Ieri, 1 iulie 2016, Romania a serbat, intr-o deplina unitate de cuget si simtiri, cuprinsa de un sentiment de legitima mandrie coloniala, “Ziua Receptiei la Ambasada SUA”.
Nu, nu este nici o greseala. Ziua nationala a SUA, partenerul strategic al Romaniei, este pe 4 iulie. 1 iulie a fost ziua in care, partenerul de nadejde al DNA, Ambasada SUA la Bucuresti a organizat, in avans, receptia dedicata respectivei Zile nationale.
Ca din motive organizatorice, Ambasada SUA a decis sa aiba receptia aniversara la o alta data decat cea a evenimentului aniversat, nu este o problema. Faptul este uzual. Ca, insa, media romaneasca, in frunte cu televiziunea publica, platita din buzunarul cetateanului, a inteles sa inceapa sarbatorirea tot in avans, este dovada unei slugarnicii gretoase care nu poate sa ne aduca din partea Americii decat dispret.
TVR 1, ca sa ne limitam la acest exemplu scandalos, a dedicat ore evenimentului (probabil ca asa a facut rating). Pe o jumatate de ecran se vedea in direct curtea ambasadei SUA unde soseau invitatii – dintre care pe multi nu i-am recunoscut, pe unii nu i-am vazut (fosti sefi de stat, premieri, ministri de externe) fiind probabil cazuti in dizgratie, iar unii, mai ales in conditiile absentei celor din categoria precedenta, nu aveau ce cauta acolo, decat daca… Pe cealalta jumatate de ecran era prezentata inregistrarea unui interviu fluviu cu Excelenta sa dl ambasador Klemm. In timp ce reporterul ii ridica ambasadorului mingi la fileu, pe fundal era proiectat steagul american, cand singur cand ingemanat cu imagini sugestive intr-o imbratisare simbolica. Astfel, minute in sir am putut admira sigla DNA infasurata in steagul SUA. Nici ca se poate mai limpede. Dupa care a urmat o dezbatere la masa rotunda cu cativa invitati excedenti, menita a face prostimea sa inteleaga excelentele mesajele ziditoare ale Excelentei Sale. Apoteoza, asteptata fara suflare de toata suflarea romaneasca, a fost reprezentata de trasmiterea de la fata locului a discursurilor oficiale. Atunci s-a savarsit minunea: “Sfinxul de la Hermanstadt” a vorbit.
Sunt legendare odele cantate de romani lui Stalin si URSS in anii 1950, supranumiti si “intunecatul deceniu”. Acele excese jenante sunt puse de multi astazi pe seama presiunilor ocupantului sau a terorii exercitate de acesta sau a oportunismului odios si antiromanesc al “comunistilor adusi pe tancurile sovietice”. Aiurea! Nu despre straini sau despre mutanti este vorba, ci despre gena noastra culturala.
Odele cantate ieri SUA nu au fost compuse si interpretate de comunisti. Chiar daca sunt tancuri americane in Romania, imi vine greu sa cred ca diplomatii americani ne-au cerut asemenea exercitii de idolatrie. Poate ele le plac ca fiind ceva exotic dar nu intra in educatia lor sa o ceara. Cine oare sa fi dat atator posturi de televiziune “independente” ordinul de a face simultan acelasi tip de temenele? Sa fie oare pe undeva o putere nevazuta care sa domine si sa manevreze totul? Daca ar fi, trebuie sa fie complet idioata ca sa nu isi dea seama ca asemenea manifestari, cu atat mai ostentative cu cat sunt discriminatorii in raport cu alte state pe care romanii au toate motivele sa le respecte, nu creaza iubire ci repulsie.
Ultimele evenimente petrecute in UE, precum si cele din vecinatatea ei estica si sud-estica, sunt de natura a mari importanta Romaniei pentru SUA si cea a parteneriatului lor. Este deci un moment bun pentru ca Romania sa isi indrepte sira spinarii si sa ceara la Washington pretul loialitatii sale. Este vremea sa explicam partenerilor americani ca solidaritatea si respectul trebuie sa fie drumuri cu dublu sens. Ca in furtuna ai nevoie de aliati care nu se pleaca si ca pe ceea ce nu iti rezista nu te poti sprijini. Ca parteneriatul nostru este strategic numai in masura in care ambele parti recunosc ca interesele lor sunt congruente si sunt hotarate sa sprijine impreuna promovarea lor iar nu sa sacrifice interesele uneia pentru a le apara pe ale celeilalte. Numai asa vom fi luati in serios.
Prin aburul marii receptii si fumul de tamaie al discursului romanesc, reprezentantii Americii la Bucuresti ar trebui sa observe ca aici, la portile Orientului, corul sclavilor nu este decat o variatiune inselatoare a imnului care vesteste ziua maniei. Aceasta este tara in care creditorii prea lacomi au fost arsi de vii iar stapanii prea increzatori in apatia supusilor s-au trezit trasi in teapa cand le-a fost lumea mai draga. Aici aproba orice numai cei care nu accepta nimic si promit totul doar cei hotarati sa nu dea nimic. Daca vor sa evite asemenea experiente amare, prietenii americani ar face bine sa isi caute interlocutori nu in randurile majoritatii celor care canta ode ambasadorului Klemm, precum altadata inaintasii lor se prosternau in fata lui Killinger sau Vasinski, ci printre “minoritarii” care le spun “nu”. Numai acestia din urma, dificili si antipatici, reprezinta interesele eterne ale unei natiuni care cunoaste arta supravietuirii si a reusit mereu paradoxul de a-si extrage energii salvatoare din cenusa imperiilor care au crezut ca o domina.
Pe aceasta nota pozitiva, de Ziua Receptiei Ambasadei SUA ii daruiesc cu prietenie dlui Ambasador Klemm, textul de mai jos scris de un excelent diplomat american, dna Kiki Skagen-Munshi, fost director pentru multi ani al Bibliotecii americane la Bucuresti, in timpul regimului comunist, pentru a indeplini apoi functia de consilier politic la Ambasada SUA de la Bucuresti, in anii 1990. Textul ii este dedicat chiar dlui Klemm si a fost publicat pe pagina electronica a ziarului Cotidianul sub titlul “Lasati-o mai moale, domnule ambasador!”
“ESTE TIMPUL SĂ FIȚI MAI MODERAT DLE AMBASADOR!!
Motto: ”Fără a pricinui vreo daună privilegiilor şi imunităţilor lor, este datoria tuturor persoanelor care se bucură de astfel de privilegii şi imunităţi să respecte legile şi reglementările statului unde au fost trimişi. Aceste persoane au, de asemenea, obligaţia de a nu se amesteca în treburile interne ale statului respectiv.”
(Convenţia de la Viena, 1961, art. 41, 1)
La mijlocul secolului trecut, fiind unul dintre organizatorii Asociaţiei Internaţionale a Maşiniştilor, tatăl meu a fost ”împrumutat” Departamentului de Stat al Statelor Unite, ca să fie numit ataşat cu problemele Muncii al ambasadei americane la Tokyo. În acele vremuri, performanţele unui diplomat erau apreciate nu numai după ceea ce făcea el, dar şi în funcţie de cât de bine soţia şi familia sa reprezentau Statele Unite. Iar asta, pentru noi, copiii, însemna că ni s-au spus şi repetat adeseori, încă din primele clipe, cuvintele ”dacă nu te comporţi cum se cuvine, asta se va reflecta prost asupra ţării noastre”. După aceste vorbe urmau instrucţiuni amănunţite, dintre care una suna astfel: ”Niciodată să nu critici în public Japonia, sau orice altceva legat de ea”. ”Public” însemnând oriunde aceste critici puteau fi auzite de un japonez, sau chiar de o altă familie americană.
Fiica mea a primit aceleaşi sfaturi de la mine şi, aşa cum s-a întâmplat chiar de la începutul carierei mele diplomatice, cu toată generaţia mea, oricare dintre copiii personalului ambasadei, care se purta necuviincios, sau critica în public ţara unde fuseserăm trimişi, era luat de-o parte şi i se făcea o ”prelucrare”.
Aşa a fost pe atunci. S-ar putea ca astăzi copiii să fie învăţaţi aceleaşi reguli, se pare, însă, că unii diplomaţi americani – ambasadori sau însărcinaţi cu afaceri diplomatice, ca să fiu mai exactă – nu sunt. Scuza cea mai probabilă pe care o aduc în apărarea lor este că încearcă ”să ajute”, ”să încurajeze” o anumită ţară ”să facă corect ceea ce este de făcut”. Vrăjeală, prostii.
Prima îndatorire a unui diplomat este să urmărească, să promoveze, interesele propriei sale ţări. Statele Unite consideră, probabil corect, că este în interesul nostru ca alte ţări să prospere, să fie guvernate cum se cuvine, să fie paşnice. Nu este nimic rău în asta, problema nu este scopul fixat, ci drumul ales pentru a-l atinge.
A da sfaturi este o ”meserie” foarte înşelătoare şi riscantă. Mulţi oameni sau multe ţări nu vor să primească sfaturi, nu le plac sfaturile şi, dacă nu le-au solicitat ei înşişi, nu reacţionează pozitiv când le primesc. Prin urmare, este bine să se procedeze cu prudenţă atunci când este vorba de a da un sfat. Un sfat trebuie oferit, ”vândut”, uşurel, cu atenţie. Trebuie vorbit cu răbdare, cu grijă, trebuie să se priceapă ce crede şi ce simte cel vizat. Este ÎNTOTDEAUNA prudent să nu dai sfaturi în public, dacă vrei să obţii rezultate mulţumitoare. Expunându-l publicului, s-ar putea să-l bagi pe celălalt în sperieţi şi, astfel, să-l faci să accepte sfatul tău, dar acest fel de a proceda aproape sigur te va costa deteriorarea relaţiei tale cu cealaltă parte.
A dori tot ce este mai bun pentru o altă ţară – deşi, tradiţional vorbind, asta nu face parte din îndatoririle unui diplomat – nu înseamnă, în mod necesar, ceva negativ. Dar a încerca să forţezi o altă ţară să facă ceva anume, sau să faci declaraţii publice neplăcute, spunând ţării unde ai fost trimis ce are de făcut, acesta este un lucru nepotrivit, pentru că este contraproductiv. Cel care dă ”sfaturile” s-ar putea simţi o persoană importantă, ar putea chiar să apară la televiziuni… dar aşa ceva nu este ceea ce un diplomat ar trebui să facă, pentru că un diplomat trebuie să fie eficient, nu numai ”faimos”, iar cele pomenite adineaori nu-s căile către eficienţă, ca să nu spunem că sunt potrivnice Convenţiei de la Viena, dacă se mai acordă, cumva, vreo atenţie tratatelor şi convenţiilor. Iar aceste ”căi” nu sunt ineficiente doar pe moment, adeseori ele ”contaminează” totul, întreaga relaţie bilaterală.
Un diplomat adevărat vorbeşte liniştit, pe un ton temperat şi vorbeşte cu guvernul. Vorbeşte NUMAI cu guvernul ţării unde este trimis, şi nu cu publicul. Vorbeşte în termenii cei mai curtenitori şi prietenoşi cu putinţă. Și, mai presus de toate, un diplomat – un diplomat adevărat – nu cade pe spate, ispitit de o publicitate ieftină, sau că e ”faimos”, ori ca să facă pe placul celor care l-au îndrumat să spună ce a spus. Publicitatea ieftină ar putea aduce stări plăcute, dar nu serveşte cum se cuvine America, sau România.
Este timpul sa fiti mai moderat, domnule ambasador! Faceți pasul înapoi! Este cazul sa taceti!”
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
pe americani ii doare in cur ne noi.ne sacrifica in interesul lor.in 1945 ne-au vandut sovieticilor si nu numai pe noi,si pe cehi,polonezi,etc. cata lipsa de demnitate umana pot avea sa ne mai priveasca in ochi pe noi,cehi,polonezi? dar ei nu stiu ce este demnitatea.
Indecent de lung si plictisitor pana si discursul lui Klaus iohannis!
In circumstantele mai sus expuse, sunt sau nu, incalcate dispozitiile art. 41,1 din Conventia de la Viena, 1961?
ESTE sau nu ESTE, amestec in treburile interne ale unui STAT? ACEASTA-I INTREBAREA?…CU MENTIUNEA EXPRESA ca, in 2016, strategia bate diplomatia, context in care un diplomat strateg nu reprezinta decat o marioneta ca toate marionetele, in timp ce altii se invaluie in grenade si-si iau viata, de gat cu alte zeci, sute de vieti nevinovate in mijlocul celor mai “securizate” zone, reglari karmice de conturi/jocuri, raportat la care conventiile, acordurile si tratatele internationale raman ineficiente, din pacate
Adrian Severin să tacă! Ne-a făcut de râs în lume. Este un corupt ca mulți alți politruci.
Românilor cinstiți cum puteți fi de acord cu el? Rușine să vă fie.