Politică

Nicolae Breban: Apel către lichele

nicolae-breban-dragos-savuCe veste senzaţională, de proporţii: după mai bine de două decenii, iată, a apărut un al doilea Apel către lichele! Da-da, aţi citit bine şi, să vezi şi să nu crezi, semnat de acelaşi „domn”, ca să zicem aşa – da, da, directorul de editură, bine-cunoscutul autor al unor cărţulii scrise cu o anume vioiciune, dar fără cine ştie ce substanţă, nici literară şi nici de alt fel: da, „simpaticul”, încruntatul şi niţel ferocele G. Liiceanu. Sigur, Apelul e făcut şi lansat de aşa-zisul Grup de Dialog Social, dar ştim prea bine, dl. Liiceanu a fost dintotdeauna şi este şi azi căpetenia, „inspiratorul” şi factorul decisiv al sus-numitului „Grup pentru Dialog Social”, grupare care, cel puţin în ultimul deceniu, s-a făcut remarcată prin curtea asiduă făcută ultimului Preşedinte al României, harnic, împreună cu „suita” sa, delapidator al bugetului naţional.

Da, dom’le, ce curios! Cu vreo două decenii, acelaşi domn (ca să zicem aşa!) a adresat şi a aruncat pe masa Naţiunii un Apel asemănător, care a făcut, e drept, nu puţină vâlvă, deşi, după nu multă vreme, nu puţini şi-au pus oarecum întrebarea: cam la cine şi despre cine ar putea fi vorba, când autorul pamfletului bine-cunoscut se adresează acestei „categorii”? De… lichele, se înţelege, deoarece despre aceştia se face vorbire, ca să preluăm una dintre formele curente orale, debitate cu sârg pe sticlă.

Da, multă vreme şi mulţi oameni, deştepţi sau nu, şcoliţi sau mai puţin şcoliţi, şi-au frământat minţile cu această chestiune: da, dom’le, toate bune şi frumoase, daţi-vă, bă, la o parte, lichelelor, să nu mai aud de voi în marele şi paşnicul areal naţional, gata, destul, v-aţi făcut cheful, ne-aţi încurcat şi amărât traiul, dar acum, gata, plecaţi, lăsaţi-ne în pace să ne construim cu vigoare, curaţi şi liberi, în sfârşit, o altă viaţă, bazată, se înţelege, pe muncă, cinste şi credinţă neabătută în adevăratele valori.

Totul foarte bine, foarte just, cum se spunea altădată, dar o întrebare rămânea mereu vie şi, ca şi în cazul unor mari rebusuri ale istoriei, încă de pe la începuturile antichităţii, o întrebare sâcâitoare, care, cum se întâmplă, cu vremea, devine cumva chinuitoare, aşa cum e vreo pietricică sau aşchie care ţi se strecoară în pantof, persistă şi încă de multă vreme: dar cine, Doamne, iartă-mă, cine sunt ăştia, la urma urmei, lichelele, la care, iată, face apel distinsul director de editură, filosof în orele sale libere? Hai?!

Ei bine, ce să vezi: după mai bine de două decenii, acelaşi „domn”, acelaşi autor, acelaşi subsemnat, cum se mai zice, face lumină: ce vă tot miraţi şi vă minunaţi, fraţilor, păi, o să vă spună chiar Nenea, Jupânul, despre cine e vorba; da, dom’le, iată, după cum vedeţi stimaţi cetăţeni, stimaţi confraţi etc., etc., facem încă o dată apel şi, ce să vezi, de data aceasta, niciodată numiţii „lichele”, şaradă sâcâitoare şi publică, aproape un scandal, se arată, ca să vezi, voios „la apel”! Da, n-o să vă vină să credeţi, ei, aceştia, de care am mai făcut vorbire se prezintă cu nume şi pronume, ba cei mai mulţi dintre ei îşi devoalează profesiunea: scriitor! Ce frumos! (Cu o excepţie, cel puţin, dna Monica Macovei, fost ministru de Justiţie, care, în această calitate a avut marele merit de a deroba CSM-ul (Consiliul Superior al Magistraturii) de „ingrata” sarcină de a numi procurorii şi magistraţii Patriei, însărcinându-l pe bietul Preşedinte al României cu aceasta şi obligându-l, vrând nevrând, să-i numească în zeci şi zeci de posturi de înaltă răspundere pe apropiaţii d-sale!

Toate bune şi frumoase, numai că, în ceea ce ne priveşte, noi am face o remarcă, poate chiar o obiecţie, dacă ne e permis. (Se ştie, în vremurile noastre e foarte imprudent să faci cea mai mică observaţie sau remarcă, de obiecţii să nu mai vorbim, dacă, se înţelege, nu eşti ataşat trup şi suflet GDS-ului! Aferim!) Şi anume: cu toată dragostea, cum o spunea simpaticul domn Bogdan Chirieac la Antena 3, şi cu multă prudenţă, îndrăznim să nu fim de acord cu acest apelativ, cel de lichele, m-aţi înţeles. În acest caz, vorbim mereu de semnatarii celor două Apeluri, din Capitală (Protest al Grupului pentru Dialog Social „Incitările la crimă ale d-lui Nicolae Breban, inacceptabile”, revista 22, din 26 mai 2015) şi de la Timişoara, semnat de circa o sută de scriitori, care au răspuns in corpore la chemarea editorului sus-numit.

Eu, mai blând, totuşi, i-aş numi pe unii dintre ei, să zicem, doar haimanale, adică inşi fără căpătâi, dar… dacă ferocele şi inoxidabilul moralist care este, a fost şi va fi dl G.L. insistă, vom accepta, cu un suspin prost ascuns, că… o fi ştiind „marele om” ceva! De fapt, ce este, la urma urmelor, o lichea? Nu cumva cineva care afirmă vrute şi nevrute pe socoteala altuia, mai degrabă, chestii dezagreabile, binişor infamante, nu numai neverificându-şi opiniile, dar şi ferindu-se să o facă, de teamă ca nu care cumva să constate că se află în impostură?! Un fel de Iago de cartier, de la colţul străzii, apt nu numai de a instiga la neînţelegere şi intrigă, dar şi bucuors de a se asocia unei haite, dacă e vorba să sărim cu bâte şi ciomege peste vreun ipochimen, ins arogant, megaloman peste poate, care nici mai mult, nici mai puţin, se arată nu numai „setos de sânge”, dar, ce să vezi, doritor să-şi împuşte colegii! Chiar aşa? Și încă pe nepusă masă!

Da, domnilor, avem, în sfârşit, o listă amplă şi completă, până la această dată cel puţin, cu acele „lichele”, la care, după cunoscutu-i obicei, face încă o dată apel dl Liiceanu. Insistăm, în ce ne priveşte, şi parcurgând încă o dată cu ochi uimiţi lungul pomelnic de „hăitaşi”, zişi scriitori, dintre care nu puţini, în cursul anilor, i-au declarat semnatarului acestor rânduri nu de puţine ori o sinceră admiraţie şi cordialitate expresă, asociindu-se astfel zecilor şi zecilor de mii de lectori ai mei din varii generaţii şi timp de vreo jumătate de secol, în vremuri nu uşoare şi în care a ridica vocea contra Puterii discreţionare şi a face, mai ales, acest lucru în public şi în foruri largi, europene, nu era la îndemâna oricui. Timp în care, nu puţini dintre „colegii” de care vorbeam mai sus şopteau indignaţi, ba chiar şi revoltaţi în urechea caloriferului din salon! Sau, la vreun birt, cuiva, coleg sau nu, care dădea înţelegător din creştet şi-ţi făcea un semn „colegial” să vorbeşti mai încet, eventual s-o laşi mai moale, deoarece, se ştie, „ei” sunt peste tot. A, nu, să nu se înţeleagă greşit: când erau numiţi acei „ei”, sau „nos amis”, nimeni nu îndrăznea să-i apeleze cu infamantul lichele, epitet de care, editorul nostru, aspru procuror moral, cum îl ştim, face cam prea mare caz; a, nu, ei erau tovarăşii sau unii tovarăşi, care, deşi păreau, atunci, extrem de „incomozi”, ba chiar urâţi de unii „colegi”, azi, ce să vezi, în plină libertate, tertipurile, năravurile, ura lor mimată şi raportată este minunat imitată şi reprodusă de nu puţini şi, totuşi, simandicoşi „colegi” de-ai noştri de la CNSAS şi de la Uniunea Scriitorilor.

Pe cuvânt! Cum s-o numim această „aplecare”, această „deprindere”, această plăcere de a murdări?! Invidie joasă, crâncenă pe „capra vecinului”, bucuria de a te asocia, ca şi în grandioasele vremuri ale Evului Mediu, românesc sau nu, unei haite pornite la îndemnul unui staroste al adevărului, urlat sus şi tare, cu un par sau vreun ciomag de ocazie peste indiferent cine, sau, mai bine, peste cineva care-şi face binişor treaba, nu uşoară, deloc lucrativă, şi cu o mişcare hotărâtă „să-l atârni”, să-l „spânzuri sus şi iute”, ca în frumosul filmuleţ al lui Clint Eastwood?!

Bravos! Halal popor! Frumoasă adunare! O mică întrebare îmi rămâne agăţată în creier, ca să zic aşa: dar de ce nu v-aţi pornit dvs., înalte minţi şi cucernice firi, să vă ridicaţi şi să semnaţi apeluri şi indignate proteste faţă de atâtea nereguli şi umilinţe publice sau chiar jafuri în domeniile care ne interesează direct pe noi, aşa-zişii maeştri ai scrisului, faţă de abuzurile nemaipomenite din zonele înalt umaniste, mă refer la învăţământ, arte, litere, istorie, psihologie, sociologie, zone ale spiritualităţii şi identităţii unui neam, ale unui popor?! V-aţi adunat, dragii mei, fără o prea asiduă cercetare, cu bâte şi sudălmi, contra unui ins mai degrabă singuratic, fără funcţii şi prerogative, fără prieteni suspuşi, care să-l decoreze sau, eventual, să-l ducă urgent cu avionul la ţărmul Mării Negre la un „sfat preţios”, la un „divan” cu un ins mucalit, nu-i vorbă, om cu mare experienţă, dar care, ciudat, nu dă prea multe parale pe aşa-zişii intelectuali. De filosofi să nu mai vorbim; la urma urmelor, are şi d-sa niţică dreptate: ce nevoie avem noi, aici, de aceştia, într-o ţară de second hand? Hai? V-aţi pus problema?!

La sfârşitul acestor, poate, prea numeroase rânduri, am simţit ispita – Diavolul nu doarme, cum se zice! – de a reproduce aici şi lista cu numele, vai, numeroase, ale atâtor „colegi”, care s-au strâns înfriguraţi de teama că autorul prea cunoscut al Absenţei…, Animalelor bolnave, al Drumului la zid, al Buneivestiri şi al altor, numeroase, cărţi odată citite şi elogiate peste măsură – unele binişor injuriate, precum Don Juan, Îngerul de gips sau Bunavestire de alţi „simpatici colegi”!… – dar… n-am îndrăznit. Mi-am făcut, totuşi, curaj şi mi-am zis, bine, dacă nu-i citez, dacă nu le invoc, aici, numele, măcar să-i atârn pe perete, nu departe de reproducerea Madonei Sixtine a lui Rafael, pe care am adus-o de la muzeul din Drezda, iubită şi de fratele meu mai mare şi cu mult mai ilustru, Fiodor Mihailovici, pentru ca, în anumite ore sau în unele minute de plictiseală sau chiar de măruntă deznădejde, să-mi alung gândurile negre.

Să mă amuz puţintel cu spectacolul de o crudă şi colorată diversitate a naturii umane. Să mă îmbăt uşor, dacă se poate, cu tristul cântec al colegialităţii noastre, al atâtor jurăminte, dedicaţii şi ochi umezi de admiraţie, ce s-au spart şi risipit într-o clipă, într-un ceas, la sunetul unei goarne oarecari, la îndemnul oţărât al cuiva care, părăsindu-şi prima vocaţie – şi calomniindu-şi binişor, el şi ortacii săi aflaţi în posturi influente! – şi magistrul, pe naivul şi, orice s-ar zice, genialul Noica! – a vrut să se strecoare printre noi, să devină, ţine-te bine, romancier! Nu, dumnealui se înşală, nu, eu nu-l urăsc, cum declară! Cum strigă! Nu, după o reflecţie, constat faptul că nici nu-l dispreţuiesc! Ce aş câştiga cu aceasta? I-aş da doar importanţă; or, dânsul, se ştie, nu mai are nevoie de asta, din acest articol are şi aşa prea mult. Iar… despre foştii mei colegi, cei care s-au grăbit, fără să întrebe prea multe şi neclintiţi de dezavuările nete, ferme, ale unei înalte insituţii de cultură şi ale unor reali şi demni colegi, să mă facă în fel şi chip, ce să mai zic? Le urez tihnă în faţa unei bune lecturi, pagini pe care să le semneze fără tremur şi convingerea că, totuşi… n-au ratat! Deoarece profesiunea noastră, aş zice, vocaţia noastră, este însoţită până în ultimul ceas de unul din acele alter-ego-uri care poartă masca asprei îndoieli. Dacă… vocaţia noastră este una cu adevărat reală, dacă după ultimul ceas ne aşteaptă nu numai neantul fizic, dar, cine ştie, poate şi vreun cititor tânăr, curios şi fără prea apăsate prejudecăţi, deci, curat şi care, printr-o întâmplare ciudată, să ne deschidă vreun op şi să găsească acolo, printr-un mărunt miracol, încântare şi povaţă într-însul.

În rest, numai de bine!

Autor: Nicolae Breban

Sursa: Ziarul Natiunea

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Hiihihihih,mortal Breban..!! Se vede ca-i artist autentic ! Mi-i inchipui pe bietii hemoroizi literari in frunte cu liiceanu,plesu,patapievici livizi si umiliti ca Salieri de Mozard ,fara voia lui ,dor asa din genialitate …. Stima perpetua si consideratie deosebit de ampla maestre Breban !!!!