Toamna 1989 – sfârșitul iernii 2022

Afirmațiile repetate ale domnului Câțu – la ora aceasta al doilea om în stat – cum că avem o creștere economică grozavă îmi aduc aminte de discursurile tovarășului Ceaușescu prin care și fostul președinte ne spunea cât de bine o ducem în vreme ce populația se afla la limita subzistenței. Nu este singura asemănare între starea de lehamite din toamna lui 1989 și disperarea sfârșitului iernii 2022. Dar niciodată două rele nu sunt identice, deși atât atmosfera din 1989, cât și cea de acum anunțau și anunță o vijelie apropiată aducătoare de schimbări majore.

În 1989 conjunctura internațională oferea toate premisele pentru căderea sistemului așa-zis comunist și în România. Politica de la vârf total ruptă de realitate, cu discursuri triumfaliste în fața unui popor aflat în întuneric, înfometat, lipsit de bunurile și de drepturile fundamentale, precum și teroarea traiului de zi cu zi se regăsesc în prostiile debitate de decidenții de azi în fața unui popor de asemenea ajuns la capătul puterilor, terorizat de pandemie, de facturile ucigașe, de perspectiva pierderii locurilor de muncă, de cartiere întregi (iarăși!) fără căldură și apă caldă în plină iarnă, de sfidarea îmbogățiților fără precedent într-un spațiu care a fost mereu lovit de corupție endemică. Astăzi, mai mult ca oricând, ierarhiile aberante, lipsa valorii cuvântului dar și lehamitea în fața lipsei de orizont sunt la cote tot mai înalte. Importăm energie, deși avem neextrase gaze cât pentru toată Europa, importăm legume și fructe și lăsăm micii producători cu ochii în soare, avem parte de un peisaj mirific, dar ne batem joc de turism, exportăm inteligență și importăm șmecheri cărora să le vindem tot, de la lemn la zăcăminte, de la întreprinderile strategice la terenurile agricole. Ne vindem până și monumentele și tradițiile. Suntem membrii UE, dar nu ni se permite statutul de țară Schengen, suntem aliații privilegiați ai SUA, le oferim baze militare, dar suntem printre puținele țări din UE care trebuie să ceară vize pentru a putea călători la Marele Prieten. Decidenții de astăzi încheie înțelegeri până în 2070, ceea ce arată cât sunt de siguri că nimeni și nimic nu-i poate înlătura și că ne vor conduce cu perseverență până la dezastrul total.

Dar în fața decontului inevitabil ce bate la ușă, deosebirile dintre cele două momente sunt mari: în primul rând, în 1989 existau speranțe îndreptățite ca după plecarea ticăloșilor să urmeze o reconstrucție generală a țării pe baze sănătoase. Am făcut parte din prima administrație județeană și n-am să uit niciodată entuziasmul bucuriei de a trăi într-o lume liberă și cu șanse pentru o viață „ca dincolo”. Îmi aduc aminte de fețele oamenilor intrând în magazine pline cu marfa ce le-a fost drămuită la minimum cu doar câteva zile înainte. Bucuria străzii promitea marea împăcare între toți membrii societății. Însă așteptările au fost prea mari și – după anii lungi de dezastru – lumea n-a mai avut răbdare. Ascunși vreme de câteva zile, băieții deștepți au ieșit din nou la lumină, reluându-și locurile la butoane. Ei n-au venit din neant, ei au știut pe ce butoane să apese în vreme ce mulțimea bâjbâia încă orbită de lumina cu care nu mai era obișnuită. (De pildă, îmi amintesc de ședințele interminabile într-o încăpere plină de fum de țigări unde noi repartizam locuințe din fondul de stat pe baza unui punctaj sever, iar în încăperea vecină alții luau pe mai nimic blocuri întregi.)

Timpul a trecut și ne aflăm din nou într-o fundătură neagră. Picătura chinezească a măsurilor aiurea luate de conducătorii succesivi a transformat disperarea în indiferență și apoi din nou în disperare. Lehamitea ne face să nu mai întrezărim nicio șansă ca un efort să mai dea roadele dorite. (Și eu, acum când scriu aceste rânduri, nu mai am nicio nădejde că ar avea vreun efect.) Azi situația internațională nu ne mai vine în sprijin ca în 1989. Chiar dimpotrivă, întregul cer este băzdat de tunete și fulgere. De data asta, vijelia anunțată nu ne mai găsește în siajul altora, de data asta, deși suntem membrii UE cu drepturi egale (nici vorbă de un tratament egal) și membri NATO în fața unor dispute din care nu pricepem nimic, de data asta vom fi siliți să ne descurcăm singuri. Cu toate tratatele și alianțele semnate, fiecare țară va trebui să încerece să iasă cu forțe proprii la liman.

Toate semnele arată că decontul este foarte aproape și că vijelia va răsturna starea de acum. Însă nu ne putem bucura, multele profunde crize concomitente care abia ne mai permit să respirăm lasă lumea întreagă cu tare adânci. Câți le vom supraviețui?

Autor: Gheorghe SCHWARTZ

Sursa: cotidianul.ro