Astfel de comentarii sunt puține, dar afectează atât declarativ, cât și faptic prin gravitatea lor, imaginea României și a poporului român, luat ca un tot unitar.
Sunt comentarii venite din partea unor români, deveniți antiromâni prin faptele și declarațiile pe care le fac împotriva României, țara unde s-au născut, uitând că România le-a dat viață, români (?) rămași în țară sau plecați cu traista-n băț.
Din fericire, astfel de români sunt puțini, aș spune și pe cale de dispariție.
„Da’ tu ce ai făcut mă, pentru țară?”, mă întreabă cei mai mulți dintre cei pe care îi interpelez, ca să-și mascheze ipocrizia.
Personal am făcut destule, dar nu îndeajuns și atât cât ar fi trebuit.
Niciodată nu e de ajuns să faci ceva, orice cât de puțin, pentru țară. Mereu trebuie să faci ceva pentru ea; ai această obligație ca o datorie sacră, pentru că ea ți-a dat viață. Și dacă am făcut ceva pentru țară, niciodată nu mă voi lăuda. Ipocrizia nu mă definește ca om, ca român.
Este o chestiune care ține intrinsec de certitudinea că ești dator țării unde te-ai născut, să o cinstești, să o porți în suflet oriunde te-ai duce, să o onorezi și să o aperi, măcar de cei ca voi, antiromânii, cei care o denigrați ori de câte ori vreți și pe unde apucați, înjosind-o aidoma veneticilor alogeni care se cred stăpâni pe țară.
Te întrebi, ce ți-a dat ție Romania…
România ți-a dat șansa unică de a te naște pe teritoriul ei.
Tu ce i-ai dat ei, românule veșnic nemulțumit, ce stai mereu cu mâna-ntinsă, așteptând pomană? Dacă tu nu-i dai, ea cum să-ți dea!?
Nu tu ești România, române, ca un tot unitar și omogen?
Nu tu ești sufletul ei?!…
Autor: Aron Șandru
Adauga comentariu