Analize și opinii

Cristian Moisoiu: ”Despre hidrele care separă azi România (III)”

Așadar, miza protestelor din România nu este justiția sau anticorupția. Declarativ, cauza protestelor o reprezintă corupția din sfera guvernării, iar la modul extins, a întregii clase politice. Miza protestelor o reprezintă înnoirea clasei politice, eliminarea treptată a partidelor naționale şi instituirea unei forme de guvernământ cu o suveranitate statală diluată, sub influența forțelor globaliste, fie ele publice sau private.



Câștigătorii și pierzătorii globalizării

Suntem în An Centenar, dar societatea românească pare scindată in mod ireconciliabil. Vedem că nu mai există niciun fel de dialog, doar unul al surzilor. Bulele pe Facebook sunt clar separate şi nu interacționează decât pentru a se înjura reciproc. Taberele politice sunt din ce in ce mai radicale, constatăm din acțiunea puterii şi reacțiunea străzii. Mass-media este împărțită între cele două tabere şi împrăştie propaganda cu aceeaşi frenezie.

Chiar dacă strada aparent dă tonul şi se proclamă drept „vocea românilor”, apărătoarea democrației liberale, a justiției şi a orientării pro-europene a României, ea blufează la toate aceste capitole. Strada nu reprezintă o majoritate, nu este democratică, propune şi susține un model de justiție revanşard, cu grava imixtiune a instituțiilor de forță din sfera securității naționale, o justiție folosită ca instrument de control politic, în esență anti-europeană. Grupul #rezist se dorește a fi avangardist, progresist și forțează un nou constituționalism.

În ciuda afișării sale ca apărător al statului de drept, în realitate, cei mai mulți participanți și activiști ai mișcărilor de stradă nu sunt confortabili cu actuala ordine constituțională și susțin, prin acțiunile lor, răsturnarea ordinii de drept. Sunt câteva paliere dinspre care poată fi privită acțiunea străzii: legitimitatea, moralitatea și modalitatea. În discuția legitimității, grupul #rezist se afirmă ca apărătorii direcției pro-europene a României și a justiției independente. Am arătat anterior că nu este așa. Mai mult decât atât, protestele au început imediat după desfășurarea unor alegeri democratice, contestând astfel rezultatul alegerilor. Legitimitatea este de partea celor care au câștigat alegerile. Din perspectiva moralității, strada solicită instituționalizarea unui for moral tutelar, identificat până acum în DNA, care ar avea misiunea de a ”curăța” clasa politică de hoți, corupți și ”penali”, forțând sau făcând abstracție de legalitate. Acest for moral s-ar situa în afara statului de drept, misiunea sa fiind una reformatoare nu doar pentru clasa politică, ci pentru întreaga societate românească, pe care grupul #rezist o consideră retrogradă sau cel puțin insuficient de matură cât să accepte în mod democratic noile direcții ideologice de progres. Din perspectiva metodei, până în prezent, s-au desfășurat acțiuni de presiune la adresa autorităților, sub forma protestelor de stradă, multiplicate prin instrumentele de manipulare din social media, radio și televiziune, aflate sub influența diverselor părți interesate, publice sau private, interne și externe. Dacă misiunea este de a genera o revoluție, este greu de crezut că ordinea constituțională poate fi răsturnată pașnic. De aceea, protestele au degenerat în ultima perioadă, avansând de la o formă pașnică la forme mai violente.

De partea cealaltă, se găsesc exponenții din partidele tradiționale, în special PSD, cel mai mare partid de după 1989, dar și parte din PNL (fost PDL), ALDE și UDMR. Ce li se reproșează acestora? Li se reproșează în special că nu vor să se reformeze (PSD), că susțin în vârful ierarhiei persoane corupte, provenind din cercurile de interese formate  în perioada de tranziție cu scopul prăduirii avuției statului. Trebuie admis totuși că ierarhiile locale au fost constituite în mare măsură din noii îmbogățiți ai perioadei de tranziție, din neo-feudali (baroni) într-o structură socială și administrativă depășită, dar menținută astfel pentru extragerea avantajelor maxime în folosul mașinăriei de partid și a intereselor de grup. Pentru România post-decembristă, însă, în special mediul rural, dar și mic urban, sărac, nu păreau a fi alte șanse ca ierarhiile sociale și organizarea politică să evolueze altfel. În jurul acestor lideri, mulți de slabă factură, certați cu legea, s-au adunat cam toate persoanele ce puteau constitui o elită locală. Aceeași rețetă a aplicat-o și PNL, acaparat de PDL, dar și UDMR, cu particularitatea sa de partid etnic. Evoluția demografică a României, migrația în primul rând, nu face ca perspectivele să fie mai bune. Și dacă ar vrea să schimbe ierarhiile locale, nu ar găsi cu cine să le înlocuiască. Pe un alt plan, la nivel urban și central, li se adaugă eșaloanele 2 și 3 ale vechilor cadre ale aparatului de stat din sistemul centralizat, care au împânzit instituțiile statului, de multe ori căpușând agenții și companii de stat. Apoi, clientela locală și de partid, din diferite sectoare economice de activitate, dar și o parte consistentă a întreprinderilor mici de relevanță locală, care nu sunt conectate la piața globală și care suportă cu greu presiunea anti-concurențială a companiilor multinaționale, în agricultură, turism, construcții ș.a.

Vorbim așadar de o luptă pentru putere, de deținere și acaparare a pârghiilor statului, a resurselor și a pieței, a politicilor economice, în folosul grupurilor de interese rivale, unele globale și altele locale. Ambele tabere dispun și utilizează de mijloace de manipulare și dezinformare, în presă și televiziune, de structuri paralele, care desfășoară activități ”subterane”, în țară sau străinătate. Ambele tabere încearcă să-și apropie electoratul neutru, masa tăcută, care constituie partea cea mai mare a alegătorilor. Tabăra globalistă mizează pe ”elitele” globaliste, intelectuali și lideri de opinie din țară sau străinătate, pentru convingerea diasporei și prin ea, a rudelor rămase în țară, mizând pe integrarea mai rapidă în economia și cultura globală a cetățenilor plecați. Tabăra pesedistă mizează pe ”elitele” locale, pe intelectualii de stânga, dar și unii conservatori, pentru convingerea electoratului captiv economic și social, (și care a pierdut de pe urma globalizării), dar și a celui naționalist, rămas fără partid după eșuarea PRM, PPDD și a altor încercări similare. Deși există pierzători ai globalizării, ambele tabere sunt dedicate neoliberalismului globalist, cu mențiunea că tabăra globalistă tinde să respingă complet manifestarea oricărui interes economic național. (a se vedea poziția față de Legea offshore) Cum a fost preluat acest clivaj, câștigătorii versus pierzătorii globalizării, de cei care își dispută puterea? Nu pare că partidele nou constituite pe noul model globalist au capacitatea (și interesul) de a se mai plia pe acest bazin electoral rămas în urmă, concentrându-se pe urbanul mare. Oferta lor de propuneri și soluții este inexistentă. PSD, fiind structural constituit ”la firul ierbii”, mimează reprezentarea politică a intereselor acestora. De aceea, măsurile fiscale și economice pe care le ia par contradictorii, se concentrează pe măsuri neoliberale, dar din când în când adoptă și măsuri sociale.

Drept urmare, miza protestelor din România nu este justiția sau anticorupția. Declarativ, cauza protestelor o reprezintă corupția din sfera guvernării, iar la modul extins, a întregii clase politice (în 2012, se striga ”toate partidele aceeași mizerie”). Între timp, din considerente istorice, PSD, aflat la guvernare cea mai lungă perioadă din istoria post-decembristă, a fost identificat cu corupția (din 2017, ”PSD = ciuma roșie”). Protestul s-a canalizat exclusiv pe PSD din momentul în care a apărut suspiciunea că încearcă modificarea legilor justiției, pentru a își proteja ”penalii”. Acesta nu a fost însă decât un pretext. Ce este justiția în definitiv? Este un set de reguli și norme impuse prin lege, menite să apere și să corespundă unui stat de drept. Într-un stat de drept, în perfect acord cu modelul occidental, este, fără echivoc, prerogativa parlamentului să stabilească legile justiției. Mai ales că legile respective erau corelate și armonizate cu normele europene de drept și din țările dezvoltate. Ceea ce s-a pretins de la justiție de către stradă, cu concursul iresponsabil al președintelui, era cu totul altceva: impunerea unei moralități presupusă ca fiind superioară. În raport cu ce? Cine o stabilește? O formulă mai alambicată pentru despotism luminat. Și continuă acest exercițiu revoluționar, prin campania USR #fărăpenaliînfuncțiipublice, campanie populistă care nu poate avea o finalitate juridică, din cauza discriminărilor neconstituționale pe care le solicită. Este în mod evident o contradicție de fond cu fundamentele statului, care demonstrează că nu s-a urmărit niciodată respectarea legilor existente, ci impunerea unui nou tip de contract social. Așadar, anticorupția nu a avut menirea să lupte cu flagelul corupției, drept dovadă că nu au existat anchete ale DNA care să vizeze mari cazuri de corupție, privatizări frauduloase, corupția care a implicat mari companii transnaționale sau devalizarea activelor statului, despăduriri etc. Anticorupția a fost exclusiv folosită ca instrument politic, agreat din zona ambasadelor (pentru că folosea inclusiv intereselor externe), de control al guvernării şi eliminare treptată a partidelor clasice, având ca finalitate înnoirea clasei politice.

Miza protestelor o reprezintă înnoirea clasei politice, eliminarea treptată a partidelor naționale şi instituirea unei forme de guvernământ cu o suveranitate statală diluată, sub influența forțelor globaliste, fie ele publice sau private. Clasa politică nou constituită pe baze nedoctrinare (tip USR, MRÎ) ar îmbrățişa principiile guvernanței corporatiste, democrația participativă (in realitate, o dictatură a minorității şi guvernare prin strigare), egalizarea valorilor și alte teme majore ale societății occidentale post-moderne (revoluția sexuală, eliminarea religiei din școli etc.). In raport cu noul constituționalism al pieței, PSD se prezintă ca ultimul partid românesc, paradoxal, nu în acord cu doctrina sa, nu pentru că ar excela în promovarea interesului național, ci pentru că a rămas singurul partid construit la baza societății care mai are legătură cu filonul social conservator. Restul partidelor istorice au fost pervertite (PNL) sau eliminate (PNȚ).

Dar care este noul constituționalism pe care îl propune strada? Deși nu putem discuta de un tipar propriu-zis, confruntarea ideologică actuală se dă în întreaga lume occidentală între grupările etatiste și mișcările globaliste. Așadar, ceea ce propune strada este un nou constituționalism global al pieței. De ce? În primul rând, pentru că cei mai mulți activişti provin din noul mediu economic oligopolist și din mediul oengist, din urbanul mare, conectate la rețelele globale, statut social care le dă un avantaj concurențial în raport cu celelalte categorii economice şi sociale din România. #Rezist se consideră într-o oarecare măsură câştigătorii globalizării şi în mod natural, îşi apără avantajele (venituri peste medie, accesul la servicii private de sănătate, accesul la şcoli şi grădinițe private, accesul la credite şi un stil de viață mai bun). Dacă este aşa sau nu, dacă sunt chiar câştigători ai globalizării, este discutabil. Dacă ne referim la managementul superior sau de mijloc într-o companie multinațională sau la acționariat, aceştia beneficiază într-adevăr de un sistem de premiere avantajos, respectiv rente. Cu toate acestea, a avea un loc de muncă bine plătit intr-o corporație astăzi nu te pune la adăpost în fața riscurilor globalizării (relocalizarea companiilor, automatizarea şi robotizarea, migrația forței de muncă, crizele financiare, din ce în ce mai frecvente şi posibila creştere a ratelor dobânzilor, care ar face creditele aflate in derulare neperformante). In fața acestor riscuri, pionierii globalizării ar trebui să caute o minimă coabitare cu şi garanție din partea statului. Nu o fac, probabil din necunoaştere, dar şi din cauza orientării pe termen scurt și îmbrățișării ideilor libertariene. Lipsa de solidaritate socială şi înțelegere față de pierzătorii globalizării (desconsiderarea asistaților social, a săracilor, a locuitorilor din mediul rural, pensionari şi alte categorii sociale mai puțin integrate in economia lucrativă) nu explică totuşi inapetența pentru protejarea propriilor interese pe termen lung (desindicalizarea, încurajarea dereglementării, atitudinea ostilă față de stat şi aşa-zişii bugetari).

Clivajul există așadar între câștigătorii versus pierzătorii globalizării, între urbanul mare, conectat la rețelele globale și urbanul sărac și mediul rural, rămase în urmă, afectate de schimbările structurale din economie, de problemele istorice și de guvernare. Distanța dintre cele două tabere se mărește nu doar economic și social (inegalitățile cresc), dar și cultural și ideologic (contractul social e contestat de adepții pieței libere globale, solicitând redefinirea rolului statului, iar noii îmbogățiți se simt și îndreptățiți să decidă asupra mersului societății).

Autor: Cristian Moisoiu

Sursa: Politica si economie

Despre autor

contribuitor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu