Preşedintele tuturor românilor sau preşedintele nimănui

Cândva, la sfârşitul anului 2004, pe o scenă încropită în grabă din centrul Reşiţei, un bărbat mărunt, dar extrem de vocal, îmbrăcat într-o giacă de fâş, se agita în faţa unei mulţimi oranj, rărite de ploaie, dar însufleţite de „dreptate şi adevăr”. Era una din ultimele zile de campanie, la ceva vreme, deja, de la prologul odioasei dramolete, care îl avusese, pentru o clipă, pe „dragă Stolo” în rolul principal; asta, desigur, înainte ca cel mai obosit dintre toţi candidaţii prezidenţiali să se îmbolnăvească de o boală care avea să-i smulgă lacrimi mai tânărului Traian, aruncat de-acum într-o luptă cu hidra PSD-istă, pe care avea să o răpună printr-un soi de minune.

Traian Băsescu nu a fost nici omul potrivit şi nici n-a fost la locul potrivit. Dar atunci, în 2004, am votat cu el. Şi nu pentru promisiunile lui (penibile, fără sens, şi fără urmări) că ne va aşeza pe „axa Londra-Berlin-Washington”, ci pentru că regimul Năstase se transformase deja, încet dar sigur, într-un regim autoritar, caracterizat de politizarea justiţiei şi instituţiilor statului, de presiuni şi ameninţări grave (adeseori concretizate) la adresa jurnaliştilor, şi cel mai grav, de un nivel fără precedent al corupţiei, al cărei purtător de steag avea să rămână pentru totdeauna celebrul Mischie care găsise punctul arhimedic tocmai în vârful pixului său în care stătea un judeţ întreg.  Am votat, în 2004, cu Traian Băsescu, în ciuda faptului că economia creştea, e drept, substanţial – deşi acest lucru întârzia să se reflecte în nivelul de salarizare –, în ciuda faptului că negocierile cu Uniunea Europeană erau finalizate şi integrarea în NATO pecetluită, pentru că am crezut, la fel ca la alegerile prezidenţiale din 2014, că monopolizarea definitivă a puterii de către PSD pentru încă 4-5 ani de zile ar fi echivalat cu o catastrofă pentru democraţia românească.

La sfârşitul anului 2004, Traian Băsescu a devenit „preşedintele tuturor românilor”, după o seară halucinantă, în care, alături de Tăriceanu, într-o conferinţă de presă cu totul neverosimilă, Băsescu „evalua” o fraudă de cel puţin trei sute de mii de voturi, pusă la cale „prin soft”, de către PSD, şi nu se sfia să ceară arestări şi chiar „destituirea imediată a Biroului Electoral Central”. Un uriaş circ, o mare mascaradă, un al doilea prolog, deloc modest, a ceea ce avea să urmeze. Confirmat în funcţie, Băsescu a uitat de marea fraudă de la urne, şi capabila justiţie băsistă – cea care, peste ani, avea să alerge după bătrâni, prin sate, pentru a-i întreba daca au fost la vot – n-a deschis niciun dosar penal, iar declaraţiile iresponsabile ale unui om politic pregătit să apeleze la orice mijloace pentru a-şi atinge scopul, au rămas fără urmări. Mai rău, au fost uitate.

Abia instalat în funcţie, dar nemulţumit de structura parlamentului, şi de majoritatea fragilă a alianţei PNL-PD, în care fusese cooptat şi încă viabilul Voiculescu, Băsescu îşi asumă rolul „constituţional” de preşedinte-jucător şi încearcă să forţeze alegeri anticipate. Somat de Băsescu să-şi depună mandatul, Tăriceanu mai nu vrea şi mai se lasă, ca până la urmă, după îndelungi frământări, să mârâie un „nu”. Circul politic care avea să sufoce instituţional România, atmosfera de bâlci strident şi penibil, se revărsau deja, la mai puţin de doi ani de la alegerile parlamentare şi prezidenţiale, pe toate canalele de televiziune. După ce devenise de multă vreme nefuncţională, alianţa D.A. se rupe în cele din urmă, la începutul lui 2007, iar PD iese de la guvernare trăgând după el ca o coadă de cometă un –L, proaspăt rupt din PNL, de către Băsescu, care era născut să facă şi să desfacă partide, un –L la volanul căruia se află eternul Stolojan, mai vechiul partener de telenovelă al preşedintelui.

În 2007, PSD-ul, alături de ce mai rămăsese din PNL, comit una dintre cele mai mari greşeli politice şi îl suspendă pe Traian Băsescu, un preşedinte care era deja uzat şi ale cărui abuzuri au fost confirmate chiar de către Curtea Constituţională, care a dat totuşi un aviz nefavorabil suspendării preşedintelui, considerând că „faptele săvârșite în exercițiul mandatului […] prin conținutul și consecințele lor, nu pot fi calificate drept grave”… Fără acest ajutor nesperat din partea unor oameni lipsiţi de viziune politică, Băsescu n-ar fi primit niciodată ocazia să-şi construiască, minuţios, marile teme de campanie, cu care avea să câştige, doi ani mai târziu, alegerile prezidenţiale, ajutat, desigur şi de o micuţă hoţie creatoare de mari cariere politice, precum cea a viitorului ministru Baconski, datorită căruia la Paris s-a votat cu o frecvenţă de 1 vot la 7 secunde. Demonizarea şi aruncarea în derizoriu a parlamentului, care trebuia, de-acum, redus la 300 de parlamentari, din cele două camere ale sale urmând să rămână o garsonieră, a fost pivotul campaniei electorale a lui Băsescu. El a rămas, astfel, ca un mare salvator în imaginarul colectiv al unui popor lipsit de cultură politică şi manipulat de intelectuali însetaţi după o mână de fier, care să pună lucrurile în ordine, intelectuali care consideră că votul cenzitar e singura salvare a României şi care speră, în taină, ca ţara să fie condusă dintr-un birou de procuror. Suspendarea din 2007 a creat premizele unei uriaşe catastrofe: realegerea lui Băsescu în funcţia de preşedinte al ţării pentru un al doilea mandat consecutiv.

În 2009, după ce a câştigat alegerile, acelaşi PSD aprig demonizat până atunci a devenit, dintr-o dată, un bun partener de coaliţie. Lipsit de obligaţia de a numi un prim-ministru, Băsescu a pus în fruntea „executivului” o marionetă. Boc n-a fost niciodată mai mult decât un purtător de cuvânt al lui Băsescu, cel care a condus, în numele lui, de la şedinţe obişnuite de guvern până la negocierile pentru împrumutul de la FMI. Împrumut de care, ne asigura Băsescu în repetate rânduri, prin 2008, nu va fi nevoie. Însă în 2009, acelaşi preşedinte care presase guvernul Tăriceanu să mărească salariile profesorilor cu 50%, acuzându-l de rea voinţă, admitea acum, cu rânjetul lui celebru, că s-a înşelat. România era, de fapt, în criză, iar el anunţa acum tăierile de salarii şi, iniţial, de pensii, creşteri de TVA şi introduceri de noi impozite,  de la pupitrul prezidenţial, ca şi când în România nu mai exista nici prim-ministru, nici miniştri de finanţe.

Nu mai este nicio îndoială că prăbuşirea economică a României, creşterea galopantă a inechităţilor sociale, apariţia unor zone întregi necrozate economic, se datorează măsurilor susţinute şi promovate atunci de Băsescu. Sub pretextul că salvează România de la criză, Băsescu a ucis-o. Tăierea cu 25% a salariilor din mediul public, urmată, în mod necesar, de o scădere a lor şi în mediul privat, introducerea impozitului forfetar (despre care mai târziu avea să admită el însuşi că fusese o măsură greşită), tăierea sau reducerea substanţială a pachetelor de asistenţă socială de orice fel au condamnat pături sociale largi la sărăcie, la un trai dus la limita subzistenţei.

Toate aceste măsuri au fost însoţite de o retorică foarte periculoasă, ce cuprindea demonizarea fără precedent a statului social (zis şi asistenţial – un om slab care îl duce în spate pe unul gras) – cu argumente care, adeseori, s-au transformat în invective (ţăranii leneşi, beţivani, dascălii care muncesc puţin dar cer mult) şi au încercat să antagonizeze diferite pături ale societăţii şi să-i întoarcă, în cele din urmă, pe toţi împotriva tuturor. Din 2009 până în 2012 România s-a transformat într-o ţară a disperării şi a groazei. O ţară din care trebuia să fugi şi din care preşedintele însuţi te gonea, de câte ori avea ocazia, fie că erai dascăl, medic sau zilier. În iarna din 2011/2012, cetăţenii până atunci fără reacţie la toate acele „măsuri de austeritate” care ar fi produs proteste în masă şi greve generale în orice altă ţară din Europa şi, probabil, din lume, s-au trezit din somnolenţa civică ce ne-a costat, poate, o generaţie. Câteva declaraţii jignitoare şi pline de aroganţă – ultimele dintr-un lung şir – ale unui om care îşi pierduse deja orice credibilitate au declanşat proteste ample în toată ţara, timp de luni întregi. Guvernul Boc II a căzut, la fel şi Guvernul Ungureanu, care n-a rezistat decât câteva săptămâni, fără să reuşească să rezolve măcar vreuna dintre probleme grave cu care se confrunta România. Însă atitudinea arogantă şi sfidătoare a lui Băsescu, căruia i se cerea acum demisia în pieţele din toate oraşele mari şi mici din ţară nu s-a schimbat cu nimic. Acelaşi rânjet odios însoţea acuzele adresate „asistaţilor sociali”, leneşilor de la sate, etc. Nu i-a trecut nicio clipă prin minte gândul să renunţe, aşa cum ar fi fost firesc, într-o situaţie în care eşuase grav. Într-o situaţie în care reuşise să întoarcă pe toată lumea împotriva sa şi, lucrul cel mai grav, să provoace naşterea celui mai mare hybris politic din istoria post-decembristă a României: Uniunea Social Liberală.

Demersurile pentru cea de-a doua suspendare a preşedintelui au demarat aproape firesc. Iar demiterea sa părea o formalitate. Până şi CCR admitea, de data aceasta, că acuzaţiile aduse lui Băsescu au un temei real, că nu îşi exercitase în mod constituţional atribuţiile care îi revin. La referendumul din 2012 s-au prezentat la urne peste 8 milioane de oameni, dintre care 7,4 milioane (peste 87%) au votat pentru suspendarea preşedintelui. Faptul că Băsescu a rămas totuşi în funcţie, salvat de celebrul prag electoral de 50% necesar pentru validarea referendumului a fost cea mai mare catastrofă democratică din România post-decembristă. Voinţa exprimată a unei largi majorităţi de cetăţeni a fost încălcată printr-un artificiu care nu are nimic de a face cu democraţia sau statul de drept. Dimpotrivă. Şi cu toate acestea, în ciuda a tot, Băsescu a rămas în continuare preşedinte, semnând celebrul pact de coabitare cu premierul Ponta. În ultima parte a mandatului său, lipsit, de acum de legitimitate şi aproape de orice susţinere din partea societăţii civice (până şi unii dintre cei mai înfocaţi „băsişti” începeau, acum, să îl „reevalueze”) Băsescu s-a ocupat mai mult de alcătuirea unui nou partid, un fel de loc de odihnă pentru când nu va mai fi preşedinte, un fel de jucărie prezidențială bună şi pentru România, nu numai pentru el, după cum au încercat să ne convingă unele afişe electorale.

În 21 decembrie Traian Băsescu îşi va preda mandatul şi va încheia una dintre cele mai negre perioade din istoria României. O perioadă de zece ani marcată de scandaluri politice neîntrerupte  – pe care preşedintele nu doar că nu le-a mediat, dar le-a cauzat cu bună ştiinţă –  care au dus la disfuncţionalităţi grave ale celor mai importante instituţii ale statului,  care au determinat deteriorarea gravă a climatului politic din România şi a calităţii clasei politice; o perioadă marcată de prăbuşirea economică a ţării, arendată,  încă din 2009, FMI-ului, de creşterea inegalităţilor sociale, de închiderea a sute de şcoli şi spitale, etc. După zece ani, din preşedinte al tuturor românilor, aşa cum se voia la început de mandat, Băsescu a ajuns să fie preşedintele nimănui. Dar cum memoria românilor e scurtă şi într-un mod foarte straniu selectivă, nu e deloc exclus să fie încă suficienţi susţinători ai lui Băsescu, ca să lanseze, împreună o plachetă omagială de versuri.

Autor: Paul Gabriel Sandu

Sursa:Argumente si fapte