Ucraina se joacă la ruleta rusească

Cel mai probabil doborârea avionului de linie malaiezian în Ucraina, cu o rachetă sol-aer, dintre acelea care se află în dotarea multor grupări de insurgenți, rezistenți sau teroriști din lume, s-a produs întâmplător. O tragedie umană rezultat al unei împrejurări nefericite. Ea ar fi putut fi (poate încă este) corespondentul glonțului de la Saraievo care în 1914 (adică exact cu un secol în urmă) a amorsat nu doar ceea ce se numește Primul Război mondial, ci „al doilea război de o sută de ani” din care criza ucraineană de astăzi este doar cel mai recent episod.

Dacă, totuși, nu ar fi vorba despre o pură întâmplare ci despre un act premeditat, întrebarea este care ar fi putut fi logica unei asemenea decizii – fără îndoială criminale – și cui i-ar fi putut servi ea?

Cel mai puțin interesată în producerea acestei tragedii apare a fi însăși Rusia. Chiar dacă și SUA a înarmat și înarmează diferite grupări rebele din lume (Afganistan, mai demult și Libia sau Siria, de curând, sunt doar câteva exemple) și de aceea este o ipocrizie să îi arate cu degetul pe cei care fac la fel, era limpede că riscul asumat prin transformarea în țintă a unui avion aparținând unei alte țări și având la bord civili din state terțe, era net superior ca amploare și diferit ca natură.

Pe drept sau pe nedrept America pretinde, de multe ori reușind să și convingă, că armele furnizate de ea pe sub mână servesc cauza libertății și democrației. În cazul Ucrainei, însă, nimeni nu poate crede că separatiștii rusofoni ar avea eficiența militară pe care o au fără susținerea Rusiei, precum și că o atare susținere are un alt scop decât promovarea ambițiilor geo-politice post-sovietice și neo-imperiale ale Moscovei.

Pe de altă parte, America a avut grijă, și până acum a reușit, ca armele furnizate de ea să risipească moartea numai în rândurile combatanților locali fără a produce victime în tabere terțe. Este aproape neîndoielnic că nici dl Putin nu putea avea o altă opțiune. Internaționalizarea reală și formală a unui conflict care și așa pune în coliziune agendele geo-strategice ale actorilor globali și în care Kremlinul și așa merge pe sârmă, ar fi ultimul necaz care îi lipsea.

Dnii Putin, Lavrov & Co. se pot lupta cu omologii lor americani sau europeni (printre care mai beneficiază și de câțiva „cai troieni”) dar nu au nici o șansă în confruntarea cu mamele care primesc acasă sicriele cu corpul copiilor uciși fără vină pe cerul străin al Ucrainei. O știu la fel de bine precum știu că șansele lor de a câștiga războiul mediatic cu Occidentul referitor la Ucraina sunt practic nule.

Iată de ce ideea că decizia doborârii avionului malaiezian – dacă a fost o decizie – ar fi fost luată la Moscova, este foarte improbabilă. Chiar dacă cel care a declanșat racheta ucigașă ar fi fost cetățean rus (așa cum cred a ști autoritățile de la Kiev) încă nu se poate reține în sarcina Rusiei mai mult decât vina de a încuraja în taină perpetuarea unei crize care, iată, crează un context periculos de natură a face victime și printre cei fără vreo o legătură directă cu ea.

Tragedia din estul Ucrainei aduce mai multe foloase vestului euro-atlantic și în special protagonistului său cel mai ferm, SUA. Acesta are acum ocazia de a dovedi că abordarea conciliatoristă este letală și totodată de a atrage de partea sa opinia publică, altminteri ostilă implicării militare într-un conflict părând a fi al altora. „De ce trebuie să îi expunem riscului pe tinerii noștri, pentru a-i opri pe ucraineni să se omoare între ei și a apăra integritatea unui stat artificial constituit?!” – se întrebau cetățenii democrațiilor occidentale, considerând că securitatea este divizibilă și că ei se află în afara oricărui pericol. Pe pacifismul oportunist al acestei opinii publice conta Rusia și de el se izbeau „uliii” euro-atlantici. O schimbare de tendință pe un atare plan ar dezavantaja-o pe cea dintâi și ar da apă la moară celor din urmă, oferind totodată adepților fermității, sancțiunilor și retalierii (de la Varșovia, Londra sau Washington) legitimitate democratică și bază morală în disputa cu adepții tranzacționismului și capitulării, ai profiturilor tactice și ai pragmatismului cu respirație scurtă (de la Berlin, Paris sau Roma).

Cu toate acestea este greu de crezut că din punct de vedere moral-politic pe trăgaci s-a apăsat la Washington sau în vreo capitală europeană rusofobă (cu sau fără voie de la Casa Albă). Președintele Obama este, fără îndoială, mai ferm, mai exact și mai explicit decât aliații săi europeni dar și el conduce „mașina confruntării” cu frâna de mână trasă. Situația globală este și așa foarte complicată pentru „jandarmul universal” spre a dori acum și o confruntare directă cu un rival de calibru precum Rusia. Să te lupți prin interpuși este una; să te iei la trântă cu adversarul strategic este alta. Una este strategia confruntărilor periferice și alta războiul puterilor globale. Aceasta mai ales în era tehnologiei nucleare și a armelor de distrugere în masă.

