Criticii lui Sergiu Nicolaescu se împart în două: cei care deplâng faptul că şi-a pus talentul în slujba dictaturii şi cei care deplâng faptul că şi-a pus lipsa de talent în slujba dictaturii. Ambele categorii de critici acuză faptul că Nicolaescu a fost un propagandist cinematografic al naţional-comunismului (nu intru aici în discuţii referitoare la legitimitatea conceptului, ci doar îl utilizez), un ilustrator al vulgatei naţionaliste. Ambele categorii de critici văd în naţionalismul „Eastman-Color prelucrat în laboratoarele de la Buftea” al lui Nicolaescu un indiciu al lipsei de scrupule a unui regizor fie talentat dar mercenar, fie netalentat dar mercenar, urlând cu lupii (dacici) pentru a-şi ascunde lipsa de talent.
Ţinta ambelor tabere nu e atât Nicolaescu, cât legitimitatea epopeii naţionale cinematografice naţional-comuniste. Lipsa de scrupule şi/sau de talent a lui Sergiu Nicolaescu e prezentată ca încă o confirmare a faptului că, vorba lui Dr Johnson, „patriotismul e ultimul refugiu al escrocului”, al oamenilor lipsiţi de valoare şi vidaţi de caracter.
În replică, am arătat că epopei naţional-cinematografice cât se poate de naţionaliste au mai toate cinematografiile respectabile ale lumii – de la americani la japonezi. Americanii au westernurile despre „cum s-a cucerit/civilizat Vestul Sălbatic”, filmele de război (în Pacific), filmele jingoiste de propagandă neoconservatoare. Japonezii au chanbara, filmele cu samurai. Atât westernurile cât şi chanbara au dat naştere şi la versiuni revizioniste, în care miturile trecutului idealizat sunt luate în discuţie (vezi, ca să dau exemple mai accesibile, clasicele filmeThe Searchers, High Noon, respectiv Harakiri). Dar, în genere, marea majoritate a acestor producţii e dedicată legitimării – cu mai mult sau mai puţin talent – discursului naţional şi cristalizării unei conştiinţe naţionale.
Aşadar ceea ce am susţinut eu e că nu poţi contesta de pe poziţii „anticomuniste” legitimitatea epopeii naţionale cinematografice româneşti de vreme ce epopeea naţională cinematografică e parte legitimă a discursului naţional-capitalist/patriarhal-anticomunist al Americii sau Japoniei.
Ceea ce poţi contesta e doar sensul, orientarea pro-comunistă a unora sau altele dintre filmele istorice produse în România sub stăpânire comunistă. Dar, şi în acest caz, va trebui ca istoricii şi criticii de film să opereze cu grijă distincţia dintre ordinele autorităţilor, „execuţia” scenariştilor, regizorilor şi actorilor, şi lectura publicului, dintre complicităţi vinovate şi complicităţi subversive (la urma urmelor, suntem o ţară de „amici”), dintre Gerula ca tovarăş de nădejde şi Gerula ca luptător din munţi. În copilărie, toţi agenţii şi comisarii Siguranţei dinPistruiatul mi se păreau aidoma sectoriştilor şi miliţienilor noştri, astfel încât filmul devenea, pentru mine – publicul-ţintă, nu?, de vreme ce eram copil -, istoria unui băieţaş fugărit de miliţieni răi prin curţile României vechi.
Reiterez toate acest lucruri pentru că România pare a fi ţara lui „una vorbim, başca ne înţelegem”. Într-un comentariu la un excelent articol al lui Andrei Gorzo – articol care oferă foarte productive sugestii pentru contextualizarea cinematografică a producţiei lui Sergiu Nicolaescu (aş adăuga la mini-canonul de cinema popular quasi-nicolaescian al lui Andrei Gorzo nu doar westernurile spaghetti, ci şi filmele despre comisari ale unui Fernando di Leo sau „flicii” lui Alain Delon) – dl Tudor Călin Zarojanu scrie:
„Cât despre afirmaţia că SN avea acelaşi tip de discurs naţionalist ca unii regizori hollywodieni, dl Platon a descoperit America! Numai zilele astea s-a scris enorm despre faptul că SN şi-i luase pe americani drept model, îi studia atent etc. Numai că nu ăsta era subiectul discuţiei noastre de pe Facebook! Subiectul nostru era CALITATEA filmelor, nu ce urmăreau ele.”
Dl Zarojanu pare a se referi la împrumuturile stilistice ale lui Nicolaescu. Eu – şi Andrei Gorzo a înţeles acest lucru – mă refeream la legitimitatea ideologică a epopeii naţionale cinematografice. La precedentele occidentale ale discursului cinematografic populist al lui Nicolaescu.
Oricum, dacă ceea ce deplâng criticii lui Sergiu Nicolaescu e doar ales lipsa lui de talent şi/sau de caracter, atunci înseamnă că suntem cu toţii de acord că epopeea naţională cinematografică e un gen legitim. Nu ne rămâne decât să încurajăm tinerele talente din România „Noului Val” să se aplece asupra filmului istoric şi ecranizării clasicilor literaturii române. Nae Caranfil a făcut deja acest lucru, cu filmul meta-istoric Restul e tăcere.
Nu văd vreun motiv pentru care Centrul Naţional al Cinematografiei nu ar iniţia un concurs de adaptări cinematografice după, să zicem, romanele lui Vintilă Horia (mai potrivite regizorilor introspectivi, de gen Dan Piţa) sau Cezar Petrescu (mai potrivite regizorilor caleidoscopici de tip Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc) sau după La Medeleni. De ce nu face nimeni filme despre începuturile capitalismului sau socialismului românesc? De ce nu s-ar ecraniza romanul lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi? De ce nu se ecranizează Cronica de familie a lui Petru Dumitriu? De ce nu se fac filme despre Canal, despre viaţa şi moartea lui Gh. I . Brătianu sau a lui Iuliu Maniu?
Japonezii au 80 de filme despre povestea celor 47 de ronin, noi avem un film despre Mihai Viteazul. Şi ăla făcut de un mercenar lipsit de talent precum Sergiu Nicolaescu. De ce să nu mai facem zece filme despre Mihai Viteazul? Avem acum o generaţie de regizori tineri, toţi talentaţi, toţi oameni de caracter. Să-i încurajăm să purceadă la relecturi – minuţios fidele istoric, nu ca filmele lui Nicolaescu, care falsificau adevărul istoric[1] – ale acestei figuri enigmatice din istoria României. Aş vrea să văd un film despre întâlnirea dintre Mihai Viteazul şi alchimistul împărat romano-german Rudolf II. Ar putea ieşi un film à la Éric Rohmer. Unde ne sunt regizorii, caracterele, talentele, inspiraţiile, cultura, fidelitatea istorică? Sau nu e voie?
Yoji Yamada declara că a regizat filmul The Twilight Samurai pentru a înfăţişa tuturor „frumuseţea poporului nipon”. Ştiţi ce a scris critica americană despre acest film? Că e „o adevărată comoară” (Roger Ebert). Dar, sigur, japonezii ştiu să îşi vândă şi frumuseţea, nu doar să cerşească premii exhibându-şi, la colţ de festival, bubele. Dacă tot le exhibăm, de ce nu facem filme de tip blaxploitation sau vigilante movies (a comparat cineva Comisarul Moldovan cu eroii întruchipaţi, cu mare succes de public în anii 70, de Charles Bronson?). Filme care să le dea românilor încredere în sine (care să-i “empower”). De ce nu-i dăm în urmărire cinematografică pe cei responsabili de bubele noastre? Unde sunt filmele, de actualitate, despre marile tunuri, afaceri şi corporaţii din România?
Anticomunismul unora, odată ajunşi la putere, pare a fi constat doar în înfierarea – la modul cel mai bolşevic – diverşilor „comunişti”. Suntem anticomunişti înjurându-l pe Sergiu Nicolaescu mort în numele răposatului Liviu Ciulei, dar nu suntem în stare, ca şefi I.C.R., să facem ceva pentru moştenirea cinematografică a lui Liviu Ciulei. Banii statului român se duc pe traducerile lui Cărtărescu, pe hotelurile de patru stele ale lui Neamţu şi pe deconturile lui Tismăneanu.
Fac, deci, aceste modeste propuneri:
a) Cu banii plătiţi pe traducerile operelor lui Cărtărescu în străinătate, I.C.R. ar fi putut încheia un contract cu Criterion pentru a scoate pe piaţa americană o antologie comprehensivă cronologic şi stilistic de filme româneşti cuprinzând: Moara cu noroc (Victor Iliu), Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei), Meandre (Mircea Săucan), Reconstituirea (Lucian Pintilie), şi câte un film ante-1989 de Dan Piţa şi Mircea Daneliuc. După această antologie, s-ar putea trece la seturi de autor. Impactul promovării profesioniste a acestor filme pe piaţa americană ar servi mult mai mult cultura română decât imprecaţiile „anticomuniste” la catafalcul „comunistului” Nicolaescu.
b) Centru Naţional al Cinematografiei ar trebui să anunţe concurs pentru filme cu tematică istorică şi pentru ecranizări din clasicii literaturii naţionale. „Noul Val” e liber să participe.
 |
| Afiş est-german al filmului Mihai Viteazul de Sergiu Nicolaescu |
c) Ar trebui organizată o expoziţie de arta afişelor (internaţionale şi româneşti) filmelor româneşti. Ar trebui editate CD-uri cu muzică de film românesc. În România, fixaţia pe regizor ne face să uităm aspectul de industrie al cinematografului: „industrie” nu în sensul de producţie în serie, ci de activitate susţinută, de preocupare constantă.
 |
| Afişul est-german (din colecţia proprie) al filmului Răpirea fecioarelor (1968) de Dinu Cocea |
S-a spus că nu există o şcoală de cinema românesc, ci doar nişte regizori şi nişte filme. Nu ştiu dacă am avut o şcoală, dar am avut o industrie cinematografică. Nu ştiu dacă Noul Val e o şcoală, dar ştiu că nu a dat naştere unei industrii. Prin expoziţia de afişe şi editarea de CD-uri cu muzică de film s-ar putea face un prim-pas spre recunoaşterea şi recuperarea ca atare a industriei de film (artistic, documentar, de animaţie) naţionale.
Dacă unii regizori de serie de la Hollywood au făcut filme mai bune decât Nicolaescu, e şi pentru că industria de film americană era superioară industriei de film româneşti. Hollywoodul anilor 50-60 era, poate, echivalentul cinematografic al Orchestrei Simfonice din Berlinul acelor ani, ochestră care nu a fost făcută mare orchestră de Karajan, ci care l-a făcut mare dirijor pe Karajan. Poate că Nicolaescu, chiar mediocru fiind, ar fi făcut filme istorice mai bine finisate („slick”) la Hollywood decât la Buftea. Poate nu.
E important să precizăm însă că filmele lui Nicolaescu au avut succes şi pentru că, în acea epocă a naţional-comunismului, românii au simţit pentru prima dată după epoca interbelică faptul că îşi produc propria modernitate. Oricât ar părea de paradoxal, naţional-comunismul anilor 65-75 a produs modernitate, a fost ultima epocă în care românii pare că au avut un proiect coerent şi domestic referitor la modernizare. După 1989, doar am consumat modernitate (expirată). Iar în anii 80 nu am produs mai nimic pentru piaţa internă (arhitectură proastă, haine proaste, mâncare proastă etc).
Trebuie documentat şi recuperat aspectul de industrie al cinematografiei româneşti din deceniile comuniste. Dincolo de regizori, existau operatori buni, scenarişti, costumieri, decoratori, editori de film, producători, compozitori (Richard Oschanitzky, Adrian Enescu), graficieni foarte buni. Cinematograful era parte integrantă a economiei naţionale. Trebuie recuperat ca atare: ca parte integrantă a economiei reale şi simbolice naţionale. De ieri şi de azi. Cu talent. Dar fără „talente”. Pentru că nici românii nu sunt atât de mizerabili, nici criticii conştiinţei naţionale nu sunt atât de deştepţi pe cât cred unii.
Notă
[1] Mi s-a părut întotdeauna interesant că nu promotorii pozitivismului istoric, ci tocmai cei ai postmodernismului relativizant sunt cei mai mari critici ai mistificărilor lui Sergiu Nicolaescu. Ca şi cum adevărul istoric nu are voie să existe decât prin raportare la filmele lui Sergiu Nicolaescu. Istoria e o ficţiune, dar ficţiunea cinematografică a lui Nicolaescu e criticată pentru că nu e adevăr istoric.
Autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca
Adauga comentariu