Politică

Oamenii care au “construit” lumea în care trăim

robberbarons1Despre marii capitaliști se vorbește în general numai în alb și negru: fie sunt niște exploatatori care calcă pe cadavrele muncitorilor sau micilor concurenți, fie sunt niște super-eroi fără de care lumea nu ar mai fi evoluat iar omenirea ar fi rămas în epoca de piatră. Ultimul serial-documentar al History Channel, “The Men who Built America” realizează performanța imposibilă de a îmbina cele două viziuni.

Cornelius Vanderbilt, John Rockefeller, Andrew Carnegie, JP Morgan și Henry Ford sunt prezentați drept titanii fără existența cărora n-ar mai fi existat căi ferate, bănci de investiții, aglomerații urbane sau iluminat public, dar care, pentru a-și îndeplini obiectivele, au pus lumea să plătească costul acestor evoluții tehnologice și materiale: și-au falimentat concurenții, au sub-remunerat angajații, au organizat “lovituri de stat”, etc.

Și din punct de vedere metodologic, serialul History Channel trece de la o extremă la alta: de la teoria marxistă a determinismului istoric la cea romantică a unei istorii explicate prin acțiunile unor indivizi excepționali. Istoria lumii moderne este exclusiv rezultatul inițiativelor unor astfel de indivizi. Ceea ce ignoră serialul este faptul că, în principal, istoria este rezultatul unei lupte a ideilor, idei preluate trunchiat de Vanderbilt, Rockefeller, Carnegie, JP Morgan sau Ford, și puse în practică de aceștia după cum au crezut de cuviință. Istoria secolului al XIX-lea a rezultat din lupta a două curente de idei: cea a laissez-faire-ului liberalismului economic și cea a conservatorismului. Socialismul era la începuturile sale și s-a consacrat ca doctrină decisivă din punct de vedere istoric mult mai târziu. În pofida a ceea ce sugerează realizatorii, și poate chiar a voinței “eroilor” serialului, aceștia încă de la început, cu excepția lui Vanderbilt, poate, s-au situat destul de ambigu pe piața ideilor, au îmbrățișat laissez-faire-ul până la un punct, dincolo de care au adoptat ideile progresiste ale nou apărutului (cel puțin pe piața ideologică americană) socialism (în varianta americană de liberalism politic, opus liberalismului economic). Așa se explică faptul, neprezentat de film, că Rockefeller a fost primul mare mogul care a oferit zile libere angajaților cu ocazia sărbătorilor religioase sau că Ford a inventat săptămâna de lucru de 5 zile și programul de 8 ore. Donațiile lor record până la această dată au contribuit la impunerea educației publice și au creat cea mai importantă infrastructură de manipulare a opiniei publice, structură pe scheletul căreia statul și-a impus propriile obiective.

Din punct de vedere al teoriei economice, secolul al XIX-lea, reprezentat de acești moguli, a contat mai ales în ceea ce în prezent este cunoscut sub numele de politică anti-trust. “Giganții” prezentați de serial au intuit foarte bine, constrânși și de piață probabil, că în industrie, cea energetică în mod special, e nevoi de o concentrare. Teoria economiei de scală își are originea în dezvoltarea industrială din secolul al XIX-lea. Pentru a putea ilumina toate casele americanilor, cu ajutorul kerosen-ului sau mai apoi a energiei electrice, era necesară o integrare pe orizontală și pe verticală a industriei. Numai că o astfel de contracție monopolistă era percepută de reprezentanții liberalismului politic drept o amenințare la adresa “drepturilor pozitive” ale consumatorilor, în pofida faptului că prețurile acestor produse s-au micșorat de sute de ori în cei 35 de ani în care kerosen-ul sau energia electrică au cucerit casele americane. Finanțată de concurenții marilor industriași, a căror existență era pusă în pericol de eficiența imperiilor acestora, a apărut mișcarea politică a anti-trust. Încă de la început aceasta a ignorat cea de-a doua lecție pe care istoria secolului al XIX-lea o predă: cea a distrugerii creatoare schumpeteriene. În fața progresului tehnologic, nu există niciun monopol care să trăiască pentru totdeauna. Căile ferate au fost falimentate de sistemul de transport al petrolului prin conducte, kerosenul a fost înlocuit de energia electrică, Rockefeller fiind nevoit să “descopere” benzina pentru a-și putea salva imperiul, etc. În plus, o analiză a evoluției acelor monopoluri, arată tensiunea prezentă între economia de scală și legea diminuării profitului (marja profitabilității scade cu fiecare unitate marginală nou produsă). Există o limită dincolo de care orice monopol devine ineficient și este doar o chestiune de timp până când el se va destrăma sub presiunea concurenței (cu condiția ca statul să nu limiteze intrarea pe piață a noilor concurenți, ceea ce de obicei face, paradoxal, chiar prin legile așa numite ale concurenței, rezultat al negocierilor dintre guverne și industrie, care facilitează capturarea reglementatorilor de către aceasta). Așa se explică faptul că, în toate cazurile de anchetă anti-trust declanșate în secolul XX, până la terminarea investigației, cei anchetați nu mai erau lideri de piață, ci chiar dispăruseră din top 3 (vezi cazul IBM, Microsoft, etc).

Au fost marii capitaliști ai secolului XIX reprezentanții liberalismului economic, după cum sugerează documentarul History Channel? Răspunsul categoric este nu. Ei au fost moștenitorii ideii hamiltoniene a industrializării forțate a SUA. Ei au fost în principal actori politici, au impus tarifele la importuri, una dintre cauzele declanșării războiului civil. Au făcut lobby pentru exproprierea masivă a populației, în special a celei amer-indiene, dar și a celei din sud, pentru construirea căilor ferate. Ce nu spune filmul este faptul că acestea erau ceea ce acum s-ar numi un parteneriat public-privat. Fără ajutorul statului federal (subvenții, împrumuturi, exproprieri) nu s-ar fi ajuns la “supra-producție” în domeniul căilor ferate. Bula feroviară n-a fost creația lăcomiei investitorilor, cât mai ales cea a “sprijinului politic” oferit industriei. Carnegie este autorul modern al sistemului de tarife vamale, Rockefeller este inițiatorul reacției de “capturare a reglementatorilor” perfecționată de JP Morgan, care a contribuit decisiv și la punerea în practică a vechii idei hamiltoniene de creare a unei bănci centrale, iar Ford este principalul creator al sindicalismului modern. Pe timp de criză, în Marea Depresie, acesta a fost principal responsabil pentru neadaptarea prețurilor și costurilor de producție la noile realități, prelungind criza prin majorarea, în cârdășie cu administrația Roosevelt, a salariilor. Iar monopolul cel mai dăunător impus de aceștia nu a fost cel economic, condamnat la unison de actuala opinie publică, ci cel ideologic și cultural. Dacă lumea modernă arată așa cum e (cu un sistem bancar falimentar, cu o educație aflată în pragul colapsului, cu o stagnare tehnologică și cu un stat social supra-dimensionat) este pentru că titanii secolului al XIX-lea, în special Rockefeller, Carnegie, JP Morgan și Ford, au pierdut bătălia economică, dar au câștigat-o pe cea ideologico-politică, prin donațiile făcute contribuind mai mult la distrugerea vechii ordini decât prin activitatea lor economică. Învățământul modern, preocuparea mai mare pentru temele sociale decât pentru cele economice, apărarea “intereselor naționale” prin tarife vamale și crearea de bănci centrale, toate acestea sunt idei promovate pe sutele de miliarde de dolari “dăruite” lumii de titanii secolului XIX.

Autor: Florin Rusu

Sursa: Anacronic.ro

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Sa nu uitam ca toate aceste aparente jocuri economice se desfasoara pe fondul unui monopol esclusiv pe creerea banilor (motorul economiei) de catre acesti mari mogului si bancheri internationali (Rothschild, Rockefeller, Morgan, samd). Restul sunt povesti …atata timp cat ai monopolul asupra crearii banilor, jocurile economice sunt corupte din start, iar legea concurentei praf in ochi pentru prostime.

  • Am inteles. De ce ar ajunge in spam comentariile nostre? E prima data cand comentam pe site-ul vostru.

  • Nu va pot raspunde la intrebare, comentariul de mai sus l-am cules tot din Spam. Nu vi se intampla doar dumneavoastra, va asigur.