C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cristian Pătrașcu: ”Și noi eram Charlie Hebdo! Eram, în realitate, o erupție vulcanică de ignoranță și ipocrizie!”

Nu m-ar fi mirat prea mult o adaptare a sloganului de după Charlie Hebbdo la zilele astea, de după incendiul de la Catedrala Notre Dame. Încă îl mai aștept. „Nous sommes Notre Dame!” („Noi suntem Doamna Noastră!”).



Ar fi o erezie, o blasfemie? Dar ce mai știe lumea noastră despre blasfemii sau erezii?! „Notre Dame” înseamnă „Doamna Noastră”, cu referire la Fecioara Maria. Și, iertat să fiu!, dar trebuie să o spun: Și noi suntem „Doamna Noastră”, fecioare și feciorelnici manufacturieri ocazionali și controlori abili ai propriilor noastre emoții pozitive, pe care le eliberăm, cărora le dăm drumul, precum porumbeilor albi din cuști, la evenimente speciale. Avem cu toții, bărbați sau femei, o „latură feminină”, de o debordantă sensibilitate, pe care nu ne este jenă să o expandăm… dacă momentul este potrivit. Dar numai dacă se împlinesc condițiile!

De ce să suspinăm pentru o biserică din secolul al IV-lea, ca Sfinţii Serghie şi Vah, din Maaloula, din Siria, din care nu a mai rămas nimic, în 2013? Nu știm, iar dacă aflăm trebuie să ne recunoaștem că nu ne interesează prea mult. În definitiv, nu suntem chiar atât de creștini sau civilizați încât să plângem pentru orice biserică… Dar trebuie să fim creștini sau civilizați atunci când un incendiu afectează o catedrală gotică din secolul al XIII-lea din centrul Parisului. Chiar dacă nu am vizitat-o și trebuie să recunoaștem în sinea noastră că nu știam, printre atâtea informații, prea multe despre existența ei. Chiar dacă imediat aflăm că în câțiva ani va fi reconstruită. Chiar dacă aflăm că nu s-a pierdut prea mult. Dar trebuie să deplângem …Acum! Cât este timpul! Doar e vorba despre o catedrală și încă în centrul Parisului. Și noi doar suntem, precum ceilalți… Noi suntem oameni civilizați!!!

Cât putem să deplângem că în Sana, capitala Yemenului, are loc un atac terorist în care mor 33 de oameni, iar alți 66 sunt răniți? Cât ne-am obișnuit să o facem, puțin, spre deloc, pentru că astfel de atacuri au loc atât de frecvent într-o anumită parte a lumii, încât abia mai încap între știri. Dar în aceeași zi, în mijlocul Parisului, are loc un atac terorist în redacția unui ziar, Charlie Hebdo, și mor 12 oameni …Și devenim Charlie Hebdo! În Baga, în Nigeria, avusese loc un masacru terorist, se strângeau cadavre în aceeași zi. „Peste 2.000 de morți”, cei mai mulți copiii. Dar noi nici nu am aflat, sau dacă am aflat, nici nu am putut conștientiza enormitatea. Pentru că eram Charlie Hebdo. Într-o parte, mii de copii nevinovați uciși înainte de a face prima alegere importantă în viață, în partea cealaltă, bărbați maturi care insultau cum puteau mai bine religia a peste un miliard și jumătate de oameni și se angajau astfel inconștienți și distrați într-un război. Și noi eram Charlie Hebdo! Cum să fim Baga?! Eram, în realitate, o erupție vulcanică de ignoranță și ipocrizie!

Ani de zile o țară întreagă, Siria, a fost pusă la pământ de război, cu sânge și moarte, cu biserici, cu cimitire, cu muzee, cu spitale, cu orișice clădire care adăpostea oameni nu incendiate, dar făcute pulbere. Și toți am ridicat din umeri, cel mult. Dar acum a luat foc o clădire istorică, simbol, din mijlocul Parisului și noi nu am uitat că suntem sensibili, nu am uitat că aparținem civilizației. Civilizației simbolurilor, prin urmare, nu umane.

Avem o conștiință pe care o activăm atunci când căpătăm cunoștințele, nu căutăm cunoștințe pentru a conștientiza. Nu are sens să o facem de unii singuri. Trebuie să epatăm, nu să interiorizăm. Nu ne-ar ajuta cu nimic, dimpotrivă. Ne sensibilizăm atunci când subiectul devine despre sensibilitate. Ne șocăm odată cu cei care ne șochează. Deplângem atunci când se deplânge. Plângem atunci când se plânge. Nu plângem de unii singuri! Niciodată! Nu are rost! Ba chiar ceilalți ne-ar putea privi ca pe niște ciudați. Am putea ieși din piesă, ne-am pierde rolul din piesă, din marea piesă. Aparținem civilizației. Civilizației spectacolului. Lumea noastră trebuie să știe să facă spectacol, trăiește în spectacol și pentru spectacol. În afara spectacolului am putea fi doar noi. Și ce să facem doar cu noi?!

Am reușit performanța de a fi practici și pragmatici în lumea sensibilității, cu propriile noastre simțuri. Pe care, dacă nu putem să le exteriorizăm, nici nu le interiorizăm. Pe care, mai mult, le-am externalizat, ne sunt furnizate în masă, producții de serie, gata ambalate, iar noi le servim, le consumăm, și producem ceea ce se cere de la noi: deșeuri. Toate tipice, pentru rolurile diferite pe care ni le-am asumat. Nimic original, nimic autentic. Suntem cu toții „Doamnele Noastre”, mironosițe sensibile și corespunzătoare, care plângem când trebuie (când mor 12 oameni la Paris, și nu 2.000 la Baga), ne consternăm când trebuie (când arde o catedrală din secolul XIII în Paris, și nu când dispare o biserică din secolul IV în mijlocul deșertului), ne eliberăm latura sensibilă, feminină în societate atunci când se cere…

Am învățat din filmele americane că cele mai frumoase cereri în căsătorie, momente cândva intime, se petrec la restaurante sau mai degrabă pe ecrane mari, în săli mari, pe stadioane, cu public, cu cât mai mult public. Știm că problemele se discută de pe tarabe, fie în bășcălie, fie în dezbateri. Celelalte doar la psiholog. Altfel ele nici nu există. Nu mai trăim în noi nimic. Nu are niciun sens. Doar suntem numai noi. Nu mai învățăm nimic pentru noi, ci doar ca să ne ajute cu ceilalți. Cuvintele există pentru ca noi să putem arăta elocvență, sentimentele există pentru ca noi să putem afișa sensibilitate, binele și frumosul pentru ca noi să le putem remarca în fața celorlalți, răul și urâtul pentru ca să le putem demasca. Toate există nu pentru ca noi să putem afla și arăta cum suntem, ci ce suntem, ce roluri ne-am asumat, într-o piesă pe scena mai mică sau mai mare a lumii. Iar rolul și scena trebuie să fie cât mai mari, pentru că dacă suspini după o mică biserică distrusă cu totul în Siria ești ridicol, în fața unui public apatic și neînsemnat, dar dacă oftezi după o mare catedrală incendiată în Paris ești popular și plenar, în fața civilizației… Biserica nu va mai apărea pe fața pământului niciodată, catedrala va fi aceeași în cinci ani. Dar nu e important. Noi ne-am jucat rolul pe care ni l-am rezervat, printre ceilalți, odată cu ei. Și, până la urmă, poate că așa trebuia să fie. Poate. Dar numai dacă și Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile doar demonstrativ…

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimus.ro

Related Posts

3 Responses “Cristian Pătrașcu: ”Și noi eram Charlie Hebdo! Eram, în realitate, o erupție vulcanică de ignoranță și ipocrizie!””

  1. Ghita Bizonu' says:

    nu eu nu eram Charlie .. pentru ca in 1968 eu nu aplaudam aia care dadeau foc la DeeSses pe Champs Elysee , eu aplaudam les Ceux qui la Republique ont Sauve.
    Si mai zic ca dreptul meu se opreste unde incepe dreptul altuia . Si ca uni sunt dispusi sa isi bage picioarele in ea de viata si lege ptr ca au fost insultati . Nu e bine da se intampla si daca unu iti zice „daca te dai la nevasta meu te tau!” este bine sa il asculti sau sa porti lenjerie metalica si nu are rost sa discuti despre ca suntem in anul 2014 mileniul 3 si nu Sicilia sec XIII….

    Eu nu sunt/am fots Charlie fiindca in primul rand nu insult religia altuia, nu salut cu gutute Morgen, nu ma comportam indecent fata de femei si imi tin slitul inchis.

    Oricum nu este decent (si juneori sanatos) sa insulti religila altuia, sa strigi osbecenitati dupa femei … ca nu se stie !!! Ca poti da peste unu care se exprima cu pumnu sau AK ul … aleas vitaee …

  2. gheorghe says:

    “Avem cu toții, bărbați sau femei, o „latură feminină”…”
    Poate tu si poate e mai bine sa taci…
    Ceea ce este neutru, comun oricarei fiinte nu este nici feminin, nici masculin.
    ====
    Uita pe hinduistul mascat Jung si pe marxistul Freud.

  3. ... says:

    Noi eram Charlie Hebdo. Ei erau “Colectiv”?

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss