Teoria marxistă a claselor

Planul acestui articol este următorul: mai întâi, voi prezenta o serie de teze care constituie nucleul dur al teoriei marxiste a istoriei. Afirm că fiecare dintre ele este esenţialmente corectă. Apoi, voi arăta cum derivă marxismul aceste teze adevărate pornind de la un punct de plecare greşit. În fine, îmi propun să demonstrez că libertarianismul austriac, în tradiţia Mises-Rothbard, poate oferi o expilcaţie corectă, dar categoric diferită, a validităţii lor.

Să începem cu nucleul dur al sistemului de credinţe marxist: [1]

(1) “Istoria omenirii este istoria luptelor de clasă.” [2] Este istoria luptelor dintre o clasă stăpânitoare, relativ puţin numeroasă şi clasa mai numeroasă a celor exploataţi. Forma primară de exploatare este economică: Clasa exploatatoare expropriază parte din producţia celor exploataţi, sau, în termeni marxişti, “îşi însuşeşte plus-produsul social” şi-l utilizează pentru a-şi satisface propriile nevoi de consum.

(2) Clasa stăpânitoare este unificată de interesul ei comun pentru menţinerea poziţiei exploatatoare pe care o ocupă şi pentru maximizarea plus-produsului care-i revine din exploatare. Ea nu abandonează niciodată deliberat puterea sau venitul rezultate din exploatare. Din contra, orice pierderi de putere sau venit trebuie să-i fie impuse prin lupte, al căror rezultat depinde, în ultimă instanţă, de conştiinţa de clasă a celor exploataţi, i.e., de măsura în care exploataţii sunt sau nu conştienţi de propriul lor statut şi se aliază sau nu cu alţi membrii ai clasei din care fac parte, în opoziţie comună faţă de exploatare.

(3) Dominaţia de clasă se manifestă, în primul rând, prin aranjamente specifice privitoare la acordarea drepturilor de proprietate, sau, în termeni marxişti, prin “relaţii de producţie” specifice. În scopul de a proteja aceste aranjamente sau relaţii de producţie, clasa stăpânitoare formează şi controlează statul, ca aparat de constrângere şi coerciţie. Statul protejază şi stimulează reproducerea unei anumite structuri de clasă, prin administrarea unei “justiţii de clasă” şi prin acordarea de asistenţă activităţii de producere şi întreţinere a unei suprastructuri ideologice, menite să legitimeze domnia intereselor de clasă (class rule).

(4) Din punct de vedere intern, procesul competitiv, în cadrul clasei dominante, generează o tendinţă de concentrare şi centralizare crescândă. Un sistem multipolar de exploatare este înlocuit, treptat, de unul oligarhic şi monopolist. Tot mai puţine centre de exploatare rămân active, iar cele care rămân sunt tot mai integrate într-o ordine ierarhică. Iar din punct de vedere extern, i.e. internaţional, acest proces intern de centralizare (tot mai intens pe măsură ce avansează) duce la războaie imperialiste interstatale şi la expansiunea teritorială a stăpânirii exploatatoare.

(5) În fine, atunci când centralizarea şi expansiunea stăpânirii exploatatoare se apropie treptat de limita ultimă a dominaţiei mondiale, dominaţia de clasă devine, treptat, incompatibilă cu dezvoltarea şi ameliorarea în continuare a “forţelor de producţie”. Stagnarea economică şi crizele devin tot mai caracteristice şi se crează “condiţiile obiective” pentru apariţia unei conştiinţe de clasă revoluţionare a celor exploataţi. Situaţia devine propice pentru instituirea unei societăţi fără clase, pentru “dispariţia statului”, “înlocuirea guvernării omului de către om prin administrarea lucrurilor” [3] şi, ca rezultat al acestora, pentru o prosperitate economică nemaiauzită.

Toate acestea pot fi justificate în mod ireproşabil, după cum voi arăta. Din nefericire însă, marxismul, care le admite pe toate, a contribuit mai mult decât oricare alt sistem ideologic la discreditarea lor, derivându-le dintr-o teorie a exploatării de o absurditate flagrantă.

În ce constă teoria marxistă a exploatării? După Marx, sistemele sociale precapitaliste, ca sclavagismul şi feudalismul, sunt caracterizate prin exploatare. Până aici, nimic de obiectat. Într-adevăr, în ultimă instanţă sclavul nu este un muncitor liber şi nu se poate spune despre el că are de câştigat de pe urma faptului că este sclav. Mai curând, sclav fiind, el îşi vede utilitatea diminuată pe seama unei creşteri a avuţiei apropriate de stăpânul de sclavi. Interesele sclavului şi cele ale stăpânului de sclavi sunt, într-adevăr, antagoniste. Acelaşi lucru se poate spune şi despre interesele seniorului feudal: el extrage o rentă de la ţăranul care munceşte un pământ care, potrivit principiului de “homesteading” <conform căruia “aproprierea originară” constă în “amestecarea muncii cu pământul” (Locke) sau, mai general, în “stabilirea unei legături obiective, intersubiectiv recognoscibile, între sine şi resursa fizică apropriată, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucru” (Hoppe)>, îi aparţine lui însuşi (i.e. ţăranului). Câştigurile seniorului sunt pierderile ţăranului. Mai mult, faptul că atât sclavia cât şi feudalismul obstrucţionează, într-adevăr, dezvoltarea forţelor de producţie este, de asemenea, indiscutabil. Nici sclavul, nici iobagul nu vor fi atât de productivi cum ar fi în absenţa sclaviei sau a iobăgiei.

Dar ideea autentic marxistă este că în esenţă nimic nu se schimbă cu privire la exploatare nici în regim capitalist, i.e., dacă sclavul devine muncitor liber, sau dacă ţăranul decide să lucreze pământul apropriat prin “homesteading” de un altul, plătind o rentă în schimbul permisiunii de a face aceasta. Desigur, Marx, în faimosul capitol 24 din primul volum al Capitalului, intitulat “Aşa numita acumulare primitivă”, oferă o perspectivă istorică asupra apariţiei capitalismului, care subliniază faptul că mare — dacă nu chiar cea mai mare — parte din proprietatea capitalistă iniţială a rezultat din jaf, împrejmuire şi cucerire. Similar, în capitolul 25, despre “Teoria modernă a colonialismului”, este puternic reliefat rolul forţei şi al violenţei în exportarea capitalismului în ceea ce am numi noi azi Lumea a treia. Putem admite că toate acestea sunt, în general, corecte şi că, în măsura în care sunt, nu se poate ridica nici o obiecţie în calea aprecierii unui asemenea capitalism drept exploatator. Însă nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că Marx recurge aici la un truc. Angajându-se în investigaţii istorice, menite să stârnească indignarea cititorului faţă de brutalităţile subiacente formării multor averi capitaliste, el ocoleşte, de fapt, problema pe care pretinde că o elucidează. El abate atenţia de la faptul că teza lui este, în fond, una cu totul diferită: anume că şi în cazul în care n-am avea decât capitalism aşa-zicând “curat”, i.e., unul în care aproprierea iniţială a capitalului n-ar rezulta decât din “homesteading”, muncă şi economii, capitalistul care ar angaja mână de lucru, pentru a o utiliza în combinaţie cu capitalul său, încă ar fi angrenat în exploatare. Într-adevăr, Marx considera dovada acestei teze ca pe cea mai importantă contribuţie a sa la analiza economică.

Care este, aşadar, demonstraţia furnizată de el pentru a stabili caracterul exploatator al capitalismului curat?

Ea constă din observaţia că preţurile factorilor de producţie, în particular salariile plătite de către capitalist muncitorilor, nu epuizează preţurile de vânzare ale produselor finale. Muncitorul, de pildă, primeşte un salariu care reprezintă bunuri de consum ce pot fi produse în trei zile, dar el munceşte efectiv cinci zile pentru acest salariu, producând bunuri de consum al căror volum depăşeşte remuneraţia pe care a primit-o. Produsul celor două zile suplimentare, “plusvaloarea” din terminologia marxistă, este apropriat de capitalist. De aceea, conchide Marx, există exploatare. [4]

Ce este greşit în această analiză? [5] Răspunsul devine evident îndată ce întrebăm cum este cu putinţă ca muncitorul să consimtă unui astfel de târg? El consimte deoarece salariul său reprezintă bunuri prezente — în vreme ce prestaţiile sale în muncă reprezintă bunuri viitoare — şi el preferă bunurile prezente celor viitoare. La urma urmelor, nimic nu-l împiedică să se hotărască să nu-şi mai vândă prestaţiile capitalistului şi să culeagă el însuşi “întreaga valoare” a produsului său. Dar aceasta ar însemna, desigur, că ar avea mai mult de aşteptat până când să dispună de vreun bun de consum. Vânzându-şi prestaţiile-muncă el demonstrează că preferă o cantitate mai mică de bunuri de consum acum, decât una posibil mai mare, cândva în viitor. Pe de altă parte, ce-l determină pe capitalist să cadă la înţelegere cu muncitorul? De ce ar dori el să-i furnizeze muncitorului bunuri prezente (bani) în schimbul unor servicii care vor rodi abia mai târziu? Evident, el n-ar dori să se despartă, de pildă, de $100 acum, pentru a primi îndărăt, peste un an, aceeaşi sumă. În cazul acesta, de ce să nu păstreze banii vreme de un an, beneficiind astfel de avantajul suplimentar de a dispune efectiv de ei, pe toată această durată? Altminteri, el trebuie să anticipeze că va primi mai mult decât $100 în viitor, pentru a renunţa la $100 acum, sub forma salariilor plătite muncitorului. El trebuie să anticipeze că va câştiga un profit, sau, mai riguros, că va încasa o dobândă. El este constrâns şi în alt fel de preferinţa de timp, i.e., de faptul că un actor preferă invariabil bunurile prezente celor viitoare. Într-adevăr, dacă oricine poate să obţină o sumă mai mare în viitor, sacrificând una mai mică în prezent, de ce nu se angrenează capitalistul în economii şi mai mari decât cele în care este efectiv angrenat? De ce nu angajază el şi mai mulţi muncitori decât o face, dacă fiecare dintre ei promite culegerea unui venit-dobândă adiţional? Din nou, răspunsul ar trebui să fie evident: deoarece capitalistul este şi el un consumator, şi nu poate depăşi această condiţie. Volumul economiilor şi investiţiilor sale este limitat de necesitatea ca şi el, asemenea muncitorului, să dispună de o cantitate de bunuri prezente, “suficient de mare pentru a asigura satisfacţia tuturor acelor dorinţe a căror satisfacere în intervalul de aşteptare este considerată mai urgentă decât avantajele pe care le-ar furniza o şi mai mare prelungire a perioadei de producţie.”[6]

Ceea ce este greşit, aşadar, în teoria marxistă a exploatării, ţine de împrejurarea că Marx nu înţelegea fenomenul preferinţei de timp, o categorie universală a acţiunii umane.[7] Faptul că muncitorul nu-şi însuşeşte “valoarea sa întreagă” nu are nimic de-a face cu exploatarea, ci reflectă doar faptul că posibilitatea de a schimba bunuri viitoare pe bunuri prezente nu este accesibilă omului, decât cu preţul unui “discount”. În contrast cu situaţia sclavului şi a stăpânului de sclavi, unde ultimul beneficiază în dauna celui dintâi, relaţia dintre muncitorul liber şi capitalist este una mutual benefică. Muncitorul acceptă înţelegerea deoarece, dată fiindu-i preferinţa de timp, preferă o cantitate mai mică de bunuri prezente uneia mai mari de bunuri viitoare. Iar capitalistul cade la învoială deoarece, dată fiindu-i preferinţa de timp, el are o ierarhie inversată, preferând o cantitate mai mare de bunuri în viitor, uneia mai mici în prezent. Interesele lor nu sunt antagonice, ci se armonizează. Fără anticiparea unui venit-dobândă de către capitalist, muncitorul s-ar afla într-o situaţie mai proastă, fiind silit să aştepte mai mult decât doreşte; şi fără preferinţa muncitorului pentru bunuri prezente, capitalistul s-ar afla într-o situaţie mai proastă, fiind silit să recurgă la metode de producţie mai puţin consumatoare de timp şi mai puţin eficiente decât cele pe care doreşte să le adopte. Nici ideea că sistemul salarial capitalist poate fi privit ca un impediment în calea dezvoltării forţelor de producţie, după cum susţine Marx, nu este adevărată. Dacă muncitorului nu i s-ar permite să-şi vândă prestaţiile-muncă, şi capitalistului să le cumpere, producţia nu ar fi sporită ci diminuată, deoarece ar fi condamnată la procese corespunzătoare unor nivele de acumulare a capitalului relativ mai reduse.

Într-un sistem socializat de producţie, în ciuda proclamaţiilor lui Marx, dezvoltarea forţelor de producţie n-ar atinge noi culmi, ci s-ar prăbuşi dramatic.[8] Într-adevăr, acumularea capitalului trebuie, evident, să rezulte din deciziile unor anumiţi indivizi, luate în anumite puncte din timp şi spaţiu, de a se angaja în homesteading, producţie şi/sau economisire. De fiecare dată, asemenea decizii rezultă din anticiparea faptului că vor determina un spor al producţiei de bunuri viitoare. Valoarea pe care o atribuie un actor capitalului său reflectă toate veniturile viitoare anticipate de pe urma cooperării sale (a capitalului) la procesul de producţie, scontate (“discounted”) prin rata preferinţei sale de timp. Dacă, aşa cum stau lucrurile în cazul factorilor de producţie aflaţi în proprietate colectivă, unui actor i se retrage controlul exclusiv asupra capitalului pe care l-a acumulat, aşadar şi asupra venitului viitor derivabil din utilizarea lui, acordându-se, în schimb, un control parţial (asupra capitalului) unor non-homesteaderi, non-producători şi non-economisitori, valoarea pentru actor a venitului anticipat, aşadar şi a bunurilor de capital, scade. Rata efectivă a preferinţei sale de timp va creşte. Rezultatul va fi mai puţină apropriere prin homesteading a resurselor a căror raritate este recunoscută, şi mai puţine economii destinate menţinerii bunurilor de capital existente şi producţiei altora noi. Perioada de producţie (dimensiunea temporală a structurii de producţie) va fi scurtată şi de aici va rezulta o relativă sărăcire.

Dacă teoria marxistă a exploatării capitaliste şi ideile lui Marx privitoare la modul de a pune capăt exploatării şi de a institui prosperitatea universală, sunt false până la ridicol, este limpede că orice teorie a istoriei derivabilă din ele trebuie să fie, de asemenea, falsă. Sau, dacă este adevărată, este fundamentată incorect. Voi schiţa, în continuare, în maniera cea mai succintă cu putinţă, teoria corectă — “austriacă”, misesiană-rothbardiană — a exploatării; voi oferi o schiţă explicativă a felului cum această teorie poate fundamenta teoria istorică a luptelor de clasă; şi voi sublinia, pe parcurs, unele diferenţe cheie între această teorie a claselor şi cea marxistă, indicând totodată şi unele afinităţi intelectuale între libertarianismul austriac şi marxism, datorate convingerii comune că, într-adevăr, există ceva de felul exploatării şi al clasei stăpânitoare.[9]

Punctul de plecare al teoriei austriece a exploatării este simplu şi evident, aşa cum se cuvine. De fapt, el a fost deja atins în analiza teoriei marxiste: Într-adevăr exploatarea caracteriza relaţia dintre sclav şi stăpânul de sclavi şi pe aceea dintre şerb şi seniorul feudal. Însă nici un fel de exploatare nu a putut fi detectată în cadrul capitalismului curat. Care este diferenţa de principiu dintre cele două cazuri? Răspunsul este: recunoaşterea sau ne-recunoaşterea principiului de homesteading. În regim feudal, ţăranul este exploatat deoarece nu-i revine controlul exclusiv al pământului pe care şi-l apropriază, conform principiului de homesteading; iar sclavul este exploatat deoarece nu-i revine controlul exclusiv asupra propriului său corp, care i se cuvine conform aceluiaşi principiu. Dacă, prin contrast, fiecare individ deţine dreptul de control exclusiv asupra corpului său (aşadar, este un muncitor liber) şi acţionează conform principiului de homesteading, atunci exploatarea este exclusă. Este, din punct de vedere logic, absurd să se afirme că o persoană care îşi apropriază prin homesteading bunuri care n-au fost dinainte apropriate de nimeni altcineva şi. e., care stabileşte o legătură obiectivă între sine şi anumite resurse fizice, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucruţ, sau care întrebuinţează asemenea bunuri pentru a produce bunuri viitoare, sau care economiseşte bunuri deja apropriate sau produse, în scopul de a spori oferta viitoare de bunuri, ar putea, prin aceasta, să exploateze pe cineva. Nimănui nu i s-a luat nimic; de fapt, procedând astfel au fost create bunuri adiţionale şi.e., în termeni mai riguros economici, a fost creată “utilitate” adiţională prin recunoaşterea unor noi “rarităţi” şi/sau, transformarea “fondului” de resurse rare existentţ. Şi ar fi la fel de absurd să se susţină că vreo înţelegere între mai mulţi homesteaderi, economisitori şi producători, privitoare la bunurile şi serviciile lor, apropriate prin mijloace non-exploatatoare, ar putea, în aceste condiţii, conţine vreo fraudă. În schimb, suntem confruntaţi cu exploatarea ori de câte ori survine vreo deviere de la principiul de homesteading. Avem de a face cu exploatarea ori de câte ori o persoană îşi însuşeşte nepedepsită controlul, parţial sau deplin, asupra resurselor rare pe care nu le-a dobândit prin homesteading, economisire, sau producţie, şi nici nu le-a obţinut prin mijloace contactuale, de la un producător-posesor precedent. Exploatarea este exproprierea homesteaderilor, producătorilor şi economisitorilor, de către non-homesteaderi, non-producători, non-economisitori şi non-contractori nou veniţi. Este exproprierea persoanelor ale căror titluri de proprietate se întemeiază pe muncă şi contract, de către persoanele ale căror pretenţii sunt derivate din vorbe goale şi care nesocotesc munca şi contractele altora.[10]

Inutil de adăugat, exploatarea astfel definită este parte integrantă a întregii istorii umane. Un om îşi poate poate agonisi şi spori averea fie prin homesteading, producţie, economisire şi contractare, fie prin expropriere a homesteaderilor, producătorilor, economisitorilor şi contractorilor. Alte căi nu există. Omenirea le cunoaşte, natural, pe amândouă. Alături de homesteading, producţie şi contractare, au existat permanent achiziţii de proprietate prin mijloace non-productive şi non-contractuale. Şi, pe firul evoluţiei economice, după cum producătorii şi contractorii pot alcătui firme, întreprinderi şi corporaţii, tot astfel se pot coaliza şi exploatatorii în întreprinderi exploatatoare de mare anvergură, guverne şi state. Clasa stăpânitoare (care poate fi, la rândul ei, stratificată intern) este iniţial compusă din membrii unei astfel de firme exploatatoare. Şi, îndată ce clasa stăpânitoare controlează un teritoriu dat, angajându-se în exproprierea resurselor economice ale unei clase de producători exploataţi, pivotul întregii istorii devine, într-adevăr, lupta dintre exploatatori şi exploataţi. Aşadar, istoria povestită corect este, în esenţă, istoria victoriilor şi înfrângerilor stăpânitorilor, în tentativa lor de maximizare a veniturilor apropriate prin exploatare şi, respectiv, ale victimelor stăpânirii, în tentativele lor de a stăvili şi inversa această tendinţă. Aceasta este pespectiva istorică asupra căreia austriecii şi marxiştii sunt de acord şi explicaţia existenţei unei semnificative afinităţi intelectuale între cercetările istorice austriece şi cele marxiste. Ambele curente resping o istoriografie care nu recunoaşte decât acţiuni sau interacţiuni, situându-le, moral şi economic, toate pe picior de egalitate; şi ambele resping o istoriografie care, în loc de a adopta o asemenea poziţie, neutră din punct de vedere valoric, consideră că propriile judecăţi de valoare, introduse arbitrar, sunt chemate să servească drept fundal relatărilor istorice. Astfel, istoria trebuie relatată în termeni de libertate şi exploatare, parazitism şi sărăcire economică, proprietate privată şi distrucţie a acesteia — altminteri istoria este falsificată.[11]

În vreme ce întreprinderile productive se nasc şi pier datorită prezenţei sau absenţei susţinerii lor voluntare, o clasă stăpânitoare nu ajunge niciodată la putere graţie unei cereri pentru apariţia ei, şi nici nu abdică atunci când abdicarea îi este în mod demonstrabil cerută. Nici o sforţare a imaginaţiei nu poate justifica afirmaţia că homesteaderii, producătorii şi contractorii au cerut propria lor expropriere. Ei trebuie siliţi să o accepte, şi această coerciţie dovedeşte concludent că fima exploatatoare nu răspunde câtuşi de puţin unei cereri. De asemenea, nu putem afirma nici că o clasă exploatatoare poate fi eliminată prin sistarea tranzacţiilor cu ea, i.e., aşa cum poate fi eliminată o întreprindere productivă. Într-adevăr, clasa stăpânitoare îşi obţine veniturile prin tranzacţii non-productive şi non-contractuale, fiind aşadar imună la boicoturi. Astfel, elementul care face cu putinţă afirmarea unei firme exploatatoare — şi singurul care îi poate, deopotrivă, provoca sfârşitul, este o anume orientare a opiniei publice, sau, în termeni marxişti, o anumită stare a conştiinţei de clasă.

Exploatatorul crează victime, şi victimele îi sunt inamici potenţiali. În cazul exploatării unui grup de oameni de către un altul, aproximativ la fel de numeros, este posibil ca această rezistenţă să fie definitiv sfărâmată. Dar forţa nu este suficientă pentru a extinde exploatarea asupra unei populaţii mult mai numeroase decât cea a exploatatorilor. Pentru a-şi permite aceasta, o firmă trebuie să câştige şi sprijinul opiniei publice. O majoritate a populaţiei trebuie să-i sancţioneze acţiunile exploatatoare, acceptându-le ca legitime. Această acceptare se poate situa pe un spectru cuprins între entuziasmul activ şi resemnarea pasivă. Dar acceptare trebuie să fie, în măsura în care majoritatea trebuie să abandoneze ideea de a rezista, activ sau pasiv, oricăror tentative de implementare forţată a achiziţiilor de proprietate prin mijloace non-productive şi non-contractuale. Conştiinţa de clasă trebuie să fie precară, subdezvoltată şi vagă. Numai atâta vreme cât această stare de lucruri durează există loc şi pentru prosperitatea firmei exploatatoare, chiar în absenţa unei cereri efective pentru ea. Numai dacă — şi în măsura în care — exploataţii şi expropriaţii sfârşesc prin a-şi alcătui o idee limpede despre situaţia în care se află, şi se coalizează cu alţi membrii ai clasei din care fac parte într-o mişcare ideologică capabilă să dea expresie ideii de societate fără clase, în care orice fel de exploatare este abolită, este cu putinţă sfărâmarea puterii clasei stăpânitoare. Numai dacă — şi în măsura în care — o majoritate a publicului exploatat devine conştient integrată într-o asemenea mişcare — şi, ca atare, condamnă orice achiziţii de proprietate prin mijloace non-productive şi non-contractuale şi nu contribuie în mod deliberat cu nimic la succesul lor (nemai punând la socoteală tentativele de a le obstrucţiona în mod activ) şi îşi manifestă oprobriul faţă de oricine s-ar angaja în asemenea acte — este cu putinţă ofilirea acestei puteri.

Abolirea treptată a asupririi feudale şi absolutiste şi afirmarea unor societăţi tot mai capitaliste în Europa occidentală şi în Statele Unite, odată cu creşterea economică şi sporul demografic nemaiauzit, a fost rezultatul unei constiinţe de clasă tot mai pronunţate printre cei exploataţi, care au fost uniţi ideologic de doctrinele liberalismului şi dreptului natural. Până aici, austriecii şi marxiştii sunt de acord.[12]Însă ei nu sunt de acord cu privire la următoarea aserţiune: Răsturnarea acestui proces de liberalizare şi nivelul de exploatare mereu sporit în aceste societăţi, începând din ultima treime a secolului al XIX-lea şi îndeosebi după primul război mondial, sunt rezultatele unei erodări a conştiinţei de clasă. De fapt, pentru austrieci, marxismului îi revine o mare parte din vina alimentării acestui proces, prin devierea atenţiei de la modelul corect al exploatării, axat pe opoziţia dintre homesteaderi-producători-economisitori-contractori şi non-homesteaderi-producători-economisitori-contractori, către modelul viciat, care opune pe salariaţi capitaliştilor, tulburând lamentabil apele.[13]

Instituirea unei clase stăpânitoare, împilând una exploatată de multe ori mai numeroasă, prin coerciţie şi manipularea opiniei publice, i.e., instituirea unei conştiinţe de clasă erodate printre exploataţi, îşi găseşte expresia fundamentală în crearea unui sistem de drept public, suprapus peste cel privat. Clasa stăpânitoare se distanţează şi îşi protejază poziţia dominantă prin adoptarea unei constituţii a operaţiunilor firmei. Pe de o parte, prin formalizarea operaţiunilor interne din cadrul aparatului de stat, ca şi a relaţiilor acestuia cu populaţia exploatată, o constituţie crează o anumită stabilitate leglă. Cu cât mai multe noţiuni familiare şi populare de drept privat vor fi încorporate în dreptul public şi constituţional, cu atât va fi creată o opinie publică mai favorabilă. Pe de altă parte, orice constituţie şi orice legislaţie publică formalizează de asemenea şi statutul privilegiat al clasei stăpânitoare, în raport cu principiul de homesteading. Ea formalizează dreptul reprezentanţilor statului de a se angaja în achiziţii de proprietate non-productive şi non-contractuale şi subordonarea, în ultimă instanţă, a dreptului privat celui public. Justiţia de clasă, i.e., dualismul dintre un set de legi pentru asupritori şi un altul pentru cei asupriţi, se întemeiază pe acest dualism al dreptului public şi privat, şi pe dominarea şi infiltrarea dreptului privat de către cel public. Ţelul instituirii justiţiei de clasă nu este, cum cred marxiştii, recunoaşterea prin lege a drepturilor de proprietate privată. Dimpotrivă, justiţia de clasă apare tocmai ori de câte ori se face o distincţie legală între o clasă de persoane supusă dreptului public şi protejată de acesta şi o altă clasă, supusă, în ce o priveşte, unui drept privat subordonat şi protejată numai de acesta. În particular, aşadar, propoziţia fundamentală a teoriei marxiste a statului este falsă. Statul nu este exploatator deoarece protejază drepturile de proprietate ale capitaliştilor ci deoarece el însuşi nu este supus constrângerii de a avea acces la proprietate numai prin mijloace productive şi contractuale.[14]

Pe de altă parte, în ciuda acestei erori fundamentale, datorită faptului că sesizează corect natura exploatatoare a statului (spre deosebire, de pildă, de analiştii opţiunilor publice, care văd în stat o firmă normală, printre altele), [15]marxismul are acces la o seamă de adevăruri importante, referitoare la logica operaţiunilor statului. În primul rând, el recunoaşte funcţia strategică a politicilor redistribuţioniste de stat. Ca firmă exploatatoare, statul trebuie să vegheze permanent la asigurarea precarităţii conştiinţei de clasă printre cei asupriţi. Redistribuirea proprietăţii şi a veniturilor — o politică de divide et impera — este mijlocul cu ajutorul căruia statul poate întreţine diviziunea publicului, inhibând formarea unei conştiinţe de clasă unificatoare în rândul celor exploataţi. Mai mult, redistribuirea puterii de stat însăşi, prin democratizarea constituţiei statale şi deschidera accesului oricui către orice poziţie dominantă, precum şi prin acordarea dreptului de participare a tuturor la determinarea personalului şi politicilor de stat, este un mijloc de reducere a rezistenţei împotriva exploatării ca atare. În al doilea rând, statul este, într-adevăr, aşa cum afirmă marxiştii, marele centru de propagandă şi mistificare ideologică: Exploatarea este de fapt libertate; taxele sunt de fapt contribuţii voluntare; relaţiile non-contractuale sunt de fapt “conceptual” contractuale; nimeni nu stăpâneşte pe nimeni dar ne stăpânim cu toţii pe noi înşine; în absenţa statului n-ar exista nici drept, nici securitate; şi săracii ar pieri, etc. Toate acestea fac parte din suprastructura ideologică menită să legitimeze baza subiacentă a exploatării economice.[16] Şi, în fine, marxiştii sesizează — de asemenea corect — asocierea intimă dintre stat şi afacerişti, îndeosebi elitele bancare, deşi explicaţia corectă a acestui fapt le scapă. Motivul alianţei nu este că establishmentul burghez vede în stat susţinătorul şi garantul drepturilor de proprietate privată şi al contaractualismului. Dimpotrivă, establishmentul percepe corect statul, drept ceea ce este: antiteza însăşi a proprietăţii private, de care este interesat în cel mai înalt grad, tocmai din acest motiv. Cu cât o afacere reuşeşte mai bine, cu atât ea este mai ameninţată de pericolul potenţial al exploatării politice, dar cu atât mai mari sunt şi câştigurile potenţiale accesibile prin aşezarea ei sub protecţia specială a guvernului, care o poate feri de confruntarea riguroasă cu întreaga asprime a competiţiei capitaliste. Iată de ce establishmentul afacerist este interesat de stat şi de infiltrarea sa. La rândul lor, elitele politice sunt interesate de cooperarea îndeaproape cu establishmentul afacerist, datorită puterii financiare a acestuia. În particular, deoarece, în calitate de firmă exploatatoare, statul aspiră natural la o autonomie completă în domeniul contrafacerii monetare, elitele bancare prezintă un interes aparte. Oferidu-se să surclaseze elitele bancare pe terenul propriilor maşinaţiuni de contrafacere ale acestora, permiţându-le să contrafacă pe baza propriilor lor bancnote contrafăcute, în regim de rezerve bancare fracţionare, statul îşi poate atinge uşor ţelul, instituind un cartel bancar de stat, producător al banilor monopolizaţi, controlat de banca centrală. Şi, prin intermediul participării directe la reţeaua de contafacere, alături de sistemul bancar şi, prin extensie, de clienţii importanţi ai băncilor, clasa stăpânitoare se extinde efectiv dincolo de aparatul de stat, atingând centrii nervoşi ai societăţii civile — ceea ce nu diferă prea mult, în aparenţă cel puţin, de imaginea cooperării dintre sistemul bancar, elitele afaceriste şi stat, pe care o evocă bucuroşi marxiştii.[17]

Competiţia dintre membrii clasei stăpânitoare şi dintre diferitele clase stăpânitoare provoacă o tendinţă de creştere a concentrării. În această privinţă marxismul nu se înşală. Însă, din nou, teoria lor greşită a exploatării îi împiedică pe marxişti să localizeze corect cauza care determină această tendinţă. Ei o consideră inerentă competiţiei capitaliste. De fapt, exact atâta vreme cât oamenii se angajază exclusiv în activităţi capitaliste curate, competiţia nu va fi un mod de interacţiune cu suma nulă. Homesteaderul, producătorul, economisitorul şi contractorul nu câştigă unii pe seama celorlalţi. Câştigurile lor fie lasă complet neafectate posesiunile fizice ale celorlalţi, fie generează efectiv câştiguri mutuale (ca în cazul schimburilor contractuale). Astfel, capitalismul generează sporuri absolute ale avuţiei. Dar, într-un asemenea regim, nu se poate detecta nici o tendinţă sistematică de concentrare relativă.[18] Pe de altă parte, interacţiunile cu suma nulă nu caracterizează doar raportul dintre asupritori şi asupriţi, ci şi pe acela dintre diferiţi asupritori, aflaţi în competiţie. Exploatarea, definită ca achiziţie non-productivă şi non-contractuală de proprietate, este posibilă numai atâta vreme cât există ceva de apropriat. Evident, dacă există liberă competiţie în domeniul exploatării, în curând nu mai rămâne nimic de expropriat. Astfel, exploatarea necesită monopolul asupre unui teritoriu şi asupra unei populaţii date; iar competiţia dintre exploatatori, fiind prin natura ei eliminatoare, va genera o tendinţă de concentrare relativă a firmelor exploatatoare şi, pe de altă parte, de centralizare în cadrul fiecărei firme exploatatoare în parte. Dezvoltarea statelor, în contrast cu cea a firmelor capitaliste, ilustrează această tendinţă: Există acum un număr de state considerabil mai scăzut, care exploatează teritorii cu mult mai întinse decât în secolele trecute. În cadrul fiecărui aparat de stat a existat efectiv o tendinţă constantă de augmentare a puterilor guvernului central, pe seama subdiviziunilor sale regionale şi locale. Dar şi în afara aparatului de stat s-a manifestat o tendinţă de concentrare relativă, din aceleaşi motive. Nu datorită vreunei caracteristici inerente capitalismului ci, după cum explicam şi mai sus, datorită extinderii dominaţiei clasei exploatatoare până în miezul societăţii civile, prin crearea unei alianţe stat-bănci-afaceri şi, în particular, prin instituirea unui sistem bancar centralizat. Dacă are loc o concentrare şi o centralizare a puterii de stat, este desigur natural ca ea să fie însoţită de un proces paralel de relativă concentrare şi cartelizare a sistemului bancar şi a industriei. La rând cu puterile statului creşte şi puterea establishmentului bancar-afacerist asociat de eliminare sau obstrucţionare a competitorilor economici prin mijloace non-productve şi/sau non-contractuale, cu caracter expropriator. Concentrarea firmelor de afaceri reflectă etatizarea (“state-ization”) vieţii economice.[19]

Primul mijloc de expansiune a puterii statale şi de eliminare a centrelor rivale de exploatare este războiul şi dominaţia militară. Competiţia interstatală implică o tendinţă spre război şi imperialism. Interesele statelor, ca centre de exploatare, sunt, prin natura lor, antagoniste. Mai mult, dacă fiecare dintre ele deţine — pe plan intern — instrumentele impozitării şi puteri nelimitate de contrafacere, clasele stăpânitoare au posibilitatea să-şi finanţeze războaiele cu banii altora. Natural, dacă o persoană nu este nevoită să-şi acopere singură costul iniţiativelor riscante, având posibilitatea de a-i forţa pe alţii s-o facă în locul său, atunci ea tinde să rişte mai mult şi să devină mai agresivă decât ar fi altminteri.[20] Spre deosebire de o bună parte din aşa-numitele ştiinţe sociale burgheze, marxismul sesizează corect acest aspect: există, într-adevăr, o tendinţă imperialistă care se manifestă în istorie; şi este adevărat că puterile imperialiste mai proeminente sunt ţările capitaliste cele mai avansate. Dar explicaţia este din nou eronată. Statul, ca instituţie situată în afara regulilor capitaliste de achiziţie a proprietăţii, este cel care, prin natura sa, e agresiv. Iar probele istorice ale unei corelaţii apropiate între capitalism şi imperialism nu contrazic acest fapt decât în aparenţă. Ele se explică destul de uşor, dacă ţinem seama de faptul că, pentru a depăşi cu succes războaiele interstatale, un stat trebuie să dispună (în termeni relativi) de suficiente resurse economice.Ceteris paribus statul cel mai înzestrat cu resurse va ieşi victorios. Ca firmă exploatatoare, un stat este, prin natura sa, dăunător acumulărilor de capital şi avuţie. Avuţia este produsă exclusiv de societatea civilă; şi, cu cât mai redusă este puterea de exploatare a statului, cu atât acumulează societatea mai mult capital şi avuţie. Astfel, paradoxal, cu cât statul este mai slab sau mai liberal pe plan intern, cu atât mai dezvoltat este capitalismul; cu o economie capitalistă dezvoltată, bună de prădat, statul se înavuţeşte; şi un stat mai bogat îşi poate permite mai multe războaie expansioniste încununate de succes. Aceasta este explicaţia faptului că statele Europei occidentale şi, în particular, Marea Britanie, au fost iniţial principalele puteri imperialiste, ca şi a faptului că, în secolul al XX-lea, rolul acesta a fost jucat de SUA.

La fel de simplă, dar din nou în întregime ne-marxistă, este explicaţia faptului, observat de marxişti, că estabishmentul bancar şi afacerist este, de regulă, unul dintre cei mai ardenţi suporteri ai puterii militare şi ai expansionismului imperial. Lucrurile nu stau astfel pentru că expansiunea pieţelor capitaliste ar necesita protecţie, ci pentru că expansiunea afacerilor protejate şi privilegiate de stat necesită extinderea acestei protecţii şi în străinătate şi obstrucţionarea competitorilor străini prin aceleaşi achiziţii non-contractuale şi non-productive de proprietate care limitează şi competiţia internă, sau prin altele încă şi mai exploatatoare. Mai precis, esablishmentul susţine imperialismul dacă acesta promite dominaţia militară a propriului stat aliat asupra altuia. În acest caz, de pe o poziţie de superioritate militară, devine posibilă implementarea unui sistem pe care l-am putea numi imperialism monetar. Statul dominant îşi va utiliza puterea superioară pentru a veghea la adoptarea unor politici inflaţioniste coordonate la nivel internaţional. Propria sa bancă centrală fixează ritmul procesului de contrafacere, iar băncile statelor dominate sunt silite să-i utilizeze moneda ca rezervă bancară proprie şi să inflaţioneze pornind de la ea. Astfel, alături de statul dominant, în calitate de prim receptor al valutei-rezervă contrafăcute, establishmentul său bancar-afacerist asociat se poate angaja aprope fără costuri în exproprierea posesorilor de proprietate şi a producătorilor de venit străini. Un dublu strat de exploatare, format din statul şi elita străină, suprapuse peste statul naţional şi elita autohtonă, se impune astfel peste clasa exploatată din teritoriile dominate, cauzând instalarea dependenţei economice prelungite şi relativa stagnare economică a acesteia faţă de naţiunea dominantă. Aceasta este situaţia — cât se poate de ne-capitalistă — ce caracterizează poziţia SUA şi a dolarului american, dând naştere acuzaţiilor — justificate — de exploatare economică exercitată de SUA şi de imperialism al dolarului.[21]

În fine, concentraţia şi centralizarea tot mai accentuată a puterilor exploatatoare duce la stagnare economică şi, de aceea, crează condiţiile obiective pentru surparea lor finală şi pentru instituirea unei societăţi fără clase, capabile să producă o prosperitate economică nemaiauzită.

Însă, contrar aserţiunilor marxiste, acesta nu este rezultatul vreunor legi istorice. De fapt, nici nu există legi istorice inexorabile, aşa cum le concep marxiştii.[22] Nu este nici rezultatul unei tendinţe de scădere a ratei profitului odată cu creşterea compoziţiei organice a capitalului (aşadar, odată cu creşterea proporţiei de capital constant în raport cu cel variabil), aşa cum îşi imaginează Marx. După cum teoria valorii muncă este falsă şi irecuperabilă, tot astfel este şi legea reducerii treptate a ratelor profitului, care se întemeiază pe ea. Sursa valorii, a dobânzii şi a profitului nu este exclusiv munca, ci este mult mai generală: acţiunea, i.e., utilizarea de mijloace rare pentru a atinge ţeluri, de către agenţi constrânşi de preferinţele lor de timp şi de incertitudine (cunoaştere imperfectă). Nu există nici un motiv pentru a presupune, aşadar, că ar exista vreo legătură sistematică între modificările în compoziţia organică a capitalului şi modificările dobânzii şi ale profitului.

Motivul pentru care probabilitatea crizelor susceptibile de a stimula dezvoltarea unei conştiinţe de clasă mai pregnante (i.e., condiţiile subiective pentru răsturnarea clasei stăpânitoare) creşte, este — pentru a utiliza un termen drag lui Marx — “dialectica” exploatării, la care m-am referit şi mai sus: exploatarea are un efect distructiv asupra formării de avuţie. Aşadar, în competiţia dintre firmele exploatatoare, i.e., dintre state, cele mai puţin exploatatoare, sau mai liberale, tind să le domine pe cele mai exploatatoare, deoarece controlează un volum mai mare de resurse. Procesul imperialist are iniţial un efect relativ eliberator asupra societăţilor pe care le afectează. Un model social relativ mai capitalist este exportat în societăţi relativ mai puţin capitaliste (care cunosc grade mai accentuate de exploatare). Dezvoltarea forţelor productive va fi stimulată; se promovează integrarea economică, se extinde diviziunea muncii şi se instituie o piaţă cu adevărat mondială. În consecinţă, se înregistrează creşteri demografice, iar speranţele cu privire la viitorul economic ating cote nebănuite.[23] Însă, pe măsură ce dominaţia exploatatoare prinde rădăcini, iar competiţia interstatală este redusă, sau chiar eliminată datorită procesului de expansiune imperialistă, dispar treptat constrângerile externe impuse asupra puterii de exploatare şi expropriere internă a statului dominant. Exploatarea internă, impozitarea şi reglementarea sporesc, pe măsură ce clasa stăpânitoare se apropie de obiectivul său ultim, dominaţia mondială. Se instituie stagnarea economică şi speranţele — de proporţii mondiale — într-un viitor mai bun se văd frustrate. Şi aceasta — mari speranţe frustrate de o realitate economică tot mai precară — este situaţia clasică de formare a unui potenţial revoluţionar.[24]Apare o nevoie disperată de soluţii ideologice la crizele care izbucnesc, simultan cu o mai largă recunoaştere a faptului că stăpânirea exercitată de stat, impozitarea şi reglementarea, departe de a constitui asemenea soluţii, reprezintă de fapt însăşi problema care trebuie soluţionată. Dacă, în această situaţie de stagnare economică, crize şi deziluzii ideologice,[25] se oferă o soluţie pozitivă, sub forma unei filozofii libertariene cuprinzătoare, însoţită de contrapartea ei economică — economia austriacă — şi dacă această ideologie este propagată de o mişcare activă, atunci perspectivele aprinderii potenţialului activist revoluţionar devin peste măsură de pozitive şi de promiţătoare. Presiunile anti-etatiste vor creşte, provocând o tendinţă irezistibilă de demantelare a puterii clasei stăpânitoare şi a statului, instrumentul său de exploatare.[26]

Dacă — şi în măsura în care — aşa ceva se întâmplă, aceasta nu va însemna — în ciuda modelului marxist — proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie. Dimpotrivă, proprietatea colectivă nu este doar ineficientă din punct de vedere economic, aşa cum am arătat mai sus; ea este chiar incompatibilă cu ideea de “dispariţie a statului”.[27] Într-adevăr, dacă mijloacele de producţie se află în proprietate colectivă, presupunând, în mod realist, că ideile tuturor cu privire la utilizarea acestor mijloace de producţie nu se întâmplă să coincidă miraculos, atunci tocmai factorii de producţie aflaţi în proprietate colectivă sunt cei care fac indispensabilă existenţa statului, i.e., a unei instituţii care impune în mod coercitiv unei persoane voinţa alteia, cu care se află în dezacord. În schimb, dispariţia statului — şi, odată cu el, a exploatării — şi începutul libertăţii şi al unei prosperităţi economice nemaiauzite, înseamnă instituirea unei societăţi întemeiate exclusiv pe proprietatea privată şi reglementate exclusiv de dreptul privat.

---

NOTE

[1] Vezi, pentru cele ce urmează, K. Marx / F. Engels, The Communist Manifesto(1848); K. Marx, Das Kapital, 3 vols. (1867;1885;1894); dintre marxiştii contemporani, E. Mandel, Marxist Economic Theory (London: Merlin, 1962); idem, Late Capitalism (London: New Left Books, 1975); P. Baran/P. Sweezy,Monopoly Capital (New York: Monthly Review Press, 1966); dintr-o perspectivă ne-marxistă, L. Kolakowski, Main Currents of Marxism (Oxford: Clarendon Press, 1976-78); G. Wetter, Sovietideologie heute, vol. 1 (Frankfurt/M.: Fischer, 1962); W. Leonhard,Sovietideologie heute, vol. 2 (Frankfurt/M.: Fischer, 1962).

[2] Manifestul Comunist (secţiunea 1)

[3] Manifestul Comunist (secţiunea a 2-a, ultimele două paragrafe); F. Engels,Von der Autorität, în: K. Marx/F. Engels, Ausgewählte Schriften, 2 vol. (East Berlin: Dietz, 1953), vol. 1, p. 606; idem, Die Entwicklung des Sozialismus von der Utopie zur Wissenschaft, ibid. vol. 2, p. 139.

