Poate că mai există cetăţeni europeni care cred că această criză se va sfârşi cu bine pentru visul de aur al Europei Unite. Între aceştia nu se regăsesc, însă, nici autorităţile de la Bruxelles şi nici conducătorii “marilor puteri” europene.
Şi totuşi, farsa macabră a evitării unor falimente demult anunţate continuă, deoarece, pentru această categorie specială, criza trebuie să se termine conform Planului.
Nu ştiu în ce categorie a umorului negru s-ar încadra ultima emisiune de obligaţiuni a Greciei, care a fost posibilă doar prin repornirea circuitului BCE – Banca Greciei – băncile comerciale din Grecia – “bani” pentru bugetul Greciei – BCE, dar este sigur că fără un nou default suveran, de data aceasta “involuntar”, ţara nu mai poate func-ţiona mult timp.
Cât mai continuă circul? Oare are vreo “legătură” cu starea deplorabilă a sistemului bancar din Germania?
Articole recente din revista Euromoney arată că Germania este tot mai ameninţată de “o criză bancară ascunsă”, deoarece acolo se află “Goliatul creditelor neperformante”.
Autorii arată că, în aceste condiţii, nu trebuie să ne suprindă opoziţia Germaniei faţă de crearea unei instituţii europene de supraveghere bancară. Conform datelor de la PricewaterhouseCoopers citate în articole, creditele neperformante au ajuns la 196 de miliarde de euro în iulie 2012, iar Germania ocupă primul loc în Europa din acest punct de vedere.
Amintind de presiunile uriaşe la care sunt supuse băncile din Irlanda şi Spania pentru a-şi reduce bilanţurile şi gradul de îndatorare, articolele din Euromoney mai arată că procesul de restructurare a sistemului bancar din Germania este aproape inexis-tent, în afara transferului activelor neperformante către “bănci rele”. Fruntaşe pe ramură sunt băncile WestLB şi Hypo Real Estate, care au transferat deja active în valoare de 273 de miliarde de euro către băncile rele.
Situaţia celor două bănci este explicabilă prin expunerile masive faţă de creditele subprime din Statele Unite şi a celor imobiliare din Irlanda. Dincolo de aceasta, “cerul albas-tru” al sistemului bancar din Germania este ameninţat tot mai mult de norii negri ai datoriilor populaţiei.
O ştire recentă a agenţiei de presă DPA arată că “aproape unu din zece germani nu poate să îşi plătească facturile”, conform datelor de la agenţia de credit Creditreform. Motivul nu îl constituie povara creditelor ipotecare, ci a celor de consum. “Anumite companii, în special producătorii de automobile, oferă prea uşor credite – adesea cu perioade de graţie de până la trei luni”, a declarat Michael Bretz, purtătorul de cuvânt al Credit-reform.
Nici agenţia de ştiri DPA şi nici ziarele germane care au preluat ştirea nu se întreabă, însă, de ce este nevoie de o asemenea îndatorare într-o societate invidiată în întreaga Europă. Să fie, oare, şi prosperitatea Germaniei doar o iluzie? Este posibil, deoarece DPA mai scrie că “cel mai şocant aspect, pentru spiritul auster al germanilor, este creşterea «considerabilă» a datoriilor clasei de mijloc”.
În aceste condiţii, nu trebuie să ne surprindă faptul că “sistemul bancar al Germaniei nu este într-o formă prea bună şi nu doreşte povara susţinerii băncilor din alte ţări”, după cum a declarat un bancher german pentru Euromoney. Rămâne de văzut cum se va împăca dorinţa bancherilor germani cu necesitatea opririi fenomenului de “balcanizare a sistemului bancar european”.
Peter Lee scrie despre acest fenomen tot în Euromoney, observând că “urgenţa subită pentru realizarea uniunii bancare provine din realizarea faptului că autorităţile naţionale de reglementare au promovat o acţiune contrară reducerii gradului de leverage: capturarea capitalului bancar şi a lichidităţii în interiorul graniţelor pentru conservarea creditului local”.
Concluzia lui Lee îl împiedică, probabil, pe Draghi să doarmă bine şi îi afectează capacitatea de evaluare corectă a efectelor secundare ale tipăririi nelimitate: “Balcanizarea va face irelevantă politica monetară a BCE, va agrava criza creditării de la periferie şi va creşte probabilitatea unei recesiuni la nivelul nucleului zonei euro”.
Ultimele date statistice arată că recesiunea pare inevitabilă şi în cazul Germaniei, pe fondul scăderii semnificative a producţiei industriale şi a consumului, iar ultimul lucru de care mai are nevoie pilonul tot mai şubred al Europei este o uniune bancară.
Pentru Sebastian Mallaby, membru marcant al Council on Foreign Relations, uniunea bancară europeană nu reprezintă decât un “combustibil pentru furia germană”. Într-un articol din Financial Times, Mallaby scrie că “dacă structura de guvernare a BCE va împiedica Germania să prevină crizele bancare, pentru care germanii vor trebui oricum să plătească, nefericirea se va transforma în furie”.
Nefericirea de care vorbeşte Sebastian Mallaby se referă, de fapt, la ură, un sentiment mult mai puternic al germanilor faţă de politica adoptată de către Banca Centrală Europeană. “Încercaţi să vă imaginaţi furia americanilor sau a britanicilor faţă de bailout-ul bancherilor plutocraţi”, iar apoi “încercaţi să vă imaginaţi sentimentele lor dacă bancherii ar fi străini”, mai arată Sebastian Mallaby. După cum se vede, prosperitatea este “garantată” într-o Uniune Europeană unde fericirea comună este dată de împărţirea echitabilă a unor datorii care nu mai pot fi plătite.
Poetul englez John Donne scria, în secolul al XVII-lea, că “niciun om nu este o insulă; fiecare om este o parte a continentului, o parte a întregului” şi de aceea nu trebuie să întrebăm niciodată pentru cine bat clopotele.
Ceea ce fac în prezent autorităţile germane este un exerciţiu disperat în ale neputinţei, pentru a împiedica clopotarul să-şi exercite meseria.
Stadiul în care a ajuns criza morală şi financiară a Europei nu mai permite urmarea perceptelor lui Donne. Fiecare ţară europeană este o insulă legată, împotriva voinţei propriilor cetăţeni, de un continent care nu le mai aparţine, iar salvarea nu poate veni decât prin tăierea acestor legături artificiale.
Departe de a însemna o derivă în necunoscut, distrugerea artificialului edificiu european postbelic înseamnă o şansă nebănuită pentru reconstruirea punţilor europene. Iar pentru a fi durabile, aceste punţi nu trebuie să respecte nicio normă de siguranţă, în special cele recomandate de “Uniunea Europeană”.
CĂLIN RECHEA
sursa: bursa.ro
Adauga comentariu