Un subiect care, surprinzător, aproape nu există în dezbaterea publică este cel referitor la proiectul de lege care le va permite cetăţenilor străini să cumpere terenuri agricole în România. În treacăt fie spus, dezbaterea publică nu prea există, în general, în România, deşi cu toţii suntem de acord, în teorie, că aceasta ar trebui să fie una din sculele esenţiale ale democraţiei. N-avem dezbatere publică pentru ca nimeni nu pare cu adevărat interesat de aşa ceva. Politicienii ajunşi de-a lungul timpului la putere n-au nevoie de deranjul conversaţiei cu cetăţenii, care oricum sunt nişte zurbagii, le-au dat deja votul, aşa că folosesc ciocanele puterii pentru a-şi impune programul, până când crapă nicovala. Cetăţenii nu au exerciţiul dezbaterii şi nici nu par teribil interesaţi, în enorma lor majoritate, de migăloasa întreprindere a dezbaterii, fiind convinşi dinainte de inutilitatea acesteia. Pentru ei, cetăţenii, totul vine ca o fatalitate, zbaterea e inutilă, dezbaterea un moft, doar protestul în stradă, când şi când, mai trebuie exersat, fără mare mobilizare ori tragere de inimă, doar pentru dezmorţirea picioarelor. Presa, de cele mai multe ori, e doar difuzorul la care se aud vocile politicii şi prin care, tot uneori, mai răzbat vagi ecouri din stradă. N-avem dezbatere publică, dar avem multă zarvă.
Spuneam că subiectul legii care le va permite cetăţenilor străini să cumpere terenuri agricole în România a lipsit aproape complet din dezbaterea publică, dar el există. Şi e unul serios. Povestea asta poartă un nume al naibii de pompos: liberalizarea pieţei funciare. De-a lungul timpului am tot liberalizat/privatizat/vândut/făcut cadou cam tot ce reprezenta resursă potenţial generatoare de bogăţie, de la ape la petrol, distribuţia energiei electrice, acum discutăm despre aur şi gaze de şist, enumerarea nici nu-şi mai are rostul, practic tot. De fiecare dată, explicaţia oficială suna rezonabil sau cel puţin acceptabil: morman de fiare vechi, eficientizare, locuri de muncă, taxe la buget, bla-bla. Şi tot de fiecare dată motivaţia reală era alta. Se promiteau grozave beneficii, dar de cele mai multe ori toate astea rămâneau doar vorbe în porumb.
O economie nu se poate baza exclusiv pe resurse, dezvoltarea durabilă, ni se repetă, e cu totul altceva. Ceea ce e corect. În acelaşi timp este, totuşi, de-a dreptul inconştienţă ca având la dispoziţie o multitudine de resurse, să nu le foloseşti pentru a creşte bogăţia naţională, să nu le foloseşti pentru a spori propria-ţi prosperitate, dar să le dai, sistematic, altora, pentru a-şi hrăni propria prosperitate, păstrând pentru ai tăi doar munca la cârcă prost plătită şi poluarea. Acum am ajuns la cea din urmă resursă, vitală, fundamentală: terenurile agricole, adică ceea ce ar putea genera hrana acestei ţări. Asta în condiţiile în care vorbim tot mai tare despre iminenta criză alimentară, în condiţiile în care alte state cumpără cu toptanul terenuri agricole pretutindeni prin lume, pentru a asigura, pe viitor, hrana propriei populaţii. În timpul ăsta, România, o ţară cu enorm potenţial agricol, trăieşte din importuri de alimente şi e gata să îşi înstrăineze ultima resură rămasă: terenurile agricole!
Sigur, mi se va repeta că asta e o cerinţă europeană, că trebuie să ne aliniem la nu ştiu ce rahat şi alte bla-bla-uri. Bun, Frumos şi cu alinierea asta europeană, în teorie, dar cum stăm în practică? În practică ni se dă flit regulat pe chestiunea Schengen, deşi de multă vreme îndeplinim criteriile. În practică “partenerii noştri europeni”, cei cărora le-am umplut maţul cu resursele noastre, se gândesc serios să prelungească restricţiile referitoare la dreptul de muncă pentru cetăţenii români. Că alinierea e doar pentru fraieri, libertatea de circulaţie a forţei de muncă e la mişto şi liberalizările astea sunt doar pentru îngrăşarea unora. Pentru că, din toată coţăiala asta cu Europa, cam cu asta am rămas: dreptul de a umbla bezmetici prin UE (dar neşengheniţi) şi speranţa că vom reuşi să valorificăm spre binele nostru ultima resursă rămasă: munca. Dar şi în privinţa asta ni se explică relaxat că mai avem de făcut ceva joc de glezne. Altfel, sigur, trebuie să liberalizăm, să facem, să dregem, că e cerinţă UE.
Neîndoielnic, mai devreme sau mai târziu va trebui să facem şi asta, dar ar trebui să ne asigurăm mai întâi că nu ne strângem singuri laţul pe grumaz. Dreptul de preempţiune prevăzut în proiectul de lege, să fiu iertat, e frecţie cu rachiu la talpa bocancului. Tâmpiţi de foame, ţăranii români se vor grăbi să vândă petecele de pământ pe care le au, pentru bani de un televizor şi o ţuică, socotind că fac o mare ispravă, iar investitori români capabili să se lupte cu forţa celor de afară, nu prea avem. Aşa că, azi, ne aliniem la ce vrea tanti UE, dar peste ceva vreme s-ar putea să ne trezim că am rămas aliniaţi, încremeniţi şi leşinaţi de foame. Iar dacă e vorba de principii europene, ar fi bine ca mai întâi să-i vedem pe marii guralivi ai Europei aliniindu-se la ele. Şi să începem cu Schengen şi dreptul de muncă. Pentru că, să fim bine înţeleşi, ceea ce fac nemţii, francezii sau englezii când ne pizduiesc pe aceste subiecte, e ceea ce trebuie să facă nişte state care îşi apără propriile interese, proprii cetăţeni. Adică le mai dau şi dracului de norme şi principii europene dacă interesul lor aşa le dictează. Cam ce ar trebui să facem şi noi dacă am avea un stat.
Sursa: moshemordechai.ro
Adauga comentariu