[4] Vezi K. Marx, Das Kapital, Vol. 1; cea mai succintă prezentare în idem.Lohn, Preis, Profit (1865). De fapt, pentru a demonstra teza specific Marxistă, după care exclusiv posesorii forţei de muncă sunt exploataţi (dar nu şi posesorii celuilalt factor originar de producţie — pământul), ar mai fi necesar încă un argument. Într-adevăr, dacă ar fi adevărat că discrepanţa dintre preţurile factorilor şi al produsului final denotă un raport de exploatare, aceasta n-ar putea însemna decât că atunci când achiziţionează muncă de la posesorul forţei de muncă şi serviciile pământului de la posesorul de pământ, capitalistul exploatează fie pe posesorul forţei de muncă, fie pe posesorul de pământ, fie pe amândoi simultan. Desigur, teoria valorii-muncă este cea ţinută să furnizeze veriga lipsă, necesară în aces punct, cei vizaţi încercând să demonstreze că munca ar fi singura sursă a valorii. Mă voi cruţa aici de ostenala de a respinge această teorie. Astăzi, chiar printre cei ce se pretind marxişti, puţini mai sunt aceia care nu recunosc erorile teoriei valorii-muncă. Mai degrabă, de dragul argumentaţiei, voi admite sugestia avansată, de pildă, de auto-proclamatul “marxist analitic” J. Roemer <A General Theory of Exploitation and Class(Cambridge, Harvard University Press, 1982); idem, Value, Exploitation and Class (London: Harwood Academic Publishers, 1985)> după care teoria exploatării ar putea fi separată analitic de teoria valorii-muncă şi o “teorie generalizată a exploatării bunurilor” ar putea fi formulată şi justificată, independent de validitatea teoriei valorii-muncă. Voi demonstra că teoria marxistă a muncii este absurdă, chiar dacă-i absolvim pe promotorii săi de sarcina justificării teoriei valorii-muncă şi, de aceea, chiar admiţând că teoria valorii muncă ar fi adevărată. Nici chiar o “teorie generalizată a exploatării bunurilor” nu oferă căi de abatere de la concluzia că teoria marxistă a exploatării este viciată letal.

[5] Vezi, pentru cele ce urmează, E. v. Böhm-Bawerk, The Exploitation Theory of Socialism-Communism (South-Holland: Libertarian Press, 1975); idem,Shorter Classics of Böhm-Bawerk (South-Holland: Libertarian Press, 1962).

[6] L. v. Mises, Human Action (Chicago: Regnery, 1966), p. 407; vezi şi M. N. Rothbard, Man, Economy and State (Los Angeles: Nash, 1970), pp. 300-01.

[7] Pentru teoria dobânzii întemeiată pe preferinţa de timp, în afară de lucrările citate în notele 5 şi 6, vezi şi F. Fetter, Capital, Interest and Rent (Kansas City: Sheed Andrews and Mc Meel, 1977)

[8] Vezi, pentru cele ce urmează, H. H. Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism(Boston: Kluwer Academic Publishers, 1989); idem, “Why Socialism Must Fail”, Free Market, July 1988; idem, “The Economics and Sociology of Taxation”, Journal des economistes et des Etudes Humaines (1990).

[9] Contribuţiile lui Mises la teoria exploatării şi a claselor sunt nesistematice. Totuşi, pretutindeni în scrierile sale, se găsesc interpretări sociologice şi istorice care implică, fie şi numai tacit, o teorie a claselor. Remarcabilă este mai ales analiza deosebit de lucidă pe care o face colaborării dintre guvern şi elitele bancare, colaborare destinată distrugerii etalonului aur şi augmentării puterii lor inflaţionare, ca un mijloc de exploatare frauduloasă, de redistribuţie a veniturilor şi averii în favoarea lor. <Vezi, de pildă, L.v.Mises, Monetary Stabilisation and Cyclical Policy (1928); idem, On The Manipulation of Money and Credit, ed. P. Greaves (Dobbs Ferry: Free Market Books, 1978) idem,Socialism (Indianapolis: Liberty Fund, 1981), ch. 20; idem, The Clash of Group Interests and Other Essays (New York: Center for Libertarian Studies, Occasional Paper Series No. 7, 1978)>. Dacă Mises nu abordează sistematic teoria claselor şi a exploatării, este pentru că, în ultimă instanţă, el reduce eronat exploatarea la o simplă eroare intelectuală, reparabilă prin rectificarea raţionamentelor economice viciate. El nu recunoaşte că exploaterea este — probabil chiar primul rând — şi o problemă moral-motivaţională, care există independent de orice raţionament economic. Acest aspect a fost adăugat corpusului economic austriac-misesian de către M. N. Rothbard, care a ridicat analiza puterii şi a elitelor care o controlează la rang de parte integrantă a teoriei economice şi a interpretărilor istorico-sociologice corespunzătoare; el extinde sistematic argumentaţia austriacă îndreptată împotriva exploatării, făcând loc eticii alături de teoria economică, i.e., unei teorii a dreptăţii alături de una a eficienţei şi deschizând asfel calea combaterii clasei stăpânitoare şi pe temeiul acuzei de imoralitate. Pentru teoria rothbardiană a puterii, a claselor şi a exploatării, vezi îndeosebi M. N. Rothbard, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); idem, For a New Liberty (New York: McMillan, 1978); idem, The Mistery of Banking (New York: Richardson and Snyder, 1983); idem,America’s Great Depression (Kansas City: Sheed and Ward, 1975). Pentru importante contribuţii ale unor precursori din sec. al XIX-lea ai teoriei austriece a claselor, vezi L. Liggio, “Charles Dunoyer and French Classical Liberalism”, Journal of Libertarian Studies (1977); R. Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory,” ibid. M Weinburg, “The Social Analysis of Three Early 19th Century French Liberals: Say, Comte, and Dunoyer,” Journal of Libertarian Studies (1978); J.T. Salerno, “Comment on the French Liberal School,” ibid. D. M. Hart, “Gustave de Molinari and the Anti-Statist Liberal Tradition,” 2 părţi, Journal of Libertarian Studies (1981). <Vezi şi R. Raico, “Originile clasic libereale ale teoriei marxiste a claselor“, — n. tr.>

[10] Vezi şi H. H. Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism; idem, “The Justice of Economic Efficiency,”, Austrian Economics Newsletter, 1, 1988; idem. “The Ultimate Justification of Private Property Ethics,” Liberty, September 1988.

[11] Vezi, pe această temă şi Lord (John) Acton, Essays in the History of Liberty(Indianapolis: Liberty Fund, 1985); F. Oppenheimer, System der Soziologie, Vol. II: Der Staat (Stuttgart: G. Fischer, 1964); A. Rüstow, Freedom and Domination(Princeton: Princeton University Press, 1986).

[12] Vezi, pentru aceasta, M. N. Rothbard, “Left and Right: The Prospects for Liberty”, în: idem, Egalitarianism As a Revolt Against Nature and Other Essays(Washington, D. C.: Libertarian Review Press, 1974).

[13] În ciuda întregii propagande socialiste care susţine contrariul, falsitatea descrierii marxiste a capitaliştilor şi muncitorilor în termeni de clase antagoniste poate fi coroborată şi cu anumite observaţii empirice: Logic vorbind, oamenii pot fi grupaţi în clase în nenumărate feluri diferite. Conform metodologei pozitiviste ortodoxe (pe care o consider falsă, dar pe care sunt dispus să o admit aici de dragul argumentului) este mai bun acel sistem de clasificare cu ajutorul căruia putem face previziuni mai corecte. Dar clasificarea oamenilor în capitalişi şi muncitori (sau în reprezentaţi de diverse grade ai “capitalităţii” şi “muncitorităţii”) este practic inutilizabilă pentru a prezice ce poziţie va adopta o persoană relativ la chesiunile politice, economice şi sociale fundamentale. Din contra, clasificarea corectă a oamenilor în producători de taxe vs. consumatori de taxe şi reglementatori (sau în reprezentanţi de diverse grade ai “producătorităţii” şi “consumatorităţii”) este, într-adevăr, şi un instrument puternic de predicţie. Sociologii au trecut în general cu vederea acest aspect, datorită ideilor preconcepute de provenienţă marxistă, aproape universal răspândite. Dar experienţa zilnică îmi confirmă teza din abundenţă: Cercetaţi dacă cineva este funcţionar public (şi care sunt salariul şi poziţia sa ierarhică), sau dacă — şi în ce măsură — venitul şi averea unei persoane dinafara sectorului public depind de achiziţiile sectorului public şi/sau de acţiuni reglementative: poziţiile oamenilor cu privire la chestiuni politice fundamentale se vor diferenţia sistematic în funcţie de statutul lor, în această clasificare, de producători de taxe, sau, respectiv, de consumatori direcţi sau indirecţi de taxe.

[14] F. Oppenheimer, System der Soziologie, Vol. II, pp.322-23, prezintă lucrurile astfel: “Norma fundamentală a statului este puterea. Adică, văzută din perspectiva originii: violenţa transformată în maiestate. Violenţa este unul din cele mai redutabile mijloace de modelare a societăţii, dat nu este, în sine, o formă de interacţiune socială. Ea trebuie să devină lege în accepţiunea pozitivă a termenului, adică, sociologic vorbind, trebuie să permită dezvoltarea unui sistem de “reciprocitate subiectivă”: şi aceasta nu este posibil decât printr-un sistem de restricţii auto-impuse relativ la utilizarea violenţei şi de asumare a anumitor obligaţii, în schimbul drepturilor arogate de ea. Asfel, violenţa se transformă în maiestate şi ia naştere o relaţie de dominaţie care nu mai este acceptată doar de stăpâni, ci — în condiţii de opresiune nu prea severă — şi de victime, ca expresie a unei “juste reciprocităţi”. Din această normă fundamentală derivă acum norme secundare şi terţiare, implicate de ea: norme de drept privat, de drept al moştenirilor, penal, obligaţional şi constituţional, care poartă fără excepţie amprenta normei fundamentale a puterii şi dominaţiei — şi care sunt, fără excepţie, concepute pentru a influenţa structura statului, astfel încât să sporescă exploatarea economică până la nivelul maxim compatibil cu perpetuarea dominaţiei reglementate prin lege.” Un fapt fundamental este acela că “dreptul se constituie din două rădăcini esenţialmente diferite…: pe de o parte, din legea de asociere a egalilor, care poate fi numită de /drept natural,/ chiar dacă nu este un /drept natural/ şi, pe de altă parte, din legea violenţei transformate în maiestate reglementată, legea inegalilor.” Cu privire la relaţia dintre dreptul public şi cel privat, vezi şi F. A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, 3 vol. (Chicago: University of Chicago Press, 1973-79), îndeosebi Vol. I, cap. 6 şi Vol. II, pp. 85-88.

[15] J. Buchanan/G.Tullock, The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1962), p. 19. <Vezi şi versiunea în limba română, Calculul consensului, trad. P. Fudulu, Bucureşti, Ed. Expert, 1995, p. 31: “Individul intră în relaţii de schimb promovându-şi interesul propriu prin oferirea unui produs sau serviciu care este, în mod direct, în avantajul individului situat de cealaltă parte a tranzacţiei. În mod esenţial, activitatea politică sau colectivă, în viziunea individualistă a statului, este în mare măsură aceeaşi.” — n. tr.>

[16] Vezi H. H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1987); idem, A Theory of Socialism and Capitalism.

[17] Vezi H. H. Hoppe, “Banking, Nation States and International Politics,”Review of Austrian Economics (1989); M. N. Rothbard, The Mystery of Banking, cap.15-16.

[18] Pentru aceasta, vezi, în particular M. N. Rothbard, Man, Economy and State, cap.10, îndeosebi secţiunea intitulată “The Problem of One Big Cartel”; şi L. v. Mises,Socialism, cap 22-26.

[19] Vezi, pemtru aceasta, G. Kolko, The Triumph of Conservatism (Chicago: Free Press,1967); J. Weinstein, The Corporate Ideal in the Liberal State(Boston: Beacon Press, 1968); R. Radosh/M.N.Rothbard, eds., A New History of Leviathan (New York: Dutton, 1972); L. Liggio/J. J. Martin, eds.,Wathershed of Empire, Colorado Springs: Ralph Myles, 1976)

[20] Pentru relaţia dintre stat şi război, vezi E. Krippendorff, Staat und Krieg(Frankfurt/M.: Suhrkamp, 1985); Ch. Tilly, “War Marking and State Making as Organized Crime,” în: P. Evans et al., eds., Bringing the State Back In(Cambridge: Cambridge University Press, 1985); de asemenea R Higgs, Crisis and Leviathan(New York: Oxford University Press, 1987)

[21] Pentru o versiune mai elaborată a acestei teorii a imperialismului militar şi monetar, vezi H. H. Hoppe, Banking, Nation States and International Politics.

[22] Vezi pentru aceasta în particular L.v.Mises, Theory and History (Auburn, Al.: Auburn University, Ludwig von Mises Institute, 1985), îndeosebi partea a 2-a

[23] Putem nota aici că Marx şi Engels, mai ales în Manifestul Comunist, celebrau caracterul istoric progresist al capitalismului şi se arătau plini de admiraţie pentru realizările fără precedent ale acestuia. Într-adevăr, recapitulând pasajele relevante ale Manifestului, J.A. Schumpeter conchidea: “Nicăieri — repet — şi, în particular, la nici unul dintre apărătorii moderni ai civilizaţiei capitaliste nu este de găsit ceva comparabil, nicicând nu a mai fost compusă vreo pledoarie pentru clasa capitalistă din perspectiva unei atât de profunde şi cuprinzătoare înţelegeri a realizărilor şi însemnătăţii ei pentru omenire.” “The Communist Manifesto in Sociology and Economics,” în: idem,Essays of J. A. Schumpeter, ed. Clemence (Port Washington, N. Y.: Kennikat Press, 1951), p. 293. Din perspectiva acestei viziuni asupra capitalismului, Marx a mers până la a sancţiona, de pildă, cucerirea britanică a Indiei, ca pe un eveniment istoric progresist. Vezi contribuţiile lui Marx la New York Herald Tribune, din 25 iunie 1853, 11 iulie 1853, 8 august 1853 <Marx/Engels,Werke, Vol 9 (East Berlin: Dietz, 1960)>. Ca marxist contemporan care adoptă o poziţie similară relativ la imperialism, vezi B. Warren, Imperialism: Pioneer of Capitalism (London: New Left Books, 1981).

[24] Pentru teoria revoluţiei vezi în particular Ch. Tilly, From Mobilization to Revolution (Reading, Mass.: Addison-Wesley, 1978); idem, As Sociology Meets History (New York: Academic Press, 1981).

[25] Pentru o caracterizare neo-marxistă a actualei epoci a “capitalismului târziu”, ca fiind marcat de “o nouă dezorientare ideologică” născută din stagnarea economică permanentă şi epuizarea resurselor legitimatoare ale conservatismului şi social-democratismului (i.e., ale “liberalismului” din terminologia americană) vezi J. Habermas, Die Neue Unübersichtlichkeit(Frankfurt/M.: Suhrkamp, 1985); idem,Legitimation Crisis (Boston: Beacon Press, 1975); C. Offe, Strukturprobleme des kapitalistischen Staates(Frankfurt/M.: Suhrkamp, 1972).

[26] Pentru o caracterizare austriacă-libertariană a situaţiei de criză a capitalismului târziu şi referitor la perspectiva trezirii unei conştiinţe de clasă libertariene revoluţionare, vezi M.N. Rothbard, “Left and Right”; idem, For a New Liberty, cap. 15; idem, The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands: Humanities Press, 1982), partea a V-a.

[27] Pentru inconsistenţa internă a teoriei marxiste a statului, vezi şi H. Kelsen,Sozialismus und Staat (Wien, 1965).

(*) “Marxist and Austrian Class Analysis,” first published in the Journal of Libertarian Studies, Vol. IX, No.2 (1990), and reprinted in H. H. Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property. Studies in Political Economy and Philosophy, Boston: Kluwer, 1993.

Autor: Hans-Hermann Hoppe este profesor şi predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas.

Traducere: Dan Cristian Comănescu

Sursa: Anacronic