Prima întrebare pe care și-ar putea-o pune cititorul confruntat cu cartea lui Alexandru Petria: Cum văd eu lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, probabil este în majoritatea cazurilor: „Așa. Și de ce ar interesa pe cineva cum vede lumea cetățeanul Alexandru Petria?” Pentru că, într-adevăr, într-un secol în care marile personalități sunt fabricate pe sticla televizorului, pe rețele sociale unde au sute de mii și milioane de „followeri” sau pe Youtube, și în care numai de vedete care ne pot vorbi despre orice și oricât de mult nu ducem lipsă, apariția cuiva care scoate o carte în care ne spune „cum vede el lumea” nu poate decât să fie privită cu suspiciune.
Dar poate că tocmai asta e problema principală a timpului nostru. Lumea a ajuns „să fie văzută” și implicit înțeleasă de alții în locul nostru. Unii a căror părere nu e validată de nimic altceva decât de numărul de like-uri sau de minutele petrecute în studiouri. Adică, în esență, de nimic. Vedetele tv ne pot învăța orice: de la chestii dintre cele mai frivole, precum ultima coafură la modă, până la ultimele subtilități geopolitice. Pe Facebook sau pe Instagram „influenceri” de tot felul ne formează gusturile și părerile, și fixează agenda discuțiilor publice, care s-au mutat din agora pe ecrane. Presați de timpul din ce în ce mai insuficient, presați de cine știe ce obligații și „deadline”-uri, suntem victimele perfecte ale unei epoci în care construcția rațională a realității pornește de la imaginile și percepțiile altora. Se pare că mulți dintre noi au uitat și cum să vadă, și cum să înțeleagă, și cum să se pronunțe asupra a ceea văd.
Și astfel înțelegem mai bine de ce e important să-l citim pe Alexandru Petria. Pentru că el refuză în mod explicit lumea care i se arată. El scrie despre lumea pe care o vede el, și ceea ce vede el nu seamănă deloc cu povestea glamour pe care o văd ceilalți prin intermediul ecranelor de tot felul.
În Cum văd eu lumea, Petria ni se arată a fi fix pe dos decât suntem obișnuiți să fie un intelectual public din zilele noastre. Poate părea uimitor, dar nu este pro-NATO și pro-UE. Mai mult: nici măcar nu se declară entuziasmat de aderarea României la „valorile occidentale”. În UE „noi contăm, în principal, la îngrijit bătrânii, ca muncitori în construcții și ca piață de desfacere” (p. 36) iar relațiile dintre occidentali și estici sunt creionate plastic drept „răsteli ca de la sergent la soldat” (p. 20). Se simte dezamăgirea cetățeanului român care s-a trezit, printre altele, cu un referendum perfect valid invalidat la ordinele primite de la liderii UE (2012), care încă mai trebuie să scoată buletinul la granița cu Ungaria (Schengen e un vis) sau care a asistat neputincios la culpabilizarea țării în Parlamentul European ca urmare a unor violențe benigne, în condițiile în care jandarmii din Franța scot ochi, smulg mâini și chiar omoară cu brutalitate fără a fi condamnați de nimeni.
Cartea are șase capitole, toate fiind scrise într-un stil de gândire fragmentară, pe alocuri la limita aforismului. Primul capitol reprezintă o critică a globalizării din perspectivă economică și culturală. Globalizarea este expresia unei forme de totalitarism financiar, diferit de totalitarismele brutale de secol XX – fascismul și comunismul – în care cetățenii sunt narcotizați cu plăceri consumeriste. „Impasul fundamental al societății actuale e că nu se văd cetățenii de simplii consumatori.” (p. 14) Neoliberalismul promovat cu ajutorul corporațiilor multinaționale face să cadă granițele, atât cele politice cât și cele sociale sau mentale. Acest lucru nu e rău în sine, dar unitatea produsă de globalizarea impusă de corporațiile multinaționale, care nu au nevoie decât de același tip de consumator docil, oriunde pe lumea asta, este de fapt uniformizare, masificare. Petria nu ezită să-și exprime disprețul față de cele mai iubite „cauze” ale actualei elite transnaționale: migrațiile fără bariere, problema LGBT (în principal „T”-ul, care e nebunie în stare pură), multiculturalismul. Aparent Petria este un conservator oarecare, aproape reacționar, în linia lui Viktor Orban, Donald Trump sau, ca să ne referim tot la un scriitor de-al nostru, H.R. Patapievici în Omul recent. Ceea ce mass-media denumește cu dispreț drept „un suveranist”, referindu-se la toți cei care nu se închină la icoana euroatlantistă și îndrăznesc să ridice problema suveranității popoarelor în fața tăvălugului globalist. Că e un suveranist, e clar, dar că e reacționar, nici vorbă. Vom explica mai jos, la momentul potrivit.
Al doilea capitol reprezintă un adevărat manifest împotriva corectitudinii politice și a câtorva teme propuse de această ideologie (în principal discursul pro-LGBT, dar și o tematică precum #MeToo). Drepturile din ce în ce mai extinse ale unor minorități reale sau pretinse, autentice sau artificial inventate sunt văzute ca o adevărată golire de sens a democrației, ca o acțiune de paralizare a voinței majorității și de blocare a democrației. „Căsătoriile între persoane de același sex, cât și teoriile gender sunt un declin al democrației, nu un vârf al ei. Sunt acceptarea, din varii motive, a dictatului unor minorități…” (p. 78)
Este adevărat că prin tonul practicat împotriva ideologiei LGBT Petria nu iese în evidență față de părerile unanim acceptate în societatea românească, despre care mulți spun că ar fi una în general „tradițională” (în sens peiorativ, firește) dar diferența esențială dintre el și majoritatea concetățenilor săi este că el nu se sfiește să-și manifeste în public părerile, pe când restul concetățenilor nici măcar la un referendum cu prag de validare de 30% nu au reușit să se mobilizeze. Fără a fi un intolerant (nu le urează homosexualilor să facă pușcărie, pe modelul vechiului articol 200), Petria se pronunță doar împotriva acțiunilor afirmative, pentru el ideologiile asociate propagandei LGBT nefiind altceva decât ideologii de colonizare.
Al treilea capitol e polemic la adresa intelectualilor, dar paginile sunt mai puțin incisive decât cele pe care le găsim prin jurnalele lui Paul Goma sau prin articolele lui Gh. Grigurcu. Nu mi se pare un câștig în ansamblul general al cărții.
Următoarele două capitole îl anunță întrucâtva pe ultimul, în care este schițată o doctrină politică sui-generis pe care autorul o denumește „dignitism” – de la demnitate. Este denunțată și lupta anti-corupție impusă cu forța din străinătate: „Să-i livrezi unei țări ca România, cu stat de drept, membră a UE, doar artificiile discursurilor anticorupție și pro democrație de parcă i-ai arăta Steaua Polară, orbului lumina, e o nemernicie fără seamăn … Sub acest paravan se ascund luptele pentru putere, interesele străine, faultarea adversarilor ca să li se ia locul în aria economică și politică.” (p. 126) Sunt denunțate ONG-urile, care impun sub masca democrației „terorismul minorităților”. În mod clar, autorul nu prea ar fi agreat în cercurile #rezist – presupunând prin absurd că s-ar autopropune pe acolo. Viitorul României nu e deloc prezentat în culori favorabile: „M-a întrebat cineva dacă am speranțe pentru un viitor armonios al României. Nu prea, fără o imensă tragedie care să restarteze societatea. O molimă cumplită, un cataclism, un război.” (p. 185)
Ajungem astfel la ultimul capitol, în care autorul propune un concept interesant, „dignitismul”, ca soluție de ieșire de sub dictatura democrației-fakeîn care ne înfundăm din ce în ce mai tare. Dar ce este „dignitismul”? Acesta este rezumat pe scurt în interviul acordat de autor publicației „Vișegrad Post”: „1. Alocația de demnitate … (ceea ce unii numesc venit universal de bază, VUB n.m.); 2. Votul direct, electronic, care duce la desființarea parlamentelor, oamenii neavând nevoie de intermediari care să le reprezinte interesele; 3. Suveranitatea statelor nu comportă discuții.” (p. 242)
Dar de ce ar fi nevoie de o regândire profundă a structurilor sociale? Deoarece „forma pe care o știm a capitalismului este condamnată” (p. 198), în bună măsură din motivele discutate în capitolele precedente: globalizarea neoliberală e o afacere din care nu câștigă decât multinaționalele, democrația a devenit o caricatură sub loviturile minorităților, însăși scena politică tradițională – cu stânga și dreapta – este moartă, stânga politică fiind astăzi o simplă anexă convenabilă a marilor deținători de capital, prin abandonul de la menirea ei istorică – lupta de clasă – și adoptarea cauzelor dragi așa-zisului „marxism cultural”.
Prin forța lucrurilor, actuala stare de fapt dă naștere unor state cărora nu le pasă de cetățenii lor și în care orice lucru devine desuet dacă se opune marșului triumfător al profitului cu orice preț. Cetățenii contează numai în măsura în care consumă marfa care li se bagă sub nas iar sărăcia este ascunsă, nimeni nu mai are iluzii că se dorește eradicarea ei. Libertatea – pe care românii au câștigat-o cu prețul sângelui în 1989 – este constrânsă tot mai mult de forță sub pretextul siguranței de zi cu zi și al cerințelor financiare. Tabloul este sumbru și se înscrie, fără îndoială, pe o linie de neliniște comună multor europeni: grecii care au votat antisistem în 2015, britanicii care au cerut brexitul, francezii care au fost la un pas să o impună în fruntea statului pe Marine Le Pen, maghiarii care de ani de zile îi acordă puterea totală lui Viktor Orban etc.
Numai că soluția propusă de Alexandru Petria este în acest moment ușor naivă, ceea ce e probabil de așteptat din partea unui poet. Să luăm pe rând cei trei piloni pe care ar urma să se sprijine „dignitismul”: venitul de bază universal (sau „alocația de demnitate”) este un non-sens în cadrul capitalismului financiarizat deoarece teoria economică ne învață că dacă sporești cantitatea de bani fără să oferi bunuri și servicii în contrapartidă, nu faci decât să accelerezi inflația. Iar inflația, ați ghicit, scade, nicidecum nu crește puterea de cumpărare – inclusiv demnitatea vieții – pentru cei mulți. De aceea conceptul de VUB este privit cu reținere chiar și în mediile de stânga și puținele experimente în care a fost aplicat (de pildă în Finlanda) au avut rezultate neconcludente. Ele nu au reușit să producă pe scară largă beneficiile vizate. Inflația este un fenomen inerent în capitalismul financiarizat al zilelor noastre, și emisiunea de bani fără acoperire se poate transforma extrem de rapid într-un dezastru, adică în hiperinflație. Tocmai de aceea în zilele noastre servicii precum advertisingul și marketingul au un rol atât de mare în economie, deoarece numai prin inventarea unor nevoi noi, de cele mai multe ori inutile, se păstrează echilibrul între oferta de bunuri și servicii și cantitatea de bani din piață. Dacă omul anului 2019 ar consuma la fel ca străbunicul său din urmă cu 100 de ani (care, în fond, avea cam aceeași speranță de viață cu a sa) probabil că prețurile produselor de bază ar fi de zece ori mai scumpe, deoarece nimeni nu ar mai da banii pe lucruri inutile și toată lumea și-ar concentra cheltuielile pe produsele de bază, care satisfac o necesitate reală, nu una inventată de marketeri și promovată din toți rărunchii de advertiseri. Dar în acest fel s-ar putea să constatăm că o pâine va ajunge să coste cât un salariu, ceea ce ar da naștere, firește, altor probleme. Este vital, așadar, pentru acest „capitalism condamnat”, ca oamenii să fie permanent ținuți „în febra consumului” de futilități și tinichele. În felul acesta elitele financiare pot arunca tot mai mulți bani în piață, bani care se reîntorc la ele sub forma profitului financiar (din ce în ce mai mare de la an la an) fără ca inflația să ia o turnură dezastruoasă.
Soluția la această dilemă – cum să le acoperi oamenilor niște necesități de bază fără să provoci un dezastru economic – de fapt este știută foarte bine de mulți ani, și se numește – generic – socialism. Înseamnă să înlocuiești VUB, adică alocația directă de mijloace financiare, cu bunuri și servicii gratuite de necesitate universală – casă, învățământ până la un anumit nivel etc. Este soluția pe care în Occident s-au bazat avântul economic din „les trentes glorieuses” – cei treizeci de ani de avânt economic de după al doilea război mondial. Este soluția după care suspină bătrânii noștri când zic că „înainte era mai bine”. Adică pe timpul comunismului. Nu suntem naivi să credem că ei suspină după pușcăriile din anii ’50 sau după cozile la „adidași de pui” din anii ’80. Ei regretă tocmai sistemul comod de acces la câteva bunuri și servicii de bază (inclusiv un job sigur) pe care l-au cunoscut în socialism. Numai că un asemenea sistem implică în mod obligatoriu abandonul doctrinei sfințeniei pieței care se auto-reglementează cu o rigoare de înger, doctrină care are tot atâta substanță ca și credința în Manitu. E nevoie ca statele să aibă un rol activ în economie, ceea ce în actuala construcție europeană e imposibil. Nu degeaba Norvegia nu e membru UE!
„Votul direct, electronic” reprezintă o posibilitate certă a viitorului. Dar el poate sau nu poate să facă inutile parlamentele, respectiv politicienii profesioniști care intermediază între cetățean și decizia politică. După Freud și Bernays eu, unul, sunt sceptic că masele dotate cu puterea deciziei ar rezolva ceva. Dimpotrivă. Ele nu ar fi decât o materie flască pentru manipulările ordinare ale unor maeștri populiști. De altfel în epoca internetului și a rețelelor sociale am ajuns deja la momentul în care oricine își poate da cu părerea despre orice, inclusiv despre chestiunile politice, până la nivelul la care un Umberto Eco remarca în urmă cu câțiva ani că „rețelele sociale dau cuvântul unor imbecili care înainte nu se manifestau decât la cârciumă, fiind inofensivi, dar acum au ajuns să aibă același drept de exprimare ca un laureat de premiu Nobel”. Scandalul Cambridge Analytica a arătat în ce fel mase întregi de votanți imbecilizați (care, conform unui recent serial Netflix, s-ar fi manifestat și în România, probabil cu prilejul alegerilor prezidențiale din 2014) pot fi manipulați de pe o zi pe alta făcându-i să voteze sau să susțină de la nivelul străzii orice prostie li se bagă pe gât de către cei care au interes să-i manipuleze. În Fabricarea consimțământului (1988) Chomsky și Herman au arătat cum în capitalism formarea „părerilor” dominante e un proces la fel de riguros precum fabricarea unui automobil într-o uzină. Tehnologia nu e un panaceu pentru bolile libertății. E doar o iluzie. În 2019 este o iluzie să crezi că oamenii vor putea vota liber ceva, doar fiindcă ar putea apăsa pe un buton oarecare cu ușurința cu care dau astăzi un „like” pe Facebook. De aceea înclin să cred că rolul politicianului profesionist nu va dispărea. Pentru că un politician încăpățânat sau onest cu alegătorii săi s-ar putea dovedi infinit mai greu de cumpărat decât un milion de voturi date de idioți. În schimb tehnologia va face cu siguranță posibilă o mai mare transparență a politicii: chiar dacă nu toți vom vota legi, toți vom putea vedea când și unde greșesc politicienii.
În sfârșit, al treilea pilon important al dignitismului este suveranitatea statelor. Asta înseamnă că statele naționale ar (mai) putea avea vreo putere să se opună forțelor globaliste. Dar știm încă de la Marx și Engels (Manifestul Partidului Comunist, 1848) că modul de producție capitalist „dărâmă toate zidurile chinezești” în goana capitalului de a crea o lume „după chipul și asemănarea sa”. Și totuși, suveranitatea a fost și este o soluție reală, testată, care a dat rezultate. În Europa, Norvegia este un asemenea exemplu (economia sa fiind masiv socializată, adică de stat, deși nu în totalitate, ca în fostele țări socialiste), dar și în interiorul UE avem exemplele unor țări precum Marea Britanie sau Danemarca care, deși membri UE, și-au păstrat o doză de suveranitate în domeniul financiar. La scara istoriei, marșul triumfal al burgheziei de care vorbeau Marx și Engels știm că a fost oprit pentru aproape un secol de apariția URSS pe o șesime din suprafața planetei. Este clar că suveranitatea națională poate fi apărată sau, dacă nu, cedările de suveranitate pot fi măcar negociate favorabil. Chiar și în cazul unor state mici. Cu condiția ca politicienii să aibă coloană vertebrală.
Ceea ce face însă interesant conceptul de „dignitism” propus de Petria e dat de presupozițiile sale. Spuneam mai sus că avem de-a face cu un suveranist, dar nu cu un reacționar. Într-adevăr, direcția cea mai vizibilă de atac împotriva globalismului și euroatlantismului e reprezentată azi de politicieni precum Viktor Orban, Kaczynski, Farage, Le Pen sau Trump. Politicieni de dreapta, de origine conservatoare, care sunt portavocea unor regrete privitoare la disoluția valorilor „naționale” (esticii) sau pierderea măreției economice de altă dată (vesticii). La noi, la un moment dat, Liviu Dragnea se apucase să fabuleze despre „capitalul străin asupritor” și „capitalul românesc oprimat”. Dar aceștia nu sunt altceva decât „reacționarii” de care Marx și Engels ziceau încă de la 1848 că se opun în zadar „dărâmării zidurilor chinezești”. Ei nu se opun pentru că forțele capitalismului seamănă prăpădul pe unde trec, ci fiindcă modul de producție reprezentat de ei este de partea perdantă a istoriei. Tipul de capitalism reprezentat de Trump, de pildă, bazat pe investiții de natură financiaro-imobiliară, nu (mai) rezistă în fața capitalismului nomad bazat pe investiții digitale de azi: Amazon, Google, Microsoft, Oracle etc. Nu degeaba reprezentanții acestui capitalism, care nu mai depinde de un loc anume, care a dat naștere conceptului de „sharing economy” în care oamenii nici măcar nu mai au nevoie de casă, mașină sau card bancar propriu, sunt unii dintre cei mai entuziaști susținători ai globalizării și, implicit, unii dintre inamicii lui Trump.
Or, dacă se opune globalismului, Petria o face de pe poziții umaniste, pe care le explică pe larg în diverse fragmente din cartea sa. Cu alte cuvinte el nu apără poziții naționaliste sau protecționiste. El pur și simplu atrage atenția asupra faptului că forțele capitalismului de azi lasă în urmă un prăpăd incomensurabil la nivelul ființei umane. Prăpăd economic, tâmpire generalizată și distrugeri sociale, mascate sub vorbe mari: „drepturi”, „libertăți” etc. Va reuși un umanist să-și impună vocea într-o lume a mărfurilor abundente, cum e cea în care ne aflăm astăzi? Poate „dignitismul” să devină un suveranism care nu pune în centrul său „economia națională”, sau „valorile naționale”, ci tocmai pe acela care ar trebui să stea la baza economiei și a valorilor – adică omul?
Autor: Lucian Sârbu
Sursa: Alexandru Petria Facebook (Articolul a apărut în revista Tribuna, 16-30 septembrie 2019)
NOTA REDACȚIEI:
Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).
A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.
I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.
Adauga comentariu