Dl Obama știe că dl Putin nu are cum da înapoi și de aceea nu va capitula fără luptă deși aproape cu siguranță nu dorește lupta. De aceea nici dl Obama nu este interesat în inflamarea și radicalizarea opiniei publice. Să îți flexezi mușchii spre a le da compatrioților și aliaților sentimentul că ești gata pentru orice, că nu vei ceda și nu vei face compromisuri, este una; să lași opinia publică să te facă a „aluneca” într-un război pe care nimeni nu îl vrea (cel mai puțin, desigur, Germania și alte puteri europene dependente de cooperarea economică și geo-politică cu Rusia) și ale cărui consecințe nimeni nu le poate cuantifica cu precizie, este alta.

Cum rămâne atunci cu Ucraina însăși? Lăsată singură să își tranșeze disputa cu Rusia, aceasta nu are nici o șansă. Pe termen scurt ar putea înregistra anumite succese (cum a fost cazul la Slaviansk) dar pe termen mediu și lung orizontul este întunecat. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză sunt și interesele strategice ale Occidentului.

Prăbușită din punct de vedere economic, cu o armată post-sovietică pe loialitatea căreia nu știe cât poate conta, cu principalele active industriale aflate în chiar zona de conflict, Kievul a ajuns să se bată practic singur pentru apărarea intereselor occidentale la linia de contact dintre spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic. Pe deasupra, oligarhii ucraineni, care controlează statul, văd cum averile lor, concentrate în special în estul țării, sunt nu doar pe punctul de a fi distruse de războiul civil, ci și amenințate cu trecerea sub control politic rusesc. Să nu fie toate acestea rațiuni suficiente pentru ca, în disperare de cauză, unii să conceapă un gest de natură a produce șocul moral necesar implicării absolute și nemijlocite a Occidentului în tranșarea conflictului ucraineano-rus? Improbabil, poate; desigur nu imposibil.

Nici o anchetă internațională și nici o cutie neagră a avionului doborât nu va da răspuns acestor întrebări. Recursul la „investigatorii obiectivi” are doar rolul de a câștiga timp. La epuizarea timpului respectiv lumea va fi mai calmă dar la fel de confuză.

Ceea ce nu mai necesită timp de cercetare sau reflecție este faptul că în Ucraina s-a jucat și se joacă în aceste zile la „ruleta rusească” și că un glonte tocmai a trecut pe la urechea tuturor liderilor lumii implicați în acest joc de o manieră frivolă, mioapă, iresponsabilă. Următorul glonte s-ar putea să le intre în creier și să îi scutească de grija de a mai lua decizii.

Cei 298 de morți din Ucraina rămân pe conștiința dlui Putin dar mai ales pe aceea a liderilor occidentali, ai conducătorilor așa-ziselor democrații euro-atlantice care fuseseră averitizați de Moscova însăși asupra intențiilor ei și a urmărilor posibile și nu au făcut nimic; ori s-au prefăcut doar a face. Este vorba atât de acei conducători care fac înțelegeri subterane cu Rusia pe seama securității strategice a Occidentului euro-atlantic (și mai ales a Mitteleuropei) cât și de cei care refuză să treacă la negocieri serioase cu Rusia (ceea ce implică și mobilizarea credibilă a resurselor de putere spre a determina așezarea rușilor la masa tratativelor) pentru definirea unei noi ordini globale apte a concilia interesele tuturor prin compromisuri care să nu compromită principiile și prin convenirea unor garanții de securitate de natură a face stabilitatea durabilă și dezvoltarea inclusivă.

Să credem, totuși, că cei 298 de nevinovați nu au murit în zadar. În mod normal moartea lor trebuie să fi produs sau să producă în viitorul imediat o schimbare profundă de percepție și de mentalitate atât la vârful cât și la baza societății globale (sau, cel puțin, la nivelul Marii Europe de la San Francisco la Vladivostok). Pe de o parte, omul de rând – cu precădere cel bolnav de șovinismul bunăstării sau de paranoia naționalistă – trebuie să fi înțeles că războiul este real iar nu doar ipotetic și că luptele au loc la el acasă iar nu doar peste mări și țări. Pornind de aici va pune sub presiune elitele politice sau, după caz, le va sprijini spre a aborda responsabil și ferm relațiile internaționale. Pe de altă parte, conducătorii politici occidentali trebuie să fi observat că dacă vor continua cu ambiția prostească de a apăra iluzia viabilității actualei ordini mondiale și nu își vor folosi mușchii în asociere cu creierul la tratative, vor fi foarte curând obligați de faptele lor iar nu de intențiile lor, să își încerce mușchii într-o bătălie în care creierul (cel puțin al politicienilor și diplomaților) va conta mult mai puțin. În fine, Kremlinul trebuie să fi ajuns la concluzia că dacă nu renunță la agenda neo-imperială circumscrisă de vechea concepție potrivit căreia securitatea sa este direct proporțională cu insecuritatea vecinilor și nu vine cu o ofertă rezonabilă privind arhitectura de securitate în Europa de Est și Sud-Est, riscă să piardă inițiativa și să fie împins de logica evenimentelor scăpate de sub control spre un deznodământ nefast.

Pentru moment nu există garanția că asemenea mutații au avut loc în ceea ce îi privește pe decidenții politici. Condițiile ca ele să apară sunt, însă, create. Popoarele trebuie să contribuie urgent la transformarea unei atari potențialități în realitate. Asta dacă vor să fie subiect iar nu doar obiect al istoriei.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin