C O N T R A P R O P A G A N D Ă

De ce nu ne plac americanii – cinci motive pertinente

AmericanFlagSpyA fost și ziua de 4 iulie. Toata ziua am „admirat” (a se citi „injurat”) tot felul de lingai care se inchina la „stapanii lumii” in mass-media traditionale, in fel si chip: cel mai mult ne-a atras atentia unul, redactor la stiripesurse.ro, care scoate limba cat un cot si o indeasa puternic in dosul Americii, astfel:

E 4 iulie iar. E o zi perfectă de vară, ziua Americii, zi pe care noi, românii, am început să o sărbătorim chiar mai abitir decât propria noastră variantă de Independence Day. Dintotodeauna românii au fost filo americani, iubirea pentru națiunea americană transformându-se chiar într-un început de mică obsesie, când zeci de ani la rând am stat cu ochii pe cer, așteptând să vină americanii.

Incredibil, asa e? Ca o replica, ii uram sa o sarbatoreasca el si cu ma-sa aceasta zi, noi nu putem sarbatori ziua cotropitorilor… Iar romanii adevarati nu sunt si nu au fost filo-americani, romanii sunt si vor fi filo-romani. Ailalti, care sunt „filo-dracu-lacu-si-cu-tac-su” nu sunt romani. Sunt orice altceva dar nu romani. Romanii sunt filo-romani. Punct.

Cinci motive pentru care nu ne plac americanii

Am fost deseori acuzati de catre cititorii filo-americani (apropos de sintagma de mai sus) ca atacam prea mult America si ca asta inseamna ca suntem cu rusii. In Romania anului 2016, daca nu esti cu americanii, mai ales dupa ce au facut functional scutul de la Deveselu, inseamna ca esti impotriva lor sau mai grav esti cu rusii. Gata, un motiv suficient sa te ia la ochi astia de la SRI si sa iti monitorizeze fiecare miscare in online, sa te documenteze operativ la locul de munca, sa iti verifice prietenii, facturile la telefon, etc. Voua vi se pare normal? Noua nu.

Noi am identificat cinci motive pentru care nu ne plac americanii; bineinteles, nu vorbim de americanul de rand, de „specia” in sine, ci vorbim de politica lor de stat. Daca mai gasiti si alte motive, semnalati-le…

1. Nu ne plac americanii pentru ca mint cu nerusinare atunci cand le dicteaza interesul: „Iraq detine arme chimice de distrugere in masa”

Nu e vorba de acea manipulare a opiniei publice, este vorba de minciuni sfruntate spuse de la cel mai inalt nivel; razboiul in Irak a inceput atunci cand administratia americana a spus lumii intregi ca are informatii privind faptul ca Saddam Hussein detine arme chimice de distrugere in masa. Dupa un razboi care a durat ani de zile, a costat sute de miliarde de dolari si a omorat peste 100.000 de civili si combatanti, nu s-a gasit nici urma de eprubeta in care sa se gaseasca vreun agent chimic. O minciuna care a permis „jandarmului mondial” sa inceapa razboiul pentru petrolul din Golf. Doar nu credeati ca americanii ar fi acceptat scumpirea pretului benzinei la pompa, nu?

2. Nu ne plac americanii pentru ca ne dispretuiesc: „În ziua de azi chiar şi locuitorii din Bucureşti, România au acces la internet mult mai rapid decât multe oraşe din Statele Unite. Este inacceptabil, trebuie schimbat ceva”.

Citatul apartine lui Bernie Sanders, unul din liderii democratilor americani, si este preluat de pe contul de Twitter al acestuia, intr-o postare din luna martie. Cel putin acesta stia unde se afla Bucurestiul, spre deosebire de alti americani. Si totusi, folosindu-se de aceasta viteza de internet ne spioneaza (Google, Facebook, aplicatii mobile, etc) – de ce se plang?

Dispretul americanilor pentru tara noastra reiese si din modul in care au intrat cu bocancii militari in tara noastra, permitandu-si sa se comporte ca la ei acasa. Mai mult, daca vreun militar american se intampla sa omoare vreun roman, in loc sa il predea justitiei, il trimiteau acasa, bine merci, unde primea o pedeapsa cu suspendare. Ca asa fac ei in lumea intreaga, de ce nu ar face-o si la noi? Doar luptam „sold la sold”, nu?

3. Nu ne plac americanii pentru ca nu stiu care este Capitala Romaniei: „Hello, Budapest!”

Rand pe rand, artisti de renume (nu numai americani, ce e drept), precum cei de la Metallica sau Lenny Kravitz, au confundat Bucharest cu Budapest. Acum, daca ne-am duce in Washington sa strigam „Hello, Moscow”, ei cum s-ar simti?

Cu toate acestea, americanii isi permit sa ne dea lectii de geografie, geopolitica si geo-economie cu naturaletea cu care isi savureaza hot-dogul intr-o zi de iulie, la un „barbecue” cu prietenii…

4. Nu ne plac americanii pentru ca ne-au mituit si racolat sefii serviciilor, politiei si institutiilor de forta

Politisti, procurori, judecatori, agenti secreti, agenti de protectie ai SPP, membri ai trupelor anti-tero si nu numai sunt introdusi in clasicele „cursuri de perfectionare” care se tin in tara, cu sprijinul ambasadei SUA, in strainatate (la Academia FBI din Budapesta, la Centrul de Studii Marshall din Germania) sau chiar peste Ocean, la Academia FBI din Quantico, acolo unde rand pe rand „cursantii” devin filo-americani. Va mai mira de ce si de cine asculta sefii politiei si ai serviciilor secrete? Pe noi nu!

Cei mai merituosi si mai filo-americani sunt preluati de catre agentii de influenta ai ambasadei si prelucrati cat sa stie cine e stapanul in tara asta.

E drept, din cand in cand mai apare in peisaj si cate un ametit, cum e Valeriu Zgonea, care mergea la Ambasada SUA pentru a-si turna colegii de partid „anti-americani”; cumva acest personaj de aminteste de cele care se prostituau si colaborau cu fortele de ocupatie naziste in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in Franta, Olanda, etc. Dupa razboi acestea au fost tunse la zero si insemnate cu zvastica pe frunte. Pe Zgonea cine il tunde dupa ce ocupatia americana ia sfarsit?

5. Nu ne plac americanii pentru ca in numele unei aliante nefolositoare ne imping spre un razboi care nu este al nostru

Amplasarea scutului de la Deveselu pe teritoriu romanesc nu foloseste deloc Romaniei. Daca pana atunci Rusia nu avea absolut nicio intentie militara agresiva privind Romania, din momentul operationalizarii scutului anti-racheta, tara noastra a devenit o tinta pentru rusi. Textele americane cum ca acest scut este unul defensiv care chipurile ar proteja Europa de atacurile Iranului, o tara care nu a atacat in istoria ei recenta pe nimeni si nu a pornit vreodata vreun razboi, nu au mers la strategii militari rusi care, pe buna dreptate, au mutat la randul lor pe tabla de sah a viitorului conflict NATO-Rusia.

Daca adaugam aici si faptul ca din momentul in care tara noastra a participat activ cu trupe de „mentinere a pacii” (de fapt de intretinere a conflictelor) in teatrele de operatiuni unde au interes americanii, militarii nostri au devenit tinte pentru rebeli, anual inregistrand  victime care lupta intr-un razboi care nu ne intereseaza, avem o imagine completa a ceea ce inseamna „parteneriatul strategic americano-roman”.

The END

Daca mai aveti si alte motive pentru care nu va plac (sau va plac) americanii, scrieti-ne. Suntem curiosi cum vedeti voi toata aceasta situatie – de la noi ati vazut cum se vede…

Sursa: Politic Scam

Academicianul Bogdan C. Simionescu: „Trebuie să ne recâștigăm demnitatea!“

RL: Academia Română este percepută în societate ca ceva osificat, închistat, prea puțin implicată în treburile cetății. De ce această percepție?



Academicianul Bogdan C. Simionescu: Pentru că nu se cunoaște cu ce anume se ocupă instituţia și, parțial, este și vina Academiei. Încă se mai păstrează, deși într-o mică măsură, ideea savantului izolat în turnul de fildeș, idee care nu mai poate fi susţinută de pe la începutul secolului trecut. De fapt, Academia este prezentă şi activă în societate, dar nu iubește vâlva, nu-i plac agresivitatea, vulgaritatea şi scandalurile. De multe ori, reacțiile Academiei – de altfel firești, civilizate, logice şi bine documentate – s-au „bucurat“ de atacuri urâte și nejustificate – şi pot să vă dau exemple în acest sens.

Academia Română a conceput şi trimis decidenţilor memorii în care se arătau consecinţele negative, pe termen mediu și lung, ale tăierii iraţionale a pădurilor. Înainte de 1990, 33% din suprafața țării era împădurită, ceea ce era ideal pentru locuitorii ei şi pentru mediu. Acum am ajuns la sub 29%, tăind mult, dezordonat și fără nici o justificare economică – am exportat lemnul ca atare, la preț mic, fără să-l prelucrăm (şi asta, în timp ce unele ţări europene au interzis complet tăierea propriilor păduri…). Altă dată, în apropierea sărbătorilor pascale, am adresat politicienilor un apel la calm şi dialog, la găsirea unor puncte comune, chiar la un anumit consens asupra unor probleme cu care se confruntă societatea. Și de această dată au existat interpretări maliţioase. Un an mai târziu, am semnalat pericolul înstrăinării pământului, a terenului arabil, pe care nici măcar nu știm cui îl vindem, după cum nu mai ştim nici măcar cât din suprafaţa ţării ne mai aparţine. Nici o țară est-europeană nu a adoptat o politică atât de păguboasă din acest punct de vedere… Am fost criticați, și la fel s-a întâmplat și când am luat atitudine împotriva deteriorării accelerate a procesului educativ, a învăţământului.

Vă referiți la manualele alternative?

Printre altele – pentru că şi programele şcolare sunt greu de înţeles şi acceptat. Ce înseamnă, de exemplu, istorie alternativă? Îl transferăm pe Ștefan cel Mare din Moldova în Banat sau într-un alt secol? Ce înseamnă alternativ? Lucrurile sunt aşa cum sunt, cu părțile lor bune și mai puțin bune, nu le putem schimba după plac sau interes. Ştiinţele exacte sunt… exacte! Literatura noastră – de la cronicari până astăzi – este cea pe care am predat-o zeci de ani în şcoli – de ce să o „reinventăm“, să o negăm, să o mutilăm? Am fost criticaţi şi când acad. Solomon Marcus şi cu mine ne-am exprimat public punctul de vedere referitor la eliminarea limbii latine şi diminuarea numărului de ore de limba şi literatura română, istorie şi geografie din gimnaziu. Din fericire, am avut câştig de cauză. A fost ultimul demers public al domnului acad. Solomon Marcus.

În general, oamenii se feresc să intervină, pentru că noi, ca societate, am pierdut obişnuinţa dialogului responsabil, civilizat şi argumentat. Uitați-vă la TV, la talk show-uri. Vorbesc câte cinci persoane în același timp. În momentul în care „oponentul“ începe să afirme ceva, nu este ascultat, pur și simplu se caută contraargumente – chiar absurde – pentru a-l „anihila“. Discutăm pentru a lovi, a jigni, nu pentru a lămuri, a înţelege.

Academia contribuie mult la progresul acestei naţiuni, în diferite domenii. Cercetătorii ei au terminat Dicțio­narul Limbii Române – o operă monumentală de 19 volume ce însumează peste 18.000 de pagini. Redactarea lui a durat 105 ani. Nu-i atât de mult precum pare, pentru că realizarea dicţionarului limbii germane a durat 75 de ani – și nemții sunt, to­tuși, nemți! Dicționarul este un instrument de care orice națiune are nevoie. Apoi, Istoria Românilor – 11 volume însumând 10.000 de pagini. S-a editat Istoria Literaturii Române, serie coordonată de acad. Eugen Simion, care conduce Fundația Națională pentru Știință și Artă. În plus, Fundaţia a publicat peste 220 de volume, exclusiv din sponsorizări, fără implicarea statului român – este vorba despre operele complete ale clasicilor literaturii române.

Și mai e ceva. De la politicieni am preluat „principiul“ political correctness. În spatele corectitudinii politice se ascund multe, inclusiv posibilitatea şi chiar dorința de a nu face nimic, lipsa asumării responsabilității. Acest concept are multe repercusiuni negative. Eu, cetățean de rând, cercetător, profesor universitar etc., în momentul în care văd că școala, învățământul se îndreaptă într-o direcţie greşită – şi totul porneşte de la educație – nu mai intervin, tot din cauza political correctness…

Am reușit să distrugem școala – care era performantă, aşezată pe principii sănătoase. Acum, în România secolului XXI, această țară, membră NATO, UE, care îmbrăţişează globalizarea fără să știe ce presupune aceasta, avem 10% analfabeți, peste 30% analfabeți funcționali, ne confruntăm din nou cu TBC-ul! Vorbim de globalizare neînţelegând fenomenul şi fără a conştientiza prețul pe care îl vom plăti… Suntem total nepregătiți.

De cine depinde acest lucru? Ne putem păstra identitatea în această globalizare?

Depinde în primul rând de noi. Dar mai întâi trebuie să ne recâștigăm demnitatea şi suveranitatea. Și, atenție!, e vina noastră, nu ne-a impus nimeni să procedăm aşa. Mi-aş dori să urmăm exemplul polonezilor din acest punct de vedere.

Am fost de multe ori în Polonia, pentru diverse colaborări ştiinţifice, am şi predat acolo, îi cunosc și pot să afirm că poloniezii au demnitate. Pe vremuri ­citeam foarte mult, împrăștiat și cam orice, dar citeam sute de pagini zilnic. Vorbind cu prieteni polonezi am amintit de Sienkiewicz, ale cărui romane istorice mă impresionaseră. Ei mi-au spus că Sienkiewicz, văzând că Polonia dispărea ca țară, a dorit să o readune în jurul lui, să-i mobilizeze pe polonezi – şi de aici opera sa monumentală, deşi nefondată pe evenimente reale…

Eu nu pot accepta că po­porul care i-a dat pe Eminescu, Brâncuși, Enescu este o națiune de mâna a doua din punct de vedere cultural sau că este reprezentat de o cultură minoră.

Am creat o lume artificială. Învățământul l-am distrus noi. În 29 de ani am avut 26 de miniștri ai Educaţiei. Învățământul unei ţări nu este o problemă de partid.

Ce a făcut Academia în acest sens?

Academia a gândit, derulat şi finalizat un mare proiect axat pe strategia dezvoltării României în următorii 20 de ani. Primul capitol este dedicat învățământului și a fost coordonat de acad. Ioan Dumitrache. La realizarea sa au participat cercetători, cadre didactice din universităţi, specialişti din învăţământul preuniversitar.

A rezultat o lucrare extrem de solidă prin cele 13 proiecte care cuprindeau, pe domenii, strategia de dezvoltare a României în viziunea Academiei Române. S-a muncit peste doi ani și materialul se întinde pe mai mult de 2.000 de pagini. Au contribuit câteva sute de persoane, în principal din institutele/centrele Academiei, dar și din ministere sau mediul privat, Banca Națională etc. Proiectul a fost dezvoltat pe trei variante de evoluţie a Uniunii Europene – una optimistă, una pesimistă și una (să spunem) medie. Am luat în calcul şi ţintele care trebuiau atinse, şi etapele care trebuiau parcurse, dar şi finanţările necesare şi sursele de finanţare.

Cine a văzut această strategie?

Strategia a fost transmisă ministerelor şi Parlamentului şi a fost postată pe site-ul Academiei. Nu spun că toate propunerile Academiei, cuprinse în proiecte, sunt excelente, dar marea majoritate sunt. Când am prezentat diferite părţi ale ­strategiei au apărut, imediat, intervenţii şi interpretări neprincipiale, pentru că noi nu înţelegem, de fapt, ce ­înseamnă democraţia. Ea presupune întâi obligații și apoi ­drepturi. Şi presupune şi dreptul la libera ­exprimare.

Și ce facem atunci? Stăm pasivi?

Eu cred în puterea exemplului personal, deci vă relatez ce fac eu. Merg și țin prelegeri în licee, de exemplu. Ne plângem de tineri – și avem motive să o facem – dar, în același timp, nu le oferim mare lucru. Sunt întâmpinat foarte bine de elevi, dar evident că muncesc pentru asta, pregătesc teme specifice vârstei lor, nu vorbesc despre cinetică și mecanisme de reacție (sunt inginer chimist)! Abordez subiecte de ştiinţă și cultură, le ofer alternative la subcultura promovată intens, încerc să le arăt că mai există modele. Se poate merge în mijlocul tinerilor – așa făcea acad. Solomon Marcus.

El îi însoţea în taberele de vară pentru a vorbi cu ei, pentru a afla ce şi cum gândesc. Eu am organizat prelegeri la Filiala Iaşi a Academiei, unde la invitaţia mea au conferențiat cel puțin 40 de personalităţi, membri ai Academiei (dar nu numai) – acad. Eugen Simion, acad. Nicolae Breban, poeta Ileana Mălăncioiu, prof. Varujan Pambuccian, prof. Emil Constantinescu, poetul Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi, acad. Octavian Popescu, acad. Nicolae Dabija din Basarabia şi mulți alţii.

Și pentru că am amintit de Republica Moldova, oare nu ar fi bine să facem şi ceva concret pentru românii de peste hotare? Eu sunt ieşean. Aproape de Iași este ceea ce numim Bucovina de Nord. Astăzi avem peste 400.000 de români în zona Cernăuți. Am vizitat de mai multe ori Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi“ din Cernăuţi. Sunt acolo câțiva oameni inimoşi, unul dintre ei fiind poetul Vasile Tărâțeanu, membru de onoare al Academiei Române, un suflet mare şi generos. Acum câteva luni a intrat securitatea ucraineană peste el, i-a luat cărțile, hărţile şi documentele româneşti, iar autorităţile române nu au reacționat în niciun fel. Am fost la Universitatea din Cernăuţi – o clădire minunată, monument UNESCO, construită în timpul imperiului austro-ungar, dar cu banii bisericii şi locuitorilor. La universitate, catedra de Limba română are, pe pereţi, toate fotografiile scriitorilor pe care i-am învățat eu în școală, frumos încadrate și amplasate. În schimb nu deţineau cărți românești. M-am întors în ţară, am încărcat mai multe mașini cu volume de literatură clasică românească, prin sprijinul acad. D.R. Popescu, directorul Editurii Academiei Române, am adăugat şi cele 19 volume ale Dicționarului Limbii Române, și le-am dus la Cernăuţi.

Acum vreo 12 ani, cimitirul românesc din Cernăuţi a fost vandalizat, aproape 70 de morminte fiind distruse, în unele cazuri osemintele fiind risipite. Zece morminte erau ale unor membri ai Academiei Române, printre care și folcloristul Gheorghe Sbiera, unul dintre cei 21 de fondatori ai instituţiei, sau Dimitrie Onciul, fost președinte al Academiei Române (1920-1923). Niciunul dintre acești mari oameni nu mai au urmaşi. M-am implicat şi am suportat financiar refacerea mai multor morminte, asistând, apoi, la sfințirea lor. Dar aceasta nu este o soluție, trebuie intervenit la nivel de stat.
În momentul în care limbile minorităților au fost eliminate din școli, Ungaria a făcut un lucru foarte deștept – a trimis profesori de limba maghiară să predea în Ucraina. Copiii lor învață limba maternă; ai noştri, nu. Revenim la ideea de demnitate naţională…

Trăim o epocă în care suntem foarte divizați.

Da, sunt de acord, în România de astăzi nu mai există dialog, trăim într-un război hibrid şi într-o perioadă nefastă. S-a ajuns în situaţia în care ne este rușine – nu mie! – să vorbim despre patriotism, națiune, identitate naţională, patrimoniu național, cinste, demnitate, suveranitate.

Eu am călătorit şi profesat mult, mai ales în Europa. Francezii sunt foarte naționaliști, dar asta nu în­seamnă că acolo nu trăiesc și cetăţeni de alte naţio­nalităţi sau că nu au fost integraţi, însă pentru ei La France este La France. Peste Ocean, americanii au în fața casei, pe peluză, drapelul american. De ce la noi ­patriotismul a devenit o noţiune anacronică? De ce promovăm politici care nu încurajează sentimentul naţional?

Ce ar trebui să se întâmple în România pentru ca oamenii să-și asume măsuri, proiecte etc.?

În primul rând, ar trebui să pornim de la o pace socială de care nu ne bucurăm de aproape trei decenii. Oricât de rău ar suna, eu cred că avem nevoie de un moment T zero, că trebuie să acceptăm faptul că, până acum unul a greșit mai mult, altul mai puțin, altul deloc. Să trecem peste asta, dar să ştim, să acceptăm că odată depăşit momentul T zero, pentru cel care nu respectă legea nu vor mai exista concesii! Nu putem să ne întoarcem mereu la 1990 și la toate evenimentele care au urmat, la trecut. Ori judecam atunci, cum au făcut-o alții (germanii, de exemplu), ori pornim acum de la zero și începem efectiv să construim. Trebuie să reînvățăm dialogul, discuția constructivă. Exact cum s-a procedat în cazul intrării României în NATO: toţi decidenţii, aflaţi în conflict politic de altfel, s-au întâlnit la Snagov și au decis în consens o strategie spre binele ţării. Trebuie stabilită o direcție, trebuie să avem proiecte realiste pe termen mediu şi lung.

Aveți speranțe că, și cu ajutorul strategiilor realizate de Academie, vom avea în curând o strategie de țară?

E mult de vorbit pe această temă. După ’44 a fost distrusă elita intelectuală a ţării. Numai în anul 1948, din Academia Română au fost expulzați 113 membri, o parte pierind ulterior în închisorile comuniste. În secolul al ­19-lea au existat două generații excepţionale care au realizat atât Unirea Moldovei cu Țara Românească, cât şi Războiul de Independență și Marea Unire. Toți oamenii aceia au sfârşit mai săraci decât se născuseră, nu i-a interesat îmbogăţirea prin politică. Ei au avut idealuri, proiecte de țară, încredere în neamul lor. Nouă ne lipsesc organizarea, perspectiva.

Unirea Basarabiei cu România ar putea reprezenta un proiect de țară care ar mobiliza românii printr-o idee generoasă. Noi, ca  neam, avem o capacitate de regenerare extrem de mare. În istorie ne-am prăbuşit de multe ori, dar cu ajutorul liderilor şi al elitelor ne-am ridicat.

Avem nevoie de un consens social și de un proiect de țară. Ar trebui să încetăm cu injuriile şi acuzele și să începem prin a ne ocupa de educaţie. Dacă apare astăzi o nouă lege a învățământului, rezultatele devin vizibile şi cuantificabile abia după 10-15 ani…

Tatăl meu, un om înţelept, avea o vorbă: Miniștrii vin și pleacă, școala rămâne! Da, noi, românii, avem forță de regenerare și ne-ar trebui câţiva ani de liniște şi înţelegere pentru a ne redresa.

Dacă am vrea să construim, două elemente ar fi vitale: proiectele de țară pe domenii şi finanţarea, pe lângă cea europeană. Și à propos de finanţare, lucrez acum la darea de seamă a Academiei pentru activitatea anului trecut. Finanţarea primită de către Academie de la stat a reprezentat doar 65% din banii pe care i-a utilizat instituţia în 2018. Restul provine din granturile pe care Academia Română le câștigă competitiv, în ţară sau la nivel european. În anii anteriori, finanţarea extrabugetară a reprezentat până la 55%.

Dacă vorbim despre documentele științifice pe care le publică Academia, ele reprezintă 13% din ce se publică în ţară, iar câteva dintre institutele ei sunt, ca vizibilitate externă, deasupra oricărei universități. Sunt unităţi de cercetare foarte competitive, de nivel european, chiar dacă numărul cercetătorilor Academiei este mic – în jur de 1.800. Şi pentru a încheia discuţia noastră, cred că trebuie să rămânem optimişti, dar să îmbrăţişăm un entuziasm realist, bazat pe proiecte serioase, pe inteligenţă şi muncă, pe colaborare şi tenacitate. Ar trebui să înţelegem că viitorul stă în primul rând în mâinile noastre, că împreună vom reuşi mai mult decât divizaţi, că liniştea internă şi conlucrarea reprezintă condiţiile sine qua non ale unui viitor mai bun. Şi ale existenţei noastre ca naţiune.

A consemnat: Maria Capelos

Sursa: România liberă

Fostul şef al SPP, generalul Dumitru Iliescu: ”Confruntarea imperiilor. România între ciocan și nicovală”

Va intrebati de ce ultima perioada a fost incarcata de atata patima, patima generata de anchetarea doamnei Kovesi de catre Sectia de investigare a infractiunilor din justitie, si nu intelegeti de ce gruparea politica informala de dreapta, in frunte cu domnul Iohannis, si-a schimbat brusc discursul, din promotoare a principiului independentei justitiei, si in special al procurorilor, al neamestecului factorului politic in derularea anchetelor penale, in critic vehement al celor din Sectia mai sus amintita – si ei tot procurori, magistrati ai aceluiasi Parchet General, aflati tot in subordinea eminentului profesor Augustin Lazar.



Atitudinea lor zgomotoasa, in totala distonanta cu ceea ce cantasera pana atunci, nu ne poate duce decat la concluzia ca cineva le-a schimbat partitura! Dar cine, si de ce?

Pentru a intelege mai bine ce se intampla, trebuie sa privim mai atent asupra istoriei umane a Terrei care este plina de confruntari intre semeni, de la perioada gintilor, a formatiunilor tribale, pana la cea a imperiilor puternice, confruntari generate de dorinta de dominatie, de acces total la resurse de toate genurile, de acumulare a unor bogatii imense si de ocupare a pozitiei de lider, care sa stabileasca regulile dreptatii pe care apoi sa o promoveze, sa o imparta tuturor.

Nu am sa fac o descriere a acestor confruntari si nici a felului cum au evoluat ele in decursul istoriei, mi-ar trebui foarte mult spatiu, ci am sa ma opresc la perioada ultimilor 30 de ani. Si aici sunt foarte multe de spus, dar eu am sa abordez confruntarea doar a doua imperii, despre al treilea mare imperiu facand vorbire probabil intr-o postare viitoare.

Cel de-al III-lea Razboi Mondial, cunoscut sub denumirea de “Razboiul Rece”, si care a avut ca protagonisti principali cele doua mari imperii SUA si fosta Uniune Sovietica, impreuna cu satelitii lor, s-a incheiat prin victoria primului si destramarea celui de-al doilea, care a si intrat intr-un proces de disolutie rapida, dar care a avut ca rezultanta aparitia unui nou actor cu valente mondiale, pe osatura caruia functionase Uniunea Sovietica, si anume Federatia Rusa. Acest nou actor a trecut printr-o perioada foarte dificila, care punea sub semnul intrebarii insasi existenta sa, multi dandu-i putine sanse sa nu sucombe. Dar a reusit sa iasa din letargie si, incet, incet, sa devina un pol de putere din ce in ce mai vizibil si mai activ in itele tesute la nivel international.

Va intrebati, probabil, de ce americanii, iesiti invingatori din razboiul amintit anterior, nu au actionat cand au avut ocazia pentru inlaturarea acestui nou pol de putere. Raspunsul nu este complicat: pentru realizarea unui echilibru de forte la nivel international in favoarea sa, prin contrapunerea unui alt mare imperiu – si anume China – a unui actor de forta cu sensibilitati istorice profunde, generate in special de disputele teritoriale si nu numai, mizand pe lejeritatea in construirea jocurilor la nivel planetar in conditiile unei confruntari permanente in diferite moduri intre acestea. Strategii americani si-au dat seama ca imperiul lor va domina Terra si isi vor putea asigura securitatea nationala daca vor domina oceanele si marile planetare, dar si spatiul aerian, si, in cosecinta, au trecut la cucerirea acestora si, dupa eforturi bugetare si umane consistente, au reusit sa o faca. Era destul de clar pentru ei ca actiunile pentru expansiunea pe alte continente, dar si cele indreptate de catre inamicii pe care ii aveau impotriva propriului teritoriu, nu puteau fi derulate decat prin cele doua cai, iar suprematia lor in aceste zone devenea cu atat mai necesara.

Desi cu o existenta si experienta istorica scurta a acestui nou imperiu, strategii lor au preluat repede invataminte din istoria altor imperii, in special din cea a Imperiului Roman, si au trecut la aplicarea unor strategii si tactici similare. Cu cat se extindea mai mult Imperiul Roman, cu atat romanii isi dadeau seama ca este imposibil sa acopere cu trupe proprii aceste vaste teritorii, realizand ca este mai usor sa cuceresti decat sa mentii ceea ce ai cucerit. In aceasta situatie romanii au recurs la o alta strategie, si anume aceea a numirii ca regi sau conducatori, in zonele cucerite, a unor persoane fidele imperiului, care sa asigure buna administrare a acestora, iar prin forte proprii sa inabuse revoltele interne si sa apere granitele de navalitorii externi, urmand ca legiunile romane sa intervina punctual, doar in momentul si in locurile in care pericolul depasea capacitatea de reactie si de eliminare a acestuia de catre conducatorii locali. Si decidentii Imperiului SUA au procedat si procedeaza in aceeasi maniera. Dupa cucerirea unei zone de interes prin eforturi militare, diplomatice, intelligence, economice si de alta natura, impun, prin diverse mecanisme, in fruntea administratiilor din aceste zone oameni fideli, care sa le apere si sa le promoveze, prin orice mijloace, interesele, aruncand la cosul de gunoi partitura apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, necesitatea realizarii si mentinerii unei veritabile democratii in tarile pe care le-au cucerit. Mai mult, cand situatia este mai greu de controlat ei instiga diversele grupari nationale formate pe criterii etnice, religioase si de alta natura, sa se confrunte in toate modurile, inclusiv armat, ei acordand sprijin si consultanta fiecarei parti, asa reusind mai bine sa ii domine.

Pe buna dreptate, va intrebati ce legatura are aceasta descriere cu Romania si cu confruntarile patimase de la noi din ultima perioada. Este o legatura, foarte serioasa! Suntem una din acele tari cucerite deja de Imperiul SUA, care se afla intr-o zona geopolitica de interes major pentru el. De ce sunt interesati americanii de Romania si de celelalte tari din Europa Centrala si de Est? Situatia este mult mai complexa decat ne-o imaginam. Ca sa intelegem trebuie sa mai facem unele precizari, si anume sa vedem cum au evoluat lucrurile in special in ultimi 10 ani. Americanii erau convinsi ca pot sa tina, sub control, miscarile Rusiei, tara cu o economie precara, usor de destabilizat la nevoie, in special prin sistemul sanctiunilor economice, sistem la care erau ferm convinsi ca vor achiesa si tarile europene, impunand Rusiei inactiunea in ceea ce priveste realizarea unor zone favorabile lor in vecinatatea acesteia, dar si in ceea ce priveste dezvoltarea unor programe privind realizarea unor tehnici si armamente moderne de lupta cu putere de distrugere foarte mare.

Lucrurile nu au stat cum si le-au imaginat americanii. Rusii si-au dezvoltat aceste programe, dincolo de dificultatile economice, au realizat rachete care pun in pericol intregul teritoriu al SUA, prin capacitatea lor de a se deplasa cu viteze uimitoare, avand posibilitatea sa evite sistemele antiracheta americane si sa isi atinga tintele intr-un timp foarte scurt. In acelasi timp rusii au conceput si dat in productie si folosinta sisteme noi de rachete cu raza medie si scurta de actiune, dar foarte performante, au construit avioane de vanatoare si bombardament, de transport al trupelor, cu tehnica de lupta din dotare net superioare celor existente, submarine silentioase, greu de detectat, ca si alte nave de lupta cu performante deosebite si, nu in ultimul rand, dezvoltarea unor programe bine concepute pentru cucerirea spatiului cosmic apropiat in scopul derularii actiunilor de aparare sau de atac a obiectivelor terestre, aeriene si maritime. Peste toate acestea se suprapun si eforturile comune ale Rusiei si Chinei si a satelitilor acestora, de a gasi punti de colaborare si de sprijin reciproc in toate domeniile, pornind de la cel economic si terminand cu cel militar, ceea ce creaza vulnerabilitati foarte mari pentru americani.

Trebuie mentionat si un alt important actor, deloc de neglijat, care a decis sa colaboreze cu Rusia, proiectand si realizand in comun una dintre cele mai moderne si sofisticate aeronave militare ale Secolului XXI, care este in continua perfectionare prin inglobarea semnificativa a inteligentei artificiale si nu numai, iar acesta este India. Un proiect asemanator deruleaza Rusia cu China prin construirea de catre aceasta cu sprijinul substantial al rusilor a noului avion multirol de generatia a cincea J-20, cele doua aronave fiind proiectate pentru a contracara modelele americane de ultima generatie F-22 Raptor si F-35 Lightning. Dar colaborarea nu se rezuma doar la acest domeniu, ea fiind mult mai complexa si cuprinzand o arie larga de oportunitati. In acest context international complicat in care centrul mondial de putere se transfera treptat din Atlantic in Pacific, demersurile Rusiei de a crea o dependenta serioasa pentru tarile europene de resursele sale energetice si de alte resurse pe care aceasta le are din belsug, dependenta care submineaza nu numai rolul economic al SUA in aceasta zona, si cel politic, dar mai ales cel militar, a fost perceputa de Imperiul american ca o amenintare de prim rang. Disponibilitatea deschis declarata a Berlinului, la care se alatura si Parisul, de a coopera cu Moscova, incalcand fara retinere sanctiunile impuse rusilor de catre cei de la Washington, demersul facut de catre Germania si Franta de a-si construi o forta militara comuna semnificativa, au fost receptate de SUA ca o dinamitare a NATO din interior, dar si ca o o bresa imensa in influenta pe care acestea trebuie sa o aiba in Europa.

La acestea se adauga si noua pozitie a Turciei, a doua putere militara din NATO sub aspectul efectivelor militare, si intentiile ei clare de a coopera cu Rusia inclusiv in domeniul militar, punand si mai multa dinamita la temelia Aliantei Nord-Atlantice. De fapt, acum Imperiul American nu mai are relatii de parteneriat stategic real cu Uniunea Europeana, ci doar cu cateva state din aceasta zona, printre care si Romania. Una din temerile cele mai mari ale americanilor este aceea a unirii tehnologiilor avansate ale Germaniei cu resursele deosebite ale Rusiei, care impreuna pot reprezenta o amenintare de prim rang pentru SUA. Pentru a nu pierde controlul acestei zone, americanii au decis sa formeze un coridor sanitar in jurul Rusiei in partea dinspre Vest a acesteia, coridor care, pe langa rolul de a monitoriza in timp util miscarile militare ale acesteia, sa asigure si o interventie rapida care sa-i aduca primatul initiativei, inclusiv nucleare, sa aiba si rolul de a bloca aceasta colaborare intre rusi si principalele tari europene.

In aceste conditii Romania a fost prinsa in acest culoar, si lipsa de verticalitate a liderilor nostri politici ne-a adus in situatia de a deveni tinta strategica a Rusiei, prin acceptarea amplasarii Scutului antiracheta de la Deveselu, si pe care rusii il considera ca fiind utilizat impotriva lor. Acum doua zile, Putin a mentionat deschis Romania ca tinta a actiunilor lor militare si de alta natura, inclusiv asimetrice! Cehia si Ungaria au refuzat sa gazduiasca scutul pe teritoriul lor, punand mai presus de orice interesul national, ceea ce nu s-a intamplat si in Romania. Acum realizam de ce este atat de importanta Romania pentru americani si atunci cand ei au un interes major intr-o anumita zona, primul lucru pe care il fac este acela de a ocupa in diverse moduri teritoriul respectiv. Principalul lor obiectiv a fost acela de a-si subordona conducerea politica de la Bucuresti si partial au reusit, au ajutat sa ajunga la Cotroceni o persoana dispusa sa joace asa cum doresc, dar nu au reusit sa-si subordoneze toti decidentii politici si administrativi. Atunci au decis sa introduca in joc o noua componenta, formata din structurile de forta, initiand infiintarea Statului Paralel, care sa preia ilegal puterea de la cei care o detineau legal si care, prin intermediul informatiilor si zanganitul catuselor, sa aduca la ascultare pe toti cei tentati sa se opuna intereselor americane in Romania, iar pe cei care nu cedau sa ii elimine din zona politica. In acelasi mod au procedat si in ceea ce priveste persoanele din zona justitiei, din cea economica si din media. Nici armata si nici biserica nu au scapat acestui demers al partenerului nostru strategic.

A plecat Basescu, dar imediat au cocotat in cea mai importanta functie in Stat o marioneta dispusa sa execute cu multa staruinta ordinele lor. Au avut insa nesansa ca la guvernare sa vina o alianta care nu era dispusa sa le execute comenzile, cu vadita tenta de emancipare, si desi au asmutit asupra ei dulaii tradatori din structurile de forta sub stindardul impusei lupte anticoruptie, demersul lor nu a izbandit, cu toate victimele trimise sub ghilotina justitiei. In final Sistemul reprimator a fost compromis si au fost nevoiti sa renunte la persoane fidele din aceste structuri, ceea ce a dus la scaderea drastica a capacitatii de a controla, prin forta, oamenii politici si nu numai. Paralel cu masurile guvernamentale de crestere economica prin sprijinirea relatiei biunivoce dezvoltare-consum, consum-dezvoltare, prin parasirea solutiei austeritatii si promovarea cresterii veniturilor celor ce muncesc in detrimentul multinationalelor, dar si a pensiilor, se vedea tot mai pregnant ca o solutie de succes aceasta noua politica a guvernantilor. Americanii investesc initial mari sume de bani pentru a reusi sa ocupe zonele de interes, iar dupa ce le-au ocupat iau masuri de recuperare a acestor sume prin subordonarea economiilor nationale ale acestor state, sprijinind Supra-statalele sa ocupe pietele respective, concomitent cu eliminarea concurentei capitalului autohton, multinationale care sa actioneze dupa bunul plac, fara sa respecte nicio regula, externalizand toate profiturile si vaduvind ilegal bugetul de stat cu sute de miliarde de dolari, stiindu-se protejate de structurile de forta.

Taxa pe lacomie impusa de executiv companiilor si bancilor, concomitent cu inceperea anchetei impotriva unui colaborator foarte apropiat americanilor, Kodruta Kovesi, a declansat noi actiuni din partea acestora impotriva actualului guvern. Pe de o parte le sunt lezate interesele economice, iar pe de alta parte le este pusa in pericol constructia de forta, iar pentru a da un semnal ca nu isi parasesc oamenii fideli, ii determina pe cei ramasi in aceste structuri sa capete curajul necesar derularii demersurilor pentru protejarea intereselor lor. Nu intamplator domnul Iohannis blocheaza cu atata devotament demn de alt scop, activitatea guvernului prin diverse mijloace, pornind de la nenumirea ministrilor la doua portofolii foarte importante, si continuand cu blocarea bugetului de stat pe 2019. De ce o face? Pentru ca asa i-au cerut sefii domniei-sale din exterior, interesati sa nu se dezvolte capitalul intern, economia noastra, dezvoltare care ar crea premisele unei noi concurente pe piata interna, dar si pe cea externa. De ce atata sustinere din exterior pentru Kovesi? Ce interes au cei de la Bruxelles sa o faca? De ce raspund ei unor interese americane in Romania? Din doua motive. In acest domeniu interesele americane se impletesc cu cele ale greilor din Uniunea Europeana, iar doamna Kovesi este simbolul celor care le-au aparat aceste interese.

Nu in ultimul rand, trebuie sa intelegem ca multi dintre decidentii de la Bruxelles sunt sub influenta serioasa a lui Soros, de multi blamat atat in Romania, cat si in alte state europene, dintre care putini realizeaza ca el este interfata serviciilor secrete americane, servicii care ii asigura afacerile aducatoare de fonduri colosale, cu care apoi acesta le promoveaza politicile in afara teritoriului national, dar si in interiorul acestuia. Luarile de pozitie impotriva lui Soros de cei de la Casa Alba sunt doar de fatada, pentru ca ei, in ceea ce priveste politica externa si promovarea in exterior a intereselor lor majore, canta dupa aceeasi partitura intrerpretata la unison de toti politicienii, indiferent de culoarea lor politica. L-am suspectat mult timp pe ambasadorul Klemm de interese meschine, personale, in sustinerea cu atata inversunare a doamnei Kovesi, dar ulterior am realizat ca el nu facea si nu face altceva decat sa execute dispozitiile celor de la Washington, promovand amestecul brutal, intolerabil, in treburile noastre interne, si considerand Romania o colonie a lor.

Nu va mai intreb daca lucrurile stau asa sau nu, domnule Iohannis, pentru ca as face-o in zadar, avand in vedere ca dumneavoastra nu vedeti, nu auziti si nu intelegeti decat ordinele sefilor din exterior, interesele noastre ale romanilor fiindu-va total straine si neimportante…

Autor: Dumitru Iliescu

Sursa: Dumitru Iliescu Facebook

Austriecii de la OMV supărați că ar rămâne prea multe gaze în România, ei ne vor jupuiți la sânge!

Supărări de toamnă târzie și de pierdere a influenței geo-economice



Ce îi supără pe petroliștii din Marea Neagră de au amânat decizia de începere a exploatării gazului

Black Sea Oil & Gas, subsidiară a gigantului Carlyle Group, este cea de-a doua companie ce deține concesiuni gazifere în Marea Neagră care-și amână până la anul decizia privind o eventuală investiție comercială în extracție. Americanii au anunțat acest lucru după ce Legea offshore, care reglementează toate aspectele legate de exploatarea gazelor în mare, a fost aprobată de Parlament. Primii care au anunțat că amână proiectul au fost, săptămâna trecută, austriecii de la OMV, patronii Petrom.

„Deşi BSOG a estimat că va fi în măsură să ia decizia finală de investiţie în anul 2018, acum este clar că nu vom putea face acest lucru anul acesta… Rezultatul evaluării impactului acestei Legi offshore asupra proiectului va fi în mod clar luat în calcul în stabilirea luării unei decizii favorabile de a investi“, spune Mark Beacom, director BSOG.

Existența, în sfârșit, a unei legi offshore a fost salutată de petroliști, deși e tardiv a mai lua o decizie în cele două luni rămase din 2018. Doar existența legii este salutată însă, pentru că acum afacerile din Marea Neagră pot fi normate legislativ. Ce nu le place este cadrul fiscal, despre care americanii spun că nu este prietenos, pentru că ar taxa prea mult investitorul. Mai mult, ei se declară destul de sceptici cu privire la luarea unei decizii pozitive de investiție de către acționarii de peste Ocean.

„Evaluarea inițială a Legii offshore ne arată că, în privinţa reglementării procedurilor de autorizare a proiectelor, formularea pare utilă în multe privințe pentru ca un investitor să îndeplinească cerințele de autorizare, deși se pare că încă există anumite chestiuni care ar putea în continuare să creeze întârzieri sau eventuale blocaje. În ceea ce privește dispozițiile fiscale, propunerile de taxare contravin asigurărilor și dispozițiilor legale oferite de statul român la momentul intrării investitorilor în concesiune, sunt foarte împovărătoare și probabil vor face România necompetitivă în comparație cu alte jurisdicții offshore“, mai arată Beacom.

BSOG are în concesiune perimetrele XIII Pelican şi XV Midia, care au fost achiziţionate de la compania Sterling Resources Ltd. Grupul Carlyle a preluat, în luna august 2015, 100% din operaţiunile din România aparţinând Sterling Resources Ltd. Americanii estimează rezerve de circa 20 miliarde metri cubi în perimetrele concesionate și ar fi pregătiți să investească până la 500 milioane dolari pentru extracția acestora. Până la luarea unei decizii finale privind Marea Neagră, BSOG va continua să pună la punct toate detaliile privind o potențială exploatare offshore. Aceste activităţi, spun reprezentanții companiei, includ finalizarea studiilor de inginerie (studiul de fezabilitate, proiectul tehnic și detaliile de execuţie), îndeplinirea tuturor cerințelor de autorizare a proiectului, semnarea contractului de transport al gazelor naturale cu Transgaz SA, a celui de vânzare-cumpărare a gazelor, finalizarea comenzilor pentru echipamentele cu termen îndelungat de achiziţie, semnarea contractului de antrepriză generală și a celui pentru forajul sondelor de dezvoltare și finalizarea cu succes a aranjamentelor financiare pentru asigurarea finanţării proiectului. Toate contractele menţionate vor fi aplicabile doar în cazul obținerii deciziei finale de a investi în acest proiect. În momentul finalizării tuturor acestor activităţi, vor putea fi prezentate partenerilor și acționarilor, spre examinare, toate riscurile, costurile și potențialele venituri implicate de proiect, iar aceștia vor decide în consecință. La anul.

Austriecii sunt supărați că ar rămâne prea multe gaze în România

Așa cum spuneam, și OMV a amânat o decizie privind investiţia în proiectul de explorare și exploatare din Marea Neagră până anul viitor, pentru că Guvernul român ar fi avut nevoie de prea mult timp pentru a crea cadrul legal adecvat, a anunţat Rainer Seele, CEO al companiei, citat de Reuters.

În plus, Seele, dincolo de cadrul fiscal, cu praguri de impozitare pentru mai multe niveluri de preț, a arătat că este nemulțumit de prevederea privind obligativitatea vânzării a jumătate din gazul extra din Marea Neagră pe piața din România. Pe undeva, este și normal, având în vedere că OMV operează cel mai mare hub de gaze din Europa, Baumgarten, Viena, unde se face prețul gazului pentru toată piața europeană. Pentru austrieci, să transporte cât mai mult din gazul Mării Negre, pe conducte, către Viena ar însemna să-și întărească încă și mai mult poziția pe piață

Suntem foarte îngrijoraţi de faptul ca vom fi restricţionaţi în vânzarea gazelor. Libertatea de vânzare a gazelor este foarte importantă“, a spus Seele, subliniind că, spre deosebire de alte ţări din regiune, România este aproape în întregime independentă din punct de vedere energetic. România importă mai puţin de 10% din necesarul său de gaze de la Gazprom, restul fiind produs local de Romgaz şi Petrom.

Potrivit Legii offshore, deja votată, companiile implicate în operaţiuni de producţie offshore de gaze au obligaţia de a vinde pe pieţele centralizate din România minimum 50% din cantitatea anuală de gaze naturale contractate cu livrare în anul calendaristic.

În apele teritoriale româneşti ale Mării Negre, companiile ExxonMobil şi OMV Petrom explorează împreună blocul Neptun, unde primele estimări arată existenţa unor zăcăminte de gaze între 42 şi 84 miliarde metri cubi.

La începutul lunii trecute, directorul responsabil pentru operaţiunile de upstream de la OMV, Johann Pleininger, declara că la scurt timp după ce România va pune la punct un cadru de reglementare acceptabil pentru proiectul său de explorare din Marea Neagră, grupul OMV va putea da undă verde pentru o investiţie în valoare de un miliard de euro. Iată însă că acest lucru nu se mai întâmplă imediat, pentru că austriecii vor să-și facă mai întâi toate calculele, în noile condiții de piață.

Interesant este că principalul operator din Marea Neagră, colosul american Exxon, încă nu s-a exprimat cu privire la investiția comercială, după ce Legea offshore a trecut de Parlament. Trebuie precizat că Exxon, deși în parteneriat 50%-50% cu Petrom, este totuși liderul de proiect pe perimetrul Neptun, unde sunt cele mai mari rezerve. Numai ei, din toți actorii implicați în Marea Neagră, au tehnologia de extracție la mare adâncime a gazului, celelalte companii (mai există și LukOil – Romgaz) fiind nevoite să o închirieze. Prin urmare, cel mai important este ce va face Exxon, cu atât mai mult cu cât, în ciuda faptului că se află în parteneriat cu Petrom, vânzarea gazului extras se va face separat.

Dacă exploatarea gazului în Marea Neagră se va face până la urmă, atunci România ar ajunge al doilea producător din UE, după Olanda, și concurent regional pentru ruși. Doar acest lucru şi este suficient pentru a înțelege importanța și interesele din jurul acestui proiect.

Autor: Mihai Soare

Sursa: Justitiarul

Dan Diaconu: “Noi cu ce ne-am ales?”

În 1877, ruşii încearcă să le dea otomanilor o lovitură rapidă şi decisivă în Balcani. Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În defileul Şipka ruşii se împotmolesc, iar ca treaba să fie treabă se mai şi trezesc la Plevna că le apare în spate genialul general turc Osman Paşa.


Întreaga situaţie riscă să se transforme într-un nou dezastru de proporţii pentru ruşi. Nu prea au nici la cine apela. Pe sârbi şi pe muntenegreni îi trimiseseră – anterior acestui război – la sacrificiu împotriva Otomanilor. Cele două ţări erau sleite şi incapabile să mai ajute cu ceva armata ţaristă. Voluntarii bulgari luptau deja de partea lor, astfel încât singura soluţie viabilă o găsesc la proaspătul principat, România. Noi eram singurii care aveam resursa umană necesară, arme de-ajuns şi, mai mult decât orice, devotamentul necesar pentru a putea înclina decisiv balanţa. Şi-am înclinat-o!

La terminarea războiului, bravii politicieni autohtoni au constatat că în loc să negocieze la sânge termenii independenţei atunci când ruşii erau la ananghie s-au bazat pe „recunoaşterea ulterioară a meritelor” şi pe tot felul de jurăminte şi asigurări masonice pe care le primiseră pe canale oculte. După terminarea războiului, lucrurile s-au complicat teribil. Marile puteri s-au trezit cu scenariul de coşmar în care Rusia ajunge să aibă ieşire la Mediterană – ori prin Constantinopol(scenariul de coşmar), ori prin unul dintre statele slave satelit cu ieşire la Mediterana – astfel încât, în tratatele de pace, le-au făcut pe plac ruşilor în toate punctele, mai puţin în cel referitor la ieşirea la Mediterana. Cu toate jurămintele şi impresiile prosteşti pe care le aveau, românii n-au reuşit decât să obţină un umilitor statut de observatori, cu toate că erau a doua armată ca mărime după ruşi. Şi astfel am fost făcuţi praf: ni s-a aruncat în ochi Dobrogea fără Cadrilater, adică o zonă subdezvoltată şi depopulată în care trebuia investit imens pentru a fi adusă la liman. Ni s-a luat Bugeacul şi-am fost faultaţi pe faţă. Când bravii noştri politicieni i-au bătut obrazul ţarului spunându-i că le-a fost promisă protecţia Rusiei, acesta le-a replicat că Rusia se ţine de cuvânt şi protejează Principatul împotriva celorlalţi, dar nu împotriva intereselor Rusiei. De altfel, în acel război cei mai câştigaţi au fost cei care n-au participat: Austria care a luat Bosnia şi Herţegovina în defavoarea Serbiei şi Muntenegrului(împinse la sacrificiu de către ruşi anterior războiului ruso-turc) sau Bulgaria care s-a trezit brusc ţară fără să fi existat vreodată până atunci. Iar în ceea ce priveşte Bulgaria, nu pot să nu trec peste nesimţirea autorităţilor actuale care, în ciuda sacrificiului armatei române din războiul Ruso-Turc, au găsit de cuviinţă să ne treacă în lista de mulţumiri de la intrarea în Catedrala Alexander Nevski pe ultimul loc, după Finlanda. Nu-mi rămâne decât să le urez să aibă parte de-acum înainte fix de ajutoare similare ca intensitate cu cel finlandez din acel război!

Începutul secolului XX ne găseşte într-o perioadă în care încercam – ca-n toată istoria noastră de altfel – să acoperim golul de dezvoltare dintre noi şi ceilalţi. Pentru garantarea „păcii”, aveam un guvernorat al Gurilor Dunării, compus din marile puteri: ruşi, francezi, austrieci, nemţi, etc. Asta ca nu cumva să ne-o luăm în cap cu Dobrogea! În corul marilor puteri intră şi SUA care, în stilul caracteristic, au început presiuni fabuloase pentru definitivarea legii minelor astfel încât să-i avantajeze, adică astfel încât companiile lor să poată cumpăra peste 50% din orice exploataţie. Aşa ne-am trezit în scurt timp cu Rockefeller stăpân peste petrolul Românesc.

În Primul Război Mondial am mers la război, din nou, alături de ruşi, chiar dacă ne-o trăseseră în 1877-1878. Am făcut-o pentru că jurămintele masonice ale politicienilor lu’ Peşte spuneau că e în interesul nostru să nu rămânem neutri. În fapt interesul era strict al Franţei pentru că dacă nu apărea contraponderea din Est, nemţii îi făceau varză(cum, de altfel, i-au şi făcut!). În timp ce participarea ruşilor la război era plătită cu vârf şi îndesat de către francezi, pe motiv că e scumpă carnea de mujic, noi, din nou ca proştii, am intrat voluntar. Şi ne-am luat-o pe măsură! Întrucât dotarea armatei era strict o afacere de corupţie, am fost făcuţi praf în doi timpi şi trei mişcări. Am avut timp doar să trimitem tezaurul la ruşi pentru depozitare. Între timp nemţii ne-au făcut franjuri şi ne-au împins în Moldova. Ca să fie treaba treabă, fraţii masoni l-au fript pe ţar în Rusia(într-un complot germano-american), au scos ţara din Război şi noi ne-am trezit cu fundu-n baltă: într-o parte cu nemţii care înaintau, în cealaltă cu cozile lor de topor, tovarăşii bolşevici. Începea comunismul la ei, sub lumina marelui pederast şi coadă nemţească de topor, Lenin! În sudul României, după ce nemţii s-au înstăpânit peste Banca Naţională, au inventat o datorie de război a României cam cât tezaurului depozitat la ruşi. Şi astfel, tezaurul nostru şi-a găsit o nouă casă pentru totdeauna, în una dintre cele mai ascunse şi ticăloase pagini ale istoriei locale. La Mărăşeşti românii au luptat în chiloţi şi izmene. La fel lupta şi Regina Maria: ba în chiloţi, ba fără, în funcţie de preferinţele gradatului pe care-l înghesuia. Dac-ar fi nimerit cel puţin într-un batalion advers, cu siguranţă că ar fi redus numărul victimelor alor noştri. Dar tot la ai noştri avea bucurii, deh, muiere cu prinţipuri! Din fericire, poporul român a avut tăria să rămână pe picioare şi un noroc al incredibil istoriei ne-a făcut să transformăm dezastrul participării noastre la Război într-un succes pe final. Iar pe hazliul cuplu regal compus din momâia Ferdinand şi curviştina Maria în „sfinţii întregitori ai naţiunii”.

Din păcate fericirea n-a ţinut prea mult! Odrasla Mariei – făcută naiba ştie cu cine – a urcat pe tron şi a transformat ţara într-o entitate atât de coruptă încât nici musca nu mai zbura fără să dea şpagă. Moştenind curvăsăraia de la mă-sa, pentru Carol al II-lea n-au contat decât „găurile” disponibile şi „circuitul financiar” care-i asigura aventurile de toate tipurile care-i treceau prin deviantul creieraş. Apetitul său sexual era atât de mare încât membrii Siguranţei Statului trebuiau să-i planteze până la şapte-opt curve verificate pe traseul pe care-l urma când ieşea din Palat. Se ştia că nici nu termina bine să rupă o curvă, că o şi dorea pe-a doua şi-apoi tot aşa până-şi stingea amarul. Şi, ca să fie treaba treabă, avea o preferinţă pentru specia cea mai de jos a trotuaristelor nespălate pe care le încărca în maşină şi le băga la Palat. Pentru ca nu cumva prinţişorul să se trezească cu vreo blenoragie sau vreun sifilis luat de la vreo curvă necunoscută, agenţii de poliţie asigurau zona Palatului cu curve verificate. Norocul „securiştilor” vremii a constat în cuplarea lui Carol cu o nimfomană – Elena Lupescu – singura care făcea faţă apetitului sexual neobişnuit al monarhului. Această caracteristică a împins-o pe Lupeasca în centrul politicii şi economiei autohtone. Practic, nu se mai putea face nimic în ţară fără binecuvântarea reginei neoficiale. Aveai nevoie să faci vreo afacere mai la scară, trebuia să te bagi în cercul „jucătorilor” de Poker de la casa Lupeascăi şi să pierzi sume considerabile în meciurile cu regele sau cu metresa. După, aveai aprobarea şi puteai să-i dai drumul înainte afacerii, beneficiind de protecţie absolută, dar erai obligat să-ţi menţii cotizaţia deoarece, altfel, vreunul mai isteţ îţi putea lua locul.

În această atmosferă viciată ne-a găsit Al Doilea Război Mondial. De data asta deviantul rege care, între timp, o pusese şi de-o dictatură regală, ne-a băgat în război de partea nemţilor. Astfel am tras potul cel mare, punând la bătaie petrolul nostru pentru interesele lui Hitler şi-ale naţiei nemţeşti. Desigur, cum bine ştie toată lumea, Hitler s-a împiedicat în Rusia, anglo-americanii s-au regrupat şi, uşor, uşor, panzeru’ invincibil s-a dus în rahat. Ca să salvăm ce mai putea fi salvat, am întors armele în urma unei lovituri de Palat în care, în locul curvarului a fost pus fiu-său, mult mai papleacă chiar şi decât tac’su mare, Ferdinand. Numai pentru dezvirginarea lui Mihai, Carol al II-lea a cheltuit o avere. După care, ca să-l scape pe prost de „iubita” care-i fusese împinsă în brebenel, s-a mai cheltuit altă avere. Ăsta a fost „salvatorul” nostru.

Întoarcerea armelor s-a făcut prin capitulare necondiţionată în faţa ruşilor. Asta în ciuda faptului că trimişii lui Antonescu iniţiaseră discuţii preliminare referitoare la termenii unei eventuale capitulări cu Alexandra Kollontai. Sforarii din spate au decis să respecte înţelegerile oculte pe care le făcuseră şi să mai vândă încă odată ţara, aruncând-o pe nimic în mâna ruşilor. Asta după ce, tot din cauza politicii lor tembele, pierduseră Ardealul de Nord în favoarea Ungariei. Astfel, ruşii au intrat în noi ca-n rahat, iar în femeile noastre câte-un batalion odată, după regula civilizaţiei mujiceşti: „ia-i ceasu de pe masă şi frige-i femeile din casă”. Petrolul autohton a început să alimenteze „partea bună” a istoriei. Din nou eram parteneri cu ruşii, din nou ne-am luat-o.

În urma Războiului am pierdut Basarabia, dar ne-am recuperat Ardealul de nord. Recuperarea a fost, în fapt, un noroc deoarece, iniţial, Stalin semnase o înţelegere cu Horthy. Laşitatea lui Horthy, care aproape s-a scăpat pe el de frică în momentul în care a văzut că nemţii sunt gata să atace Budapesta, a dus la ruperea tratatului cu Stalin. Atunci, nervos, Stalin a spus: „Ardealul va rămâne pe veci al românilor”.

S-a terminat Războiul şi-am fost daţi ruşilor. De primit iar n-am fost primiţi la negocieri pentru că eram naţiune înfrântă. Şi nu doar că măreţul Occident ne-au cedat cu fulgi cu tot, dar i-a mai şi lăsat pe ruşi să ne impună datorii de război. Ne-au căsăpit! Istoricii acuză distrugerea elitelor de către ruşi. Aiurea. E ca şi cum s-ar plânge cineva acum dacă, în urma vreunei înţelegeri, ar fi decapitaţi alde Liiceanu, Pleşu, Patapievici, alături de restul greblelor care activează prin politică. Şi elita aia de-atunci, cu mici excepţii, era formată tot din nişte şobolani corupţi până-n măduva oaselor. Doar istoricii infantili şi-o tradiţie pe care n-o înţeleg îi ridică-n slăvi. Să recunoaştem: în afara unei minorităţi, clasa aristocratică autohtonă era compusă doar boiernaşi de ţară(vorba poeziei lui Brumaru) cu aere de mari nobili. Nulităţi provinciale, pline de frustrări şi buni doar să cheltuiască rodul pământului şi sângele ţăranului iobagizat, în luminile iluzorii ale Parisului. Ceea ce-a fost însă dezastruos n-a fost decapitarea iniţiată de către ruşi, ci elita impusă şi formată din „băieţii buni” veniţi pe tancuri. Numai unu şi-unu: Bruckner, Pauker, Nikolski, Răutu, Ghizela Vass, Tismăneanu, etc. Vă sunt cunoscute aceste nume? Unele dintre ele da, doar odraslele lor înfăptuiesc acum „revoluţia globalistă”, aşa cum părinţii sau bunicii lor puneau umărul la internaţionalismul comunist de rit bolşevic. Ceea ce-au făcut bolşevicii a fost dezastruos în plan naţional. Au eliminat chiar şi bruma de bun simţ care exista aici şi au scos la suprafaţă tot mâlul, toată mocirla, urâţenia şi frustrarea care erau acumulate în adâncurile straturilor inferioare ale societăţii. Aşa am avut obsedanţii ani ai debutului comunismului la noi: pe de-o parte „plata datoriilor” către ruşi ne lăsa în fundul gol, de cealaltă parte stăteam cu ei în coaste, cu cozile lor de topor impuse „de la centru” care-au rămas active – aproape dinastic – până-n ziua de azi. Făcând totuşi o paralelă, ar trebui să remarcăm că acea elită ticăloasă a reuşit totuşi să rezolve probleme jenante ale României precum analfabetismul. De asemenea, sovrom-urile – vehicule care ne storceau groaznic – s-au constituit în elemente care au integrat economia ţării, iar agricultura, după dezastrul colectivist, a început să funcţioneze ca un sistem articulat. Cel care-a tăiat-o cu plata către ruşi a fost tot comunistul impus de Moscova, Gheorghiu Dej. A făcut-o atunci când care a constatat că le plăteam de ceva vreme în plus şi n-avea nimeni curaj să sesizeze asta. Se baza şi pe faptul că începuse epurarea cadrelor sovietice, profitând de politica de purificare iniţiată de Stalin. S-a autosesizat el şi, la ceva vreme, a fost chemat la Moscova unde l-au pus să aştepte întrevederea cu „împăratul”. Se pare că fotoliul pe care a tot aşteptat Gheorghiu Dej era unul „preparat” cu material radioactiv, astfel încât, după întoarcerea în ţară, a fost „aranjat” de un cancer galopant. Se termina astfel una dintre cele mai negre pagini ale istoriei naţionale.

Printr-un concurs de factori, puterea politică şi administrativă a ţării a fost preluată de Ceauşescu, un ţăran semianalfabet, cizmar la bază, dar dotat cu suficientă inteligenţă nativă pentru a putea face să se învârtă lucrurile în favoarea sa. În scurt timp şi-a instalat propriul aparat, a câştigat simpatia şi prietenia lui Mao, începându-şi astfel şi o prodigioasă aventură politică internaţională. Cu sprijinul lui Mao îşi joacă genial cartea în timpul evenimentelor generate de „Primăvara de la Praga”, câştigându-şi o oarecare autonomie faţă de „Înalta Poartă” de la Moscova. Cu toate că nimeni n-ar fi crezut la începutul carierei sale, Ceauşescu a ajuns să joace un rol important pe scena internaţională. Instinctele l-au ajutat să miroasă care-s factorii mondiali de putere, cum se mişcă lucrurile şi cum poate juca în favoarea sa. A avut o perioadă de avânt, în care a industrializat forţat ţara. Strategia sa a fost similară celei a ţăranului înstărit care-şi umple bătătura atât cu lucruri utile, dar şi cu multe inutilităţi. România a fost bătătura lui Ceauşescu. A tratat-o părinteşte, având grijă de ţară ca de propria-i ogradă. Însă reversul acestei strategii părinteşti a fost că greşelile făcute s-au repercutat cu asprime asupra întregii ţări. Neavând nici experienţă, nici capacitatea intelectuală de a evalua cu claritate efectul devastator al dobânzilor practicate de instituţiile financiare internaţionale şi nici suportul unui know-how corespunzător în ţară, Ceauşescu s-a trezit cu o datorie copleşitoare pe care economia de hei rup pe care-o concepuse aproape că nu era capabilă să o susţină. În plus, a luat în plin criza economică a anilor 80. Speriat că ar putea să se trezească în insolvenţă, concepe un plan de lichidare a tuturor datoriilor prin rambursarea accelerată a creditelor. Strânge cureaua la modul aberant dar face faţă şi, nouă ani mai târziu, anunţă victorios finalizarea acţiunii pe care-o începuse. Are însă în faţă un popor înfometat, abrutizat şi aflat sub teroare. Economia e şi ea slăbită, incapabilă să se autosusţină. Asemeni ţăranului care „a prins cum merge titirezul”, pune în plan, alături de chinezi, dezvoltarea unei bănci a statelor în curs de dezvoltare. Un fel de FMI al lumii socialiste. În plus, intrat prin cercuri oculte doar din curiozitate – ca să înţeleagă cum se mişcă treburile planetei – face nerozia de a-i păcăli pe-ăia în modul şmecheresc-ţărănesc pe care-l transformase deja în practică diplomatică internaţională. Atrage astfel asupra sa – fără să realizeze nicio clipă – furia mafiei ocult-financiare mondiale. De-aceea, în timpul evenimentelor din 1989 e singurul lider comunist sacrificat ritualic, în noaptea de Crăciun.

Dar ce mai contează asta? Poporul îşi trăieşte exuberanţa eliberării de sub „teroarea ceauşistă”, atent vegheat de gloabele internaţionaliste sosite în anii 50 pe tancuri. Aşa se face că îndrumătorii către „eliberare” devin tot cei care ne cotropiseră cu jumătate de secol în urmă. Ce să ştie bietul cetăţean ce lepră a fost Bruckner? Sau Maurer? De unde să ştie bietul om gândindu-se la un salam mai bun că haita întronizată peste armată şi securitate era formată din agenţi GRU, că elita culturală care se închega şi care era scoasă cu obstinaţie în faţă era compusă din disidenţii de faţadă ai „tovarăşului Gogu”? Cum să ştie bietul român, aproape abrutizat şi total lipsit de informaţii, că bunăstarea care i se promitea era de fapt jugul care i se punea pe grumaz? Aşa, legaţi la ochi, am trecut prin toate etapele distrugerii noastre. Prin intermediul cozilor de topor recrutate pe o nimica toată, mafioţii internaţionali au continuat opera de pedepsire post-mortem a lui Ceauşescu. Nu s-au lăsat până când întreaga economie a lui Ceauşescu n-a fost lichidată la fier vechi. Apoi au distrus Bancorex. Tot din răzbunare, întrucât aceea era banca pe care Ceauşescu o gândise ca pilon principal al expansiunii sale de pe piaţa financiară internaţională. Totul condimentat cu o luptă surdă declanşată între securişti şi foşti oficiali grei ai aparatului de partid şi de stat pentru acaparare a bunurilor ţării. Lupta la vedere era politică, dar în subteran economică. Şi, în timp ce românaşii se delectau în bălăcăreala politică de la televizoare, mafioţii îşi adjudecau hălci din averea care, până atunci, fusese comună. Aşa am tot frecat-o până la începutul altei aventuri pe care ne-am dorit-o: integrarea în NATO şi UE. În fapt, analizând la rece, putem constata că am avut impresia că noi o dorim. Propaganda a lucrat de minune, insuflându-i bizonului mioritic „idealuri” despre care habar n-avea. Sătul de jumătate de secol de dominaţie rusească, românul a ales NATO. Sătul de comunism, a ales capitalismul Occidentului, acele captivante lumini sclipitoare de la suprafaţă care se grupau sub umbrela Uniunii Europene. Mai ţineţi minte ce-aţi tremurat „să ne bage în NATO” sau cu câtă speranţă v-aţi dus la referendum „ca să intrăm şi noi în UE”? De unde să ştie bietul român că schimbarea taberei geopolitice înseamnă să înlocuieşti un câine care te muşcă cu o haită de şacali care te devorează?

Însă necunoaşterea regulilor nu te scuteşte de rigoarea lor. Şi iată-ne acum perfect integraţi: nimic nu mai e al nostru, capul nu prea-l mai putem ridica de frică să nu deranjăm pe cineva. Regulile de la vedere diferă de cele reale, corupţia e pretutindeni, iar dacă nu eşti „în linie doctrinară” rişti să fii devorat de aşa-zisele mecanisme anti-corupţie, în fapt o cacialma juridico-securistică menită a instaura teroarea asupra oricui ar manifesta un dram, o minimă independenţă. Aş putea continua mult de-acum înainte, dar bănuiesc că cei care ajung să citească acest text ştiu bine ce anume trăiesc. Motiv pentru care nu-mi rămâne decât să recapitulez un secol şi jumătate de istorie care-a trecut peste noi: am fugit de turci şi-am fost beliţi de ruşi; am încercat să acoperim golurile istorice şi-am fost jefuiţi de diverşi binefăcători care-au acaparat hălci din economie; am tras în Primul Război mână-n mână cu ruşii, francezii şi englezii, ne-am trezit că ne-au trădat, doar pe final am fost avantajaţi, dar şi asta cu preţuri piperate. Apoi am fost victimele experimentelor unui deviant – Carol al II-lea – am trecut printr-un nou Război şi-am devenit din nou victime. Singurul moment de respiro a fost cel în care Ceauşescu a preluat puterea. Dar, precum un catâr, n-a lăsat pe nimeni să-l secondeze şi nici nu şi-a pregătit o succesiune viabilă. Ar fi putut să pună la punct o strategie articulată de dezvoltare a ţării, poate chiar ar fi putut să fie un Yusof Ishak local. Dar inteligenţa nativă ţărănească, necioplită, a jucat împotriva sa. Se dorea un Mao, un Kim Ir Sen neînţelegând că fiecare popor are o anumită fibră care-l face să adere sau nu la conducătorii săi. Din anii ’80, asemeni ţăranului care se trezeşte deştept doar pentru că i-a mers o combinaţie, Ceauşescu a mers strict după programul şi dorinţele proprii, îndepărtându-se de popor şi înlocuind adeziunea cu teroarea. Iar după înlocuirea sa, poporul abrutizat şi neinformat a mers orbeşte din capcană în capcană.

Iată, pe scurt, istoria noastră din ultimul secol şi jumătate. O înlănţuire de trădări, jafuri, nemernicii şi iluzii. Toate strict din cauză că am vrut să avem propriul destin, pentru că ne-am iluzionat că „în cealaltă tabără” ne-ar fi mai bine. Şi singura întrebare viabilă e: „noi cu ce-am ales?”. Din păcate doar cu iluzia urmată imediat de dezamăgire şi teroare. Istoria ne-a dat atâtea lecţii aspre în urma cărora trebuia să înţelegem că nu ne e bine ca remorcă a nimănui. Destinul nostru nu-i nici în Orient nici în Occident. Nici la Est, nici la Vest, nici la Nord, nici la Sud. Destinul nostru e-aici şi singurii care-l pot face mai bun suntem noi. Ceilalţi ne-au demonstrat cu vârf şi îndesat că nu-l pot face decât mai rău, mai ticălos, mai brutal. Dar pentru asta e nevoie să ne opunem cu brutalitate iluziilor şi capcanelor, amăgirii că „se poate face treabă şi urmând calea scurtă”. De-a lungul istoriei am căutat mereu scurtătura şi, de fiecare dată, am sfârşit-o în mizerie. Întrebaţi-vă „cu ce ne-am ales?” din toţi aceşti o sută cincizeci de ani şi încercaţi să vedeţi „realizările” prin ochii celor care s-au sacrificat eroic. Fiecare centimetru pătrat din pământul ăsta e îmbibat de sânge. Şi pare că n-a fost îndeajuns pentru a ne plăti dorinţa legitimă de a fi lăsaţi în pace. Ne va veni vreodată vremea?

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Imperiile muribunde se despart de trecut urlând

„O minciună repetată la infinit sfârșește prin a fi crezută.” Aceasta este observația foarte corectă a maestrului propagandei naziste Joseph Goebbels. Consecința supremă și cea mai periculoasă apare atunci când și cel care a mințit începe să creadă în propria minciună. Din acel moment neadevărul scapă oricărui control și domină lumea, deciziile adoptate în baza sa ducând la dezastru absolut. Căci o premisă absolut falsă, conduce la o concluzie absolut falsă. Mai ales când raționamentul aplicat ei este corect.



„Demonizarea lui Putin nu este o politică, ci alibiul pentru lipsa unei politici.” A spus-o relativ recent nimeni altul decât maestrul american al realismului politic, Henry Kissinger. Când alibiul devine premisa unică a politicii, consecința absolută este falimentul acelei politici.

Minciuna potrivit căreia Vladimir Putin ar fi altceva decât un lider politic de forță pentru care interesele țării sale au prioritate absolută, a condus la scoaterea politicii euro-atlantice (căreia i s-a raliat necritic România) de pe șinele rațiunii de stat făcând imposibilă orice abordare rezonabilă, pragmatică și pozitivă a raporturilor dintre protagoniștii Occidentului euro-atlantic și Rusia. Ajungând să creadă în propria descriere a liderului rus ca fiind un demon, respectivii protagoniști au ajuns să creadă că ei știu mai bine ce le trebuie rușilor decât rușii înșiși și cu această convingere au trecut la măsuri ineficiente în raport cu ținta declarată – fericirea globală prin anihilarea fiarei, dar riscante pentru ținta obiectiv dezirabilă – pacea mondială. Astfel, de exemplu, sancțiunile internaționale, în principal economice, impuse Rusiei, nu au redus capacitatea acesteia de a se opune exigențelor externe, ci au ridicat confruntarea marilor puteri ale lumii la un nivel superior, afectând dramatic securitatea tuturor.

Așa s-a ajuns la dilema evocată de Președintele american Donald Trump la Helsinki, între riscul de a pierde puterea politică urmărind obținerea și păstrarea păcii, și cel de a pierde pacea urmărind obținerea și păstrarea puterii politice. O dilemă absurdă, rezultată din premise absurde, întrucât rațiunea puterii este tocmai pacea. O pace care nu poate fi nici fezabilă și nici durabilă dacă nu este justă; adică dacă nu este acceptată de toți întrucât satisface aspirațiile tuturor într-o măsură rezonabilă și în mod echitabil.

Vidul politic apărut între realitate și minciuna crezută chiar de mincinos, nu este nici el stabil. Spațiul gol se umple de proiecte și decizii aparent raționale și profitabile, dar care, pe termen mediu și lung, au același efect devastator asupra ordinii politice globale pe care îl au drogurile asupra ordinii biologice individuale. Asemenea proiecte și decizii sunt cele care susțin interesele complexului militar-industrial, ale oligarhiei birocraților naționali și internaționali, ale clanurilor locale corupte sau ale plutocrației multinaționale, în detrimentul dezvoltării durabile și al dreptății sociale, sub cuvânt că astfel sunt apărate valorile umane universale împotriva unor „tirani” naționali.

Cel care încearcă să le nege, în numele realității, este tratat fie de nebun fie de trădător. Iar aceasta nu numai de către cei direct interesați, ci și de către victimele promovării respectivelor interese – oamenii de rând. De ce? Întrucât cuvântul minciunii este mai convingător și zidește mai trainic decât cuvântul adevărului.

Toate aceste reflecții, oarecum teoretice, explică ceea ce se întâmplă sub ochii noștri în timpul din urmă ca prefață și postfață la întâlnirea Trump-Putin de la Helsinki. Tembelismul, ipocrizia, autoînșelarea, autismul, perversitatea, prejudecata, trădarea, răutatea, lăcomia, iresponsabilitatea, senilitatea politică sunt caracteristicile reacțiilor furibunde la ceea ce avea să fie și apoi a fost întâlnirea cu pricina. Dacă Putin este un demon întâlnirea cu el este un act demonic și dacă întâlnirea nu putea fi decât demonică, înseamnă că ea chiar așa a fost. Pentru neoconservatorii americani, o rușine; pentru hegemonii europeni, un dezastru; pentru profitorii războiului, un faliment; pentru fundamentalismul parastatal (islamic și nu numai), o crimă.

Un număr de foști miniștri de externe (printre care și americanoidul clintonian de Dăbuleni, Mircea Geoană), dintre care unii chiar au fost minți luminate ale unipolarismului postbipolar, i-au scris o scrisoare Președintelui Donald Trump în care printre multe cuvinte meșteșugite, îi cereau să continue confruntarea cu Rusia. Un alt Donald, și anume Tusk, Președintele polonez al Consiliului European, într-un apel dramatic, îl implora pe tizul său american să nu-și abandoneze aliații europeni de dragul cooperării cu autocratul Putin. În același timp, liderii UE îl rugau pe autocrat să nu asculte cântecele de sirenă ale „nebunului american”, știut fiind faptul că europenii au fost totdeauna prieteni mai buni ai Rusiei decât americanii; de aceea sugerau că asemenea întâlniri ar trebui să aibă loc și cu participarea lor. Degeaba!

Atunci s-a întors foaia. În comunicatul final al Summitului NATO de la Bruxelles s-au introdus mai multe plângeri și amenințări la adresa Rusiei decât la cea a terorismului global, până nu demult adversarul de serviciu prin raportare la care se construia politica externă a alianței și a multora dintre membrii săi. Simultan, procurorul special Muller publica o listă cu câteva zeci de ofițeri de informații ruși care interveniseră în alegerile prezidențiale americane nu numai pentru a determina alegerea unui președinte favorabil Moscovei, ci și pentru a perverti sistemul electoral american.

Era un fel de a spune că fie rușii reușiseră, și Donald Trump se duce la Helsinki nu ca Președinte al americanilor, ci ca om al rușilor, dând pe față trădarea, fie nu reușiseră și, ca dovadă a eșecului, Donald Trump contramanda întâlnirea în ultimul moment, odată informat de preocupările subversive ale interlocutorului său. Lucru pe care l-ar fi putut face și Vladimir Putin în semn de protest față de limbajul dur al Comunicatului NATO și de punerea sub acuzație a agenților săi trimiși să submineze democrația americană.

Nu trebuie să fii expert în relații internaționale pentru a înțelege jocul. Un fost diplomat american i-a dat și fundament ideologic: pentru americani a sosit timpul să facă distincția între patriotism, ceea ce înseamnă să îți iubești țara când politica ei (a se citi a liderului ei) este corectă, și naționalism, care înseamnă să o iubești indiferent de calitatea politicii ei. Evident, patriotismul este bun iar naționalismul rău. Prin urmare lozinca „Țara mea, la bine și la rău!” nu mai este actuală.

Ceea ce a urmat după întâlnire a fost și mai rău. Un fost ambasador american la Moscova a vorbit despre ziua cea mai rușinoasă din istoria diplomației americane. Alții au formulat de-a dreptul acuzația de trădare. S-a pus chiar problema ca interpreta care a participat la discuția „unu la unu” dintre cei doi președinți, să fie audiată în Congres pentru ca sub prestare de jurământ să divulge cele spuse de Donald Trump lui Vladimir Putin (și probabil și invers) în spatele ușilor închise; ceea ce este de neconceput întrucât sfidează tocmai logica confidențialității unor asemenea schimburi de păreri, menite a crea încredere între interlocutori prin clarificarea pozițiilor lor personale în chestiuni sensibile, fără a angaja din punct de vedere juridic statele. Ce alt șef de stat i-ar mai face confidențe de acum încolo Președintelui Trump dacă ar ști că tot ce îi spune este făcut public a doua zi de interpreți, scutiți să își mai respecte propriul jurământ de loialitate și obligația de confidențialitate?!

Un alt fost diplomat american, în prezent profesor la o Universitate de prestigiu, identifică pagubele suferite de SUA ca urmare a Summitului de la Helsinki.

În primul rând, corelat și cu relativizarea rolului NATO la Summitul acestuia de la Bruxelles, ar fi vorba despre abdicarea de la rolul de apărător al păcii în întreaga lume. E război în Ucraina, în Siria, în Caucazul de Sud. Aceste războaie nu se pot termina decât dacă America continuă a-și îndeplini misiunea de gardian universal al păcii. În termeni concreți, numai dacă va continua să amenințe cu războiul, în mod convingător și consecvent, Rusia, vinovatul global pentru perpetuarea acelor războaie locale.

În al doilea rând, Președintele Trump a renunțat nu numai la apărarea păcii, ci și la calitatea acesteia, abandonând lupta pentru apărarea valorilor democrației și a drepturilor omului, luptă pe care până acum a condus-o pretutindeni spre binele tuturor. Aceasta i-a conferit temelia morală pe care i-a fost recunoscută calitatea de lider mondial și întemeietor al ordinii mondiale. De acum acestea sunt compromise.

În al treilea rând, prin întâlnirea de la Helsinki, subsecventă atitudinii arogante față de aliații din NATO, la Bruxelles și în alte ocazii, s-a epuizat legătura de încredere între aceștia și America, legătură pe care s-a bazat stabilitatea ordinii mondiale și securitatea europeană. De dragul colaborării cu iliberalul și expansionistul Vladimir Putin, perpetuator al încălcărilor dreptului internațional, Donald Trump i-ar fi trădat pe aliații fideli ai Americii, în frunte cu Marea Britanie care, cum ar spune Caragiale, „și ea i-a fost fidea” (sic!).

În fine, în al patrulea rând, deși aici lucrurile sunt mai puțin clare, Donald Trump se pare că a făcut unele concesii Rusiei în privința libertății comerțului cu energie, zdruncinând astfel al treilea pilon de rezistență pe care se sprijină „lumea construită de America”, liberul schimb.

Lucrurile pot fi prezentate desigur și așa. Președintele Donald Trum a trădat ordinea americană a lumii; a sabotat „pax americana”. Arhitecții acestei ordini sau cei care și-au câștigat existența păzindu-o, au toate motivele de întristare. Este vorba, însă, despre o ordine epuizată și de acum condamnată de istorie; despre o „pace rece”, tot mai instabilă și mai injustă, sumă a războaielor periferice nesfârșite, care obligă la cheltuieli de înarmare pe seama chletuielilor de dezvoltare și care, în consecință, a declanșat dezastrul migrației în masă, adevărată armă demografică și culturală de distrugere a civilizației euro-atlantice.

Faptul era vizibil încă de la căderea Zidului de la Berlin, dispariția URSS și încetarea bipolarismului mondial. Nu a fost văzut. S-a visat că dispariția unui pol, înseamnă automat victoria celuilalt, care rămâne să domine nestingherit. Nu este așa.

Bătrâna arhitectură de securitate moștenită de la Războiul Rece nu a fost reformată, ci i s-au amputat doar unele membre cangrenate. Între timp infecția s-a extins și s-a ajuns la ceasul al doisprezecelea. Domnul Trump le spune, în stilul său abrupt, nostalgicilor vechii ordini, asemenea tânărului Tancredi (din romanul lui Giuseppe di Lampedusa, „Ghepardul”) bătrânului duce de Salina: „Dacă vreți ca nimic să nu se schimbe, totul trebuie schimbat!”

A fost ultimul împărat al Romei, Romulus cel Mare (nu personajul istoric, ci cel al piesei lui Friederich Durrenmatt), un trădător al misiunii sale imperiale, care s-a apucat să crească găini pe când vizigoții lui Odoacru erau la poartă, sau un vizionar care a ales să nu se opună zadarnic mersului istoriei, ci, dimpotrivă, prin noncombat să faciliteze împlinirea ordinelor ei implacabile? Optez pentru varianta din urmă.

Întâlnirea de la Helsinki a fost Summitul a două superputeri decadente ai căror conducători de vârf au înțeles mersul istoriei și faptul că dacă vor ca ele să mai aibă un rol în noul context, rol care să le păstreze ceva din tracuta măreție, totul trebuie schimbat.

Nu știu dacă domnul Trump așa gândește, dar așa procedează. Cât despre domnul Putin, mai mult ca sigur că, ridicând Rusia din șanț, a înțeles zădărnicia utopiilor globaliste (de tipul panslavismului sau al internaționalismului proletar) și avantajele globalismului multipolar, alegând statutul de putere regională care cântă în concertul puterilor regionale ale lumii, în locul celui de superputere mondială moartă expusă în muzeul de istorie universală.

Nu este nevoie de mărturisirile interpreților pentru a ști ce au discutat cei doi. Au discutat cu siguranță despre faptul cvasiconsumat al nașterii binomului SUA-China, ca ax central al noii ordini mondiale și ca expresie a legăturii, inevitabil tensionate între trecut și viitor, precum și posibilitatea garantării echilibrului său intern prin transformarea într-o trilaterală care să integreze Rusia. S-a mai discutat despre binomul superputerilor emergente, China și India, ca actori complementari, ale cărui contradicții pot și trebuie să fie amortizate prin includerea în ecuație a superputerilor decadente (bătrâne), SUA și Rusia, asigurându-se astfel pacea globală și coexitența armonioasă a tuturor, într-o lume diferită de aceea construită de America. S-a discutat și despre conflictul lumii iudeo-creștine cu cea islamică, Rusia urmând, probabil, să își redobândească, desigur într-o formulă nouă, rolul de stavilă a expansiunii islamice în emisfera nordică, precum și despre apusul inexorabil al Europei occidentale, atât de bine simbolizat de și reflectat în criza de „sciatică” a dlui Junker; care, după cum s-a putut vedea cu claritate, nu își poate găsi reazem decât în oamenii Europei centrale și orientale (precum ucraineanul Poroșenko sau albanezul Edi Rama) așezată între cele trei mări (Baltică, Neagră și Adriatică). Implicit și tangențial, cel puțin, trebuie să se fi discutat și despre sistemele de siguranță ale viitoarei ordini, reprezentate de lideri locali (precum Israelul și Filipinele) sau de trilaterale locale, eventual spate în spate (cum ar fi Coreea de Nord-Coreea de Sud-China și Coreea de Sud-Coreea de Nord-Japonia), asemănătoare – coincidență! – concepției configurate prin 1997 chiar de România și studiate pe atunci atent de Departamentul de Stat al SUA. Chiar dacă cei doi nu au conștientizat-o integral, aceasta a fost ordinea lor de zi.

Din asemenea perspectivă este clar ceea ce Președintele Trump nu dorește. Nu dorește ca plătitorul de taxe american să suporte din munca lui costul securității Europei și al păcii mondiale. Chiar dacă pacea este astăzi indivizibilă, ea se poate asigura și altfel decât exclusiv prin implicarea SUA. Președintele Trump nu dorește ca valorile americane să fie impuse manu militari întregii omeniri, întrucât s-a dovedit că departe de a aduce sfârșitul istoriei (după expresia lui Francis Fukuyama) aceasta poate aduce sfârșitul lumii (după expresia Sfântului Ioan Teologul). Președintele Trump nu dorește ca America să mai fie o țară a consumului care se îndatorează permanent pentru a susține exporturile altora, ci să fie dinnou un campion al producției, în primul rând spre binele și siguranța cetățeanului american. Cum se descurcă ceilalți cu concurența, îi privește. Președintele Trump nu mai dorește, evident, ca serviciile secrete și dinastiile politice să domine politica americană. Prin urmare el aruncă în aer tot ceea ce a fost concepție și practică americană de la al Doilea Război Mondial încoace.

Este bine, este rău? Este fezabil, este iluzoriu? Istoria ne-o va spune. În așteptarea verdictului ei putem face orice; mai puțin să ne lăsăm duși de primele impulsuri și de vechile prejudecăți induse tuturor de o îndelungată propagandă maniheistă, sau să refuzăm luciditatea furați de spectacolul american, cu accente uneori grotești, al luptei dintre narcisismul instituțional și narcisismul personal.

Pe când toate aceste lucruri se întâmplau în Europa, fostul Președinte american Barak Obama ținea, în Africa de Sud, o conferință, în contextul unor evenimente periodice dedicate memoriei lui Nelson Mandela. În acest cadru, domnia sa a spus următoarele: „Oamenii politici au obiceiul să mintă. Altădată, atunci când îi prindeai cu minciuna, spuneau ‘așa este’, recunoscând adevărul. Astăzi, însă, s-a pierdut respectul pentru adevărul obiectiv. Nimeni nu mai are măcar rușinea pentru a admite că a mințit și că adevărul este altul.”

Poate că această observație se aplică cel mai bine imperiilor muribunde. Împinse în ordinea viitorului de adevăruri obiective cărora nu au cum li se opune, strigă din toate puterile că ele nu au mințit niciodată și că minciuna lor este adevărul; că adevărul lor este singurul…adevărat (sic!). Așa cum urlă astăzi aproape la unison vechea Americă a neoconservatorismului militant, împotriva realismului politic frust promovat de Președintele său actual.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Correct News

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.



Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p… mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn… Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie – și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și ale productivității și ale acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu. Că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada 

Lecția de patriotism

Miercuri a fost 4 iulie, ziua Statelor Unite ale Americii, poate cea mai mai cunoscută și mai sărbătorită zi națională de pe mapamond. Fiecare post important de știri de la Washington până la Berlin și de la Moscova la Montevideo a avut cel puțin o relatare în jurnalele de știri despre ziua Americii. Așa arată o campanie de soft power la nivel global care funcționează impecabil.



Dincolo de amintirea sau chiar sărbătorirea zilei naționale a SUA pe glob, ”Ziua Independenței” este sărbătorită pe teritoriul american cu mare fast. În New York a fost organizat cel mai mare foc de artificii din ţară, la care au asistat trei milioane de spectatori şi 12 milioane de telespectatori. În Washington, Jimmy Buffett a susţinut un concert alături de Orchestra Simfonică Naţională iar astfel de concerte, discursuri ale liderilor politici și focuri de artificii au avut loc pe tot întinsul țării.

Americanii sunt patrioți, dicolo de propaganda de la Hollywood, dincolo de puterea de propagandă externă, este clar că acest popor știe să-și prezinte țara într-o lumină bună chiar și atunci când vorbim de agresiuni militare sau daune colaterale. Ei cred în ”visul american”. Discursurile lor politice vorbesc despre patrioți și patriotism, despre datorie și țară, despre înaintași și totuși nimeni nu l-a sancționat pe Obama sau pe Bush că este naționalist.

În cazul României, orice politician care amintește în discursul său de Mihai, Ștefan sau Mircea este sancționat de presă ca fiind un naționalist fanatic, un exaltat care vrea să scoată România din UE și NATO. Noi suntem dresați de un sfert de secol să fim patrioți cu limite. Noi trebuie să fim mai degrabă europeni și după aceea români. Noi și atunci când strigăm pe străzi că ”nu ne vindem țara” ( vezi cazul Roșia Montană) o facem de dragul globalismului și la comandă străină pentru că Bruxeless-ul sau interesele lui Soroș sunt mai aproape decât județul Alba, acolo unde se află Roșia Montană.

De ziua noastră națională avem liber, unii se uită la paradă, alții merg în city break în străinătate fiindcă au prins o zi liberă și fac punte cu weekend-ul. iar cei mai mulți trec peste această zi ca peste oricare alta, prinși cu grijile cotidiene.

Am împrumutat multe de la americani, dar lecția lor de patriotism ne scapă de fiecare dată. Ne plac filmele de la Hollywood cu soldați americani, cu eroi care salvează lumea de extratereștri, dar rar sesizăm că în fiecare din aceste producții este vorba despre datoria pe care un soldat o are față de țara lui.

Autor: Alexandru David