Iata, din nou, se discuta intens la CSM daca politicienii care au comentat actele de justitie au incalcat sau nu independenta acesteia. Este evident ca, simpla discutie pe tema unor anchete sau a unor procese ori a unor verdicte nu inseamna si nu poate insemna un atac asupra independentei acestei puteri in stat. Dar atunci ce? De ce revine, obsedanta, aceasta preocupare? Iata o prima intrebare. O a doua, la fel de necesara, este daca justitia este cu adevarat oarba. Asa cum ar trebui sa fie. Iar daca este oarba, ea nu aude? Si nu ciripeste? Si daca aude si ciripeste justitia „isi face treaba”? Sau greseste?
Cuvintele nu pot incalca independenta nimanui. Nici gandurile. Nici articularea acestora. Independenta cuiva nu poate fi incalcata decat in masura in care i se restrang drepturile. In care ar fi ingradit dreptul justitiei de a lua decizii, fie in materie civila, fie in materie penala, in acord cu litera si spiritul legilor. Altfel, orice dialog pe aceasta tema nu poate fi caracterizat decat drept ceea ce este. Adica fie dezbatere, indispensabila cresterii nivelului de educatie juridica a cetatenilor, fie simpla cleveteala. Dar, in niciun caz, nu ar putea fi vorba de vreo restrangere a drepturilor justitiei de a actiona pe terenul conferit de Constitutie. Daca exista judecatori care se simt cumva intimidati sau deturnati, in urma unor afirmatii lansate in spatiul public, de catre cetateni, de catre analisti sau de catre politicieni, acestia nu sunt decat persoane care isi restrang, in mod voluntar, drepturile. Sau care utilizeaza pretexte nefondate pentru a-si camufla, fie neputinta, fie lipsa de curaj, fie incompetenta.
Iata, in ceea ce ii priveste pe procurori, acestia nefiind parte a puterii judecatoresti, nefiind nici macar magistrati, ci doar avocati ai statului, egali cu reprezentantii legali ai cetatenilor, nici nu poate fi vorba, in cazul lor, de vreun atac impotriva independentei unei puteri in stat. Pentru ca ei nu fac parte din aceea putere.
Asa stand lucrurile, putem intelege de ce de mii de ani este consacrat principiul conform careia un judecator, pentru a fi drept, arbitreaza fiind legat la ochi. Pentru ca verdictul sau trebuie dat fara a tine cont de pozitia sociala a persoanelor in cauza. Dar trebuie, acelasi judecator sa fie si mut si surd? Da si nu.
El trebuie sa fie surd pentru a nu asculta cantecele de sirena ale unora sau ale altora, produse in afara procesului propriu-zis. Prin urmare, un adevarat magistrat, care are putere si independenta atat de multa cat vrea sa-si ia, nu trebuie sa se lase impresionat sau influentat, sub nicio forma, de ceea ce aude in spatiul public. De comentariile transmise de posturile de televiziune. De declaratiile politice din Parlament. De afirmatii contradictorii ale partilor. Fie ca este vorba de un proces civil, fie ca e vorba de un proces penal. Magistratul trebuie sa fie surd si atunci cand „la o cafea” – vorba lui Traian Basescu – un politician de varf ii sugereaza sa procedeze intr-un anumit fel. Sau cand acelasi politician o face la televizor. El trebuie sa fie, de asemenea, surd si atunci cand una dintre persoanele judecate lanseaza, tot in spatiul public, fel de fel de ipoteze, paralele cu probele in dosar. Si, in fine, magistratul trebuie sa fie cu atat mai surd cu cat, asa cum se stie, in afacerile sale juridice isi vara coada si unii reprezentanti ai serviciilor secrete. El trebuie sa fie surd la amenintari, la santaj sau la solicitarea de a-si indeplini obligatiile ilegale de ofiter acoperit.
In acelasi timp, judecatorul nu trebuie sa fie surd in cea ce priveste alte semnale transmise de societate. De pilda, atunci cand justitia, in numele dreptatii, calca in picioare, cu buldozerul, destine, atunci cand lipsa de profesionalism sau reaua-credinta aduc prejudicii in materie penala, civila sau comerciala unor oameni nevinovati, nu se mai justifica, sub nicio forma, surzenia. Magistratul nu este o planta izolata steril de restul gradinii. El are obligatia de a fi atent cel putin atunci cand simte ca a gresit sau este pe cale de a gresi. Atunci si numai atunci, el trebuie sa auda.
Si, in termeni asemanatori, putem pune in discutie si mutenia. Magistratul, care este exclusiv un reprezentant al puterii judecatoresti, nu are dreptul sa cleveteasca. El nu polemizeaza pe marginea proceselor in curs ori a anchetelor penale. Judecatorul nu are dreptul sa participe la talk-show-uri pe teme juridice, atunci cand se discuta spete aflate in curs. Ceea ce nu inseamna insa ca judecatorul trebuie sa taca atunci cand, dupa ce o sentinta a devenit definitiva, ea este contestata si atacata in spatiul public, de rauvoitori. Ei bine, atunci, magistratul, intr-un stat de drept, despre care multi vorbesc – fara sa inteleaga ce inseamna – are, nu numai dreptul, ci si obligatia de a iesi la rampa si de a da explicatii, promovandu-si si sustinandu-si opinia in functie de care si-a exercitat rolul activ pe care il are intr-un proces. El trebuie, de asemenea, sa nu taca atunci cand s-au exercitat presiuni asupra sa, de catre reprezentantul vreunui serviciu secret, de catre vreun procuror sau avocat sau de catre politicieni.
Daca altfel ar fi stat lucrurile decat asa cum le-am descris mai sus, atunci forma grafica a justitiei ar semana, periculos de mult, cu cea consacrata de catre vechii chinezi, discretii absolute. Aceea faimoasa maimuta, in trei ipostaze, cu mainile peste gura, cu mainile peste ureche si cu mainile peste ochi. Care nu are voie sa vada, sa auda sau sa vorbeasca. Expresia utilizata ulterior de sistemele de tip mafiot.
De aceea, justitia, din care fac parte, in sens strict, doar judecatorii, iar, in sens larg, si procurorii si avocatii, este o zeita cu ochii legati si cu o balanta in mana. Si atata tot.
Autor: Sorin Rosca Stanescu
Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog
Adauga comentariu