C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ion Cristoiu: ”USR și Dacian Cioloș experimentează un instrument politic extremist, bolșevic sau legionar: Coborîrea în Stradă”

Marți, 12 februarie 2019, USR a remis presei un Comunicat prin care opinia publică e anunțată că: „După aproape cinci luni de tergiversări, Camera Deputaţilor a predat Curţii Constituţionale listele semnate de cei peste un milion de români care susţin iniţiativa cetăţenească Fără Penali în funcţii publice”.



Momentul e punctul final al unei acțiuni începute în 8 noiembrie 2017 și încheiate pe 21 august 2018, cînd USR trîmbițează triumfalist c-a strîns un milion de semnături, cu mult mai mult decît era necesar. Despre acest eveniment, ca și despre întreaga inițiativă a scris doar Presa TeFeListă. Nu însă pentru a-și îndeplini datoria profesională de a informa opinia publică în legătură cu un eveniment, ci pentru a face din nou chibițăreală politrucă, sub semnul militantismului de tip bolșevic definitoriu pentru aproape întreaga presă românească de azi, indiferent de baricadele pe care s-a cocoțat și azvîrle cu rahat în cealaltă baricadă. Uniunea Salvați România s-a dedat și ea la o diversiune făcînd caz de boicotarea inițiativei de către PSD.

S-a creat astfel impresia falsă că majoritatea parlamentară are insomnii la gîndul inițiativei cetățenești lansate de partidul condus de Dan Barna. Vorbesc de o impresie falsă, deoarece inițiativa are toate șansele de a rămîne o simplă manevră politică. Depunerea la CCR a listei de semnături are menirea de a supune inițiativa de revizuire a Constituției controlului de constituționalitate. Inițiativa cetățenească propune impunerea în Constituție a unui articol care prevede că „nu pot fi aleși în organele administrației publice locale, în Camera Deputaților, în Senat și în funcția de Președinte al României cetățenii condamnați prin hotărîri judecătorești definitive la pedeapsa închisorii pentru infracțiuni săvîrșite cu intenție”.

Din punct de vedere juridic e o fantezie în vecinătatea halucinației de tip bolșevic. Constituția actuală reglementează dreptul de a fi ales prin articolele 36 și 37. Articolul 37 arată clar că au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care au cetățenie română și domiciliul în țară. Articolul 36 prevede clar că nu au drept de vot „persoanele condamnate, prin hotărîre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”. Constituția României dovedește, cel puțin aici, un democratism salutar.

Deși în 1990, atmosfera publică ședea sub semnul radicalismului anticomunist, părinții Constituției nu i-au dat curs. Ei au ținut să facă din pierderea dreptului de a alege și de a fi ales un drept al Justiției. Doar printr-o sentință judecătorească o persoană poate pierde drepturile electorale. De observat că inițiativa extremistă a USR presupune o ciudățenie. O persoană condamnată poate alege, dar nu poate fi aleasă. Dreptul de a fi ales, ca și dreptul de alege, e unul dintre drepturile fundamentale ale omului.

El poate fi pus între paranteze doar prin sentință dată de magistrați, temeinic motivată prin faptul că un condamnat poate fi un pericol social prin alegerea într-o funcție. A stabili constituțional interdicția pentru anumite persoane de a nu fi alese, altfel spus, de a nu se prezenta în fața alegătorilor, singurii care pot decide dacă o persoană merită sau nu să reprezinte în Parlament un grup de alegători, înseamnă a întoarce România la anii staliniști, cînd anumite categorii de persoane erau lipsite constituțional de drepturile cetățenești. Viziunea modernă asupra lumii consideră că o persoană care a executat o pedeapsă a plătit vina prin însuși faptul statului în închisoare.

A-i interzice pe viață să mai candideze înseamnă a-l condamna pe viață pentru o faptă care, potrivit Codului Penal, e pedepsită doar cu un anumit număr de ani. Din toate punctele de vedere inițiativa USR ne dovedește postura de partid extremist al Uniunii, partid care a luat locul PRM pe scena politică. Prin Corneliu Vadim Tudor, PRM cerea împușcarea în masă a corupților. USR cere ceva asemănător în materie de extremism politic. Condamnarea pe viață a celor acuzați de corupție. CCR a anunțat că va discuta inițiativa în 26 martie 2019. Din punct de vedere al statului de drept inițiativa e extremistă. Ar fi fost de așteptat ca însăși acțiunea să fie supusă unei decizii a CCR.

Altfel spus ca strîngerea de semnături pentru o propunere antidemocratică, de tip fascist sau comunist, să fie supusă CCR din punct de vedere constituțional. Teoretic, CCR ar trebui să respingă această inițiativă de tip extremist, antidemocratic. Dar chiar dacă CCR ar admite ca fiind constituțională inițiativa, pînă la modificarea Constituției mai e cale lungă. Ea trebuie să străbată parcursul complicat pe care l-a străbătut și inițiativa Coaliției pentru familie. Eșecul răsunător al Referendumului pentru familie ar trebui să ne facă prudenți în fața unui Referendum pentru schimbarea Constituției în sensul celor cerute de USR. Are vreun rost să cheltuim inutil bani și energie numai pentru că un partid se joacă de-a statul de drept? Să nu fi fost conștienți liderii USR sau cei care stau în spatele acestui experiment de inutilitatea juridică a demersului?

Da, au fost conștienți, numai că ei au lansat inițiativa în scopuri strict politice, mai precis ca experimentarea unei formule de politică prin care să se diferențieze de partidele tradiționale, de PNL, îndeosebi. Că e așa ne-o dovedește o nouă acțiune de strîngere de semnături lansată de USR, de data asta în alianță cu Dacian Cioloș, cu care alcătuiesc Alianța 2020. Citez din știrea de presă date de toate site-urile: Luni, 18 februarie 2019, Alianţa 2020, formată din Uniunea Salvaţi România şi PLUS, a început în Piaţa Universităţii din Capitală, o campanie de strângere de semnături pentru alegerile europarlamentare, prin care vrea să obţină 300.000 de semnături de la cetăţeni pentru susţinerea candidaţilor Alianţei.” Alianța 2020 și-a desemnat candidații la europarlamentare. Algerile au loc pe 26 mai 2019. Pentru victoria acestor candidați Alianța 2020 trebuie să desfășoare o campanie electorală la vremea cuvenită însă, cu o lună înainte de alegeri. Sîntem în februarie 2019. Pînă la debutul campaniei oficiale mai sînt trei luni.

De ce are nevoie Alianța 2010 de strîngere de semnături? O întrebare cu atît mai normală cu cît semnăturile nu înseamnă voturi. Și dacă ar strînge Alianța 10 milioane de semnături acestea nu vor ține locul la nici măcar un vot exprimat pe 26 mai 2019. Dacă strîngerea de semnături pentru Fără penali mai poate fi crezută prin iluzia că inițiativa se va transpune vreodată în Constituție, atunci strîngerea de semnături pentru candidații la europarlamentare chiar n-are nici un rost din punctul de vedere al votului. Adăugată inițiativei Fără penali, cea dedicată candidaților la europarlamentare se anunță drept un fel aparte de campanie electorală și prin asta chiar de a face politică. Strîngerea de semnături pentru inițiativa Fără penali a fost un moment de contact direct între militanții partidului și cetățeni. Strîngerea de semnături e una dintre acțiunile de impact politic pentru un partid:

1. Cetățenii, chiar și cei neinteresați de politică, iau cunoștință de activitatea politică a unui partid. Eram la Sinaia, în parc, cînd am văzut militanți ai partidului sau poate tineri plătiți pentru asta, strîngînd semnături pentru Fără penali. Scrisul pe tricou, contactarea cetățeanului, invitarea de a semna sînt tot atîtea momente prin care un partid își face publicitate în afara televiziunilor.

2. În multe situații, la strîngerea de semnături sînt invitați să colaboreze și simplii cetățeni simpatizanți ai partidului. Asta dă simpatizanților conștiința apartenenței la partid.

3. Militanții care strîng semnături au o experiență deosebită a contactului cu cetățenii, a complexei realități care e Strada.
De ce apelează USR la strîngerea de semnături ca acțiune politică? În cazul europarlamentarelor pentru a fura startul. În timp ce partidele tradiționale, nici nu și-au stabilit lista, Alianța face deja campanie pentru candidații săi. Principalul motiv al acestei acțiuni e dat de deosebirea față de PNL. Alianța 2020 n-are structurile din teritoriu ale PNL și PSD. Asta are efecte negative, dar și pozitive.

Efecte negative sînt absența structurilor din teritorii, structuri în care primarii joacă un rol decisiv. Efectele pozitive înseamnă nedependența de baronii locali, cei care aduc voturi, dar și probleme conducerii centrale, de la cele de corupție pînă la cele de clientelă. Prin coborîrea în stradă, Alianța 2020 încearcă să contracareze avantajele unui partid ca PNL. Alianța 2020 și-a făcut din coborîrea în stradă pentru a ocoli astfel căile democratice tradiționale de a face politică. Manifestațiile de stradă, chiar și cele violente, sînt susținute de Dacian Cioloș și compania.

Parlamentul însuși e folosit ca stradă la nivel de maidan. Parlamentarii USR se dedau la spectacole mediatice șocante, au comportamente în apropierea huliganismului. Ca și PRM, ca și toate partidele extremiste, Alianța 2020 încearcă astfel să spargă barajul mediatic prin crearea de evenimente senzaționaliste. George Călinescu scrie despre Nae Ionescu în a sa celebră Istorie a literaturii române „În timpul cursului, trece cu muzică o companie militară. Învăţătorul se repede la fereastră (făcându-se a se dezinteresa brusc de prelegere), o deschide, ritmează cu capul bătaia tobei mari, apoi întreabă pe studenţi: „ — Vouă nu vă place strada?”

Da, ar striga membrii Alianței 2020, care împrumută instrumentele de luptă ale partidelor de extremă: Stîngă, comuniștii, Dreapta, Legionarii. Pentru că legionarii și comuniștii, excluși din democrația zisă și burgheză, au apelat la Stradă ca înlocuitor al Parlamentului. Va fi un succes această nouă formulă? Răspunsul îl vom primi pe 26 mai 2019.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Evenimentul zilei

Neo-legionarii capitalismului sălbatic

Un prieten, sociolog(pe bune, serios, cu știință de carte, și care nu, nu e Pieleanu!) îmi spunea ieri, pe post de calmant la tirada mea despre tefeliști și ale lor grețuri morale, că lor, din sondaje, le iese altceva. Anume că tefeliștii, într-o largă majoritate, încearcă o sănătoasă(de, vârsta, sunt până în 35 de ani! de unde hemoroizi?) durere în cur de toți și de toate. Și nici nu le au p-astea cu politica partizană. Iar ăia care le au înclină mai mult spre stânga. Hait! Mi-am luat-o!



Bine, bine, prietene, zic eu, și atunci? Atunci lucrurile sunt nașpa în categoria 35-50 de ani, care cică-s cei mai frustrați și mai radicalizați. Ei sunt generația ”Revoluției Luminii”, un remake după Piața Universității. Vezi, Doamne, ei sunt gata să-și ia revanșa pentru că au pierdut în 1990.

Sigur, așa o fi. Dar ce pizda mă-sii a pierdut în mai 1990 un plod de opt ani, care tocmai avansase de la ”Șoimii Patriei” la Pionieri? Ce frustrări poate să aibă? Cel mult ar putea fi generația victimă a capitalismului sălbatic. Aș înțelege o revoltă împotriva capitalismului, și cereri pentru revenirea la statul social, la rolul redistributiv al statului, la reducerea polarizării economice, la cereri de mai multă justiție socială. În loc de asta auzim cereri de întoarcere la dictatură, de desființare a instituțiilor democrației.

Oamenii ăștia sunt, e adevărat, o generație pierdută. Dar nu din vina ”revoluției” Ci din vina lor. Au crezut în imaginea prefabricată de propaganda Războiului Rece despre capitalism și lumea liberă. Și au avut un șoc, la propriu, când au văzut diferența dintre ”Raiul capitalist” din mintea lor, și realitatea capitalismului sălbatic. Când au început îndoielile, aceeași mașinărie de propagandă-întărită între timp cu vârfuri ale propagandei fostului regim comunist, vezi Volodia Timenski- le-a servit la repezeală o explicație: ”Păi, ăsta nu-i capitalism! România este tot în comunism! Dovadă? Statul social! Voi trăiți prost pentru că sunt atâți trântori care se înfruptă din munca voastră! Jos comunismul!” Și așa se naște fascismul social!

După care îndoielile au revenit. Și propaganda iar le-a servit o explicație: democrația este de vină. Pentru că statul a fost capturat de politicieni corupți. Corupția ucide! Jos corupții! Jos comunismul!” Și a venit urgia anti-corupției. Cu Lulutza și Coldea pe post de îngeri exterminatori. Și nu s-a întâmplat nimic! Corupția este și mai mare, a infectat în profunzime corpul social. Iar acum revoltații află că anti-corupții sunt corupți până în măduva oaselor, că de stat s-a ales praful, că democrația ar fi fost bună, dar și de ea s-a ales praful, că și capitalismul se schimbă, numai ei rămân încremeniți în proiect.

Ce frustrare mai mare decât conștiința faptului că te-ai înșelat, că, luându-te după muște, ai ajuns în căcat până în gât? Și, incapabili să-și asume eșecul și responsabilitățile pentru el, vor să se răzbune. Orbește, pe cine le cade în mână! Iar ura lor oarbă nu poate fi canalizată de nimeni. A încercat Iohannis; în primă fază i-a ieșit, vezi ”Colectiv” și guvernul Cioloș. În primă fază părea că-i iese, atunci când s-a pus în fruntea hoardelor fascismului civic, în marș spre bătălia cu ciuma roșie. Tefeleii erau pe post de decor, figurație într-un film care nu era al lor. Doar că mișcarea s-a sufocat repede. Momentul emo s-a risipit, și, ca după orice beție, orice om cât de cât normal se întreabă: ”Mă, cu ce dracu m-am făcut muci, și de ce?” Se pare că răspunsul nu le-a plăcut. Așa că au lăsat-o mai ușor cu grețurile morale. Mai ales când apar notele de plată.

Nucleul dur al ”Revoluției Luminii” rămâne intact. Și se va radicaliza și mai mult. Va mai fi folosit în lupta politică. Va fi principalul promotor al revenirii la un regim de mână forte. În fond, ei sunt continuatorii extremismului de drepta din interbelic. Intelectual, sunt hrăniți cu scrierile ideologilor legionarismului. Iar antidot împotriva acestei otrăvi nu există decât în reconstrucția statului și a încrederii cetățeanului în stat, în politică și în democrație. Dacă nu vrem să repetăm acele vremuri, incluzând aici și stalinismul primilor ani ai comunismului, trebuie să ne asumăm costurile păcii sociale. Care înseamnă corectarea eșecurilor și inechităților capitalismului sălbatic. Care, așa cum arată ”protestele din Piața Victoriei, s-a invitat pe scena politică, pe post de actor central, prin intermediul multinaționalelor.

Scurt spus, salvarea vine de la mai multă democrație, nu de la mai multă pușcărie. Statul Penitență trebuie să se transforme la loc în ceea ce a fost: Statul Providență. Sigur că se mai poate, dacă, la rândul nostru, nu ne lăsăm orbiți de ură, și nu vrem și noi răzbunare împotriva celor care care ne-au lipsit de suveranitatea noastră de cetățeni, călcându-ne astfel în picioare demnitatea. Suntem la limită, și de data asta trebuie să cumpănim bine. Alternativa la pacea socială este războiul civil. Iar în cazul ăsta #rezist nu este o opțiune. Nimeni nu iese neșifonat din așa ceva!

Autor: Constantin Gheorghe

Sursa: Constiinta unui liberal de stanga

Tefelismul – o forma ipocrita de legionarism

Suntem asaltați, cam de la începutul anului, de agresivitatea și spiritul gregar ale unei multimi apăruta de nicăieri și care s-a constituit, sub o baghetă fără identitate asumată, în forță de destabilizare națională.



Tefeliștii, căci la ei mă refer, au o particularitate care le definește cât se poate de bine profilul: nu-și găsesc timp, o oră la patru ani, să se ducă la vot, în schimb au de risipit weekend după weekend să iasă în stradă și să perturbe viața cetății sub pretextul că vor să o  însănătoșească.

Obișnuiți cu abdicarea fără rezistență a lui Ponta, de după Colectiv, liberii și frumoșii noștri tineri au crezut că protestând carnavalesc, sub generosul slogan „fără violență”, vor obține în continuare, la fel de simplu, răsturnarea de putere dorită. Nu s-a mai întâmplat însă așa! Actuala guvernare PSD nu cedează atât de ușor.

Și atunci au trecut la planul B: inițierea de acțiuni peovocatoare.

E clar că avem de-a face cu o tactică de luptă progresivă care, când metodele de catifea nu reușesc, e menită să genereze conflicte și haos.

Să reamintim doar câteva provocări foarte recente la care tefeliștii au recurs:

  • jignirile repetate, dintr-o emisiune la B1TV, pe care senatorul USR Mihai Goțiu i le-a adus lui Mirel Palada;
  • atacarea lui Dragnea la ÎCCJ, când Bot și gașca lui de nervoși îl jigneau grobian pe liderul PSD, aproape suflându-i în gură, și îi fluturau cătușe la nici 10 centimetri de tâmplă;
  • perturbarea lansării de carte a lui Dan Voiculescu, de la Târgul Gaudeamus, când aceeași gașcă de agitați striga măscări și cerea boicotarea editurii RAO;
  • șicanarea bătrânului din Piața Victoriei și, în final, lovirea lui lăsată cu sânge pe caldarâm, de către un bătăuș tocmai bun de instituționalizat, care se evidențiase și la precedentele două acțiuni menționate mai sus fără ca cineva să îl întrebe de sănătate;
  • agresarea verbală de ieri, din parlament, a senatorului Șerban Nicolae, de către o domnișoară angelică de la USR care îl mitralia cu jigniri greu de înghițit și îl filma cu cele mai clare intenții de a-l face să reacționeze necontrolat.

Nici nu știi, ca un om normal, civilizat și rănit de acuze neadevărate, cum să reacționezi. Pentru că dacă încerci să-i ignori, tăcând și întorcând capul, detractorii vor insista până la exasperare în agresiunea lor, vor spune că au avut dreptate și că te-au lăsat fără replică. Infractorule, penalule, securistule, vânzătorule de țară.  Iar dacă îți ieși din pepeni și reacționezi la nervi (precum Palada ori Nicolae) un infern mediatic va fi asmuțit asupra ta.

Tefeliștii nu se vor împăca niciodată cu ideea „câinii latră, caravana trece”. Ei vor imperios să înspăimânte caravana, să o întoarcă din drum  (de data asta blocarea legilor justiției) și sunt gata, în fanatismul lor bionic (susținut tacit de partea musculoasă a instituțiilor statului) să recurgă la orice metode – mitinguri neautorizate, provocări, violențe, victimizări – pentru a-și atinge obiectivele.

Privindu-le comportamentul – previzibil, telecomandat, opac la argumente raționale și de o agresivitate ascendentă – mi se pare că seamănă tot mai mult a grupare legionară.

Un spirit enciclopedic, de o moralitate fără cusur, Mircea Vulcănescu, a colaborat mulți ani la ziarul Cuvântul al Mișcării Legionare. Niciodată, însă, nu și-a pierdut luciditatea și măsura  când a trebuit să recunoască tarele acestei mișcări: violență, fanatism, îngenuncherea spiritualității în fața angajamentului politic, subordonarea Legiunii față de Germania.

Mircea Vulcănescu a avut curajul să denunțe în luările sale de poziție din epocă modalitatea de reacție a  Mișcării Legionare față de crizele sociale ale României acelor vremuri: „un militantism politic care include agitatii, demonstratii, confruntari dure si violente cu autoritatile”. Nu vi se pare și o descriere extrem de fidelă a evenimentelor pe care le trăim în prezent?

Mircea Vulcănescu a numit genul acesta de reacție, prefigurând extremismul, „activism prin disperare”. Și a formulat următoarea definiție:

Activismul prin disperare este calea apucata de tinerii care sunt „sanatosi biologic, dar nu si moral”!

Nemilos diagnostic. Aplicabil, vai, cât de bine, și tefeliștilor noștri de azi, generatori de anarhie.

Continuă Mircea Vulcănescu caracterizarea contemporanilor săi, legionarii:

Ei se arunca, fara sa stie clar in ce scop, in bratele unei credinte fanatice, la moda, pe care nu o mai discuta […]. Acest fanatism ii face uneori indarjiti, alteori le rapeste discernamantul. Si, cateodata, omenia. Dar, parca se poate cere omenie unor deznadajduiti?”

După care, în final, Mircea Vulcănescu atrage atenția și asupra marii primejdii a unei astfel de încolonări doctrinare:

primejdia amagirii cu iluzii si a risipirii zadarnice, dar mai ales primejdia de a sluji de unealta, de a fi folosit fara sa-si dea seama de cei abili si interesati pasc acest activism disperat, care mimeaza candid o dogmatica intransigenta.”

Am apelat la câteva crâmpeie din judecățile lui Mircea Vulcănescu, scrise acum 80 de ani, pentru că ele aparțin unui martor luminat, lucid și patriot al unor vremuri de tristă amintire din istoria României și pentru că ele se dovedesc a fi de o extraordinară actualitate.  Comparând trecutul descris de acest mare spirit cu prezentul trăit de noi, ne dăm seama că asistăm la un remake al istoriei, la un deja vu terifiant.

Se naște, sub ochii noștri, o formă ipocrită de legionarism. La fel de toxică precum originalul dar drapată în civism reformator, ceea ce o face cu atât mai periculoasă și de neacceptat.

Să fim atât de stupizi și iresponsabili încât să-i tolerăm maturizarea?

La această întrebare ar trebui să răspundă, în primul rând, protectorii, aleși, ai nației.

Sursa: Contele de Saint Germain

Ion Cristoiu: “Mă solidarizez cu Editura Rao în fața atacului huliganic de tip legionar și a campaniei de presă demascatoare de tip Gașca lui Eugen Barbu!”

Sîmbătă, 25 noiembrie 2017, am fost prezent și am vorbit la lansarea de către Editura Rao a cărții lui Eugen Mihăescu, “Corina”, debutul în roman al faimosului artist și publicist.



Urăsc atmosfera de Mall în zilele de Black Friday de la Tîrgul de carte Gaudeamus.Cu toate acestea, am venit și am vorbit la lansare nu numai pentru că m-a invitat Eugen Mihăescu, dar și pentru că am ținut să fac din asta un act de solidarizare cu Editura Rao, supusă în ultimele zile unui atac huliganic de tip legionar și unei campanii violente, amintind de cele declanșate pe vremea lui Ceaușescu de Gașca lui Eugen Barbu împotriva unor edituri pe motiv că publică lucrări contrarevoluționare fie prin conținut, fie prin autor, care autor e cultivat de Europa Liberă și de alte posturi reacționare.

Dan Voiculescu îmi e dușman din clipa cînd a asmuțit Antena 3 asupra mea pentru simplul fapt că refuzasem să particip la conspirația mediatică împotriva lui Traian Băsescu.

Așa cum am mai scris, indiferent de relația mea cu un personaj, niciodată nu mă voi năpusti asupra acestuia cu bocanci administrați în gură cînd respectivul e victima unei conspirații. Deși despre Liviu Dragnea am scris critici pînă la nivelul pamfletelor, nu pot să mă asociez, cum fac foștii săi colegi din PSD, campaniei duse de Statul paralel, condus de Klaus Iohannis, pentru înlăturarea sa din fruntea PSD din simplul motiv că nu mai răspunde la comenzi.

Politicianul Liviu Dragnea trebuie să moară politic de moarte bună și nu sugrumat cu perna de Codruța Kovesi, suită pe pieptul lui cu fundul.Dan Voiculescu a scris o carte. O editură – nu una de stat, ci una particulară – i-a tipărit-o. Bravo lui Dan Voiculescu, dacă a reușit așa ceva! Eu, de exemplu, n-am reușit să public la Editura Rao, deși se spune despre mine că sunt un autor de succes comercial. Spre stupoarea mea, directorul și patronul editurii mi-a zis că mă poate programa să apar editorial la anu și la mulți ani.

Socotind felul în care s-a purtat Rao față de mine, ar trebui să aplaud Scandalul provocat vineri la lansarea cărții lui Dan Voiculescu și mai ales campania declanșată de TeFeLiști în frunte cu Gabriel Liiceanu împotriva Editurii Rao pentru c-a tipărit cartea lui Dan Voiculescu pe motiv că acesta din urmă a făcut pușcărie pentru corupție. N-o fac.

Scandalul provocat vineri la Tîrgul Gaudeamus de un grup de huligani amintind prin poziția lor față de o carte de ura legionarilor față de cărțile care nu încăpeau în mintea lor îngustă și, prin urmare, le dădeau foc în piețe, mi se pare de o gravitate ieșită din comun și m-aș fi așteptat ca toți intelectualii cinstiți din România lui 2017 să protesteze, inclusiv cei cărora Dan Voiculescu le e dușman.

Nu de alta, dar vineri, 24 noiembrie 2017, s-a creat în România un precedent periculos pentru libertatea de expresie. Editurile din România, luînd în serios libertatea de expresie, vor continua să publice cărți. Unele dintre ele care nu plac unei părți a electoratului prin poziția publică sau opțiune politică a autorului. Poate fi vorba de autori care nu plac electoratului de Dreapta, cum e cazul lui Dan Voiculescu. Poate fi vorba însă, la fel de bine, de autori care nu plac electoratului de Stînga.

Editura Humanitas publică îndeosebi autori pe care electoratul de Stînga îi identifică drept Sorosiști, iar electoratul naționalist, drept trădători. Vineri, 24 noiembrie 2017, electoratul de Dreapta a provocat un scandal huliganic împotriva Editurii Rao pe motiv c-a publicat cartea lui Dan Voiculescu.

Dacă mîine, Editura Humanitas publică volumul unui autor considerat de electoratul naționalist trădător de patrie, ce se poate întîmpla în logica scandalului provocat vineri de un grup de huligani, aplaudați de electoratul de Dreapta?

Se poate întîmpla ca electoratul naționalist să se apuce să sparge geamurile librăriilor Humanitas din București pe motiv că vînd cărțile unor trădători, scoase de editura trădătoare Humanitas.

Nu cred în cărțile scrise de Dan Voiculescu. Dar dacă vreau să dovedesc asta, pun mîna și le citesc, după care le trîntesc niște pamflete. Scrisul e singur armă pe care avem dreptul s-o folosim împotriva scrisului. Restul e pitecantropism de tip legionar.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog

Nu Mişcarea Legionară a fost declarată „fascistă” la Nürnberg, ci Grupul Etnic German, succedat oficial de FDGR-ul condus de Klaus Iohannis

627x0Conform sentinţelor Tribunalului de la Nürnberg, singura organizaţie de pe teritoriul României care a fost declarată ca fiind „fascistă” a fost «Grupul Etnic German», al cărui patrimoniu a şi fost confiscat de stat pe baza sentinţei de la Nürnberg. (Nota redacției „Justițiarul”: Puterile Aliate au impus României, prin articolul 15 al Convenţiei de Armistiţiu  din 12 septembrie 1944, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc.

Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat și patrimoniul acestuia confiscat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Comuniştii nu au făcut altceva decât să aplice acest Decret – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, care nu le-a aparţinut, ei nefiind la putere în momentul istoric respectiv.) Acest patrimoniu a fost preluat după Revoluţie de «Forumul Democrat al Germanilor din România» (FDGR), care s-a autodeclarat ca succesor al «Grupului Etnic German»! (Nota redacției „Justițiarul”: Acest abuz s-a petrecut în anul 2007 prin cârdășia dintre FDGR, Primăria Sibiu – ambele conduse de Iohannis Klaus Werner – și Judecătoria Sibiu. Detalii aici: Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război MondialDar pentru că FDGR a fost condus de Klaus Iohannis, actualul Preşedinte al României, Institutul «Elie Wiesel» preferă să-şi justifice existenţa concentrîndu-se exclusiv pe legionari şi, mai ales, pe simpatizanţii acestora!”

Cu ajutorul Institutului „Elie Wiesel”,Legea 217/2015 antilegionară se bate cap în cap cu „Raportul Final de Condamnarea Comunismului”

O analiză simplă a documentelor arată că Legea 217/2015, antilegionară, anulează, practic, o parte din concluziile„Raportului Comisiei prezidenţiale de condamnarea comunismului”! În fruntea acestei operaţiuni se află – culmea! – o instituţie din subordinea Guvernului: Institutul „Elie Wiesel”, condus de Alexandru Florian, fiul unuia dintre ideologii stalinişti!

Cotidianul.ro a publicat mai multe materiale în care a analizat prevederile Legii 217/2015, promovate de Crin Antonescu, cu sprijinul direct al Institutului „Elie Wiesel”, subliniind articolele din lege care permit abuzuri şi exagerări menite să reînvie manifestări revanşarde care păreau stinse demult. Prima victimă a fost poetul-erou Ion Şiugariu, căzut pe frontul din Cehoslovacia în bătălia contra armatei fasciste. Au urmat marii intelectuali români din perioada interbelică (Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Horia Vintilă), cărora „institutul guvernamental” al lui Alexandru Florian le vrea dărîmate statuile, şterse numele din nomenclatura stradală şi chiar scoaterea din manualele şcolare! Recent, s-a trecut la pedepsirea ziariştilor care s-au împotrivit acestor abuzuri, prima victimă fiind colega noastră Oana Stănciulescu.

În acest articol vom pune faţă în faţă prevederile Legii 217/2015 şi concluziile „Raportului final de condamnarea comunismului”, promovat de Comisia prezidenţială condusă de Vladimir Tismăneanu, care nu poate fi bănuit în nici un caz de antisemitism.Doar de comportament duplicitar,lunecos și de oportunism. Veţi vedea că aceste documente se bat cap în cap, căci, în timp ce Legea 217/2015 consideră că sentinţele date de Tribunalul Poporului şi de instanţele comuniste din anii 1948-1964 sînt valabile, „Raportul de condamnarea comunismului” le consideră abuzuri dictate şi susţinute de bolşevicii ruşi prin cozile lor de topor din România!

Iată, mai întîi, ce spune Legea 217/2015 la art. 2, lit. c:

download

Prima parte a art. 2, lit. c din Legea 217/2015 face trimitere la sentinţele date de instanţele judecătoreşti din România împotriva „persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război”. Trebuie spus răspicat: nici unul dintre marii intelectuali români nu a săvîrşit vreo crimă de război, cu atît mai mult vreo infracţiune ce ţine de genocid, chiar dacă în sentinţele unora figurează astfel de acuzaţii!

Exact în privinţa acelor sentinţe judecătoreşti dictate de Tribunalul Poporului (condus în Bucureşti deAlexandru Voitinovici, înscris ca scriitor în USR sub numele Alexandru Voitin, pînă în 1986, cînd moare) sau de alte instanţe staliniste în perioada 1948-1964, „Raportul final de condamnarea comunismului” are o cu totul altă părere decît Institutul „Elie Wiesel” şi promotorii Legii 217/2015! În acest„Raport final”, se spune explicit la pag. 665„VOITINOVICI A FOST REGIZORUL NEMIJLOCIT A NUMEROASE ÎNSCENĂRI POLITICE”:

download (1)

Întrebare fundamentală: aceste sentinţe, declarate în „Raport” ca „înscenări politice”, trebuie luate în considerare pentru a stabili că o persoană este vinovată de genocid şi crime de război?

Întrucît Raportul este public şi a fost citit în Parlamentul României la data de 18 decembrie 2006 chiar de către preşedintele ţării, Traian Băsescu, presupunem că este binecunoscut de opinia publică. Din acest motiv, vom reproduce mai jos doar cîteva pagini din acest document, mai exact din capitolul„Cronologia şi geografia represiunii”, în care se detaliază caracterul acelor procese din anii 1948-1964.

download (2)

Aşadar, în RAPORTUL FINAL se spune că „Lupta de clasă, proclamată drept principiu ideologic, nu l-a împiedicat să extermine pe lângă adversarii asumaţi – „burghezii”, „moşierii”, „imperialiştii” şi „fasciştii” – chiar pe aliaţii teoretici, pe „tovarăşii de drum” şi pe propriii protagonişti. Nefiind compatibil cu libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic şi moral drept instrument al tacticilor sale de supravieţuire”.

Cu alte cuvinte, acele procese slăvite acum de Institutul „Elie Wiesel” prin Legea 217/2015 au fost opera NKVD ca metodă de impunere a comunismului în România! Victimele au fost alese după principiul „dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti”, cum scrie la p. 199 din Raport:

download (3)

Practic, Institutul „Elie Wiesel”, prin „condamnările” de acum ale marilor intelectuali interbelici, îi eroizează pe Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bondarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Ana Pauker (Hanna Rabinsohn) şi toţi ceilalţi criminali care au organizat represiunea comunistă din anii de după război, fără să-şi dea seama că o lege asemănătoare cu Legea 217/2015, dar pentru condamnarea comunismului, i-ar băga în puşcărie „de la 3 luni la 3 ani” pe Alexandru Florian, Maximilian Katz şi pe toţi ceilalţi susţinători ai ei pentru „PROMOVAREA ÎN PUBLIC, CULTUL PERSOANELOR VINOVATE DE SĂVÎRŞIREA UNOR INFRACŢIUNI CONTRA UMANITĂŢII”!

În ceea ce priveşte „orientările fasciste” ale celor condamnaţi în acei ani, Raportul face şi o statistică, subliniind excesele acelei „Brigăzi Mobile”, care-i declara fascişti pe toţi cei care nu erau de acord cu comuniştii (p. 200):

download (4)

Dar pasajul din „Raportul de condamnare a comunismului” care ar trebui să le dea fiori celor care susţin această „Lege antilegionară” este cel de la p. 201, în care se spune că S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care – mulţi – nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membri ai fostei „Gărzi de Fier”… în aşa fel ca din „complexitatea” lotului să rezulte că sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului”:

download (5)

Deci, conform „Raportului Comisiei prezidenţiale de condamnare a comunismului”, aprobat prin vot de către Parlamentul României, procesele la care face referire Institutul „Elie Wiesel” au fost declarate „de tip sovietic”, iar la p. 202 se adaugă faptul că ele au fost construite „după modelul NKVD”, condamnat de întreaga omenire, la fel ca fascismul:

download (6)

Sentinţele din aceste procese „de tip sovietic”, construite „după modelul NKVD”, ni se impun acum prin Legea 217/2015 de către Institutul „Elie Wiesel” pentru a legitima crimele, abuzurile şi tortura împotriva a sute de mii de intelectuali români, declaraţi peste noapte ca fiind „fascişti”!

Raportul de condamnarea comunismului” vorbeşte explicit despre aceste „loturi masive de intelectuali”devenite victimele NKVD (p. 205):

download (7)

Alexandru Florian şi acoliţii lui ar trebui să mediteze serios atunci cînd ies în public cu acuzaţii atît de simpliste la adresa unor intelectuali români, căci s-ar putea ca atitudinea lor să fie incriminată ca apologie a adevăraţilor criminali de după război! Mai ales că unii dintre aceşti criminali sînt chiar rudele lor apropiate.

NU MIŞCAREA LEGIONARĂ A FOST DECLARATĂ „FASCISTĂ”, CI Grupul Etnic German, SUCCEDAT PATRIMONIAL DE FDGR

Partea a doua a art. 2, lit. c din Legea 217/2015, reprodus mai sus, precizează că este vinovată de„genocid şi crime de război ORICE PERSOANĂ CONDAMNATĂ DE CĂTRE O INSTANŢĂ JUDECĂTOREASCĂ ROMÂNĂ”, precum şi „PERSOANA DIN CONDUCEREA UNEI ORGANIZAŢII AL CĂREI CARACTER CRIMINAL A FOST CONSTATAT PRIN HOTĂRÎREA UNEI INSTANŢE PENALE INTERNAŢIONALE”.

Întrucît majoritatea persoanelor vizate de Institutul „Elie Wiesel” a fost acuzată de apartenenţa sau simpatia faţă de „Mişcarea legionară”, iată care este punctul de vedere al Academiei Române:

download (8)

Poziţia Academiei Române este foarte clar exprimată: PRIN VALORILE PROMOVATE, „MIŞCAREA LEGIONARĂ” NU POATE FI INCLUSĂ ÎN CURENTUL „FASCIST”! La această concluzie se adaugă şi faptul că Tribunalul de la Nürnberg a scos „Garda de Fier” din România „de sub acuzația de fascism-nazism”, la intervenţia SUA, după cum se poate citi chiar pe Wikipedia.

Cu alte cuvinte, fără a avea un document care să contrazică aceste argumente oficiale exprimate de Academia Română şi Tribunalul de la Nürnberg, definirea din Legea 217/2015 a persoanelor vinovate de apartenenţa la o „organizaţie al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărîrea unei instanţe penale internaţionale” nu are acoperire atunci cînd vizează „Mişcarea legionară”! Asta nu înseamnă că acuzaţiile punctuale, referitoare la crime sau alte acte de violenţă săvîrşite de unii legionari nu îşi au temeiul, dar simpla apartenenţă a cuiva la „Mişcarea legionară” nu poate fi incriminată! O spune şi Academia Română, dar şi Tribunalul de la Nürnberg!

Conform sentinţelor Tribunalului de la Nürnberg, singura organizaţie de pe teritoriul României care a fost declarată ca fiind „fascistă” a fost „Grupul Etnic German”, al cărui patrimoniu a şi fost confiscat de stat pe baza sentinţei de la Nürnberg. Acest patrimoniu a fost preluat după Revoluţie de „Forumul Democrat al Germanilor din România” (FDGR), care s-a autodeclarat ca succesor al „Grupului Etnic German”! Dar pentru că FDGR a fost condus de Klaus Iohannis, actualul Preşedinte al României,Institutul „Elie Wiesel” preferă să-şi justifice existenţa concentrîndu-se exclusiv pe legionari şi, mai ales, pe simpatizanţii acestora!

CONCLUZII

Analiza de faţă nu face altceva decît să pună faţă în faţă prevederile a două documente oficiale care nu pot fi valabile în acelaşi timp, căci conţin prevederi contrare, care se bat cap în cap:

Legea 217/2015, antilegionară şi

Raportul final al Comisiei prezidenţiale de condamnarea comunismului.

Pe de o parte, Legea 217/2015 validează sentinţele staliniste pronunţate de Tribunalele Poporului şi instanţele conduse de reprezentanţii NKVD-ului, iar pe de altă parte Raportul final al Comisiei prezidenţiale de condamnarea comunismului le trece în Rechizitoriul împotriva comunismului! Parlamentul României va trebui să ia în dezbatere această contradicţie dintre cele două documente, căcinu se poate ca, în acelaşi timp, să condamni comunismul, dar şi să-i legitimezi crimele!

Ştim cu toţii care au fost substraturile adoptării Legii 217/2015, dominate de dorinţa unor lideri politici de a curta grupurile de influenţă din ţară sau din afara ei pentru a obţine sprijin internaţional. Orice ar fi de înţeles, pînă la atingerea intereselor naţionale ale României! Or, cultura naţională nu este un obiect de negociere politică, iar un atac la adresa ei este şi un atac direct la adresa statului român.

Din acest punct de vedere, complici la acţiunea Institutului „Elie Wiesel” sînt şi cei care au semnat în 1990 acel document prin care s-a solicitat eliberarea din închisoare a lui GHEORGHE (GOGU) RĂDULESCU, descris astfel în Raportul final al Comisiei prezidenţiale de condamnarea comunismului(p. 660): „Absolvent de studii economice, preşedinte al Frontului Studenţilor Democraţi, organizaţie antifascistă controlată de comunişti în anii ’30, a petrecut anii războiului în URSS. (În 1941, a dezertat din armata română fugind spre liniile sovietice, apoi a fost deportat în Siberia, iar în final s-a alăturat emigraţiei politice de la Moscova)”. Pentru a-şi spăla păcatul, scriitorii care au semnat acel document ar trebui să iasă din conul tăcerii şi, aşa cum au militat pentru eliberarea lui Gogu Rădulescu, să militeze şi în favoarea lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Horia Vintilă şi a celorlaţi mari intelectuali români puşi la zid de această nedreaptă Lege 217/2015! Chiar dacă ar pierde nişte finanţări externe sau premii conjuncturale. Altfel, vor rămîne în cultura României ca „intelectualii lui Gogu”!

Dar primul pas trebuie să-l facă Parlamentul României, prin abrogarea Legii 217/2015, care creează în societate o falie extrem de periculoasă, inutilă şi caducă, din care nimeni nu are nimic de cîştigat, în afara celor care-şi găsesc astfel singurul rost în viaţă.

Autor: Ion Spânu

Sursa: Justitiarul, preluare dupa Cotidianul

De ce ar inventa Moise Guran legionari in curtea Bisericii

amoise-deschidereIntr-un moment in care politica europeana priveste cu ochi umezi catre partidele radicale, iar Frontul National condus de Marine Le Pen castiga Franta, domnul Moise Guran – jurnalist credibil si influent – vorbeste despre partide legionare. Finantate, direct sau nu, domnul Guran n-a lamurit, de Biserica Ortodoxa Romana. Sigur, imi vin in minte cateva nume de partide cu nostalgii interbelice. Doua, poate chiar trei formatiuni politice s-au imbracat, dupa ’89, in verde, si nu din ratiuni ecologiste. Insa niciun astfel de partid n-a avut vreodata finantare. Oricum, nu genul de finantare despre care vorbeste domnul Guran. Genul de finantare care sa conteze. Asa cum niciunul dintre aceste partide n-a contat, vreodata, politic. Atunci, despre ce vorbeste domnul Moise Guran?

Cu o mica fortare de memorie pot spune cu exactitate cand am auzit ultima data ceva despre „pericolul legionar”. In 2013. In octombrie 2013, mai precis, atunci cand luneta limuzinei in care se afla Daniel Barbu, ministru al Culturii pe atunci, a fost sparta de cativa prostestatari furiosi. Faptul ca profesorul de stiinte politice ales senator a vehiculat pe holurile si prin platourile Antena 3 ideea ca un palc de legionari i-ar fi vandalizat masina e perfect irelevant. Protestatarii nervosi – cu motive clar exprimate – puteau fi descrisi in multe feluri. Nu si legionari. Profesorul Barbu, evident, stia. Politicianul Barbu, in schimb, a simtit nevoia sa inventeze un demon. Iar pentru omul care l-a consiliat ani buni pe fesenistul Petre Roman, ce drac mai negru decat pericolul „legionar” putea exista?  Manipularea n-a functionat atunci.

Acum se aprinde un nou fitil. Acum, intr-un moment in care greselile de comunicare coroborate cu lipsa de carisma a celui care e mai mult presedinte de CA decat parinte spiritual au adus Biserica intr-o zona de antipatie militanta, se poate incerca un nou joc politic. Aparent, Moise Guran vorbeste despre bani. Despre finantarea Bisericii si despre ce finanteaza Biserica. In fapt, domnul Guran vorbeste despre politica.

“PreaSfințiile voastre, nimeni nu contestă dreptul Bisericii de a face ce vrea cu banii (…) Putem, ca în Grecia, să vă trecem pe ESA în bugetul de stat, nicio problemă! Dacă așa vrea nația, așa facem! Dar cu o condiție, care, vedeți! și aceea ține de frumusețea democrației… Să știm! Să știm cât dăm și pentru ce, cu cât finanțați trustul de presă, cum ajung banii în site-urile legionare, dacă de acolo se scurg, mai departe către un anume partid (în toate cazurile prefer termenul legionar ca să nu le fac publicitate, deși e clar că mai devreme sau mai târziu tot va trebui să îi numesc), dar am vrea să mai știm pe cine mai finanțează și firmele care primesc lucrări de investiții la Catedrală și la celelalte obiective religioase… pentru că, vedeți, așa e în democrație”, scrie Moise Guran pe BiziDay.ro.

Deci, site-urile “legionare” sunt finantate de catre BOR. Jurnalistul nu intreba “daca”, ci “cum”. In regula, dincolo de certitudinea personala a domnului Guran – care ar putea, totusi, arata si cateva argumente – pot intelege ca exista site-uri cu orientare neo-legionara. Fie. Insa un partid legionar, sau chiar si-un partid apropiat ideologic de Miscarea Legionara, nu exista. Nu in mod real. Sigur, domnul Guran ar putea dezgropa din Registrul partidelor politice cateva formatiuni infiintate de putinii supravietuitori legionari ai inchisorilor comuniste. Dar ar fi un truc ieftin si inutil, la care un jurnalist credibil nu s-ar preta. Oricum, niciun partid declarat legionar nu cred c-a beneficiat, repet, de vreo finantare semnificativa, cu atat mai putin din partea Bisericii Ortodoxe Romane. Mai ales in conditiile in care n-a existat in politica romaneasca vreun curent anticlerical care sa-i determine pe PreaFericiti sa-si puna problema finantarii unor ultraortodocsi cu aspiratii politice. Dimpotriva. De la PSD la PNL, toti politicienii s-au inchinat BOR. La propriu si la figurat.

Apoi, mergand mai departe, nu vad niciun partid ultraconservator in Romania. Niciunul care, fie si pentru un analist specializat mai degraba in economie, nu in teorie politica, ar putea parea „legionar”. N-avem nici partide radicale, iar cea mai apropiata formatiune extremista e la Sofia, si nici ea, Ataka, nu se simte prea bine. Partidele-facebook, sa ne-ntelegem, nu se numara.

E simplu. Nu exista partide legionare in Romania. Partide cu structuri teritoriale, organizate si apte pentru o confruntare politica. Cu toate acestea, Moise Guran le vede – surprinzator! – in curtea Bisericii.

Logic, atacul (caci acuzatia de finantare a „legionarilor” e gandita ca un atac) poate fi inteles. Si politic si jurnalistic. BOR a acumulat indeajuns de multa antipatie pentru a deveni o tinta usoara si, de multe ori, o tinta justificata. Insa motivul inserarii legionarilor in ecuatie ramane o necunoscuta.

Daca, desigur, nu cumva trebuie sa ne acomodam cu ideea unui dusman nevazut si bine finantat.

Autor: Razvan Zamfir

Sursa: Stiri pe surse

De la lupta împotriva religiei și omagierea tovarășului prim-secretar la lupta împotriva legionarismului

DSC_4598-CopyUn pseudo-argument utilizat frecvent de diverse specii de neolegionari cu coeficient de bună-credință și/sau inteligență redusă este acela conform căruia condamnarea legionarismului presupune, în mod automat, o (re)legitimare a comunismului și, mai mult decât atât, un atac la adresa credinței creștin-ortodoxe a poporului român, credință ai cărei apărători legitimi și incontestabili ar fi, chipurile, legionarii. Cu alte cuvinte, după mintea acestor indivizi, cine lovește în legionarism lovește în creștinism și este comunist. Mai mult decât atât, cum există conform doctrinarilor legionari o legătură naturală între comunism și iudaism, și cum toate problemele lumii se explică prin mașinațiunile „ocultei iudeo-masonice”, cel care îi critică pe legionari nu poate, la rigoare, decât să fie el însuși „jidan” sau „jidănit”. Acest ultim pseudo-argument, ce-i drept, e utilizat în mod public doar de cei mai nespălați dintre neolegionari.
În acest context, nu pot să nu remarc că noua lege antilegionară, care conform inițiatorilor ei își propune să combată antisemitismul și propaganda legionară, nu face decât să le dea apă la moară neolegionarilor. Nu doar datorită interdicției în sine, care conferă legionarismului statutul de fruct oprit și de ideologie persecutată de un sistem altminteri prea puțin simpatic și tot mai contestat în zilele noastre, ci și datorită faptului că, la fel cum biografia multor întemnițați și luptători anticomuniști din anii 50′ conține antecedente legionare, tot așa, se pare că și principalului susținător al legii în spațiul public românesc, domnul Alexandru Florian, a făcut în tinerețe propagandă comunistă.

Deci nu ar fi vorba doar de tatăl lui Alexandru Florian, pentru ale cărui păcate Florian fiul nu poate fi făcut (co)responsabil prin asociere, ci, la fel ca și în cazul Tismăneanu father&son, ar fi vorba și despre Florian fiulhttp://www.cotidianul.ro/directorul-institutului-elie-wies…/. Altfel spus, la fel ca și în cazul condamnării comunismului de către Vladimir Tismăneanu, antilegionarismul riscă să fie compromis nu doar de modul abuziv și pervers în care este promovat, ci, întâi de toate, de lipsa de consistență morală a celor care îl promovează. Drept rezultat, din toate aceste demersuri, în loc să iasă mai puternică, democrația neoliberală iese mai slăbită, într-un context socio-economic global care favorizează altminteri atacurile la adresa ei. Uităm adeseori că legionarismul s-a dezvoltat nu doar datorită contextului socio-economic favorabil unei astfel de mișcări, ci și datorită faptului că a fost alimentat de ticăloșia, prostia și represiunea deseori excesivă a autorităților de la vremea respectivă.

În fine, dacă în anii 70 tânărul Alexandru Florian propovăduia lupta împotriva religiei înarmat cu citate din operele tovarășului prim-secretar, pe care tot pe atunci îl cita elogios și Vladimir Tismăneanu, stau și mă întreb dacă, pe de altă parte, reprezentanții comunității evreiești, în special cei care se revendică de la religia iudaică ce stă la temelia poporului evreu, se simt bine ca memoria lor să fie gestionată de un personaj profund contestabil, asta în condițiile în care, după cum bine știm, comunismul a persecutat toate religiile, inclusiv pe cea iudaică. Dacă ne propunem să demontăm echivalarea perversă, stupidă și ilegitimă a comunismului cu iudaismul, pe de o parte, și cu antilegionarismul, pe de altă parte, oare nu este în interesul comunității evreiești ca să iasă în față cu alți oameni, oameni care să infirme prejudecățile? Iar dacă domnului Florian i se pot ierta păcatele tinereții, deși nu s-a remarcat ulterior prin vreo faptă de eroism, nu înțeleg de ce nu li se pot ierta aceste greșeli și unor tineri care, deși au făcut greșeala de a adera la o mișcare perfect condamnabilă la o vârstă asociată în general cu lipsa de discernământ, s-au remarcat ulterior prin acte de eroism sau alte fapte admirabile? Aș vrea să mi se explice.

De altfel, atât neolegionarii cât și adversarii lor de gen Alexandru Florian (și se merită unii pe alții), nu pot sau nu vor să înțeleagă că există o distincție între un fenomen politic cu caracter general dintr-o anumită epocă, și personalitatea lui x sau y care nu se reduce nici la acea epocă, nici la acel fenomen politic. A omagia calitățile de care respectivul a dat dovadă cândva nu înseamnă a nega aspectele condamnabile ale mișcării politice din care a făcut parte cândva, la fel cum a condamna acele aspecte ce trebuie condamnate cu privire la respectiva mișcare nu presupune denigrarea tuturor celor care au avut ceva de-a face vreodată cu ea, sau a le nega eventualele merite morale sau culturale. Nu poți reduce istoria anticomunismului, și cu atât mai mult istoriile personale ale victimelor comunismului, la legionarism, valorizat pozitiv de neolegionari, la fel cum nu poți reduce nici istoria legionarismului, și cu atât mai mult istoriile personale ale celor care au avut de-a face într-o măsură mai mare sau mai mică cu legionarismul, la antisemitism. O astfel de atitudine e semn de înregimentare mentală, care trădează fie o lipsă de substanță mentală, fie slujirea unor interese străine de căutarea onestă a adevărului, fie ambele. În orice caz, o atitudine care nu poate face dreptate istoriei reale și care, drept consecință, nu poate decât să alimenteze atitudinile pe care susține că le combate.

Astfel, s-a ajuns la situația aberantă în care, sub bagheta maestrului Florian, fost propagandist comunist fără merite dar cu remunerație considerabilă de la buget, să fie cenzurat și denigrat un erou al armatei române care a murit în lupta pentru eliberarea Cehoslovaciei de naziști! Dacă lui Alexandru Florian i se iartă ceea ce nu i se iartă lui Ion Șiugariu, și mai mult, Alexandru Florian este investit în ciuda trecutului său cu autoritatea de a judeca nuanțele și de a da verdicte în cazuri precum cel al lui Șiugariu, atunci aș vrea să știu și eu ce anume îl recomandă pe Alexandru Florian, astfel încât să i se atribuie o astfel de funcție în societatea românească, și care este CRITERIUL în baza căreia unii sunt interziși iar alții, din contră, sunt promovați în funcții de responsabilitate publică, cum ar fi funcția de responsabil cu procesul legionarismului? De fiecare dată când discuți cu oamenii înregimentați, că sunt neolegionari sau antilegionari cu năravuri inchizitoriale, nu ți se va indica CRITERIUL, aceasta deoarece pentru oamenii înregimentați criteriile sunt în mod constant instrumentate și redefinite în interesul cauzei. Așa cum arată lucrurile acum, ești forțat să rămâi cu impresia că fie a) se judecă după criteriul conform căruia comunismul e scuzabil pe când legionarismul nu, dându-li-se astfel apă la moară celor care echivalează antilegionarismul cu comunismul și democrația liberală cu (apud Codreanu) „o anexă a bolșevismului”; fie b) conform criteriului că viața evreului valorează mai mult decât viața românului, și că ceea ce i se permite evreului nu i se permite românului, ceea ce, evident, reprezintă o formă de rasism, care nu poate decât să le dea apă la moară celor care pretind că antilegionarismul este antiromânesc, și să alimenteze manifestări de un antisemitism evident (vezi spre exemplu aicihttp://www.academiacatavencu.info/…/un-gestapo-evreiesc-386…) care prosperă tocmai în condițiile unei campanii anti-antisemite lipsite de discernământ și de motivații practice reale, lipsite de criterii expuse transparent și autentic universale, lipsite de nuanțe și, drept consecință, lipsite de dreptate.

PS: Invocându-se faptul că Ion Spânu este un „caveman”, mi s-a reproșat faptul că fac trimitere la articolele sale atunci când am șeruit articolul său referitor la cazul Șiugariu. Subliniez din nou că nu mă interesează opiniile lui Ion Spânu ci informațiile furnizate în cazul de față de Ion Spânu, a căror veridicitate urmează să fie confirmată. În cazul Șiugariu, așa cum bănuiam, s-a confirmat că ceea ce spunea Ion Spânu era adevărat. Bănuiesc că la fel stau lucrurile și în cazul de față. De altfel, domnul Florian, al cărui salariu îl plătim cu toții, este dator cu o explicație, și nu are dreptul să se eschiveze invocând argumentul că Ion Spânu este un caveman iar el nu stă de vorbă cu cavemenii. Mai mult decât atât, în cazul în care se dovedește că Ion Spânu nu a măsluit sursele pe care le invocă, punând împreună coperta unei cărți și conținutul unei alte cărți, și că, într-adevăr, acel Alexandru Florian este chiar directorul Institutului Elie Wiesel (de altfel, printr-o probă de deontologie ce contrastează cu abordarea sa din alte cazuri, precum cazul Liiceanu care l-a plagiat pe Heidegger, Spânu menționează și posibilitatea ca să fie vorba de un alt Alexandru Florian) și fiul lui Radu Florian, atunci Alexandru Florian este dator nu doar cu o explicație, ci este dator și să demisioneze, fără să aștepte să fie dat la o parte de o lege similară cu cea promovată de el. Nu avem nevoie de legi care să ne pună căluș în gură. Dar ar fi bine să reușim cândva să facem curățenie în spațiul public, astfel încât să nu ne mai lovim la tot pasul de impostori, de oportuniști, de oameni care umblă cu cioara vopsită, cu criterii măsluite și cu cv-uri și istorii decupate după cum le convine, fie că sunt legionari sau antilegionari, de dreapta sau de stânga. Legi antilegionare și anticomuniste nu ne vor ajuta să scăpăm de ei. Dimpotrivă, date fiind mecanismele pe baza cărora funcționează societatea românească de astăzi, ele, din contră, îi ajută în momentul de față să își reproducă pozițiile și statutul. Doar exercițiul transparent, răbdător, lucid, responsabil, onest, argumentat și curajos al libertății de gândire ne-ar putea ajuta, în timp, să scăpăm de ei, și să minimalizăm amenințările la adresa democrației.

Autor: Alexandru Racu

Sursa: Calea de mijloc

De ce nu i-a fost recunoscuta descoperirea insulinei dr. Nicolae Paulescu? – Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul și Francmasoneria: o carte scrisa inaintea valului legionar

Nicolae-PaulescuMotto: „În ce mă priveşte, eu afirm sus şi tare că sunt tot atât de sigur de existenţa sufletului, cât de oricare alt adevăr dovedit de ştiinţa experimentală. Şi nu este vorba aici de o simplă convingere, ci de o credinţă adâncă, dobândită în mod ştiinţific.” (N. Paulescu)

ORI DE CATE ori incercam sa ne reprezentam un popor o facem prin reprezentantii sai cei mai de seama. Cine sunt romanii? Cum au contribuit ei la evolutia omenirii? Acestea sunt intrebari firesti ale celor care vor sa ne cunoasca cu adevarat. Din pacate, tocmai calitatea de a fi romani i-a impiedicat pe multi dintre mari nostri oameni de cultura si stiinta de a accede la „recunoastere internationala”. Aceasta „piedica” nu este insa una intamplatoare, pentru ca, sa nu uitam, orice descoperire stiintifica aduce cu sine uriase castiguri banesti.

Este si cazul lui Nicolae Paulescu (1869-1931), romanul care a decoperit pentru prima data insulina, utilizata in tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieti. Enciclopediile ii prezinta insa, la acest capitol, pe doi „eroi canadieni” Frederick Banting si Charles Best care, in 1922, aveau sa primeasca Premiul Nobel, in dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de munca si staruinta in laborator ai profesorului au fost furati de cei doi tineri canadieni, care luasera cunostinta de munca romanului din publicatiile vremii. In baza articolelor acestuia, ei au reusit sa izolelze insulina si sa o foloseasca in tratarea unui pacient. Cu 8 luni inainte, Paulescu publicase in revista de specialitate belgiana rezultatele cercetarilor sale sub titlul„Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar ca n-o numise insulina, ci pancreina. Insa, in 1916, pe cand se afla in stadiul final al cercetarii, trupele germane ocupasera Bucurestiul. A trebuit sa-si amane anuntarea rezultatelor definitive.

De ce nu a fost recunoscut meritul lui Paulescu? Exista un complex de factori, dar doi dintre acestia prevaleaza:

1. Nicolae Paulescu figureaza in Raportul privind holocaustul in Romania pe lista „antisemitilor”. Iata cum il prezinta un fragment din acest raport:

„După primul război mondial, Cuza [e vorba de A. C. Cuza, lierul Ligii Apararii National-Crestine, n.a.] a împletit în litaniile sale teme din antisemitismul creştin şi noi interpretări bazate pe teologia creştină şi pe filosofie. În acest sens a fost influenţat de Nicolae C. Paulescu(1869-1931), profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, specialist de talie mondială în domeniul biochimiei şi al psihologiei. Paulescu era de asemenea un autodidact într-ale filosofiei, pe care a folosit-o ca armă antisemită, şi, ca şi Cuza, a semnat diverse lucrări pseudo-ştiinţifice care au servit drept vehicule pentru răspândirea urii rasiale şi religioase. Paulescu a fost co-director la ziarul lui Cuza inaugurat în 1922, Apărarea Naţională, unde a şi publicat articole regulat. Cărţile şi articolele scrise de el urmăreau să contopească teologia, medicina şi ştiinţa într-o „fiziologie filozofică”, care în realitate era doar o cale prin care îşi putea exprima antisemitismul obsesiv, făcând ca aceste puncte de vedere să fie foarte atrăgătoare pentru Cuza. Paulescu a găsit originea perfidiei evreieşti în Talmud, stabilit de el ca fiind instrumentul de exterminare a celorlalte naţiuni („exterminarea sistematică şi totală”), dar şi în Cahal, care punea la cale în secret dezastrele ce afectează restul omenirii. Deşi nu putea să anticipeze existenţa lagărelor de exterminare naziste, condamnarea evreilor era la Paulescu atât de totală încât a ridicat posibilitatea ‘exterminării paraziţilor nefaşti’, la fel cum ‘sunt omorâţi păduchii’. (‘Putem oare să-i exterminăm – cum bunăoară se ucid ploşniţele? Acesta ar fi mijlocul cel mai comod de a ne scăpa repede de ei’) . Este interesant că nu numai Cuza a fost influenţat de Paulescu, ci şi tânărul Codreanu, viitor fondator al Gărzii de Fier, a recunoscut puternicul impact al ideilor lui Paulescu în dezvoltarea sa.”

In 1923, el a fost co-fondator al L.A.N.C. alaturi de profesorul A.C. Cuza, de la care se va forma mai tarziu Legiunea ArhangheluluiMihail a lui Codreanu. Paulescu era un erudit in adevaratul sens al cuvantului, cunostea mai multe limbi straine si canta la pian. Cercetarile sale medicale l-au condus, printre altele, la concluzii privind rasele umane, publicand studiul „Degenerarea rasei evreiesti” (1930). A scris numeroase articole pe tema „chestiunii evreiesti”, dar si cartea „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria”. In prefata unei editii a aceastei carti, Gh Buzatu scrie :”Paulescu si-a atras nu numai fulgerele cercurilor interesate ori vizate, dar, mai grav, a fost pur si simplu monitorizat in planul lumii stiintifice internationale, fiind eliminat din cursa pentru Premiul Nobel. (…) Este interesant ca, si dupa 1989, s-a incercat si se incearca, precum si in cazurile Nae Ionescu, Mircea Eliade, Petre Tutea, Emil Cioran, Constantin Noica, inclusiv Mihai Eminescu – mentinerea savantului pe aceeasi lista infama si pentru acelasi motiv. Dar totul a fost si este in zadar! Caci reinstalarea lui N.C. Paulescu in centrul atentiei noastre nu a mai putut fi blocata, iar argumentele contrarii, tinand de ridicolul limbaj alintrarii Romaniei in Europa, s-au dovedit facil de demontat si false”.

In 2004 trebuia sa se dezveleasca o placa comemorativa si un bust la spitalul parisian unde profesorul Paulescu lucrase între 1891-1894. Aparitia in ziarul Le Monde a unui articol in care se arata ca profesorul Paulescu a avut atitudini antisemite au zadarnicit toate aceste eforturi . In articol, se recunoaste totusi ca el a descoperit insulina (sic!).

2. Brevetarea insulinei ca descoperire a lui N. C. Paulescu si acordarea premiului Nobel ar fi adus uriase sume de bani lui si statului roman, pentru ca brevetul trebuia cumparat de o companie producatoare de medicamente. Ca intotdeauna, acuzatiile de „antisemitism” si „negare a holocaustului” ascund importante interese materiale si strategice. Brevetul obtinut de cei doi canadieni a fost cedat pentru 1$ Universitatii din Toronto, care a acordat contractul pentru testarea si producerea insulinei companiei Eli Lily&co., o importanta companie farmaceutica avand de-a lungul timpului legaturi cu „clanuri” precum Rockefeller si Bush (George Bush Sr. a fost intre 1977-1980 membru in consiliul de administratie al acestei corporatii, dupa ce a fost director al CIA). In 1940, Eli Lilly & Company a realizat sub directivele CIA experimente pentru controlul mintii umane, inclusiv cu arme psihotronice primitive. In prezent, Eli Lily&co.este un important sustinator financiar al lui Bush (a contribuit cu peste 3 mil $ in ultima campanie electorala a acestuia) primind in schimb imunitate totala in fata legii. Acuzatiile aduse societatii nu au fost putine, compania fiind suspectata chiar ca realizeaza experimente ilegale pe oamenii fara adapost. In plus, prin fundatiile Eli Lily estefinantata Hadassah, Organizatia Femeilor Sioniste din America, proprietara inclusiv a unei divizii in domeniul medical.

Urmarind evolutia de aproape un secol a fabricarii insulinei, vedem cum uriasele sume de bani de care ar fi trebuit sa beneficieze Romania si profesorul Paulescu au ajuns sa finanteze organizatiile evreiesti. Este un caz tipic, dar extrem de moralizator privind situatia economica actuala a Roamniei. Nu este vorba numai de prestigiu ci si de bani! (Miliarde dolari au fost platite de diverse state drept „compensatii” privind Holocaustul…)

Restabilirea prestigiului profesorului N. C. Paulescu

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „Recherches sur la structure de la rate” („Cercetări asupra structurii splinei”). A lucrat în spitalele din Paris, (1891 – 1894) cu Étienne Lancereaux – cel mai ilustru clinician si anatomo-patolog al epocii. Ulterior a mai obtinut inca doua titluri de Doctor in stiinte. Desi se bucura de un imens interes in cercurile stiintifice internationale si de sustinere materiala in cercetarile sale, a preferat sa se intoarca in tara, unde a fost numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicina din Bucuresti (1900-1931), calitate in care a desfasurat o ampla activitate stiintifica in fiziologia medicala, metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului in asimilatia nutritiva, coagularea sangelui hepatic, mecanismul mortii subite, anevrismele, etc. Pe baza cercetarilor asupra fiziologiei hipofizei şi epifizei, a elaborat o metoda originală (1906) de extirpare a hipofizei la caine, pe cale temporala, care ulterior va fi aplicata in chirurgia hipofizei la om. De asemenea, a obtinut rezultate extrem de importante privind structura splinei.

Demn de remarcat că deschiderea cursurilor sale la Facultatea de Medicină din Bucuresti s-a facut cu o severa, dar bine documentata, critica a darvinismului. Mai marii timpului s-au simtit clatinati, si nici astazi aceasta absurda teorie a „evolutiei omului din maimuta” nu a fost desfiintata. S-a cerut chiar, în Parlamentul vremii, inlaturarea lui Paulescu de la catedra de Fiziologie a Facultatii, intrucat nu convenea glasul suu autentic stiintific, ce darama templul scientismului materialist.

Timp de 30 de ani a muncit consecvent in cercetarile sale, si, desi nu a beneficiat de dotarile necesare, nimic nu l-a putut opri. In sesiunea din 23 iulie 1921 a Societatii de Biologie, Nicolae Paulescu prezinta in patru comunicari rezultatele cercetarilor sale privind actiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet. Brevetul cu titlul „Pancreina si procedeul fabricatiei ei” din 19 aprilie 1922 si articolul publicat de revista de fiziologie belgiana in august 1921 aveau sa serveasca drept probe in incercarea acestuia de a dovedi ca este adevaratul descoperitor al acestui leac miraculos al secolului al XX-lea. In zadar insa: Premiul Nobel a revenit celor doi „eroi” canadieni… La fel patise si un alt roman, Nicolae Tesla care, in 1915, a refuzat sa imparta premiul Nobel cu Edison. Si pentru ca a refuzat, nu l-a mai primit niciodata…

Profesorul Paulescu declara cu amaraciune „(…)unii m-au devalizat, altii incearca sa-mi inabuse plangerile. Si aceasta se petrece in sanul cinstitei familii a oamenilor de stiinta. Odinioara credeam ca un cercetator poate munci in liniste, caci eram convins ca publicatiile sale il pun la adapost de orice nedreptate. Din nefericire, astazi sunt silit sa marturisesc ca m-am inselat cu desavarsire”. A murit neimpacat in 1931, fiind inmormantat in cimitirul Bellu. In 1990 Dr. Nicolae C. Paulescu a fost numit membru post-mortem al Academiei Romane.

In 1969, raspunzand campaniei internationale de restabilire a adevarului, initiata de fiziologistul scotian Ian Murray in 1968 (in continuitatea careia se inscriu si eforturile unor specialisti romani, in frunte cu prof. dr. Ioan Pavel), Comitetul Nobel recunoaste meritele si prioritatea lui N.C. Paulescu in descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A.W.K. Tiselius (1902-1971), directorulInstitutului Nobel, deplange situatia din 1923, dar exclude posibilitatea unei reparatii oficiale. „Reparatie oficiala” ar fi presupus si importante despagubiri materiale…

Intr-un articol din 1971, Ian Murray scria Lui Paulescu, distinsul om de stiinta roman, i s-a acordat o recunoastere insuficienta. Cand echipa din Toronto isi incepea cercetarile, profesorul roman reusise deja sa extraga hormonul antidiabetic din pancreas (insulina n.a.) si sa-i demonstreze eficienta in reducerea hiperglicemiei diabetice. Banting si Best sunt considerati a fi primii care au reusit sa izoleze insulina. Ei fost numiti ‘descoperitorii insulinei’. Renalizandu-se toate circumstantele, este sa ironic sa vezi cum Paulescu, cu toata experienta sa, este in pericol de oblivion, in timp ce tanarul si neexperimentatul Banting este prezentat ca si cum ar fi descoperit singur insulina”. La fel se pronunta si RoifLuft, presedintele Fundatiei Internationale de Diabet si Director al Comitetului Nobel pentru Fiziologie si Medicina (1971).

Orice incercare de distrugere si deconstructie a identitatii unui popor in functie de interesele vremii, se face actionand mai cu seama asupra numelor cu rezonanta, fie trecandu-le sub uitare, fie schimbandu-le reprezentarea. Se produce astfel o dezradacinare, insotita de o labilitate morala, care cu greu mai poate fi combatuta. Este de datoria noastra nu numai de a ne cunoaste marile valori personificate in mari romani, ci si de a le promova in contextul mondial. „Nosce te ipsum”nu numai ca individ dar si ca popor, ca suflet colectiv!

Sursa: Miscarea Oamenilor Visatori, preluare dupa Carte de protocronism romanesc