C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cristian Moisoiu: “Despre hidrele care separă azi România (I)”

Neoliberalismul nu este o doctrină politică, ci o ideologie economică (nu este o teorie sau o şcoală de gândire, cum a fost cea monetaristă sau cea keynesistă), este o convenție intre piețe şi state, care s-a impus exclusiv pe seama acumulărilor de capital şi a concentrării acestuia de către oligarhia corporatistă.



Forțele globalizării: neoliberalismul

Neoliberalismul, un concept totuși neclar definit, este o ideologie economică, promovată inițial de marii actori economici din SUA, susținută apoi și ”globalizată” de instituțiile financiare internaționale, care transpune legile economiei de piață în reguli și norme de bună guvernare ale statelor, încercând astfel să extragă economia de sub constrângerile societății. (Cornel Ban) Piața liberă este determinată să funcționeze deasupra politicului și a statului (redus la o formă minimală), fără să aibă și răspunderea asupra problemelor (eșecurilor) pe care le generează. Neoliberalismul globalist este definit ca și constituționalism orientat pe piețe (Richard Falk). Noul constituționalism al pieței este consecința politică a neoliberalismului, care urmăreşte înlocuirea actualei forme de guvernare statală, exercitată prin manifestarea suveranității statelor, cu o guvernare flexibilă ce ar rezulta din suveranitatea partajată intre diverşi actori, regionali, globali, statali, suprastatali şi privați.

Paradoxal, criza financiară din 2007-2008, care părea că va prăbuși întreaga schemă financiară ce decuplase economia fictivă a piețelor de cea reală, a dat un impuls şi mai mare forțelor globalizării. Schemele de relaxare cantitativă, sub impulsul dobânzii zero, au constituit bula de oxigen (si de speculă) a piețelor de capital, repercutate in mod ”pozitiv” asupra consumului privat şi creşterii economice. Ea nu avea cum să fie însă o creştere sănătoasă, sustenabilă, din moment ce niciunul dintre factorii care au condus la declanşarea crizei nu fusese vizat. A fost doar o măsură paleativă, care întârzia deznodământul. A arătat cât de dependente sunt instituțiile create prin sistemul financiar-bancar neoliberal de crearea de bani (datorie), o datorie care nu se vede în schimb în economia reală, în creșterea nivelului de trai a simplului angajat, a gospodăriilor cu venit mediu, ci doar în schema piramidală ai cărei beneficiari principali sunt finanțiștii cocoțați în vârful ierarhiei corporațiilor bancare și în încrengătura sistemului băncilor centrale, care nu au menirea de a proteja interesele statelor pe care le reprezintă, ci de a menține schema vie.

Piețele s-au salvat, economia însă, nu. Găurile căscate in sistemul financiar s-au repercutat asupra datoriei suverane a statelor, multe dintre acestea mergând spre faliment. Cum statele nu dau faliment, cei care au suportat costul crizei au fost persoanele cu venituri medii și mici, pierderile fiind socializate sub forma tăierilor de pensii și salarii, deposedări de proprietăți, căscându-se astfel prăpastia dintre săraci şi bogați. Criza financiară a fost doar un simptom al unei crize mai adânci a capitalismului. Modul de funcționare a piețelor este unul profund viciat, iar globalizarea nu face decât să transfere pe canalele specifice efectele negative ale pervertirii piețelor.

Care este concret dihotomia? Neoliberalismul nu este o doctrină politică, ci o ideologie economică (nu este o teorie sau o şcoală de gândire, cum a fost cea monetaristă sau cea keynesistă), este o convenție intre piețe şi state, care s-a impus exclusiv pe seama acumulărilor de capital şi a concentrării acestuia de către oligarhia corporatistă. El constă într-o serie de postulate, unele neverificate în teoria economică, ci experimentate practic (modelele de convergență), altele forțând teoriile economice clasice (așteptările raționale, opțiunea publică, oferta agregată), prin care se acordă prioritate funcționării piețelor, în detrimentul intereselor statelor şi ale societății. Pentru că funcționează normativ, pornind de la teoria ofertei agregate (susținerea investițiilor productive), neoliberalismul impune respectarea unor parametri macroeconomici (monetarism), în special a stabilității prețurilor, dar și a deficitului bugetar și disciplinei fiscale, reforme structurale, privatizare și liberalizare, având drept scop creșterea economică susținută, ignorând efectele dure pe care le pot avea reformele impuse sau măsurile de austeritate asupra societății, pe termen scurt și nivelului de trai, în general. Șomajul, reducerea veniturilor și a puterii de cumpărare, deși nu se datorau exclusiv măsurilor neoliberale adoptate, ci problemelor structurale ale economiilor, pe fondul deschiderii la piața globală, au fost amplificate în economiile emergente sau în cele aflate în tranziție. Măsurile de austeritate au crescut costul social al tranziției, făcându-l și mai greu de suportat de gospodăriile cu venituri mici, aflate la risc de sărăcie. Fondul Monetar Internațional a fost cel mai consecvent în a impune măsuri de austeritate statelor cărora le acorda susținere financiară.

Nu este prima dată când economicul încearcă să se sustragă de sub pălăria mai mare a politicului. Piața liberă, fie că vorbim de ea ca și concept utopic (Polanyi), fie doar ca mediu de manifestare a liberei inițiative și spațiu concurențial (Smith), pe lângă o alocare mai eficientă a resurselor și impulsul dat creșterii economice, și-a arătat întotdeauna limitele, generând eșecuri pentru societate (șomaj, inegalități sociale, sărăcie sau poluare). Atunci când aceste probleme se acutizau, societatea se manifesta reacționar împotriva forțelor pieței, având tendința de a le reașeza în cadrul constrângător al acesteia (Polanyi). Aceste mișcări politice reacționare au luat forme extremiste (comunismul, nazismul) sau democrate (social-democrația, creștin-democrația). (Cornel Ban) Acum, suntem în faza în care piața liberă, sub auspiciul neoliberalismului, încearcă să dea o lovitură decisivă ”anarhiei statelor”, prin impunerea ”anarhiei piețelor”, ca formă de guvernare globală, care să înlocuiască contractul social existent între cetățeni și statele suverane, precum și echilibrele de putere care se manifestă între ele.

Acest aspect este esențial pentru că avansarea spre noul constituționalism al pieței a bulversat ştiințele politice. Plaja pe care se întinde neoliberalismul este de la stânga la dreapta spectrului politic, partidele politice fiind în marea lor majoritate prinse prin formele de finanțare în încrengătura tripartită dintre stat, corporații și organizații internaționale (inclusiv ONG). De aceea, apare confuzia atunci când cei de stânga, socialişti, liberali sau democrați, văd în neoliberalism un model al dreptei, pe când dreapta conservatoare şi-ar dori menținerea actualului constituționalism al statelor suverane și vede în modelul neoliberal doar un instrument al adepților societății deschise de a-și impune agenda corectă politic, a progresismului egalitarist.

In fapt, lupta politică nu se mai dă intre stânga şi dreapta, ambele tabere sunt captive. Stânga ar vrea un stat al bunăstării care să aibă măcar minimul atribut al redistribuirii veniturilor, astfel încât să compenseze eşecurile pieței (inegalitățile sociale, sărăcia, degradarea mediului). Dreapta conservatoare şi-ar dori un stat care să protejeze identitatea, locurile de muncă, companiile, cultura şi patrimoniul local sau național, diluate de agresivitatea forțelor globalizării.

S-a ajuns astfel în etapa în care acest nou tip de constituționalism soft power face obiectul luptei ideologice ce se dă în democrațiile occidentale avansate, SUA şi Uniunea Europeană (la nivel de state), luptă purtată în mare măsură în mediile virtuale, dar transferată în viața politică și în acțiunea civică (#resist). Aceeaşi luptă are loc şi în SUA, în Franța, Germania, Marea Britanie, Italia, Polonia sau România. De aceea s-a întâmplat Brexit sau alegerea lui Trump, de aceea cresc forțele politice considerate iliberale (conservatoare) în statele Uniunii Europene. Făcând o mică paranteză, trebuie remarcat că este pentru prima dată când societatea românească este sincronizată perfect cu cea occidentală în privința luptelor ideologice care se poartă, la anvergura întregii societăți. Nu este însă consecința nivelului de dezvoltare al țării, ci exclusiv efectul globalizării.

La protestele din 2012 din România, avea rezonanță lozinca “Nu corporația face legislația”. Era un tip de reacție pe care il generase tocmai atitudinea mult prea intruzivă a pieței in guvernarea statului. In situația respectivă, pornind de la cazul Roşia Montană, trebuia trecută prin Parlament legea privind exploatarea aurului utilizând cianuri, la presiunea companiei exploatatoare. La reacția străzii, legea nu a trecut, nefiind însă clar ce interese s-au contrat în acel moment. În realitate, corporația face legislația de multe ori, ba mai mult, are şi puterea de a influența guvernarea statelor, politicile publice, de a numi şi schimba miniştri şi guverne. Este tipul de guvernare pe care puterile capitalului global, pornind din SUA, de pe Wall Street, Rezerva Federală si întreg sistemul financiar-bancar, sub protecția sistemului de securitate (deep state), având corespondenții lor din Canada, Uniunea Europeană, Japonia și alte mari puteri, doresc să il impună lumii ca ordine mondială. Unii neo-conservatori s-au opus, iar de aici, a izbucnit reacția contrarevoluționară.

Aşadar, bătălia politică în care este angrenată civilizația occidentală se dă între statalitate şi non-statalitate. Aceasta este principala mare luptă care separă România.

Autor: Cristian Moisoiu

(Photo by Crinn Wolk)

Sursa: Politica si economie

Related Posts

One Response “Cristian Moisoiu: “Despre hidrele care separă azi România (I)””

  1. Ghita Bizonu' says:

    Neoliberalismul asta de cares e vorba este un … un .. asmerican care nu trebuieste confundata cu neoliberalismul european “clasci”. Keynes de exe4mplku era un neoliberal,a dica accepta si chiar dorea ca Statul sa intervina in economie.A se vedea si Neoloberalismul lui Zeletin.
    De fpat este mai putin decat o ideologie .. este macierea filozofica a etosului aluia care tine masa de alaba-neagra : “Gigel are un leu. Cum i-l ieu?”Este vroba despre “”libertatea” de a inseala. Despre tranferul (fara echivalent, nesilgamatic) a bunurilor si banilor de la cei care (mai) au la cei llacomi si bogati. Este o “teorie”a practicilor camataresti din Galiția anilor 1860-1890. Totu concimentat cu scoala frankfurtera si anarhism rebotezat libertarianism

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss