştere, cel care urma să stea la curtea Franţei avea parte de o lungă pregătire şi că, până la urmă, totul se desfăşura în cadrul unui foarte interesant raport de forţe menţinut în echilibru de către rege. Astfel parcă avem o cu totul altă imagine. Spun asta pentru a nu se face, din eroare, vreo comparaţie cu ceea ce se întâmplă în SUA.

Acolo, orice ghiolban terminând o universitate zisă de prestigiu(în realitate o fabrică de memorizare a unor rezumate ultracondensate şi prost făcute) se poate trezi încadrat în infernala maşinărie guvernamentală şi poate deveni, printr-un cumul de factori, cauza unor dezastre la scară planetară.

Să luăm un exemplu ale cărui efecte le simţim azi. Totul a pornit de la o analiză prost făcută, conform căreia, climatul mondial de înţelegere şi cooperare slăbeşte adeziunea cetăţenilor americani faţă de stat, aceasta putând cauza, în final, ruperea SUA. Şi-atunci, pentru menţinerea marii naţiuni s-a inventat un duşman: terorismul. Care duşman servea cel puţin două scopuri: pe de-o parte întărea teoretica adeziune a cetăţeanului american, iar pe de altă parte avea ca efect creşterea puterii serviciilor secrete americane tocmai pentru a putea „combate” asemenea fenomene. Cunoaşteţi amplitudinea terorismului, aţi trăit această demenţă a istoriei recente. Spectacolele groteşti puse în scenă de serviciile secrete au fost mega show-uri desfăşurate fastuos şi transmise live pe toate canalele posibile. Terorismul a intrat în viaţa noastră de zi cu zi pe uşa din faţă. După ce s-a dezmeticit lumea au trebuit căutaţi duşmanii, cu alte cuvinte cauzele care-au făcut posibile asemenea nebunii de neimaginat. Şi-au fost găsiţi la fundul pământului, într-un Afganistan în care tot nişte acoliţi de-ai CIA făceau regulile prin instituirea unui regim extremist de teroare. S-au făcut acuzaţii, s-au început războaie, iar show-ul mediatic a fost alimentat cu informaţii. Non stop informaţii reale pornite de la presupoziţii false. Spectacolul însă nu putea ţine la infinit. Publicul-consumator de ştiri s-a plictisit şi întreg spectacolul tindea să cadă în derizoriu. Asta spre dezamăgirea scenariştilor care, după două războaie(Irak şi Afganistan) plănuiau atragerea altor acoliţi şi sporirea climatului de teamă.

Problemele au apărut în momentul în care naţiuni partenere au început să se cam îndoiască de oportunitatea punerii în scenă a respectivului spectacol. Costurile erau mari, iar profiturile inexistente. Cea mai vehementă contestatară a acestei aberaţii a fost Rusia, confruntată cu un cost mult mai mare decât şi-ar fi putut permite. Având pe de o parte opoziţia ţărilor partenere şi, de cealaltă parte, plictisul propriilor cetăţeni, băieţii din spate s-au gândit la un alt scenariu, anume acela al reinventării unui fost duşman, adânc întipărit în mentalul colectiv: Rusia. Însă cum poţi provoca un prieten cu care stai la masă şi care, în plus, e insignifiant din punct de vedere militar faţă de tine? S-a început cu provocări mai mici sau mai mari. Deplasări de trupe spre graniţele Rusiei, ameninţarea cu atragerea unor foste republici sovietice în blocul Nord-Atlantic şi provocări pe faţă.

Un exemplu de manual a fost criza georgiană. Un telegidat al CIA – Mihail Saakashvili – este propulsat preşedinte al Georgiei, beneficiind din belşug de fonduri şi know-how americane. Urmând o agendă agresivă la adresa Rusiei, Saakashvili lansează complet aberant o acţiune militară în Osetia de Sud. Vladimir Putin înţelege din aceasta că Rusia e atacată de către partenerii occidentali şi ordonă un atac la scară asupra Georgiei. Raportul de forţe este disproporţionat, însă teama lui Putin a fost aceea că SUA – prin proxy-ul ONU – va acuza Rusia şi o va ataca. Pentru a preveni această situaţie a activat „protocolul nuclear” deoarece intuia un atac iminent la adresa Rusiei. Cei de la CIA au grijă să informeze atât proprii oficiali cât şi pe cei ai ţărilor aliate asupra activării „protocolului”. Absolut toţi au simţit o transpiraţie rece, un fel de remember al fostului conflict dintre comunism şi occident. Media occidentală a început să înfiereze „diavolul roşu”, în timp ce Putin era confruntat cu o realitate cruntă: armata sa era aproape în degringoladă, tehnologia învechită, iar graniţele „maicii Rusii” erau mai ameninţate decât oricând în istorie.

Conflictul georgian i-a declanşat lui Putin exact ceea ce tartorii americani din spatele scenei doriseră: investiţii în dotarea armatei, astfel încât Rusia să redevină – cel puţin în ochii publicului – un duşman la fel de redutabil ca în trecut. Culmea, după criza georgiană, Rusia a continuat să rămână membră cu puteri depline în comitetele şi comiţiile globale, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta, în timp ce media occidentală punea pedala pe propagandă, reşapând întreaga retorică antisovietică. Putin şi-a canalizat investiţiile în direcţia reorganizării şi retehnologizării armatei. Pe partea cealaltă, George Friedman calculează momentul zero de la care armata rusă ar fi prea puternică pentru a mai fi învinsă, cu alte cuvinte momentul în care ar trebui intervenit direct în Rusia pentru a nu se obţine o dezvoltare militară prea puternică. În urma studierii dinamicii înzestrării armatei ruse şi a alocărilor din PIB, Friedman ajunge la concluzia că „momentul zero” e anul 2014.

Iată şi misterul pentru care fix în 2014 izbucneşte Revoluţia Colorată din Ucraina. Este o provocare directă, menită a obţine răspusul militar al Rusiei şi atragerea acesteia într-un conflict proxy în care să fie aruncaţi în bătălie pionii Ucraina, Polonia şi România, puternic alimentaţi cu arme de către SUA. Scopul era cât se poate de simplu: secarea de resurse a armatei ruseşti. Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Rusia refuză să-şi asume atacul asupra Ucrainei, utilizând, de asemenea, forţe proxy. Nu putem şti la acest moment dacă operaţiunile Rusiei au fost pur întâmplătoare sau dacă serviciile ruseşti de informaţii au reuşit să pună mâna pe planul american şi să-şi pregătească din timp contraatacul. Cert este că, în loc să atace direct – aşa cum o făcuse în Georgia – Rusia a părut mai degrabă pasivă, atacând mai degrabă prin intermediul declaraţiilor şi al mijloacelor legale. A fost însă doar o temporizare tactică. Peste noapte au apărut „soldaţi ai nimănui”, „armate de fantome” luptând împotriva noului regim de la Kiev. Rusia e acuzată pe faţă, însă nu se găsesc dovezi palpabile ale amestecului său. Toată lumea ştie că sunt ei, dar nu există nici măcar o dovadă! Între timp situaţia se înrăutăţeşte. Crimeea îşi declară independenţa şi votează masiv pentru alipirea la Rusia, situaţie care respectă adevărul şi realitatea istorică. Estul Ucrainei este în flăcări, devenind un `no man’s land`.

Rusia este acuzată de agresiune şi se trece la pasul doi al operaţiunii de anihilare: blocada economică. Se speră că astfel planul de înarmare pus la punct de către Putin va sucomba din lipsă de fonduri. Se obţine însă efectul contrar. Rusia contraatacă economic prin vânzarea masivă de bonduri americane. SUA începe presiunile pentru izolarea financiară a Rusiei. Iniţial se reuşeşte chiar blocarea operaţiunilor financiare ale cetăţenilor ruşi: fondurile sunt blocate aiuristic în băncile occidentale, cardurile ruseşti nu mai funcţionează, transferurile de fonduri prin SWIFT nu mai merg pe relaţia Rusia. Un haos economic ameninţă puternic fotoliul lui Putin. Rusia impune restricţii economice similare, însă obţine efecte contrare. Chiar dacă restricţiile lovesc în producătorii alimentari europeni, în Rusia începe o mini-criză alimentară care-i obligă pe responsabili să scoată rezervele strategice la bătaie şi să importe orice. Între altele chiar şi carne de aligator!

Ceea ce s-a obţinut însă a fost un rezultat contrar. Putin a conştientizat rolul păgubos al dependenţei de importuri şi a accelerat în dezvoltarea propriei infrastructuri economice. Încurajarea investiţiilor în agricultură şi în restul industriei alimentare n-au avut mult de aşteptat până să-şi arate roadele. Stabilizarea pieţei interne s-a făcut într-un singur an(!!!). Peste noapte Rusia a devenit cel mai mare producător de grâu al planetei, aruncând în derizoriu agricultura americană. În timp ce fermele americane devin nerentabile din cauza costurilor mari, ruşii investesc în creşterea producţiei inundând piaţa mondială cu cereale. Exporturile alimentare ale Rusiei au devenit aproape la fel de mari cu cele de hidrocarburi contribuind pe deplin la PIB. Şi nu e singurul domeniu în care Rusia contraatacă. Izolarea financiară şi restricţiile bancare au avut ca efect dezvoltarea propriului sistem de carduri şi a propriului sistem de plăţi, concurent direct al SWIFT.

Culmea e că absolut toate planurile de îngenunchere a Rusiei au avut în practică efectul contrar, confirmând parcă zicerea că „ceea ce nu te omoară te întăreşte”. Şi iată-ne acum, la peste douăzeci de ani de la ideea creaţă a unui prostovan de pe lângă Casa Albă care s-a gândit că e cazul să întărească adeziunea patriotică a gloatei americane. După imbecilele spectacole ale terorismului şi după re-segregarea lumii, America s-a trezit că vrea să fie „great again”. Mai poate oare? După ce Putin a transmis „săgeata hipersonică”, întreg complexul militaro-industrial american e în suferinţă. Obişnuită cu alocările bugetare generoase contra slide-uri frumos realizate, gigantica structură coruptă a statului american e pusă în faţa duşmanului pe care şi l-a creat singură. Practic America se confruntă acum nu cu Rusia, ci cu propria prostie, propria lipsă de preocupare care-a făcut-o să-şi inventeze un duşman. Este o luptă din care, cred eu, n-are cum să iasă întreagă. Şi asta mai ales prin prisma faptului că, adevăratul duşman pe care şi l-a crescut singură la piept încă nu a scos capul. Dar despre aceasta vom mai avea timp să discutăm.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss