C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cum e posibil ca tinerii de azi, frumoși și liberi, desigur, să fi devenit atât de liberi încât nu se simt datori să-și moștenească și să-și continue străbunii?

Marea naționalizare din anii 1948 – 1950, realizată prin Legea Naționalizării din 1948 (L111/11.06.1948) vizând întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, și prin Decretul 92 din 12.04.1950 vizând  nationalizarea unor imobile ale fostilor industriasi, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti şi celorlalte elemente ale marii burghezii, imobile cladite ale exploatatorilor de locuinte, hoteluri şi alte asemenea, a reprezentat un rapt de proporții în numele ideologiei comuniste, prin care averi private (unele uriașe, altele derizorii) treceau în proprietatea statului în mod abrupt și fără căi de atac pentru păgubiți.



Tot un rapt de proporții s-a înregistrat și după prăbușirea regimului comunist din decembrie 1989, dar în sens invers: proprietăți ale statului, inclusiv bugetul, de stat, au devenit ținte preferate de devalizare pentru o categorie de grăbiți în ale înavuțirii, care au considerat că procesul firesc de acumulare de capital, acela prin muncă cinstită și asiduă, este prea lent pentru lăcomia lor galopantă. Umbrela sub care aceștia și-au camuflat ingineriile de hoție nu a mai fost una ideologică ci pură ipocrizie plecând de la invocarea folosirii noilor vehicule ale economiei de piață: noi știm să mirosim oportunitățile, noi știm să negociem, noi știm să facem afaceri, noi suntem pionierii atât de așteptatului capitalism românesc.

După care s-a produs revelația. Dureroasa revelație. Anume că noua burghezie s-a edificat pe o uriașa corupție. Instituțională, statală, transpartinică. Alimentată de la cea mai facilă și regulat alimentată sursă: bugetul de stat. Adică din banii noștri, ai tuturor contribuabililor.

Acum, în 2017, generația născută în 1989 împlinește 28 de ani. S-au strâns, deci, cam zece promoții postrevoluționare de tineri trecuți de vârsta majoratului care activează pe piața de muncă din România în viața reală, aceea a trăirii pe cont propriu.

Dacă punem la socoteală faptul că nici cei care în 1989 împlineau 10 – 12 ani nu prea avuseseră minte și timp să înțeleagă cu adevărat ororile comunismului îndurate de părinții și bunicii lor, ajungem la concluzia că, în prezent, forța de muncă românească cu vârste cuprinse între 18 și 40 de ani este nemarcată de și aproape indiferentă la fenomenul comunist care a schilodit țara asta din 1945 până în 1989.

Această diferență majoră de raportare la fenomenul comunist, cauzată de existența sau nu la nivelul subiecților a unei relații nemijlocite cu acesta, produce în societatea românească de azi o falie  traumatizantă. Care explică în bună măsură conflictul între generații, ruptura aproape ireconciliabilă între sistemele de valori ale acestora, ruptură identificată la nivelul vârstei de 40 – 45 de ani.

Andrei Pleșu declară că, probabil, nu a înțeles nimic din viață din moment ce tânăra generație îl ironizează că pune atâta preț pe lecția aspectelor mutilante din trecut, nefiind în stare să aprecieze la justa valoare meritele lui Ceaușescu „în materie de politică externă, despre blocuri, metrou şi bilete sindicale la Sovata”.

Aici, până la un punct, consonez cu exasperarea domnului Pleșu. Cum e posibil ca tinerii de azi, frumoși și liberi, desigur, să fi devenit atât de liberi incât să nu-i mai lege nimic de istoria recentă, de suferințele părinților lor; să ajungă ca, la numai 30 de ani distanță de grozăviile torționariste ale securității roșii, ei să devină nu doar susținătorii, dar și apologeții instituțiilor de fortă de acum, create de Traian Băsescu și care își dau adevărata măsură a ticăloșiei lor în slujba lui Klaus Iohannis.

Consonez cu exasperarea domnului Pleșu dar nu pot muta în derizoriu, ca domnia sa, explicațiile acestei pierderi de memorie. Aici nu e vorba de stânga și de dreapta, de faptul că „O tînără generaţie de intelectuali pare să fi decis că nu poţi fi ”de stînga” (ceea ce mi se pare o opţiune nu doar legitimă, dar şi necesară), fără să fii împotriva ”anti-comunismului”, adică uşor pro-comunist.”

Aici e vorba de o deznaționalizare prin globalizare. Acești tineri nu se mai consideră români, cu bunele și relele acestei apartenențe. Nu se simt, așadar, datori să-și moștenească și să-și continue străbunii. Ei sunt cetățeni ai Europei, ai lumii largi, și-și pretind drepturile care decurg de aici. Vor salarii ca-n occident, vor investiții, dezvoltare și hoție redusă, ca acolo. Și, tot ca acolo, drepturile omului nu li se înfățișează ca o temă de baricadă pentru că ele, acolo, există și sunt respectate, deci nici la noi nu ar avea cum să fie altfel.

În zadar arăți acestei tinere generații abuzurile monstruoase comise de instituțiile de forță ale anului 2017 chiar sub ochii ei. Geaba îi sunt înfățișate derapaje oribile de la democrație care acolo, în țările model, ar incendia societatea până la revoluție. Nu vor să le recepționeze și, de aceea, își astupă cum pot și ochii și urechile. Preferând să evadeze într-o lume virtuală, a like-urilor și cântatului în strună, în care își regăsesc motivațiile egoiste și se încarcă de sentimentul justeții.

În comunism s-a furat cu ideologia. Acum, în acest capitalism canibalizat, se fură cu ipocrizia. Se fură în numele anticorupției, cu legea, cu instituțiile de făcut dreptate, cu paznicii de apărat țara. De aceea se fură revoltător, ostentativ, sfidător, din bugetul țării adică din banii fiecăruia. E de înțeles, deci, revolta justițiaristă, până la turbare, a tinerei generații (și nu numai).

Nu cu această revoltă sunt în dezacord. Ci cu orbirea, cu lipsa de discernământ care o acompaniază. Și care o fac atât de vulnerabilă la manipulare. Căci nu e suficient să lupți pentru o cauză bună. Depinde și cu cine te aliezi în această luptă și către ce scopuri obscure te împinge acest aliat.

Pentru că, să recunoaștem: nu poți, în același timp, să pretinzi că aperi valorile fundamentale ale democrației și să te declari solidar cu cineva care susține că drepturile omului sunt un lux.

Pur și simplu, nu se poate!

Sursa: Contele de Saint Germain

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss