C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Caut lider politic cu sentimentul ridicolului

Jocurile copilăriei au rostul lor: să consume o combustie exploratorie, experimentală, de multe ori necugetată, care rămasă nefolosită la timpul potrivit se poate transforma, cu anii, într-un fel de acreală indigestă.



Nu voi apela la exemple de personalități mutilate de o copilărie fără jocuri. Oricine le poate găsi, în galeria monștrilor și a măscăricilor, dacă are minima curiozitate să caute explicații pentru astfel de degenerați.

Voi privi strict în ograda noastră politică recentă. Cea mai proeminentă figură după Nicolae Ceaușescu (și el „nejucat” la vârsta potrivită, copilărit pe maidane și pe după gratii) este Traian Băsescu. Acest mare pokerist și cacealmist, pentru 10 ani din istoria românilor, s-a jucat de-a dictatorul machiavelic și de-a amantul generos pe pielea acestui popor, iar acum, când din postura de analist politic ne împărtășește modul său profund de a gândi, ne dăm seama la ce defulare de adolescent frustrat ne-a făcut părtași pe toată durata mandatelor sale.

Victor Ponta, un alt politician al actualității, promițător la  începuturile sale, a ținut musai să recupereze la maturitate jocul de-a Che Guevara la care a visat, fără să-l consume, în copilăria sa. Astfel se explică aventura Grindeanu, în care s-a aruncat cu inconștiența unuia care se crede  nu într-un avion care se prăbușește ci într-un simulator din care, la sfârșit, ieși invariabil viu și nevătămat.

O nouă stea a apărut pe firmamentul PNL: ludicul Ludovic.  Ludovic Orban. Cred că în copilărie a visat să se facă om de scenă. Cântăreț cu coardele instrumentale și vocale, s-a remarcat deseori din postura de menestrel liberal, părând amuzant și nenociv la nivelul de saltimbanc voluntar la care evolua. Prima lui idee politică din postura de președinte PNL recent ales a fost una de grădiniță – grupa mică: o joacă cu cartonașe.  Ditamai senatorii și deputații descinși din coasta lui Brătianu s-au transformat pentru câteva minute, în plin Parlamentul României, în majorete de spectacol ceaușist. Dar nu ca acelea, cu inocența vârstei frumoase și cu plăcuțe colorate, ilustrând ceva, ci ca niște caraghioși răscopți, întorși cu cheița,  fluturând meschine foi A4, în alb și negru, ca la un miting organizat din sărăcie și fără cap.

Liderul politic al momentului este însă, detașat, Liviu Dragnea. El joacă  pătimaș Metal Gear, nu cu o consolă privată și pe timpul său liber, ci direct cu partidul pe care îl conduce, pe timpul și nervii alegătorior săi.

Pentru cine nu știe ce este Metal Gear, citez dintr-o prezentare pe Internet a jocului: „Metal Gear este un survival action game cooperativ care aruncă jucătorul într-un univers alternativ în care acesta trebuie să supraviețuiască și să găsească calea de întoarcere acasă”. Deocamdată, Liviu Dragnea a supraviețuit și a reușit să găsească și calea de întoarcere acasă. Cu ce preț, însă, rămâne de văzut. Cum tot de văzut rămâne și dacă s-a lecuit de astfel de distracții. Amatorii de aventuri, în viața reală, se numes aventurieri, nu politicieni responsabili. Iar aventurierii nu au nici cel mai bun renume și nici darul de a inspira celor din jur siguranță și încredere.

Dar Liviu Dragnea, pe lângă faptul că a jucat la ruleta rusească soarta partidului său, s-a mai remarcat, ieri, prin ceva țâșnit dintr-o natură profundă, de băiat de cartier. O replică scăpată  cu microfonul deschis către Victor Ponta: „Bă, ești nebun? Ce ai?

Nu știu dumneavoastră ce gândiți, dar, pentru mine, contextul, tonul și, mai ales firescul cu care a primit Ponta această adresare reprezintă detalii de atmosferă fascinante. Chiar și în cele mai grave momente ale confruntării lor, acești „lideri politici” se comportă ca niște băieți de cartier, ca niște mici derbedei legați de vechi complicități.

Ce să facem? Suntem condamnați, pe termen lung, să alegem dintre mai multe rele. Ăsta-i destinul nostru. Liderii politici de care avem parte se dovedesc niște copii bătrâni care nu sunt in stare de altceva decât să încerce a-și recupera jocurile copilăriei neconsumate la vremea lor. Nu au nicio problemă că se fac de râs, că sunt tratați de iresponsabili. Ei merg mai departe, imperturbabili, în lumea virtuală a vieții ca un joc.

Iar noi continuăm să căutăm acel lider politic care să ne dea o speranță, de care să nu ne fie rușine.

Un lider politic cu sentimentul ridicolului. Măcar atât!

Sursa: Contele de Saint Germain

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss