Politică

Generația globalizării

shampa2007__advertisin-babyÎnțeleg, prin aceasta, generația conaționalilor născuți cam după 1989 și care, prin dobândirea în ultimii ani a calității de entitate cu drept de vot, a ajuns să înfluențeze din ce în ce mai consistent viața românilor în ansamblul lor.

Cunosc foarte bine această generație din cel puțin 3 postúri: tată, profesor, angajator. Are niște particularități ce o fac diferită de generațiile similare din marile țări la care ne place să ne raportăm.

O primă particularitate este că a avut parte de niște părinți traumatizați. Traumatizați de 50 de ani de comunism. Când drepturi, absolut normale în alte tări, în țara ta sunt abolite (dreptul la liberă informare, dreptul la liberă circulație, dreptul la liberă exprimare, dreptul la promovare profesională pe bază de merit, dreptul la a decide singur când și în ce condiții să faci copii, dreptul la o minimă viață civilizată și nu la condiții ca de război, cu alimente pe cartelă, economii draconice la energie, circulație restricționată duminica, un singur canal TV cu două ore de program pe zi etc.), nu se poate ca stresul acumulat de „bătrâni´ in urma atâtor anomalii să nu lase urme. Inclusiv în educația copiilor. Aceștia au crescut mai nervoși, mai intoleranți, mai individualiști, mai indiferenți la valori morale cum ar fi cultul familiei și al țării, gata să-și anihileze mecanismele de percepere a trecutului ca prieten, ca aliat, ca bază de construire a propriei vieți și să-și joace toată energia pe prezentul și viitorul imediat, într-o sete atavică de recuperare accelerată a restanțelor venite din istorie.

O a doua particularitate este că această generație a fost crescută într-un fel de idolatrie a străinătății. Acest eldorado, interzis bunicilor și părinților ei, i s-a deschis brusc, fără restricții, cu o forță de sucțiune irezistibilă. Pe câți nu i-am auzit justificându-și plecarea de acasă și stabilirea într-o lume nouă și necunoscută prin faptul că nu mai puteau suporta gropile șoselelor de acasă ori gunoaiele urât mirositoare abandonate în spatele blocurilor. Niciunde, în societăți normale ce nu au trecut prin cataclismul unui regim totalitar ori prin vitregiile unei sărăcii endemice, oamenii nu-și părăsesc în masă rădăcinile pentru un drum cu mai puține gropi sau pentru o curte interioară cu mai puține gunoaie. Să simți în tine geniul informaticii și să-ți dai seama că doar în Sillicon Valley îl poți descătușa complet, că doar acolo îi poți oferi cadrul optim de împlinire spre beneficiul major al societății și al tău personal, da, înțeleg. Du-te! Sau să simți că familia îți moare de foame în România și singura soluție, ca să o salvezi, este să te autoexilezi pentru o vreme în Spania, la cules de căpșuni, da, înțeleg. Trebuie. Și dacă o faci, te admir că ai avut forța acestui sacrificiu pentru semenii tăi cei mai apropiati și mai dragi. Este vorba de generozitate, de altruism și nicidecum de egoism. Dar să-ți lași în lacrimi părinții și bunicii și prietenii și limba în care scrii și socotești doar pentru că „dincolo” vei avea o mașină mai bună decât Dacia și un salariu de ospătar mai bun decât cel de inginer pe care îl primeai acasă, nu mă apropie deloc de cauza ta. Oricâte scuze ai improviza, că o faci pentru copii, că în țară totul e de rahat și orice perspectivă barată, empatia mea e zero. Sunt doar patetisme ieftine, de acoperit o excesivă iubire de sine. Aș avea atâtea contraexemple de dat, cu români ce au știut să-și valorifice acasă calitățile și pregătirea profesională, să educe aici copii excepționali fără a lăsa în urmă răni nevindecabile și morți de inimă rea. Dar la ce bun efortul? Ar înțelege ceva egoiștii din ele? S-ar activa în ei măcar o cuantă de compasiune față de cei pe care i-au abandonat?

O a treia particularitate a acestei generații este perceperea globalizării ca un dat. Internetul, intrarea în UE și zborurile low cost au transformat continentul (și chiar mai mult decât atât) într-o țară mai mare în care totul începe să se amestece, să fie tratat la grămadă. Dacă n-ar exista barierele de limbă și de cultură, aproape că istoria, geografia și limba României ar putea deveni materii opționale. Nu trebuie însă să fii un observator foarte fin pentru a sesiza că această diluare a identității naționale diferă ca intensitate de la țară la țară. Ea este mai puternică acolo unde comunismul, prin propaganda făcută în exces și cu emfază, a împins în derizoriu noțiuni precum patria și patriotismul. Dimpotrivă, marile purtătoare de istorie și cultură, precum Germania, Franța și Anglia, contrapun efectului de aneantizare al globalizării, tehnici subtile și eficiente de conservare și ranforsare a specificității lor. Dominarea industrială, turismul, politicile de arondare a zonelor de influență sunt tot atâtea garanții date de acești coloși propriilor popoare că mândria apartenenței lor la un drapel și un imn național nu va diminua (și nu trebuie să diminueze) în niciun fel prin noua reconstrucție globală.

În vreme ce tineretul occidental a început să fie agasat de furia circulației libere peste granițe, tineretul nostru pare din ce în ce mai fascinat și mai consumator de o astfel de circulație.

În vreme ce tineretul occidental luptă din ce în ce mai greu să-și găsească locuri de muncă în propriile țări și vede angajarea în afara frontierelor naționale ca pe un fel de răufacere a globalizării, tineretul nostru percepe rămânerea cu serviciul în România ca o formă de înfrângere și aspiră, demonstrând adevărate tendințe invazioniste, la o relocare în zone cu salarii mai generos negociate.

Aceste tendințe, cu o dinamică din ce în ce mai evidentă, produc găuri și supraaglomerări.

În România, ele produc, cu certitudine, găuri. De specialiști, de tineri interesați și implicați in viața cetății, de interes pentru dezvoltarea locală, de familii consolidate și dornice de a aduce pe lume noi români, de încredere că binele s-ar putea construi și aici, nu doar aiurea.

Generația globalizării!

Generația de care, de vreo 2-3 cicluri electorale încoace, viața românilor depinde din ce în ce mai mult.

E un paradox aici. Ei vor să plece dar de votul lor depind din ce in ce mai mult cei care vor să rămână.

Raționamentul celor din generația globalizării sună cam așa: noi, cei care acum vrem să plecăm, suntem tineri. Vrem să plecăm dar votăm cu gândul ca lucrurile să devină mai bune și să apucăm să ne și întoarcem. Voi, cei care alegeți să rămâneți, sunteți bătrâni. Și deformați, malformați, poluați de trecutul vostru. Dacă ne-am lua după voi, am trăi cum ați trăit voi. Așa încât, cu toată părerea de rău că vă mai administrăm o înfrângere, n-avem încotro. Dacă vrem ca în 50 de ani România să uite de trecutul ei comunist și să devină egala Elveției, Olandei, Belgiei, atunci trebuie ca noi să facem această dezrădăcinare azi și apoi, mâine, o însămânțare cu răsaduri proaspete.

Raționamentul pare solid. El însă, a permis, totuși, un regim ca acela al lui Traian Băsescu. De ce? Pentru că și Traian Băsescu a invocat lupta împotriva comuniștilor și a comunismului dar tot ce a putut să contrapună acestora a fost securitatea de tip vechi printr-o generație nouă de români și cu un nume adaptat vremurilor: SRI.

Avem vreo garanție că la sorgintea acestui raționament impecabil al ideologilor generației globalizării nu se află tot vreo buruiană din extraordinar de rezistenta familie a fostei securități, rebotezată, cu rezonanțe atlantice, SRI?

Nu de alta dar nu-mi dă pace un gând: s-o fi descurcat chiar singură această generație a globalizării când a întors în doar două săptămâni soarta ultimelor prezidențiale? Când a dublat subit numărul votanților din diaspora și a scos pe străzile marilor orașe din țară, în seara exit-polurilor, SPONTAN, desigur, zeci de mii de români? În vreme ce la scandaloase cazuri de injustiție socială, precum Rarinca sau violatorii din Vaslui, rămâne complet apatică și nereactivă?

Tare mi-e teamă că generația globalizării, care vrea să schimbe România după aceleași valori și principii morale care o determină, acum, să-și considere propria țară o închisoare în care nu se poate trăi, nu se va mai întoarce nicicând să construiască aici. Căci, cum să te întorci liber și să construiești, într-o țară pe care nimeni nu o mai iubește dar toți vor sa o controleze?

Sursa: Contele de Saint Germain