Analize și opinii

Augustin Buzura, in memoriam: PUNCT.

Trebuie să spun că nu mi-am făcut iluzii că voi reuşi să tulbur liniştea şi împăcarea scriitorimii române care nu are nimic de apărat sau de revendicat.



Ţării, vândută de la firul de iarbă la stejarul secular, i-a mai rămas pe taraba democraţiei postdecembriste o parte din istorie, foarte scumpă pentru noi, românii, ieftină pentru cumpărători. Altfel, pe măsură ce numărul confraţilor noştri creşte, sporeşte şi se adânceşte şi liniştea. Nici o durere nu se ridică până la urechile şi ochii lor.

După Revoluţie, s-a instalat o „nouă ordine“ în cultură şi în modul de a o judeca şi înţelege: alte vremuri, alt mod de a vedea locul şi rostul culturii. Prioritatea o au carnetul unui anume partid, „copacul“ politic sub care te-ai aşezat şi, fireşte, autoritatea grupului de influenţă la care ai aderat. Şi nu e necesar un deosebit spirit de observaţie pentru a descoperi că practicile şi metodele comunismului primitiv de după ultimul război sunt copiate întocmai, chiar dacă la alt nivel, cu tehnici mult mai perfecţionate: nici un mijloc de constrângere nu a fost ocolit, prioritate având, la fel ca atunci, dosarul şi turnătorii, mai crezuţi ca oricând, extraordinara inventivitate a tipului infect, cum ar spune Marin Preda, fiind pusă cu adevărat în valoare. (…)

De ce să-ţi facă „tehnocraţii“ programul tău, când ai avut toată puterea şi şansa de a-l duce la bun sfârşit? Votul în favoarea numirii la Justiţie a doamnei Cristina Guseth îl poate ajuta ca „poporul pesedist“, cel mai mare partid, să devină acum un oarecare partid de buzunar. Sigur este că, fără prea mari eforturi, Klaus Iohannis a reuşit să realizeze într-un an ceea ce lui Traian Băsescu nu i-a reuşit în zece! Are guvernul său de „tehnocraţi“, va apărea Frontul Renaşterii Naţionale în variantă U.E., are parlamentul său şi ţara sa – păcat că e cam mică. Oricum, se conturează un tătuc. Şi asta nu ştiu cum e: de bine sau de rău? Vom vedea la vot. Pe vremea defunctului partid comunist se practica rotirea cadrelor.

Când activistul reuşea să înţeleagă obligaţiile şi câte ceva din tainele postului în care a fost numit, i se dădea o altă misiune. Noua clasă politică propovăduită astăzi nu pare altceva. Unde stau ascunşi salvatorii? Prin diverse oengeuri băsiste? Fapt este că nimic din ceea ce ar putea contribui la ameliorarea vieţii românilor nu e bun pentru FMI, Banca Mondială, etc. Teamă mi-e ca nu cumva Centenarul Marii Uniri să ne găsească mai dezbinaţi ca oricând şi mai mult fără ţară, iar pentru că mai există şi asemănări, tot ca pe acele vremuri, suntem conduşi de un neamţ. Pe atunci existau şi bărbaţi care aveau un proiect de ţară. Din păcate, acum, domnul Iohannis a uitat să ni-l dea. Cu toate astea, cred enorm că ţara va putea să renască dacă îşi va regăsi istoria, valorile şi tradiţiile. În toată nebunia acestui moment a fost un singur politician care a spus CĂ NE RĂTĂCIM: Călin Popescu Tăriceanu. Sper ca într-un viitor apropiat să fie mai mulţi: să restabilească demnitatea partidelor şi locul lor real în viaţa României. Dar asta depinde numai de procurori.

Aşadar, închei aceste rânduri cu mare tristeţe, nu înainte însă de a le mulţumi numeroşilor şi generoşilor noştri colaboratori, redacţiei şi în mod deosebit doamnei Angela Martin, care, de la primul număr şi dupã ce a preluat, într-un moment mai delicat al existenţei mele, conducerea revistei, i-a păstrat direcţia şi calitatea. Sper ca sponsorii de până acum să nu-mi poarte o amintire prea neplăcută. Nu am făcut această revistă pentru mine. La vârsta mea nu mai am nevoie decât de nişte zile, de generozitatea Celui pe care l-am simţit mereu alături de mine în cele mai grele momente. Nu am nevoie nici măcar de un  loc de veci, ci doar de o minune. În care mă încăpăţânez să cred.

Autor: Augustin Buzura

Sursa: Revista Cultura