Politică

Lucian Mândruță, sau de ce nu înțelege ateul protestant creștinismul ortodox

lucian_mandruta_0e769b5bc0_096a4d7e42L-am cunoscut acum ceva timp pe Lucian Mândruță la o întâlnire a secular-ateilor din București, cu o zi înainte de un congres european al secularismului, organizat în Casa Poporului, acolo unde în câteva dintre prelegeri s-au ridicat voci, românești și nu numai, pline de ironie, de sarcasm, de îndemn la agresivitate, și mai ales de inepții izvorâte din ignoranță față de fenomenul religios din România.

Ca persoană, Lucian Mândruță este un om calm, respectuos, dar evident necunoscător în materia care îl preocupă vizibil foarte mult. Desigur, atinge multe alte subiecte în afară de religie, dar când vorbește de religie, nu lasă impresia că ar căuta să o facă într-un mod competent. Dacă mâine ar fi ca ateii din România să își aleagă un președinte, ca cel mai activ personaj de pe scena “politică” a discursului anti-BOR, Lucian Mândruță ar avea șanse bune să fie ales. Poate și numai fiindcă vocea lui rezonează cel mai bine cu tonul ignoranței care pare să stăpânească toate manifestările anti-clericale și anti-religioase ale comunității ateiste, în general tinere și pretins educate.

Un articol recent, evident generat de gălăgia jurnalistică care izbucnește inevitabil în jurul sărbătorii Sfintei Parascheva, evidențiază încă odată cât de puțin înțeleg ziariștii despre fenomenul pe care îl critică și îl batjocoresc cu atâta energie. Reproduc aici părți din acest articol, cu comentariile mele scurte.

“Zilele trecute am dat peste un post de radio unde un preot citea o slujba, bazata fara indoiala pe Vechiul Testament. Nu doar ca inghitea litere, dar si cuvinte intregi lipseau la apel.”

Din păcate mulți preoți grăbesc citirea slujbelor. Un fenomen care arată superficialitate în slujire, uneori datorită vârstei sau caracterului preotului. Cei obișnuiți cu aceste slujbe vor trece mai ușor peste asta, dar cu siguranță este o problemă pentru cei care de-abia iau contact cu slujbele ortodoxe. Cu tristețe îi dau dreptate lui Lucian aici.

“In plus, intonatia absolut nenaturala, bizantina, facea intreaga poveste si mai greu de priceput. De ce? – m-am intrebat, de ce oamenii astia isi irosesc intreaga energie pentru a ne intoarce intr-un timp care nu mai exista, spre personaje si intamplari care nu ne mai spun nimic?”

Dacă modul citirii este o problemă, conținutul este cu totul altă chestiune. Spiritualitatea creștină nu este funcție dependentă de timp. Biserica Catolică a procedat la multiple ajustări ale ritului liturgic, de fiecare dată cu un dramatic impact asupra participării credincioșilor. Numărul acestora a scăzut generație după generație, până acolo unde bisericile sunt goale, transformate în biblioteci sau baruri sau vândute altor confesiuni.

Participarea la slujbe necesită răbdare și ajută pe om să își dezvolte răbdarea, poate cel mai important element din caracterul unui om credincios.

“De ce se chinuie atat sa respecte forma – in nici un caz impusa de Iisus, ci mai degraba de practica crestina orientala de dupa secolul III – cand ar putea, cu mult mai putin efort, sa dea Romaniei o biserica pe care o merita si de care are nevoie?”

O perspectivă superficială, foarte caracteristică mediului protestant (modern și foarte aproape de ateism), este că ritul este ceva inventat și nu are nicio legătură cu Evanghelia, cu spusele Mântuitorului Iisus Hristos. Ritul, firește, a cunoscut o dezvoltare. Dar rit liturgic observăm încă din primele zile ale creștinismului, acolo unde Sfinții Apostoli stăruiau în rugăciune și “frângerea pâinii” (practic slujba Sfintei Litughii). Atât de importante erau acestea, că apostolii au delegat activitățile practice unor diaconi special aleși și hirotoniți pentru aceasta.

“Ma refer la o biserica ortodoxa reinventata. Refacuta. Poate chiar reinviata.”

O reformă protestantă, adică. Poveste veche. Reforma nu a readus creștinismul la formele sale inițiale. Dimpotrivă, l-a schimonosit și l-a spart în mii și mii de perspective, care mai de care mai “reînviată”. Protestantismul este un proiect eșuat până la punctul în care este de nerecunoscut și imposibil de definit.

“Sigur, sunt si raman sceptic in materie de credinta personala. Dar inteleg necesitatea unei Biserici puternice, tot asa cum inteleg nevoia unei Morale puternice (nu, nu va uitati la mine, nu sunt un model aici!).”

Adevărat, avem nevoie de o Biserică puternică. Dar forța sa constă tocmai în capacitatea de a-și păstra identitatea peste secole. Și are nevoie de slujitori dornici și capabili de a o păstra așa, și nu de cei care o măsluiesc după chipurile vremurilor doar de dragul numărului de credincioși. Sunt cei care nu cedează presiunilor credincioșilor comozi, semi-indiferenți, care vor să găsească în Biserică ceea ce au lăsat în sufragerie.

“Dincolo de asta, cred cu tarie ca doar o Biserica nationala cu adevarat patriotica si altruista poate sa ridice tara, mai mult decat o fac acum clasa politica sau societatea civila. Biserica are acces la mase. Are autoritate. Are forta.”

Are. Nu comentez asupra patriotismului, și chiar mă surprinde că Lucian așteaptă așa ceva de la Biserică. Dar accesul și autoritatea Bisericii este posibil tocmai prin activitatea de zi cu zi, prin Liturghie, prin restul slujbelor, prin spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine. Asta dă oamenilor încrederea în Biserică fiindcă se regăsesc aici și își găsesc liniștea. În definitiv, forța Bisericii se vede în starea oamenilor care părăsesc incinta Bisericii duminică la prânz după ce au asistat la Sfânta Liturghie.

“De ce nu are si o directie?”

Are, altfel nu ar mai exista acum. Nicio instituție nu rezistă atâtea secole fără a avea o direcție, un sens, o semnificație, un rost.

“De fapt, din pacate, are. Inapoi. Dupa 1990, in loc de o dezbatere sincera in legatura cu sensul ei in societate, biserica n-a facut altceva decat sa se intoarca la superstitii. La practici medievale. Ba chiar la paganism.”

Biserica Ortodoxă nu a inventat, nu a modificat și nu transformat nimic din cultul său după 1990. A avut mai multă libertate, dar atâta tot. S-au publicat mai multe cărți, oamenii au fost liberi să își manifeste credința mai mult decât înainte, când le era frică să își facă semnul crucii trecând prin fața unei biserici.

“Sa luam de exemplu moastele. Pentru cei mai putin familiarizati cu istoria, cultul relicvelor biologice e mai vechi decat crestinismul cu vrei 11.000 de ani. La Ciatalhuiuk (ortografia e a mea), in Turcia de azi, popoarele primitive care tocmai descoperisera agricultura pastrau capul stramosilor, acoperit cu noroi uscat si pictat, in casele lor. Sub pat.”

Cultul moaștelor nu este cultul strămoșilor decedați. Identificarea cu practici de acest gen este superficială și naivă. Păgânismul de la începutul creștinismului chiar reproșa acestuia cultul relicvelor sfinților. Cultul moaștelor sfinților, și nu al oricărei persoane decedate, reprezintă prentru creștinismul ortodox și catolic, o formă vizibilă a certitudinii sfințeniei trupului și a nădejdii învierii. Păgânismul detesta și devaloriza trupul, pe care îl vedea ca semn al condiției inferioare a materiei și a omului în trup. De aceea păgânismul nu cunoștea milă față oamenii bolnavi, față de femei, față de copiii nedoriți, față de sclavi. Creștinismul a răsturant această ordine, și a pus creația și implicit trupul la loc de cinste, prin sfințire.

“Nu sunt psiholog sa explic asta, insa un lucru mi se pare clar si rational: in mitul fondator al Crestinismului, Iisus nu ne cere asa ceva. De ce o facem noi?”

Nu psihologia explică aceste lucruri fiindcă nu are uneltele necesare. Și lucrurile nu sunt clare și raționale în lipsa conceptelor fundamentale în baza cărora să fie înțeles corect sistemul de credințe al creștinismului ortodox.

“Aman raspunsul ca sa trec la o alta categorie de fenomene. Cadelnita, tamaia, fumul sfant. Si ele au o origine pagana. Aproape toate popoarele antice faceau ofrande zeilor si multe foloseau focul pentru asta. Evreii la fel. De ce am pastrat acest gest? Care e noima lui? Are Dumnezeu miros? Daca da, ne intoarcem la un zeu precum cei greci, foarte asemanatori cu oamenii si nu prea indepartati de ei. Ori crestinismul tocmai asta nu este!”

Nu orice sistem de credințe care dădea semnificație arderii și fumului reprezintă originea unui alt sistem de credințe care face același lucru. Este naiv să crezi așa ceva. Cădelnița și tămâierea își au originile în vremea Vechiului Testament și au rațiunea lor proprie și independentă conceptual de alte religii. Așa trebuie înțelese. Ele sunt un simbol, și omul este în adâncimea lui o ființă capabilă de a utiliza simbolurile și semnificația lor. Nu avem aici o antropomorfizare a lui Dumnezeu, ci o dimensiune profundă a relației lui Dumnezeu cu omul, prezent în trup și în creația materială, dar transcendent acesteia prin capacitatea lui de a vedea dincolo de materie, în primul rând prin semnificația gesturilor și a simbolurilor.

“Sa mergem mai departe. Mersul in genunchi, statul sub masa, crucea facuta de trei ori cate trei… ce sunt toate acestea? Orice psiholog iti va spune ca sunt superstitii si gesturi automate, construite in scopul de a da celor de fata un ritual. Un ritual care are rolul sa-i faca mai buni, mai intelepti, mai curati?”

Din nou, nu psihologii au ceva de spus aici. Gesturile nu sunt neapărat automate. Este denigrant să crezi așa ceva despre oameni pentru simplu motiv că tu nu vezi un sens în asta. Îngenunchierea, smerenia își au sensul lor și provin din capacitatea profundă a omului de a se smeri, de a-și recunoaște condiția și a-și arăta respectul. Un tânăr care îngenunchiază în fața unei femei ca să o ceară în căsătorie nu se umilește într-un gest automat, ci o face ca să arate ceva prin asta.

“Nu. Ritualul are rolul de a crea ceea ce creatorii de filme numesc “suspension of disbelief”. Are rolul de a ne face sa intram in spectacolul religios – forma medievala de crestinism.”

Viața nu este un film, și ritualul mersului la mall pentru un film bun și o pungă de popcorn nu poate spune ce trăiește omul credincios practicând un ritual spiritual. Până și comunitățile ateist-seculare au adoptat în anumite cazuri forme de ritual, de procesiune care să dea o formă spirituală diverselor evenimente importante din viața omului, cum este căsătoria sau nașterea unui copil.

“In plus, la noi, toate acestea au rolul de a ne face sa uitam inexistenta fondului ideatic al chestiunii. Altfel spus, biserica nu a venit cu nici o idee proaspata. Dar le-a reciclat si amplificat pe absolut toate cele vechi. Si toate aceste superstitii, unele umilitoare pentru om, ascund lipsa de efort a Biserici de a-si castiga adeptii cinstit. Fara show.”

Show-ul slujbelor bisericii, în forma sa curată, neamestecată cu obiceiuri băbești, este ce i-a asigurat perenitatea. Nu este loc aici de lucruri proaspete ca în show-biz. Biserica nu are stagiune de toamnă, nu pune în scenă acte dramatice cu scopul de a epata și impresiona intelectualul fin și pretențios. Ea oferă în mod egal același lucru și omului simplu și celui cultivat, și celui sfânt și celui păcătos, și fiecare ia ce poate din asta, și iese mai mult sau mai puțin câștigat din Biserică. Și câștigul este tocmai umilința, modestia, smerenia, și nu plăcerea emoției unui “show proaspăt”.

Mai mult decât atât, creștinismul a reprezentat o puternică răsturnare a oridinii vechi, păgâne, în ceea ce privește locul și perspectiva omului în acest Univers. Dar nu este locul aici să dezvolt această idee, literatura pe acest subiect este bogată și, firește, ignorantă în mare măsură.

“Un adept modern al crestinismului ortodox nu poate fi unul care crede pentru ca ii e frica de moarte. Sau pentru ca ii e frica de pedeapsa Celui De Sus.”

Nici adepții “învechiți” ai creștinismului nu erau așa. Este celebră afirmația unui foarte mare sfânt, Antonie cel Mare, care spunea “Eu nu mă mai tem de Domnul, ci Îl iubesc pe El”. Și Antonie cel Mare era în același timp un om smerit, ascet, și cu siguranță nu avea nicio problemă cu slujbele creștine.

“Nu, un adept contemporan al Bisericii trebuie sa creada pentru ca o admira. Pentru ca o intelege.”

Dar mulți din creștini sau necredincioși nu o înțeleg fiindcă nu depun nici cel mai mic efort să o înțeleagă. Se așteaptă ca Biserică să încapă în categoriile și formele “contemporane” îmbâcsite de secularism rece și desacralizat.

“Pentru ca nu doar ca asteapta, dar si primeste de la ea implinire spirituala. Idei. Da, idei! Ce altceva mai bun pot produce cateva zeci de mii de oameni carora le-am creat toate conditiile?”

Nu, nu idei. Biserica nu face filosofie. Biserica îi ajută pe oameni să își găsească un sens, mai ales în suferință. Biserica nu este magazin de subiecte de conversație de fotoliu sau cafenea.

“In loc de asta, avem ritual. Si achizitie de adepti prin religia in scoli, care e cea mai lipsita de onestitate metoda – tocmai pentru ca nu presupune concurenta altor idei. Altor tipuri de morala – poate mai apropiate de ce-si dorea Fondatorul.”

Un ritual puternic ancorat în dogme argumentate și întărite în adevărul lor de practica credincioșilor de multe, multe veacuri. Și școlile nu achizionează adepți, ci îi ajută pe copii și pe tineri să își însușească noțiunile elementare de credință. Să înțeleagă rostul riturilor, al tradiției, să înțeleagă în complexitatea și adâncimea lor dogmele creștine, și să nu le expedieze rapid ca fiind “învechite” sau “superstiții”.

“Ce putem face, ca mireni, pentru a nu ajunge sa ne simtim jenati de o biserica ca o bula imobiliara, mereu in cautare de o cladire mai mare? Ce putem face pentru a schimba un mecanism care produce absolventi de teologie cu alura morala a unor negustori de margele colorate? Ce putem face pentru ca da Romaniei o Biserica in stare s-o ridice spre urmatorul secol, al muncii, inteligentei si talentului, in loc s-o coboare in conformism, intuneric si spaima?”

În primul rând participarea la slujbe. Este un exercițiu de onestitate. Nu poți critica sau ajuta Biserica de la distanță, din exterior. Așa cum nu poți critica sau ajuta pe sportivi din fotoliu, sau din tribună. Creștinismul nu este microbism. Apoi prin lecturi și educație. Literatura teologică este masivă și sursele importante trebuiesc cercetate pentru a avea cu adevărat o imagine corectă asupra creștinismului.

“Putem sa cerem. Avem dreptul asta. Avem cate un certificat de botez, care nu inseamna doar indatoriri – de obicei cu niste zerouri in coada. Avem si drepturi, iar unul dintre ele este sa cerem socoteala.”

Mireanul credincios are îndatoriri. În primul rând față de sine însuși. Certificatul de botez nu te face automat capabil să judeci sau să critici. Nu te face cunoscător. Este doar începutul. Nu poți cere socoteală fără discernământ, fără dreaptă-socoteală cum spune țăranul.

“Deci, draga BOR, ce-ai facut pentru mine recent? Si nu, raspunsul nu e in metri patrati de constructie sau metri liniari de lumanari.”

Fiecare Biserică deschisă este un lucru pe care BOR l-a făcut pentru noi. Oriunde putem merge și asculta o slujbă și vorbi cu un preot este o mână întinsă. Și nu ne oprește nimeni, în afară de orgoliul personal, să acceptăm asta.

Apoi Biserica Ortodoxă, împreună cu alte zeci de edituri particulare, au publicat un număr considerabil de lucrări care ajută credinciosul doritor să își înțeleagă, întărească și să își aprofundeze credința.

“Raspunsul e in ideile tale. Ai vreo solutie sa fim un neam mai bun? Sau te multumesti cu ce e mai rau in noi?”

Răspunsurile există. Căutarea și aflarea lor depinde însă de noi.

Autor: Cristian Pascu

Sursa: Averea Bisericii

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Lucian Mandruta este un om mic, frustrat, scos din circuitul mediatic in care la un moment dat era inclus, un individ care incearca cu disperare sa provoace controversa, socul, dezbaterea…poate,poate va fi bagat in seama. Regulat are escapade pseudo intelectuale intr-un spatiu virtual in care este urmatit pentru ca este ”cool”. Dupa cum singur recunoaste ”inchiriaza idei”. Idei roase si prafuite, mirosind a mucegai si pastrand mizeria multiplelor utilizari. Este ieftin. Tot ce iti ramane este sa il privesti cu mila stiind ca sarmanul trist personaj si-a pierdut Calea.

  • Clar Lucian Mândruță are lacunele sale care îl împiedică să vadă în profunzime. Eroarea tipică modernă. Clar aceste răspunsuri trebuie să-i parvină.
    Deși nu sunt creștin ortodoxă, sunt mândră că țara mea are o religie pputernică și tradiție în acest sens. Sper să nu ajungă ca alte țări din occident, să piardă rămășițele de Tradiție care i-au mai rămas .