“Afacerea Incirlik”: o nouă manevră de decredibilizare a României

Presupusul transfer al muniției nucleare americane depozitate la baza aeriană turcă de la Incirlik, este o uriașă manevră mediatică care pune în pericol securitatea României, indiferent daca știrea este reală – ceea ce nu cred – sau falsă – ceea ce este cel mai probabil. Manevra se plasează în contextul războiului mondial hibrid în curs.



Unii spun că am avea de a face cu un test menit să pună în lumină reacțiile față de o asemenea mutare. Reacțiile cui?

Ale SUA? Păi tocmai ele ar fi cele care ar fi eventual interesate de mutare și ar decide-o. Nu prea este logic ca SUA sa își testeze reacțiile la propria decizie. Cu privire la asta cetățeanul american de rând este fie indiferent fie de acord că actuala politică turcă îi impune o repliere. Dacă turcii îi dau afară din casă pe americani sau le pun în pericol arsenalul depozitat acolo, este limpede că aceștia trebuie sa plece în altă parte.

Poate chiar Turcia să fie aceea care vrea să îi oblige pe liderii americani a spune că mutarea este exclusă sau, dimpotriva iminentă, pentru ca astfel să afle cât de departe vor să meargă americanii atât în ruperea relațiilor cu Ankara, cât și în iritarea Rusiei; sau, invers, cât de mult îi preocupă pe americani menajarea relației cu Rusia. Fără îndoilă că, în ideea unei antante ruso-turce, oricât de efemeră ar fi ea, și Rusia ar dori să aibă asemenea răspunsuri.

America pare deocamdată a opta pentru ambiguitate. Câtă vreme transferul nu are loc, ea nu are de ce să își ia angajamente pentru viitor; angajamente în care oricum nimeni nu ar crede dar care i-ar reduce marja de negociere cu proprietarul bazei de la Incirlik, Turcia.

Sa fie testate oare reacțiile Rusiei? Greu de crezut. Ce crede Rusia despre o asemenea manevră, se știe. Ce reacții ar avea față de ea, de asemenea. Pe de altă parte, Rusia nu are cum fi atrasă într-o capcană mediatică întrucât are toate mijloacele pentru a ști adevarul cu privire la transfer și a evita jocul la cacealma.

Ajunși în acest punct, trebuie sa menționăm câteva fapte:

1. Acordul (nescris) sovieto-american menit să pună capăt Războiului Rece, includea promisiunea ca NATO să nu se extindă în spațiul din care URSS se retrage. (O știu direct de la Mihail Gorbaciov, colaboratorii și succesorii săi, iar interlocutori americani de cel mai înalt nivel, pe care i-am intrebat, au confirmat “negând fără să nege”.) Încălcarea acestui angajament, consumată gradual și de care rușii nu au încetat a se plânge, a fost justificată, pe de o parte, prin aceea că obligația era asumată față de URSS și în condițiile geopolitice caracterizate prin existența acesteia, nu față de Rusia, iar pe de altă parte, prin împrejurarea că SUA/NATO nu se puteau angaja și in numele foștilor sateliți sovietici care, odată eliberați din lagărul comunist, aveau tot dreptul să opteze pentru alianțele dorite de ei. Se non e vero, e ben trovato.

2. Atunci când NATO a înglobat, în pofida promisiunii evocate mai înainte, statele foste comuniste din Europa centrală și orientală, în cadrul relației de cooperare Rusia-NATO, dar și al relației bilaterale Rusia-SUA, s-a configurat un gentlemen’s agreement care excludea amplasarea de armament nuclear și de baze militare permanente pe teritoriul noilor membri din est. Această înțelegere a fost imediat contestată de cele din urmă, pe atunci doar candidate, care au afirmat că nu înțeleg să li se rezerve un statut de rang secundar, chiar dacă în fapt ele nu urmăreau obținerea funcției de neinvidiat de depozitari ai unor arsenale nucleare. În urma acestui protest, tratatele de aderare la NATO nu au cuprins clauze în sensul înțelegerii occidentalo-ruse amintite, fără a se specifica nici vreun proiect în sens contrar. S-a putut aprecia însă că transferul de armament neconvențional în proximitatea Rusiei este interzisă oricum în baza tratatelor START încheiate între SUA și URSS la finele Războiului Rece.

Toate aceste aranjamente, mai mult sau mai puțin cunoscute, sunt supuse principiului “rebus sic stantibus” – potrivit căruia un acord internațional își menține valabilitatea doar atât timp cât condițiile în care s-a convenit și care i-au determinat încheierea rămân neschimbate. În speță, ieșirea Turciei din NATO sau chiar indisponibilizarea bazelor militare turce pentru NATO, ar putea fi interpretate ca o asemenea schimbare. Cu atât mai mult dacă acestea ar fi acompaniate de un parteneriat strategic ruso-turc.

Oricum, in contextul internațional actual este greu de crezut însă că SUA ar purcede la asemenea reamplasări fără a încerca niște negocieri prealabile cu Rusia.

Pe acest fundal, ne putem întoarce la problema testului. Să fie testată, oare, reacția României? Ridicol! Se teme America de refuzul autorităților de la București? Și chiar dacă s-ar teme, nu poate fi sondat Bucureștiul pe căi mai puțin zgomotoase, pe care un eventual refuz ar fi mai puțin costisitor? Evident ca da.

Punând toate ipotezele de mai sus cap la cap, ajungem la concluzia că nu se urmărește testarea reacției românești, ci decredibilizarea României prin demonstrarea incapacității sale de a fi aliat fidel, la bine și la rau, a nesincerității angajamentului său față de cauza familiei euro-atlantice.

Sigur, amplasarea de armament nuclear în România ne vulnerabilizează. O asemenea perspectivă nu are cum ne încânta. Ea ar surveni însă în condițiile defecțiunii unui aliat, defecțiune care pune în dificultate întreaga alianță. România nu află abia acum că este o țară de flanc, adică din linia întâi, și că astfel este cea mai expusă în caz de conflict. Evitarea conflictului și, deci, a supraexpunerii, trebuia obținută prin acțiuni politico-diplomatice românești executate în interiorul alianței, care să genereze o politică a acesteia convenabilă nouă, facilitată printr-o poziționare românească adecvată în relația bilaterală cu Rusia. (Așa cum, de altfel, la un moment dat chiar SUA ne-au cerut-o.)

Fuga de asumarea unor misiuni dezagreabile sau chiar periculoase nu este soluția și nu servește la creșterea influenței în cadrul alianței. Dacă într-adevar, armamentul sau muniția trebuie reamplasate, dintr-un motiv de forță majoră, unde ar putea fi duse ele cu sens? În Islanda? Lipsa de loialitate a unui aliat față de o alianță, atrage lipsa de loialitate a alianței respective față de acel aliat. Refuzul unui aliat de a îndeplini misiunile necesare alianței, îl exclude din alianță. În măsura în care o alianță nu mai servește interesului național al membrilor, ea trebuie părăsită (cu preavize, compensații etc.) iar nu sabotată. Și cu buzele unse și cu slănina în pod, nu se poate.

Ridicolul situației în care se pune România prin rezervele ei evidente (și adesea ipocrite) față de perspectiva de a deveni depozitar de armament nuclear, indusă de o știre falsă, este amplificat de fericirea etalată în zilele precedente, privind transformarea noastră în principal bastion al NATO pe frontul rusesc / rasăritean, ca urmare a desistării turcești. Câtă vreme totul se limita la un rol teoretic, apt a ne aduce presupuse avantaje exclusiv ca efect al defecțiunii altora, era bine. Strigam ca șoarecele beat care vrea sa violeze pisica. De îndată ce am aflat că ar trebui să ne substituim concret în vechiul rol al Turciei pe scena euro-atlantică, analiștii au amuțit, Guvernul dezminte (o dezmințire care sună a excludere sau refuz) iar unii politicieni sugerează ca statul să se angajeze public față de popor că nu va accepta aceasta niciodată – deși o vorbă înțeleaptă îndeamnă ca niciodată să nu spunem niciodată.

Rămâne întrebarea: cine are interesul să decredibilizeze astfel Romania ca aliat? Două ipoteze sunt posibile: 1. Oponenții NATO, interesați, evident, să inducă neincrederea și discordia în alianță. 2. NATO însăși sau unii dintre protagoniștii săi, dacă, unilateral sau în înțelegere cu Rusia, doresc sa schimbe geometria alianței și să scape de obligații față de un membru și așa izolat într-o poziție geostrategică tot mai greu de apărat.

Eu unul încă mai cred că interesele României și interesele NATO nu sunt incompatibile ci numai nearmonizate. Din păcate alianța nord-atlantică a cam uitat să își armonizeze interesele cu România. Iată de ce Bucureștiul, în loc să dezbată inutil “afacerea Incirlik”, căzând în capcana manipulării, ar trebui să discute cu aliații săi dacă și în ce condiții interesele noastre strategice rămân congruente iar dacă sunt congruente în ce măsură aceasta este o virtualitate care se poate transforma în realitate. În funcție de concluzie vor trebui asumate consecințele.

Din această dilemă trebuie să ieșim.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog