Analize și opinii

Separarea putorilor în stat

Ceva e putred în Danemarca, stat de drept, nu-i așa? Dar de fapt nu este doar un singur lucru putred care emană, ci sunt vreo trei putori, mari cât statul, care separate se numesc executiv, legislativ și juridic.

6a00d834515c5469e2016303e7baf1970d-500wi

Probabil că nicăieri în lume nu se discută mai mult despre „statul de drept” și „separarea” sau „separația puterilor în stat” precum în România, pentru că nicăieri nu se gândește mai puțin înainte de a se vorbi și nicăieri nu sunt mai multe lucruri de mascat și disimulat în funcționarea statului precum la noi. Iar, pus în practică în forma sa mereu schioapă și etern neisprăvită, acest principiu reușește mai mult decât orice altceva să mascheze abuzul și să ascundă corupția.

Principiul ăsta pe care îl trâmbițează pleiadă de imbecili studioși și puzderie de idioți fățarnici este de o fascinantă stupiditate, de o fabuloasă contradicție în termeni și un copleșitor non-sens, în final.

Numai dacă, de această dată ne abatem metodic, și nu invers, de la toate teoriile generale, de la naivitățile lui Montesquieu și mimetismul scolasticilor cu ochelari de cal, și ne păstrăm realismul și rigoare în detrimentul teoretizării și imaginației, ne vom deda unor surprize într-adevăr uluitoare. Așa cum ar fi funcționarea acestui principiu în realitate…

Frumoasa teorie generală care ne îndoapă cu idei naive și senzații blânde spune că avem în statul de drept trei puteri, legislativă, executivă și juridică, care funcționează separate și indepedente, sunt în echilibru și se controlează reciproc …Aaa, și ar putea fi purtate printre norișori pufoși de îngerași înaripați… Dar nu se întâmplă!

Pentru unii, mai toți politicienii români, care au studiat democrația pe genunchi, la acest punct totul este cât se poate de clar. Ei sunt chiar fericiți că se află printre străluciţii posesori ai acestui principiu universal al fericirii care, precum mântuirea, aplicat corespunzător, și nu de către falşi profeţi, va aduce într-un final libertatea oamenilor, egalitatea cetățenilor și fraternitatea popoarelor. Ba chiar va fi posibil la un moment dat ca însuși Dumnezeu să râvnească a muta paradisul său chiar în mijlocul statului de drept, între cele trei puteri perfect echilibrate.

„Da, așa ar trebui să fie! Separarea puterilor în stat este principiul fundamental al unei democrației funcționale”, va intona corul de baritorni și primadone politice, toți senini, încuviințând grav și clipind des, în sincron.

Ei nu s-ar putea întreba cum ar putea funcționa altfel decât prost un stat rupt în trei? Nu! Dar nu se întreabă simplu cum de se pot controla reciproc cele trei puteri, dacă sunt separate și independente? Niciodată! Dacă păstrăm proprietatea termenilor (și ar trebui, nu-i așa?), oare „separarea” și „independența” nu exclud „controlul”, care nu se poate produce fără interferență, amestec? Dacă totuși se verifică și controlează, fără a se afecta una pe alta, ceea ce le-ar leza separarea și independența, la ce dracu e bun controlul? Dacă, prin controlul său, una o influențează pe cealaltă în acțiunea sa viitoare, cele două nu mai sunt independente și nici nu mai pot pretinde că sunt separate …Aaa, nu? Dacă una o controlează pe cealaltă și, ca urmare, dispune asupra ei, se crează inevitabil un raport de subordonare și s-a dus naibii echilibru, ca și separația. Principiu a fost încălcat. Dacă cele trei reprezintă întreaga putere în stat, dar sunt separate și în echilibru, cine mai măsoară acest echilibru? Cine determină obiectiv, neimplicat, existența sau nonexistența independenței dintre cele trei elemente? Dar cine limitează gradul de control al uneia asupra alteia? Fiecare pentru celelalte două, ca și pentru sine!, vor spune fiecare dintre cele trei categorii de papagali din colivia lor, presupus în echilibru cu celelalte, râvnind pe ascuns la orice mică evadare, aproape oricând.

Cum, în numele lui Aristotel şi a întregii logici!, poți stabili că se află în echilibru două lucruri care sunt separate, independente unul de celălalt, nu au nicio legătură unul cu altul? Cum poți să păstrezi un echilibru între două lucruri care nu au nicio legătură, sunt independente? Cum?! Dar cum poți pune cuvintele „independență” și „control” în aceeași propoziție?!…

Dar, nu!, astfel de întrebări nu îşi găsesc locul. Niciodată! În schimb ai să-i auzi în fiecare zi dată de Dumnezeu pe toți acești imbecili cu studiile lor de drept avansate și cu tot constituționalismul lor idiot vorbindu-ți despre nimic altceva decât puteri care fiinţează separate şi independente, dar se controlează permanent, pentru a realiza cotidian un echilibru, o egalitate de precizie matematică. E un adevărat miracol, dacă am avea încredere în gândirea părintelui logicii, Aristotel, care spune că nu poţi găsi nici măcar două paie perfect egale în natură, pe întregul cuprins al Pământului… Două paie!

Practica care ne ucide

Cacofonia cea mare în legătură cu principiul separării puterilor în stat apare atunci când, precum în toate cazurile unor asemenea principii universale, practica va fi cea care ne va ucide lent și sigur, cu sadism și perversitate.

Iar când este vorba despre practică, mi s-ar părea suficient să amintim mandatul de președinte al Statelor Unite al lui John Kennedy: era președinte (puterea executivă), iar fratele său, Robert Kennedy, era procuror-general (puterea judiciară). Ori admitem că separarea puterilor în stat poate funcționa și în familie, ori folosim o altă putere, cea a minții, pentru crearea unei alte puteri în stat, „puterea sanitară”, care, controlându-le pe celelalte trei, le va interna la casa de nebuni pentru grave dezechilibre mentale… și va da foc la puşcării.

Dar să încercăm să descriem toată această nebunie, dar nu din cărți, ci din realitate.

Procurorul general, care reprezintă și întruchipează puterea judiciară, este întotdeauna numit de puterea executivă, președinte sau prim-ministru. La acel moment, al numirii în funcție, cel mai important pentru orice demnitate, președintele îi va cere să-și vadă de viața lui, adică să devină total independent de a doua zi, și de legislativ, și de executiv. Nu ştim dacă îi face cu ochiul sau vreun alt fel de semn ocult în acelaşi timp, dar cum să nu-l creadă procurorul-șef aflat în grațiile președintelui sau oricine dintre noi pe președinte?! Vorbim doar despre niște oameni care au câștigat alegerile, puterea politică, în urma unor concursuri de onestitate și sinceritate… Sau să fie faptul că fac parte din loji masonice diferite tot ce contează aici?…

Dar nu numai raporturile dintre executiv și judiciar sunt în realitate o glumă proastă puse în comparație cu idealul separării. În România înșiși judecătorii Curții Constituționale sunt desemnați de partidele politice. Iar „alegerea”, „numirea” sau „desemnarea” de către cineva, aceste noțiuni au de obicei o mare importanță pentru ambele părți și tot de obicei ele, în sine, hic et nunc, stabilesc niște raporturi.

Regulile după care funcționează puterea juridică sunt modificate permanent de către puterea legislativă. Există vreun imbecil îndestul de bine școlit de Pro-Democrația sau orice altă spălătorie mentală sorosistă care să poată emite enunțul: da, este adevărat că legislativul poate schimba oricând legile, normele și reglementările după care funcționează juridicul, dar nu îi va putea nicicând răpi independența!!! Cum poți fi independent ca entitate de o altă entitate care îți stabilește și poate oricând dispune de toate și orice regulă după care funcționezi?!

Am văzut cum stau raporturile dintre executiv și justiție și cele între legislativ și justiție, două cazuri în care lipsa sau mai degrabă imposibilitatea independenței pot fi disimulate destul de bine cu ceva strădanie ”democratică”. Când vine vorba însă despre executiv și legislativ, e greu, e foarte greu pentru ambele părți să simuleze cu oricâtă pricepere actoricească, politicianistă, ar avea că ar putea exista în vreo zi anume, la vreun ceas sau într-o singură împrejurare separare și independență. Nu este însă greu ca atât președintele sau guvernul, cu toți membrii lor de partid ajunși legiuitori, să trăncănească gol despre aceaste noțiuni.

Cel ajuns președintele țării este de obicei fostul lider al celui mai mare partid de guvernământ sau măcar un greu al acestei formațiuni, în vreme ce membrii guvernului sunt alți lideri importanți de partid, care îi au ca subordonaați pe membrii Parlamentului. Mai ales după experiența Băsescu, cine mai crede că președintele după ce ajunge în funcție suferă atâ de spontan asemenea modificări de personalitate încât se desparte de fostul său partid și încetează a mai gândi politic pentru a deveni „președintele tuturor”… Cine crede acest lucru ar putea crede și o poveste în care trei supraputeri omenești erau purtate de tot atâtea cete de îngerași înaripați prin niște țări de poveste și nimeni nu avea voie nici să le atingă și nici să le apropie, iar porțile palatelor acestor puteri erau păzite de heruvini politici…

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimus.ro