Politică

Eșecul sistemului de valori din România: confuzia valorilor

moral-etica-valori-moraleContiguitatea primului demnitar al ţării cu acţiuni tulburi – alegeri dubioase, afacerea Nana, forţări ale legii şi decizii oneroase, mai nou afacerea Mondialul – ridică vălul asupra vieţii lăuntrice a regimului din România. Se întrevede tot mai mult că a fost vorba de o nouă ascensiune la conducere (în posteritatea ceauşismului) a unor persoane de calibru îndoielnic.
O evaluare validă presupune indicarea faptelor de la care se porneşte. Am fost printre cei care au trebuit să arate, deja la sfârşitul anilor nouăzeci, răspunzând unor atacuri, că cel care dă numele regimului duce competiţia politică spre acţiuni din culise şi argumentări ce nu ţin seama de reguli. Mulţi ştiau mai bine decât mine cum stăteau lucrurile. Au venit însă lacrimile de pe ultima porţiune a campaniei prezidenţiale din 2004, în contextul în care trebuia curmată continuarea unei guvernări arogante. Respectivul a trecut, pe fondul de atunci, drept campion al luptei contra corupţiei. După aceea, a îmbrăţişat tema independenţei justiţiei, pe care nu a mai lăsat-o din mână încât oamenii legii să-şi stabilească, în mod efectiv independent, vârfurile.

Nicolae Iorga spunea la un moment dat: „Un adevăr şi o minciună formează o confuzie: e un monstru periculos, fiindcă partea de adevăr ce este în el îl face să trăiască, pe când minciuna curată e stafie, nimic”. Nu cumva aici este “misterul” a ceea ce s-a petrecut?

S-au scurs mulţi ani de defăimare a alternativelor, mai ales prin confecţionarea de dosare şi portretizări false. În loc să dezbată public teme şi proiecte de dezvoltare, vitale pentru cetăţeni, politica ţării a devenit în ultimul deceniu confruntarea de persoane cu preocupări prea puţin legate de interesul public. Doar că această politică s-a dat drept altceva: democratizare, europenizare, occidentalizare. Susţinută, cum se întâmplă prea des la noi, de intelectuali mai interesaţi de flatări şi de state de plată decât de soarta oamenilor, această politică lasă acum să se vadă mai clar nu numai noua subdezvoltare în care a fost adusă ţara, ci şi fapte de natură să mişte orice om integru.

Se discută mărimea răspunderii personale în relaţia cu grupuri din societate. Romi sau neromi, partenerii regimului suscită inevitabil multe interogaţii pentru cetăţeanul simplu care suntem fiecare. Ele duc, însă, în mod sigur, dincolo de calitatea de condamnaţi sau de slab ştiutori de carte sau de membri ai comunităţii încărcate de probleme a romilor. Aceştia se cuvine să fie trataţi drept parte a societăţii, aşa cum au fost priviţi atunci când s-a apelat la ei, cu diverse ocazii electorale.

A sosit însă timpul să se discute felul de argumentare instaurat în viaţa publică a ultimei decade pentru a ne da seama unde s-a ajuns în societatea noastră. Este lucid să recunoaştem că avem de a face cu un fel de argumentare de mult respins de cultura democratică a lumii civilizate, care, în timp, se va dovedi a fi fost un caz de patologie a politicii. Este argumentarea, evident sofistică, ce ia date personale ale oponentului (cel mai nou, ca să ilustrăm observaţia, ce a învăţat o ziaristă în profesia de crainic folosind prompterul!) ca probă împotriva susţinerilor acestuia. În loc să se încerce dislocarea cu argumente a susţinerilor celui care are altă părere, se atacă biografia sa! Este, apoi, argumentarea sofistică ce apelează la exemple pentru a susţine teze sau interpretări întregi (de pildă, cutare fundaţie face subiect dintr-o situaţie, deci proprietarul este asociat cu situaţia, ba chiar a creat-o!). Această argumentare încalcă evident o altă regulă a logicii, care spune că exemplele pot ilustra, dar nu sunt niciodată suficiente pentru a susţine generalizări, teze, decum interpretări cauzale. Altfel formulat, cu exemple se poate dovedi pe lume aproape orice, chiar şi teze contradictorii, iar relaţia cauzală este altceva decât simpla legătură.

Se vor discuta, poate, implicaţiile în poziţionarea României în spaţiul internaţional. Aici – împotriva oricărei propagande insidioase – trebuie observat din nou că nici un exponent al regimului nu a închis vreun capitol de negociere de aderare a României la UE şi nici unuia nu i se datorează intrarea în NATO. Reconstituirea cu acurateţe a faptelor atestă că alţii au fost actorii. De altfel, poziţionarea în spaţiul internaţional nu poate fi paravan pentru fapte de altă natură. Nimic nu ar justifica-o.

Nu sunt istoric şi nu îmi propun să întocmesc cronica evenimentelor. Vreau doar să îndrept atenţia asupra unui aspect ce câştigă relief astăzi: întinsa confuzie a valorilor din societate, care face ca, după un sfert de secol de la revoluţie, instituţiile democratice să-şi găsească anevoios menirea, randamentul activităţilor să rămână redus, dezbaterea publică să fie stinsă, iar încrederea cetăţenilor să fie în suferinţă. Suntem spre capătul unui regim care, voit sau nu, a înlăturat criteriile şi ordinea normală a valorilor şi a creat o confuzie ce costă în toate sensurile.

Confuzia valorilor se răspândeşte într-o societate atunci când, de la nivelul la care se stabileşte direcţia, mersul lucrurilor este orientat în aşa fel încât, drept consecinţă, nepricepuţii ajung să ia decizii majore, corupţii dau lecţii de etică, carierele publice se fac fără merite, iar orizontul devine, ca urmare, opac. Spre a face intuitivă situaţia în care s-a ajuns, pe care orice cetăţean o poate singur constata, citez două remarci. Prima aparţine unui expert german şi a fost emisă după o reuniune simandicoasă, în care un demnitar autohton tocmai vorbise despre strategia din domeniul său: „Şarmant, dar se vede bine că nu ştie despre ce este vorba”!. A doua a luat forma unei întrebări retorice puse de un economist englez aflat pe aceste meleaguri: „De ce la voi, când sunt atâţia oameni bine pregătiţi şi motivaţi, devin şefi persoane care nu se pricep?”. Nu mai insist asupra mărturisirii recente a unui emigrant mediatizat, care relata candid că amicii săi francezi vin aici atraşi de „felul cum se pierde timpul”! Sunt la îndemână, fireşte, multe alte probe, iar statistica le susţine. Într-adevăr, de unde toate astea?

Generalizările în materie pot merge legitim doar până la graniţele unui regim. Limitarea aceasta nu înseamnă politizare a evaluării, ci doar lucidă constatare a stărilor de lucruri. În fapt, politica dirijează evoluţiile în societăţile de azi, încât în politică trebuie căutată explicaţia faptelor de importanţă majoră, oricât ar conta – şi contează, desigur! – moravurile, credinţele, moştenirile şi condiţiile istorice. Ce s-a petrecut efectiv?

Prea puţin creditat de cei care voiau democratizare şi reforme şi având în faţă opoziţia amplă a celor care guvernaseră, regimul a recurs de la început nu la articularea unei vederi asupra viitorului României şi a unei politici integrative, ci la mobilizarea de forţe din partea umbrită a societăţii, pentru a-şi asigura puterea obţinută în circumstanţe rămase nelămurite. Persoane cu ambiţii, dar fără să fi probat vreo valoare aparte, tineri nerăbdători să ia locul altora, fără să aibă capacităţile şi competenţa acelora, afacerişti care trăiau din comenzi pe bani publici, slujbaşi ai statului nemulţumiţi de şefi şi intelectuali ludici, fără operă, gata să slujească orice cauză se iveşte, s-au asociat în avangarda unui regim care şi-a formulat repede opţiunile. Vreau să mă opresc aici la câteva dintre acestea, suficiente pentru a sesiza de unde vine confuzia valorilor din România zilelor noastre.

Pentru a-i marginaliza pe incomozi, regimul nu a apelat la specialişti consacraţi pentru funcţii de decizie, ci, din prima clipă, la începători. Recordul internaţional s-a atins treptat, când o persoană fără merite a ajuns să înscrie în CV, ca prim loc de muncă, postul de ministru! Iar acolo unde lipseşte pregătirea pentru post, şansa de instrumentare este mare, pe măsura voinţei de parvenire. În orice caz, criteriul valorii persoanelor a fost înlocuit cu o politizare rudimentară. Rezultatul îl vedem cu ochiul liber: România nu a putut încheia, efectiv şi cu rezultate destul de largi pentru cetăţenii ei, nici măcar reformele tranziţiei de la socialismul oriental la societatea democratizată, în vreme ce ţările comparabile sunt de mult în avans.

Curând, s-a lansat, mai întâi în literatură, tema „generaţiei epuizate”, care a scos în margine principalii creatori ai ţării. Criteriul valorii a fost sacrificat încă o dată, în numele anului naşterii. Se ignora voit, precum în timpul unui regim rău famat de odinioară, faptul că valoarea persoanelor nu ţine de datele din cartea de identitate, ci de cu totul altceva. Iar acum, rămânând doar la literatură, putem constata un fapt decepţionant: cei favorizaţi nu au produs nici în roman, nici în poezie şi nici în alte genuri ceva comparabil cu ceea ce au dat creatorii amintiţi!

Ne putem întreba: câţi dintre favorizaţi nu au dus la declin instituţii şi domenii întregi? câţi nu s-au lăsat seduşi mai mult de roluri de vătafi decât de şansa de a învăţa? Unde sunt, în definitiv, adevăratele personalităţi ridicate dintre ei? Probele din viaţa publică şi din cea culturală sunt prea bine cunoscute şi conduc nemilos spre răspuns. Marin Preda avea încă o dată dreptate când spunea că nu trebuie confundată trufia cu priceperea şi cu valoarea! Se poate adăuga: o politică a valorilor bazată pe segregări ce nu au de a face cu valoarea însăşi eşuează inevitabil!

Pe de altă parte, ca şi în cazul oricărei alte generaţii, este un adevăr că cei mai târziu născuţi vin oricum în arenă, prin forţa de neînvins a timpului. Dar nu ar trebui să ne întristeze mulţimea favorizaţilor deja senilizaţi în clişee şi lipsiţi de competenţă şi realizări veritabile, care se zbat să ajungă cu orice chip să decidă soarta altora? Nu cumva România nu va putea fi scoasă din crize, după rătăcirile datorate celor care au ajuns să o controleze, tocmai prin valorificarea capacităţii şi priceperii fiecărui cetăţean?

Neavând vreo realizare majoră, regimul s-a răfuit cu trecutul. În loc să pregătească un viitor acceptabil, s-a agăţat de ceea ce era deja trimis în muzeu. Nedispunând, însă, de o optică validabilă şi de personalităţi reale, regimul nu a putut lămuri nici un capitol de istorie şi s-a mărginit la vendete. Rezultatul este că nici o scriere de evaluare a trecutului comandată de decidenţi nu depăşeşte limitele înţepăturilor cerute de conjunctura politică. În plus, executarea vendetelor a fost încredinţată unor persoane fără integritate, ele însele parte a istoriei incriminate, aflate în căutarea febrilă a graţiei dinspre politicieni ai ultimelor decenii.

Neputând să conceapă vreo reformă serioasă, decidenţii s-au repezit în tema „reformei statului”, pentru a pune la punct un parlament care a încercat înlocuirea sa. Numai că, tot datorită nepriceperii, nu s-a putut formula nici măcar pe câteva pagini, sub semnătura cuiva, ce se înţelege prin „reforma statului”. Aceasta a rămas mai mult o parolă pentru a lovi în stânga şi în dreapta. Ea a ajuns să stârnească în societate o neîncredere ce devine ea însăşi, pe nesimţite, frână în faţa indispensabilelor schimbări.

Fiind incapabil să convingă Parlamentul, dar şi populaţia, regimul a adoptat legi de importanţă majoră, adevărate mormane de prostii, pe teme ce merită respect, prin mecanismul nedemocratic şi în fapt neconstituţional al „asumării răspunderii de către guvern”. Rezultatul este că România pare astăzi în ochii multora o ţară cu constituţie, dar cu constituţionalism chestionabil, o republică cu reguli democratice, dar în care democraţia mai are mult de parcurs.

Voind să-şi impună opţiunile, regimul a folosit deviza, oricum greşită şi fără trecere în democraţiile ce se respectă: „şeful îşi face echipa”. Pe o asemenea bază au fost aduse în răspunderi administrative înalte persoane docile, fără relief şi competenţă, pe care propaganda le-a gonflat, în pofida realităţii. S-a petrecut exact ceea ce i-a îngrozit, în avans, pe un Octavian Paler şi pe foarte numeroşi alţii! Rezultatul este amestecul de valori şi nonvalori din viaţa publică de astăzi, puse în mod forţat, printr-o înţelegere fals „populară”, pe acelaşi plan.

Având culoare neclară, regimul a trecut peste noapte de la afilierea „socialistă” la cea „populară”. De aici, fiecare a înţeles ce a vrut. Cunoscând chestiunile doar foiletonistic, exponenţii mai vocali se bat cu pumnul în piept cât de „la dreapta” sunt. Aceasta într-o Europă ce nu exclude cooperarea şi chiar consensul politicilor rivale şi într-o Românie care are nevoie vitală de politici chibzuite de centru, şi nicidecum de orbirile extremismelor! Exponenţii amintiţi nădăjduiesc că oportunismul atrage recunoaşterea de merite şi, desigur, premierea. Mulţi clamează „la dreapta!”, dar vor de fapt slujbe bugetate, dacă se poate în valută forte, undeva departe de ţară. Ei contribuie, la rândul lor, la a ţine încă la distanţă perspectiva unui sănătos pluralism politic – singurul care ar putea oxigena venele societăţii, prea intoxicate de confuzia valorilor din ultimul deceniu.

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul