Analize și opinii

Cum îşi omoară guvernele proprii cetăţeni

În imagine, urmările exploziei din gara oraşului Bologna.



Povestea spionului otrăvit (Oare chiar e otrăvit? L-a văzut cineva, există vreun raport medical, ştie cineva, dincolo de informaţiile puţin credibile şi oricum, caraghioase ale oficialităţilor, care este în realitate starea lui şi a fetei sale?) este atât de absurd şi abuziv prezentată de oficialităţi şi mediatizată de presa nomenclaturistă, încât nu poate să nu ducă cu gândul la un tipar, de acum, foarte cunoscut, cel al steagurilor false (înscenărilor).

Diferit faţă de alte evenimente de acest tip, ar fi numai maniera stângace, chiar caraghioasă în care a fost condusă de guvernul britanic, ceea ce pare a indica o însăilătură grăbită şi nu o acţiune meticulos gândită, şi informaţia, cunoscută de multă lume, despre astfel de înscenări sângeroase şi mincinoase. În ceea ce priveşte însăilătura, de exemplu, după cum relatează Craig Murray, fost ambasador britanic, nici măcar specialiştii de Porton Down, unitate militară specializată, nu au fost de acord să identifice gazul ca fiind vestitul „Novichok”. O explicaţie destul de credibilă a subţşirimii poveşti, în care se aduc acuzaţii fără nicio dovadă, ar fi că înscenarea a fost făcută de alt stat şi pusă englezilor în braţe. Dar despre această afacere pe larg în alt material.

Steagul fals (din engleză, false flag), reamintesc, este înscenarea unui eveniment îngrozitor, pe seama unui duşman politic şi folosirea lui ca pretext pentru pornirea unui război, sau adoptarea unor legi draconice în numele securităţii naţionale.

Există de mai mulţi ani o listă lungă de astfel de steaguri false, demonstrate documentat şi, ulterior, unele recunoscute de organizatori, la care s-au adăugat aproape an de an noi evenimente. Problema extrem de gravă nu este actul înscenării în sine, ci urmările lui, majoritatea fiind „motivaţia oficială” a unui stat agresor de a începe un război, o intervenţie, de a orgaiza o lovitură de stat, împotriva altuia, desfăşurări soldate cu milioane de victime şi uriaşi distrugeri.

Dovezi irefutabile despre astfel de acţiuni sunt datele, cunoscute extrem de bine de aproape 30 de ani, ale Operaţiunii Gladio – după numele primit în Italia, acolo unde a fost şi adusă la lumina zilei activitatea criminală a unei reţele subversive a NATO. Altfel spus, Gladio este acum un secret cunoscut. Există cărţi, filme, chiar şi BBC-ul a făcut un film de două ore şi jumătate al cărui link îl găsiţi aici împreună cu un alt film, un întreg site care îi este dedicat, şi este descrisă chiar şi pe, altfel foarte corecta politic, Wikipedia. Presa românească a prezentat-o şi ea, în anii din urmă, şi detaliile se găsesc pe multe site-uri româneşti – fac această precizare pentru cititorii care citesc numai în română.

Pe scurt, este vorba despre o reţea teroristă a NATO din Europa de Vest, de tipul „stay behind” (rămâi în spate), cum de fapt s-a şi numit iniţial, implicată în masacre de tip steag fals, dintre care cel mai cunoscute sunt cele din Italia. Iată o scurtă prezentare a acesteia dintr-un text mai amplu pe care îl găsiţi aici.

Cercetări recente au arătat că armate sub acoperire au existat pe tot teritoriul Europei Vestice în timpul Razboiului Rece. Coordonate de către NATO, ele erau administrate de către serviciile secrete militare europene în cooperare cu CIA şi cu serviciul secret britanic, SIS şi MI6. Antrenate împreună cu Beretele Verzi ale SUA şi Serviciul Special Aerian Britanic (SAS), aceşti soldaţi clandestini ai NATO, înarmaţi şi pregătiţi împotriva unei potenţiale invazii sovietice şi a ocupării Europei Vestice, dar şi împotriva aşezării la putere a partidelor comuniste. Această reţea clandestină internaţională acoperea întreaga suprafaţă a statelor membre NATO – Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Turcia -, dar şi tări europene neutre, precum Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia. Existenţa acestor armate clandestine a ramas în secret în timpul războiului rece până în 1990, când prima aripă a reţelei internaţionale a fost descoperită în Italia. Acolo a primit numele de cod “Gladio”, numele latin dat sabiei scurte cu două tăişuri. În timp ce presa susţinea că armata secretă a NATO a fost “un bine ascuns, şi cel mai distrugător secret de la al II lea Razboi Mondial incoace”, guvernul Italian a adus critici aspre şi a promis că va desfiinţa această armată secretă. Italia a susţinut că armate clandestine identice au existat în toate ţările vestice. Această declaraţie s-a dovedit a fi corectă, iar cercetările următoare au descoperit existenţa grupurilor respective. În Belgia, armata secretă a NATO avea nume de cod SDRA8, în Danemarca Absalon, în Germania TD BDJ, în Grecia LOK, în Luxemburg Stay Behind, în Olanda I&O, în Norvegia ROC, în Portugalia Aginter, în Elveţia P26, în Turcia Counter-Guerrilla şi în Austria OWSGV. Numele acestor organizaţii au ramas un secret în cazul Franţei, Finlandei, Spaniei şi Suediei.

Analistul american Saker, afirmă că reţeaua este autoarea unei serii nesfâşite de evenimente, care au asigurat un pretext pentru intervenţii – de la masacrele de la Markale, în Bosnia, la „genocidul” de la Srebrenica şi, desigur, la cel mai mare dintre toate, 9/11. … fiecare dintre aceste evenimente au fost însoţite de o propagandă uriaşă, care susţinea în mod absurd şi chiar promova naraţiunea oficială, chiar şi atunci când era evident că nu avea niciun sens, cum ar fi că două avioane au pus la pământ trei turnuri din oţel.

Câteva exemple despre astfel de acţiuni teroriste soldate, unele, cu un mare număr de victime, sunt:

Omorârea primului minstru turc (1960)

Bombele din Portugalia (1966)

Masacrul din Piazza Fontana, Italy (1969)

Atacurile teroriste din Turcia (1971)

Bomba de la Peteano, Italy (1972)

Masacrul din Brescia, Italy şi cel din trenul Roma-Munchen (1974)

Masacrul din Istanbul, Turcia (1977)

Masacrul Atocha din Madrid, Spania (1977)

Răpirea şi omorârea prim-ministrului italian Aldo Moro (1978)

Atentatul cu bombă din gara Bologna, Italy soldat cu 85 de morţi şi peste 200 de răniţi (1980)

Masacrarea prin împuşcare a 28 de clienţi ai unor magazie în Brabant, Belgia (1985)

Un document oficial al statului italian în legătură cu această reţea este un raport de 300 de pagini în care se spune că SUA sunt responsabile pentru construirea unei strategii de tensiune, în care, prin explozii aleatorii în public şi ameninţarea cu o lovitură de stat a extremei stângi au fost folosite pentru a stabiliza controlul politic de centru-dreapta asupra ţării.

Fostul prim ministru italian, Giulio Andreotti, un judecător italian, Felice Casson şi fostul şef al serviciului de contr-spionaj italian, generalul Gianadelio Maletti sunt personaje care au recunoscut că NATO, împreună cu Pentagonul şi CIA, au desfăşurat atentate cu bombe în Italia şi alte state europene din anii ’50 până în anii ’80, dând vina pe comunişti.

Andreotti a vorbit despre Gladio în 24 octombrie 1990 şi a înmânat Comisiei Stragi, comisie parlamentară condusă de Giovanni Pellegrino, care avea misiunea de a investiga afacerea Gladio, o listă de 622 de civili, membri ai reţelei. Tot Andreotti a declarat că au fost distruse 127 de ascunzători de arme.

După cum afirmă un fost participant al acestui program secret: Trebuia să ataci civili, oameni, femei, copii, oameni nevinovaţi, oameni necunoscuţi, departe de orice joc politic. Motivul era simplu. Se presupunea că trebuie forţaţi aceşti oameni, opinia publică italiană, să se întoarcă către stat şi să ceară mai multă securitate … astfel încât să poată să fie declarată o stare de urgenţă şi oamenii să renunţe de bună voie la libertatea lor pentru siguranţă.

Exact acelaşi lucru, privind atacarea orbească a oamenilor, l-au declarat de curând şi participanţii, criminali plătiţi, la masacrul de pe Maidan, din Ucraina.

Exact astfel de evenimente sunt şi exact astfel de urmări au avut toate atentatele teroriste din Europa şi SUA din ultimii câţiva ani, puse în seama teroriştilor islamişti, despre care vom vorbi într-un material separat, destinat lor.

Autor: Paul Ghițiu

Sursa: Flux.md