C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Alexandru Petria: “N-am cum să-i iert!”

Ce este mai trist decât să mori văzând că idealurile din tinereţe ţi s-au risipit?



Că viaţa ta nu valorează nici cât un prezervativ folosit, năpădită de umilinţe, de-o ratare indusă. Că oamenii care te-au aruncat în puşcării pentru că erai ţărănist sau liberal, şi-l iubeai pe Regele Mihai, prosperă. Că pământul pe care ţi l-au confiscat, altădată cu porumb pe el ca o perie imensă, stă nelucrat şi plin de gunoaie. Că în fosta ta casă se lăfăie un activist de partid şi tu îţi întinzi pensia într-un demisol igrasios ori într-un bloc prin ale cărui îmbinări intră vântul. Că propriul tău nepot, de 12 ani, nu crede că, pe vremea războiului, cartelele cu alimente erau mai consistente, îndoctrinat de profesori la şcoală. Că, deşi ai bani, nu ai de unde să-i cumperi o ciocolată aceluiaşi nepot. Sau o banană. Sau o portocală. Că te-ai săturat să înjuri ascultând în fiecare seară „Europa Liberă”, încălzit parcă şi fizic de lămpile pâlpâitoare ale radioului.

Că îţi ştergi pe furiş lacrimile, câteodată, emoţionat de vocile de la radio, care ţi-au devenit membri ai familiei. Că ţi le ştergi cu dosul palmei ca să nu ţi le observe nepotul, nepotul care nu trebuie să creadă că are un bunic slab de înger, doar ai luptat în război şi ai un şanţ în pulpa dreaptă de 25 de cm, lăsat de glontele unui partizan din pădurile aproape neumblate ale Rusiei. Că nu ţi-ai pierdut piciorul doar pentru că rusul nu mai avea cartuşe în armă şi că l-ai împuşcat din teamă, privindu-l în ochi. Că n-ai vrut să-l ucizi pe feciorul acela blond, cu faţă neagră de funingine, cu ochiul drept albastru şi stângul căprui. Că ochii aceia îi vezi în fiecare noapte. Că nepotul ştie povestea şi n-o crede, o consideră o secvenţă dintr-un film. Că de anii de puşcărie politică nu i-ai spus nepotului, este prea necopt şi ar fi dedus că ai fost un nelegiuit. Că doar el învaţă că orânduirea comunistă este una a dreptăţii şi adevărului, izvorul fericirii omenirii. Că doar şi tu i-ai repetat că trebuie să-şi asculte şi să-şi respecte părinţii şi profesorii; pe cei mai în vârstă, în general.

La acestea m-am gândit după ce am aprins candele, de Luminaţie, în 1 noiembrie, cum e obiceiul în Ardeal, la mormântul bunicului, mort înainte de 1989.

Peste decenii, revăd imaginea puştiului de 12 ani care am fost, zăpăcit între vorbele profesorilor şi ale bunicului. Nu pot să uit că bunicul a murit neîmpăcat, convins că comuniştii vor dăinui cât eternitatea. Aşa a murit bunicul meu, ca şi bunicul ori bunica ta probabil, cititorule, însinguraţi în tristeţea lor.

Avem dreptul să nu ne aducem aminte de ei, să acceptăm detaşaţi ce se întâmplă, ceea ce înseamnă o trădare a memoriei lor? Avem dreptul să acceptăm ca vinovaţii de ruinarea vieţilor bunicilor să nu fie traşi la răspundere? Avem dreptul, ca intelectuali, să acceptăm condamnarea de paradă a comunismului, demagogică, fără finalitate practică?

Intelectualii care-şi justifică simpatia pentru Băsescu tocmai cu condamnarea fariseică a comunismului scuipă, prin ricoşeu, pe mormântul bunicului meu. Pe mormintele a sute de mii de bunici, care au urât comunismul şi n-au apucat decembrie 1989. N-am cum să-i iert. Fiindcă nu pot să-i suspectez, ca o scuză, că sunt orbiţi de strălucitorul halou ideatic al trecătorului locatar de la Cotroceni. Iar scuza prostiei nu este de introdus în discuţie.

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss