C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Avocatul Marian Nazat, despre Gabriel Liiceanu: „Licheaua exemplară”

Reputatul avocat Marian Nazat este și un scriitor apreciat. A scris ani de zile în mai multe publicații, dar și pe blocul propriu.



Ultimul articol îi este dedicat lui Gabriel Liiceanu și este intitulat „Licheaua exemplară”.

„Am scris mai demult că Gabriel Liiceanu este e o lichea, adică  un om lipsit de caracter, o secătură cu morgă solemnă. Dar o lichea exemplară, nu orice fel de netrebnic. Lunile din urmă mi-au dat dreptate, dacă mai era nevoie, că nu m-am înșelat  în  apreciere.

Mai întâi, moralistul, care se screme de-o viață să fie recunoscut  ca scriitor, și-a mărturisit într-un mod scabros „sensibilitatea ieșită din comun în fața gurilor  fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane.” Uriaș salt, să treci de la anxietatea kierkegaardiană și heideggeriană  la „gurile știrbe” nu-i la îndemâna oricui, nici pomeneală! Dar pasul n-a fost făcut oricum, ci numai după  ce  apologetul maxilarelor chele a răsfoit  cu morbidă aplecare  „albumul Bosch”,  căci un spirit înalt  ca al lui nu se putea adăpa din fântânile vulgului.  Îl și văd pe căznitul personaj, ros de netalentul său în arta romanului, holbându-se la ecranul  televizorului  ca la un „chip edentat” și meditând în cheie boschiană la delabranta  realitate.

Omul e bolnav de el însuși, aici nu-ncape îndoială,  e în stare de orice pentru a-și pune pe frunte lauri nemeritați. Și-a construit o curte de țuțeri, de lingăi dispuși să-i închine  ode și osanale, multe publicate la prestigioasa editură pe care o păstorește de vreo două decenii și jumătate. O editură dobândită prin grija hulitului Ion Iliescu și prin osârdia camaradului Andrei Pleșu, însă norocosul beneficar n-are mustrări de conștiință.

Și pentru  ca ipocrizia să atingă cote sulfuroase, filosoful  „gurilor știrbe” îl mustra odinioară, adică prin anul 2011, pe ludicul  Mircea Ivănescu că a acceptat să intre în rândurile PCR, „un partid a cărui  istorie este mânjită de sânge”, vorba lui Petru Creția. Dar  oare fosta Editură Politică nu era pătată de același sânge ?, mă întreb revoltat la culme. Tăcere, licheaua Liiceanu este preocupată să-și potrivească metafizic una dintre multele-i măști – cea de vajnic și nemilos luptător împotriva hidrei comuniste -, în chiotele de admirație ale ciracilor ce-l înconjoară fanatic. Grețos individ, să-l acuzi în dialogul  respectiv pe binefăcătorul  Ion Iliescu de „eroare și prostie” deoarece a aderat la partidul comunist, dar după ce i-ai primit darul, mi se pare o demagogie dezgustătoare…

În cartea cu pricina, iscodit insistent de atletul moralității pe seama intrării sale în același partid, poetul  i-a explicat candid că,  spre deosebire de nea Nelu, care chiar credea  în ideologia marxist-leninistă, el, părintele lui Mopete, a urmărit  obținerea unei case, suficient de spațioasă pentru cele… 11 pisici ale familiei Ivănescu. De aceea mă gândesc că e posibil ca și familia  Liiceanu să fi avut niscaiva pisici în 1990 de a semnat preluarea editurii odiosului aparat de propagandă a partidului-stat de până în 1989.

În urmă cu 5-6 ani, cu balele înfășurate în sloganurile statului de drept  și luptei  anticorupție, sfântul Gabriel  îi pupa nădragii altei lichele, ajunsă președintele României. Nu singur, desigur, ci împreună cu gașca de pleși și patapievici, de cărtărești și mihăieși, ce rușine pentru intelighenția cu papion…

Deunăzi, licheaua  și-a așezat o altă mască, cea de pârâcios  – mincinos. Fiindcă  astfel s-a înfățișat  la Înalta Poartă  bruxelleză, în selecta companie etilico – vamaiotă condusă de talibana Monica Macovei. Cu vocea sugrumată de indignare, și aia studiată, idolul frustraților anticomuniști scoborâți din securiști și activiști purpurii, s-a plâns că țara lui e la răscrucea unor primejdii  mortale. De fapt,  a citit  cu poticneli un text scârnav și fals, de sub care va fi cu neputință să  mai iasă vreodată curat.

L-am  privit în momentele acelea de lichelism exemplar și am observat că seamănă leit cu chipurile pe care le descrisese recent cu atâta scârbă  intelectuală: „Înspăimântători,  drăcești, gata oricând să se alăture mulțimii  care urlă, care înalță pumnul cu ochii ieșiți din  orbite  și cu gura știrbă rânjită. Gata să  asiste, fremătând de plăcere, la o execuție publică. Gata să ațâțe focul rugului. Gata să înceapă linșajul. Gata să te scuipe când ești pe cruce. Gata să te sfâșie, să muște din tine cu cei câțiva dinți rămași teferi în gură. Gata să te întindă pe o masă și să înceapă, beți de voluptate, ședința de tortură.”

Dar semăna izbitor și cu  cerșetorii neaoși plecați prin Occident cu miloaga, trăgăndu-i de mânecă pe trecători și îndrugându-le verzi și uscate doar, doar capătă și ei un firfirel… Filosoful-cerșetor, unde să mai fi văzut europarlamentarii din capitala Belgiei o așa specie ? Ce diferență să mai fie între el și delatorii din tagma lu´ Florică  sau a Alinei Măgureanu ? Ori între el și Păpușa, nefericita lovită de camionul ucigaș din Stockholm ?

Am închis  iute televizorul, gura vorbitorului se pocise grotesc și aducea cu un hău plin de bube, de fapt măști ale aceluiași personaj: licheaua. Puțină   decență și o respirație lungă, cât mai lungă,  domnule  filosof cu trei morale !

(1) Jurnalul banalității
(2) Măștile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu

Autor: Tudor Matei

Sursa: Active News

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss