La 89 de ani, academicianul Solomon Marcus, profesor universitar de analiză matematică, este unul dintre profesorii români recunoscuţi în toată lumea. A scris sute de articole pe tema educaţiei, ba chiar a propus şi soluţii pentru probele din învăţământul românesc. Într-un interviu pentru Gândul, Solomon Marcus arată care sunt problemele din sistemul de educaţie românesc şi ce măsuri ar trebui luate pentru învăţămîntul românesc.
Organizarea de cursuri în universităţi pentru absolvenţii de liceu care nu au luat bacalaureatul nu este deloc o soluţie, susţine Solomon Marcus într-un interviu pentru gândul. „Totul este iluzoriu, pentru că deficienţele pe care le au aceşti elevi sunt de natură profundă, nu sunt de natură de a fi reparate prin nişte cursuri de două – trei luni, cum spunea ministrul Educaţiei. Totul este rupt de realitate, pentru că rănile acestor elevi sunt de natură mult mai profundă, nu e vorba de faptul că n-au tocit nişte texte”, arată academicianul.
Solomon Marcus susţine că şcoala românească are un rol important pentru apariţia plagiatului, pentru că nu cultivă respectul pentru munca intelectuală în rândul elevilor.
„Noi trăim într-o societate în care furtul intelectual nu este, pentru cea mai mare parte a populaţiei, un furt. Asta se întâmplă pentru că generaţii după generaţii au rămas needucate cu privire la ideea de proprietate intelectuală. Din această cauză, munca intelectuală este de foarte multe ori neapreciată”, consideră Solomon Marcus.
Principalele idei din interviu:
Despre sistemul de educaţie românesc: „Sistemul nostru educaţional nu a aflat încă ce înseamnă a învăţa. Sistemul, adică cei care l-au gândit în forma în care este el implementat, în manualele şcolare actuale, în modelul de transmitere de la catedră la bănci. Pentru şcoala actuală, a învăţa înseamnă a deprinde cunoştinţe, informaţii, a înmagazina informaţii, a fi în stare să le reproduci când ţi se cere pentru a fi evaluat, a fi în stare să le aplici în cazul standard”
Despre universităţile care organizează cursuri pentru elevii fără bac: „Totul este iluzoriu, pentru că deficienţele pe care le au aceşti elevi sunt de natură profundă, nu sunt de natură de a fi reparate prin nişte cursuri de două – trei luni, cum spunea ministrul educaţiei. Totul este rupt de realitate, pentru că rănile acestor elevi sunt de natură mult mai profundă, nu e vorba de faptul că n-au tocit nişte texte”
Despre doctoratul cu frecvenţă redusă: „Ceea ce este esenţial în materie de doctorat este ca cel pe care l-ai acceptat ca doctorand să-ţi dea impresia puternică a faptului că e vorba de o persoană care se dăruieşte cercetării şi care a probat capacitatea de a face cercetare esenţială”
Despre plagiat: „Noi trăim într-o societate în care furtul intelectual nu este, pentru cea mai mare parte a populaţiei, un furt. Asta se întâmplă pentru că generaţii după generaţii au rămas needucate cu privire la ideea de proprietate intelectuală. Din această cauză munca intelectuală este de foarte multe ori neapreciată”.
Interviul pe larg aici:
Domnule academician, săptămâna trecută românii au primit o veste bună de la Stockholm: un cercetător născut în România este câştigător al premiului Nobel pentru Chimie. Putem spune că şcoala românească este bună?
Stefan Hell a plecat de la vârsta de 15 ani din România. Important este mesajul pe care l-a trimis el telefonic: că-şi dă seama că a contat foarte mult şcoala pe care a primit-o în România, şi atrage atenţia României că ştiinţa e foarte importantă. Era necesar acest avertisment pentru că puterea politică din România nu conştientizează acest lucru. Anul trecut, Premiul Nobel pentru chimie a fost câştigat de trei autori care au valorificat informatica în chimie.
Semnalul care s-a dat, atunci ca şi acum, a fost acela că disciplinele nu mai pot trăi izolat, fiecare trebuie să se bazeze pe interacţiunea cu celelalte. Hell e fizician, iar premiul pentru chimie, dar conduce un institutut în care şi biologia are o poziţie esenţială. Faptul că sistemul educaţional de la noi rămâne surd la interdisciplinaritate este inacceptabil.
Este frumos faptul că Hell îşi aminteşte cu respect şi cu plăcere de ţara în care s-a născut şi în care a parcurs şcoala primară şi gimnaziul. Nici România nu l-a ignorat: încă din 2012 a fost ale membru de onoare al Academiei Române.
Ce înseamnă a învăţa în ziua de azi, în condiţiile în care copiii stau mult timp pe internet?
Aici este punctul nevralgic. Cu excepţiile de rigoare, în şcoala noastră nu s-a aflat încă ce înseamnăa învăţa. Credem că totul revine la a primi cunoştinţe, informaţii, a înmagazina date, nume, citate, procedee, formule, algoritmi, ecuaţii, a fi în stare să le reproduci când ţi se cere, pentru a fi evaluat, şi să le aplici în cazuri standard. Toate acestea iau forma generală a unor reţete, a unor indicaţii, care se folosesc pe bază repetitivă, de memorare.
De la această formă superficială de învăţare, necesară uneori, dar departe de a fi suficientă, până la învăţarea reală este o distanţă mare. Învăţarea autentică pleacă de la educarea unei stări de întrebare, de mirare, a nevoii de a căuta un răspuns. Să parcurgi stări fundamentale ale fiinţei umane: nedumerirea, îndoiala, bănuiala, ipoteza, intuiţia, explicaţia, spiritul critic, dreptul şi libertatea de a fi sau nu de acord cu ceea ce ţi se livrează, toate sunt etape fireşti în procesul de înţelegere care trebuie să însoţească însuşirea de cunoştinţe; ele nu merg automat împreună. Oricine ştie din experienţă că noaptea şi ziua alternează; dar câţi pot să şi explice de ce?
A educa nevoia de a înţelege lumea, iată ceea ce lipseşte de prea multe ori. A deveni conştient că nu toate cunoştinţele ce ni se livrează au statut de certitudine, că multe, poate cele mai multe, sunt doar ipoteze, mai mult sau mai puţin plauzibile; a acorda atenţie modului în care cultura, învăţătura întreţin un metabolism permanent între întrebări şi răspunsuri, a înţelege modul în care un răspuns generează noi întrebări, toate acestea fac parte din actul de a învăţa. Dar câtă atenţie acordă şcoala acestor lucruri, antrenamentului de a construi întrebări inteligente?
În ultimă instanţă, este vorba de a educa gândirea şi comportmentul în situaţii inedite şi tocmai aceasta este viaţa reală. Cum să te descurci în situaţii diferite de cele prin care ai trecut anterior? Antrenamentul şcolar în această direcţie este derizoriu, dacă nu total absent.
Chestiunile propuse la examene, inclusiv la bacalaureat, nu te invită să gândeşti cu capul tău, ci să-ţi aminteşti ce anume, din ce ţi s-a predat, trebuie aplicat acolo.
Rezultatele de la bacalaureat au fost dezamăgitoare în ultimii ani, tot mai mulţi elevi nu reuşesc să treacă examenul sau nu l-au dat deloc. Aţi văzut măsura Ministerului Educaţiei care dă posibilitatea universităţilor să organizeze cursuri pentru elevii care nu au luat bacalaureatul. Cum vedeţi o astfel de măsură?
Examenul de bacalaureat în forma sa actuală, nu este relevant, nu este semnificativ pentru gradul de maturitate al candidatului. Chestiunile propuse nu sunt suficient de semnificative pentru capacitatea candidatului de a se orienta cu capul său propriu. Faptul că ai luat sau nu bacalaureatul nu te califica azi nici ca intelectual, nici ca om de cultură. Şcoala ignoră antrenamentul în situaţii problematice, în care trebuie efectuate alegeri pe baza de argumente şi contraargumente şi această lipsă de imaginaţie, de îndrazneală se observă sistematic şi la examene, inclusiv la cel de bacalaureat. Şi dacă şcoala nu o face, vin iniţiative alternative, pe care le pot observa în rândul elevilor excepţionali, care simt insuficienţele şcolii şi se decurcă pe cont propriu, de exemplu, ceeea ce am văzut în tabara Canguru de la Straja, Hunedoara.
Şi atunci ce caută un astfel de elev în facultate?
Este o diversiune ideea de a-l admite la universitate pe elevul care nu a luat bacalaureatul, în ipoteza ca îi faci un antrenament rapid, de câteva luni. Deficienţele acestor elevi sunt de natură mult mai profundă, nu e vorba de faptul că n-au tocit nişte texte în ultimele luni, înainte de examen.
Tot la universitate se poate organiza începând din acest an doctoratul cu frecvenţă redusă.
Iarăşi este o diversiune. Ceea ce este esenţial în materie de doctorat este ca cel pe care l-ai acceptat ca doctorand să-ţi dea dovada puternică a faptului că e vorba de o persoană care se dăruieşte cercetării şi care a probat capacitatea de a face cercetare. Aici este problema, nu contează că e cu frecvenţă redusă sau neredusă. Şi în urmă cu ani, când eu am dat doctoratul, am fost prima promoţie, şi atunci au fost unii care erau doctoranzi cu bursă – cu scoatere din producţie, şi alţii fără scoatere din producţie. Diferenţa esenţială este: eşti sau nu un cercetător autentic? Şi puţini dintre cei care bat la poartă sunt.
Avem atâtea cazuri, cel puţin în privinţa doctoratelor, unde cercetarea a fost făcută de mântuială şi unde s-a ajuns la plagiat.
Să ne înţelegem. La plagiat s-a ajuns din cauză că zeci de ani s-a neglijat educarea ideii de proprietate intelectuală. Dacă vă uitaţi la revistele şcolare o să vedeţi cum abundă în texte preluate din anumite surse şi semnate de elevi. Copiii nu au fost învăţaţi de profesori ca atunci când iau ceva dintr-o sursă să citeze acea sursă.
Din cauza asta a ajuns Victor Ponta la plagiat? Ce părere aveţi despre acest caz?
Şi-a spus cuvântul o comisie din care a făcut parte şi fostul preşedintele al Academiei – Ionel Haiduc – şi care a fost condusă de un academician în chimie – Marius Andruh. Au urmat şi alte comisii. Dar factorul politic s-a amestecat atât de puternic, încât s-a putut crea o confuzie.
Problema gravă este următoarea: noi trăim într-o societate în care furtul intelectual nu are, pentru cea mai mare parte a populaţiei, statutul de furt. Asta se întâmplă pentru că generaţii după generaţii au rămas needucate cu privire la ideea de proprietate intelectuală. Din această cauză munca intelectuală este de foarte multe ori neapreciată.
Faptul că şcoala nu formează ideea de proprietate intelectuală face ca respectul pentru proprietatea intelectuală să nu existe. Atunci când preiei un text fără să-l citezi înseamnă că-ţi baţi joc de munca depusă de autorul lui.
Am avut 19 miniştri ai Educaţiei care au tot schimbat legea educaţiei. Care dintre ei vi s-a părut mai bun?
Nu pot să spun. Nu pot să neg că unii sau alţii au avut unele idei bune, dar exact în ceea ce era esenţial, nu s-a orientat niciunul.
Nu cred totuşi că răspunderea principală în materie de educaţie vine neapărat de la miniştrii Educaţiei. Răspunderea vine de jos, de la starea naţiunii, de la capacitatea masei de oameni ai şcolii de a acţiona.
După cum vedem legea educaţiei a fost schimbată din nou în acest an. E nevoie de atâtea schimbări?
Nu vreau să spun că legea nu are nicio semnificaţie, dar schimbarea principală nu de la lege trebuie să vină, nu de la politicieni.
Dacă aţi fi ministrul educaţiei ce măsuri aţi lua?
M-aş preocupa în primul rând de educaţia omenescului şi aş apleca urechea la minţile cele mai inteligente din jurul meu.
Ce înseamnă educaţia omenescului?
Faptul că noi suntem deficitări în a educa la copilul de cea mai fragedă vârstă dragostea şi respectul pentru fiinţa umană. Aici e marea problemă. Şcoala trebuie să facă faţă azi unui val imens anti-educaţional care vine din mass-media, de la unele televiziuni, dintr-o parte a presei, dintr-o parte a internetului. E un val anti-educaţional imens, pe care în special copiii îl suportă.
Ceea ce vă spun acum sunt lucrurile pe care ar trebui să le facă toţi cei care au o răspundere în educaţie. Noi trăim într-o societate în care copilul de şcoală primară, în foarte multe cazuri, consideră natural să se ia la bătaie cu un alt copil pentru faptul că nu se înţeleg într-o anumită chestiune. Diferenţa de părere poate fi pricină de violenţă fizică, pentru că văd asta peste tot în jurul lor. Noi nu facem nimic în faţa acestor lucruri. Orice educator este răspunzător şi în această privinţă, a educaţiei omenescului. Dar orice cetăţean ar trebui să fie şi un educator.
Ce ar trebui să schimbăm la sistemul de educaţie astfel încât să nu mai fie prăfuit?
Pentru ca să ieşim din această dificultate este necesar să alcătuim noi programe, noi manuale şi să construim un nou scenariu al vieţii de şcoală. Vechiul scenariu catedră-bănci este prăfuit, depăşit. Iniţiativele trebuie să vină de jos, de la minţile luminate ale dascălilor de cea mai bună calitate, ale elevilor şi studenţilor.
Am văzut acum că Ministerul Educaţiei spune că trebuie să ţinem seama că şcoala nu este singura instituţie din care învaţă tinerii, că ei învaţă şi de pe internet şi de la televizor. Dar şcoala nu trebuie să considere internetul ca ceva în afara ei, ci să îşi incorporeze internetul. Aici este unul dintre motivele eşecului şcolar, pentru că la 20 de ani de la apariţia internetului, sistemul nostru educaţional nu a înţeles că internetul trebuie încorporat organic în viaţa educaţională a şcolii şi că această navetă între internet şi cultura tipărită tradiţională pe care se baza şcoala trebuie să fie permanentă, la toate disciplinele.
Tocmai spuneam că a fost schimbată legea educaţiei. Fiecare ministru care a trecut pe la minister şi-a propus să schimbe programele şcolare, dar n-a reuşit. Adică vedem ce a ieşit.
Când e vorba de calitatea educaţiei nimic nu se poate schimba peste noapte. Nu există figuri providenţiale. Aici lucrul pe care nu au fost în stare să-l facă niciun guvern, pentru că erau mereu cu ochii pe interesele imediate de putere, era să te angajezi în procese de lungă durată de schimbare a programelor educaţionale.
Noi avem în multe privinţe programe rămase în urmă cu peste o sută de ani în modul în care concepem predarea diverselor ştiinţe. Cea mai mare parte din ce s-a descoperit şi s-a inventat în secolul al XX-lea n-a ajuns să fie predată în şcoală, este o situaţie tragică din acest punct de vedere, pentru că s-a mers mereu în virtutea inerţiei, am repetat azi ceea ce am făcut ieri. Lucrul acesta este foarte comod, dar greşit.
Şi ce ar trebui făcut în condiţiile astea? Peste o lună se va schimba guvernul şi va veni un alt ministru.
De exemplu, să facem un program de urgenţă de educare a omenescului, a trăirii în societatea globală, un minim de program pe care să căutăm să-l realizăm imediat. Nu ne dăm seama la ce grad de violenţă se află societatea în care trăim. Această educaţie pentru o lume neviolentă, pentru o lume în care să se educe valori ca dragostea pentru fiinţa umană, să nu vezi in tot ceea ce este diferit un adversar.
După cum vedem, în societate, în mass-media cearta este cea care atrage, nu dezbaterea. Cearta face rating. Dezbaterea, cu dezvoltare de puncte de vedere, ţine de un anumit grad de cultură si de o stare de relaxare, la care tot mai puţini oameni ajung. Şi atunci, după ce se orientează televiziunile îin materie de programe: după violenţă, ce certuri prezentăm? Iar după certuri vin lucrurile anodine, nesemnificative, de ieşire din plictiseală cu cel mai mic efort intelectual posibil.
Autor: Andreea Ofiteru
Sursa: Gandul.info
Chestiunile prezentate in articol ar trebui abordate de cine trebuie : inteleg sa vorbeasca un membru ROMAN NEAOS al Academiei, nu un sarpe jidovesc scirbos !