Nu demult, nişte ştiri cinegetice calde ca sângele proaspăt, mi-au amintit de o emisiune a lui Radu Moraru, de acum câţiva ani. Invitat la „Naşul” fusese un mare vânător şi bogătaş român. Râsesem copios cu acel prilej, ba chiar îi trimisesem un mesaj de felicitări gazdei, fiindcă, dincolo de râsul meu – e drept, pe alocuri, albastru ?, umorul involuntar al oaspetelui fusese îndeajuns spre a arăta că, deşi se învârte în lumea bună şi are buzunarul plin, „împăratul e gol”.
Dacă tăcea, fost sportiv rămânea, mi-am spus atunci, cu toate că nu era pentru prima dată când omul simţea nevoia să explice ignorantei naţiuni române cam cum merg lucrurile. Nu era pentru prima dată când, cu cuvintele sale – prin permutări de vreo treizeci, luate câte trei-patru ?, milionarul le arăta ţărănuţilor cum stă treaba, care-i şpilu’, unde-i problema, când vine investitoru’, cum se bagă banu’şi alte secrete esenţiale de om bogat sărăcuţ cu duhul.
În emisiunea aceea însă, ţâţâind din buze şi pocnind din degete, la propriu, afaceristul a ţinut să desluşească pentru plebei şi tainele felului său de a face vânătoare. Asta, nu înainte de a sublinia că, deşi este „involvat” în diverse afaceri, el nu are nimic de împărţit cu nimeni şi că presa şi lumea, în general, sunt invidioase şi rele; mie amintindu-mi instantaneu de anecdota cu individul care povesteşte, în Iad, cum a murit absolut inocent pe când, gol, stătea liniştit într-un frigider: se ascunsese acolo, la grabă, şi soţul furios, întors acasă devreme, aruncase frigiderul pe geam de la etajul zece.
Când a venit vorba despre vânătoare am ciulit mai tare urechile şi bine am făcut. Am aflat aşadar că porcul mistreţ poate fi împuşcat la greu, fără reţineri, cu sutele la o singură vânătoare, fiindcă este „o specie foarte profilactică” şi că tot el, mistreţul, cade adesea în „laţele braconierilor”. Pesemne ca monstruleţii aceia din reclama la şamponul ce curăţa laţele năclăite ale unor nespălate.
Am aflat apoi că vânătoarea „e o treabă de cultură”, iar la întrebarea lui Radu Moraru despre cum se alege exemplarul ce urmează a fi ucis, „omul de cultură” a spus scurt şi sec: „Eu sunt educat”. După care, aşa educat şi cultivat, a explicat competent cum, în Africa, vânează el „bufálo… ăăă… bou” – a tradus cu greu, pentru noi, cei necultivaţi, ca să ştim cum îi zice bivolului african pe româneşte. Care „are o tonă jumate şi care, dacă e rănit, chiar dacă-l nimereşti de patru-cinci ori în inimă, datorită adrenalinei vărsate, mai fuge 15-20 km”. Caz în care – a continuat naratorul – vânătorul poate avea „o problemă cât casa de mare”.
Era clar că românul cu pricina avea o problemă „cât casa de mare” cu limba română şi cu adevărul, care problemă în nici un caz nu părea să fi fost la inimă (strict pentru cititorii neştiutori subliniez faptul că, la vânatul mare african, pentru siguranţa vânătorului, se folosesc arme de calibru uriaş, cu muniţie specială. Gloanţele 375 H&H Magnum, 458 Winchester Magnum sau 470 Nitro-Express (cu greutate de 32,4 g!) au un efect devastator încât, lovind chiar părţi nevitale ale animalului, acesta cade necondiţionat. Căci, e ştiut, mulţi ageamii bogaţi şi vanitoşi merg în safariuri cinegetice).
Cum finis coronat opus, vânătorul a mai mărturisit că e prieten cu toţi cei din Consiliul Suprem al Magistraturii din Spania, cu mulţi alţi oameni din afacerile şi politica Europei, ca să nu mai vorbesc de cei autohtoni, mulţi politicieni, directori de bănci şi firme.
Cum cine se aseamănă se adună, tare mă tem că lumea, România, viaţa sunt cam pe mâna „cultivaţilor” ăstora. Şi, în acest caz, e cam albastră. Nu lumea, ci situaţia. De unde şi râsul meu.
Autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ
sursa: jurnalul.ro
Adauga comentariu