Archive for Iulie, 2010
Cum am devenit sclavii imprumuturilor
Cresterea alarmanta a datoriei publice, care va continua si in perioada urmatoare, face din Romania sclavul Fondului Monetar International si al bancilor comerciale dispuse sa ne mai imprumute la dobanzi din ce in ce mai mari.
Inalta Poarta, respectiv Fondul Monetar International, si-a trimis pentru a treia oara, in jumatate de an, reprezentantii la Bucuresti.
Motivul declarat al acestei vizite-control este legat de acordarea urmatoarei transe de imprumut din Acordul cu Fondul si, probabil, analiza unor noi masuri anticriza pregatite deja de catre guvernul Boc. In realitate, prezenta celor de la FMI in Romania are bataie mult mai lunga decat s-ar putea crede la prima vedere.
Situatia finantelor publice din Romania incepe sa arate din ce in ce mai rau, in ciuda faptului ca ministrul Sebastian Vladescu incearca sa ne linisteasca declarand ca “Romania nu are probleme de lichiditate”.
Nu stim pe ce se bazeaza ministrul finantelor cand face asemenea afirmatii, avertizat deja cu un cartonas galben de catre seful sau, cand se vede cu ochiul liber ca statul are tot mai mari probleme in contractarea de noi imprumuturi de pe piata bancara, iar cele mai mari banci comerciale din Romania au anuntat deja ca-si vor reduce expunerea pe tara noastra cu cel putin 5%.
Din pacate, asa cum am mai spus-o, guvernul de la Bucuresti nu mai poate asigura nici cele mai elementare plati fara a se imprumuta in continuare cu viteza crescanda. Ce se va intampla cand respectivele imprumuturi vor ajunge la scadenta si cand rambursarea ratelor, a dobanzilor va pune o presiune extrema pe bugetul statului?
In acelasi timp, sub presiunea nevoii de finantare, cine va mai garanta ca pietele financiare vor raspunde nevoilor noastre, dar mai ales la ce costuri? Nimeni nu stie, sau nu vrea s-o spuna, pentru simplu fapt ca hazardul a pus stapanire in totalitate pe autoritatile de la Bucuresti.
O analiza succinta a evolutiei datoriei publice si a scadentelor de rambursare a imprumuturilor ne arata ca potopul este tot mai aproape de noi si ca “lipsa problemelor de lichiditate” este o amagire amara sustinuta de catre ministrul Finantelor Publice.
Concret, la ultima raportare, respectiv sfarsitul lunii mai, datoria publica a ajuns la 34,94% din Produsul Intern Brut, fata de numai 28,77% cu doua luni inainte.
O crestere de circa cinci puncte procentuale intr-un asemenea interval de timp trebuie sa dea frisoane oricarui guvern, chiar daca inca se mai afirma ca aceasta pondere este inca redusa in comparatie cu alte tari europene. Necazul nu sta doar in asta.
Statul este prizonierul imprumuturilor inca multa vreme de aici incolo, caci incasarile la buget sunt dezastruoase iar de crestere economica sustenabila nici nu putem vorbi pentru anii 2010 si 2011.
Sa amintim doar ca in luna februarie, prognoza pentru PIB-ul din 2010 era de 539 miliarde lei, in timp ce in luna mai aceasta a fost revizuita la 510,5 miliarde lei, iar in momentul de fata se lucreaza la o noua revizuire in sens negativ.
Acest lucru este foarte bine cunoscut si de catre Fondul Monetar International, dar si de catre bancile comerciale la mana carora suntem pentru a ne acoperi deficitul de finantare.
Nu intamplator, la ultima emisiune de obligatiuni de stat a Ministerului Finantelor s-a reusit atragerea a doar un sfert din cat a fost programat, cu toate ca randamentul mediu la care s-au vandut titlurile a fost de 7,1%.
Perspectivele de imprumut sunt insa mult mai sumbre daca tinem seama de faptul ca acesti bani mai trebuie dati si inapoi. Jumatate din datoria pe termen mediu a Romaniei, intre unu si cinci ani, devine scadenta in perioada octombrie 2011-octombrie 2012.
In acelasi timp, datoria pe termen scurt pune presiune incepand chiar cu acest an, dar va exploda tot in 2012, prin rostogolirea ei.
Acest an, respectiv 2012, pe care unii se grabesc deja sa-l numeasca anul Apocalipsei omenirii, va fi cu siguranta dramatic pentru tara noastra.
Din pacate, o serie de plati pe care guvernul ar trebui sa le fi facut in 2010 (amintim aici doar banii castigati de bugetari in urma unor procese cu statul roman) au fost impinse prin ordonante succesive tocmai catre 2012, cand se anticipeaza o timida crestere economica.
Povesti nemuritoare, am spune noi in privinta cresterii economice, insa realitati crude in ceea ce priveste plata datoriilor.
Banca Nationala a Romaniei are si ea de rambursat, tot in 2012, doua transe din imprumutul catre FMI (546 milioane DST-Drepturi Speciale de Tragere), motiv pentru care nu-si va mai putea permite sa finanteze indirect statul roman, cum a facut-o in perioada precedenta.
Solutia este, indiferent de declaratiile politicienilor, un nou imprumut de la Fondul Monetar International sau de la Uniunea Europeana, pentru a ne putea acoperi gaurile facute in aceasta perioada.
Altfel spus, Romania este cat se poate de aproape de punctul in care va intra in incapacitate de plata, in lipsa unor noi imprumuturi. Se cheama atunci ca am devenit sclavii Fondului?
Fara doar sau poate. Teoriile conspirationiste despre rolul Fondului Monetar International se confirma, din pacate, in cazul tarii noastre. As spune insa ca nu atat FMI este autorul acestei situatii, cat mai ales noi, prin tot ce am facut in ultimii ani. Ne-am amanetat viitorul si continuam in acelasi ritm.
Nu indraznesc sa ma gandesc unde este fundul sacului si ce efecte vor aparea cand vom da de el.
Analiza de Alexandru Moldovan
Sursa: Bloombiz
Depinde supravieţuirea Europei de moneda unică?
De la începutul crizei monedei unice, responsabilii europeni repetă că este în joc viitorul Uniunii Europene. Dar a apăra euro cu orice preţ ar putea fi chiar mai periculos.
După criza financiară acută de la începutul lunii mai, care aproape a scufundat uniunea monetară europeană, cancelarul german Angela Merkel a apărat în faţa Bundestag-ului atitudinea ei adeseori considerată ca fiind ezitantă cu privire la salvarea finanţelor greceşti de către şefii de guvern UE, sub forma unui împrumut de 110 miliarde de euro. Cu fondul de stabilizare de 440 miliarde de euro menit a ajuta alte ţări slăbite din UE, acest plan de salvare şi intervenţia Băncii Centrale Europene erau cât pe aici să nu împiedice prăbuşirea pieţelor financiare în 6 şi 7 mai,afirmă cotidianul danez Information, citat de presseurop.eu.
O bancă centrală puternică
În decursul dezbaterii care a urmat, criza a fost imputată defectelor patente din structura însăşi a uniunii monetare. În ciuda deficitului bugetar şi a datoriei publice, care depăşesc cu mult limitele definite în numeroase ţări din zona euro, vinovaţii nu au fost niciodată pedepsiţi. Lipsa de contrapondere politică pentru Banca Centrală Europeană - o uniune politică sau un guvern economic - a fost punctată de către preşedintele francez Nicolas Sarkozy. Chiar şi fostul cancelar german Helmut Schmidt a dat dreptate Franţei. “În niciun moment din istoria lumii nu a existat o bancă centrală care să plutească liber în spaţiu”, a declarat acesta într-un interviu acordat revistei germane Cicero.
În pofida acestor critici, Germania se opune încă creării unei instituţii politico-economice la scara UE. Pentru guvernul Merkel, banca centrală trebuie să-şi menţină puterea şi linia de directoare anti-inflaţionistă. În loc de a propune o reformă a Tratatului de la Maastricht [care a instituit moneda unică şi BCE], Merkel a ales să se încăpăţâneze şi să-şi joace atuul. Cancelarul a declarat că “ideea europeană” nu poate supravieţui fără euro.
O monedă unică supra-estimată
Dar ea prezintă astfel o atitudine profund elitistă, care merge oarecum împotriva istoriei. În dezbaterea care a precedat introducerea monedei comune acum 10 ani, argumentele în favoarea euro erau în general de genul: renunţarea la monedele naţionale va economisi companiilor costurile de schimb iar comerţul va spori în sânul pieţei interne. Este adevărat că întreprinderile şi turiştii au făcut unele economii, dar totuşi, a atribui sporirea schimburilor comerciale monedei comune este mai mult o ipoteză decât o declaraţie verificabilă, întrucât atunci când euro a sosit în 1999, barierele vamale deja căzuseră iar aderarea noilor pieţe din Europa de Est era deja la ordinea de zi a UE.
Al treilea argument folosit era legat de beneficiile care ar fi rezultat pentru economiile europene din noul statut al euro ca monedă de rezervă, în concurenţă cu dolarul american. Cu cât s-ar fi făcut mai multe schimburi comerciale în euro, cu atât întreprinderile şi clienţii zonei euro ar fi economisit mai mult din costurile de schimb valutar. De altfel, a împrumuta în euro devenea mai ieftin pentru statele UE. Până la criza din această primăvară, aceste avantaje au fost totuşi compensate de rata de schimb supraevaluată a monedei euro, care ridica costul exporturilor către ţările din afara UE. Dacă nivelul astăzi mai slab al monedei euro este un bine, acesta rezultă dintr-o criză a sistemului uniunii monetare. Iar criza din mai s-ar fi putut extinde la nivel mondial, tocmai pentru că euro are statutul de monedă de rezervă. Beneficiile nu sunt deci evidente.
În acest context, trebuie să ne punem deci întrebarea de ce şefii guvernelor europene şi Bruxelles se arată atât de vehemenţi pentru a lega strâns viitorul Europei de euro. Desigur, o reintroducere a monedelor naţionale ar putea provoca o reacţie în lanţ de prăbuşire care le-ar putea scăpa de sub control. Pe de altă parte, este evident că statu quo-ul nu poate continua.
Şocul asimetric, prevăzut în special de către adversarii americani ai uniunii monetare, a avut loc sub forma unei crize financiare regionale în ţările din sudul Europei. A le constrânge să pună în aplicare planuri de rigoare draconică în plin toi al crizei economice le va reduce şansele de recuperare. A lăsa statele din Europa de Nord să pună un capital imens la dispoziţia Greciei, Spaniei, Portugaliei şi poate a Italiei pentru a salva euro va conduce la o renaştere a euroscepticismului şi la o degradare a imaginii politicienilor. Aceasta ar trebui să împingă oamenii politici să ia în considerare alternative vizionare. Dar până acum nu s-a vorbit decât de a petici Uniunea.
Sursa: Romania Libera
Esti mai bun decat o maimuta?
Stiai ca din punct de vedere al deciziilor economice, nu esti mai bun decat o maimuta?
O domnisoara a explicat la TED de ce romanii nu isi vand casele desi risca sa piarda mai mult, de ce sistemul monetar ne pacaleste asa usor si… ce sanse avem pentru a nu mai fi pacaliti de sisteme gandite intr-un anume fel… si explica tot folosind… maimute!
Primitivismul, adevarata fata a Romaniei
La ce primitivism ne caracterizeaza din punct de vedere al infrastructurii, civilizatiei si dezvoltarii economice si sociale, Romania se mai poate mandri in lume si cu un popor care “se caracterizeaza printr-unul dintre cele mai mari deficite de cunoastere stiintifica din Europa”.
Concluzia apartine unui studiu realizat de Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din cadrul Universitatii din Bucuresti.
Potrivit cercetarii, patru din 10 romani cred ca Soarele se invarte in jurul Pamantului. Studiul “Publicul romanesc si stiinta” mai arata ca 35% dintre romani se tem ca daca beau apa dupa o persoana infectata cu HIV se pot imbolnavi de SIDA, 66% stiu ca antibioticele trateaza atat virusii, cat si bacteriile, iar peste 40% cred ca unele numere sunt mai norocoase sau ca zodia unui om ii influenteaza personalitatea, comportamentul si viata.
Pe scurt, mai putin eufemistic, romanii sunt un popor medieval, cu credinte prestiintifice, care isi ghideaza viata si valorile dupa nivelul ridicat, cel mai mare din Europa, de credinta si practica religioasa declarata. Toate statisticile sunt impotriva noastra. Daca ne aducem aminte si de cele mai vechi - suntem poporul care foloseste cel mai putin sapunul si apa minerala, care se spala cel mai rar, care consuma cea mai putina pasta de dinti, care cumpara cele mai putine carti, cu cei mai multi analfabeti insa si cu gradul de incultura cel mai ridicat.
Am putea sa ne oprim aici, orice alta incursiune mai adanca in detaliu asupra caracteristicilor si trasaturilor fundamentale ale acestui popor neavand decat “darul” de a ne intrista iremediabil. Habotnici, dar pacatosi, ne credem poeti, dar suntem semianalfabeti, consideram ca suntem inventatorii lumii, insa ne reglam ceasurile dupa Soare.
Pana la urma, nu exista brand mai puternic pentru aceasta tara decat realitatea necosmetizata si frusta pe care o expune poporul - spatiul primitiv, cu oameni semi-medievali, unde civilizatia nu a ajuns sau a fost prost inteleasa si asimilita, o tara virgina cu oameni aproape salbatici, pe deasupra si nervosi si isterizati de o criza care ii afecteaza tot mai serios. Nu are sens nicio generalizare, insa procentele acestor REALITATI vorbesc de la sine.
Am putea atasa acestui brand al “spatiului primitiv” cateva explicatii si note pe margine, pentru o mai buna intelegere. Cum sa ne mai miram ca intr-o tara cu astfel de procente exista o astfel de clasa politica? De ce sa mai fim surprinsi ca cei care ne reprezinta au o astfel de calitate, daca procentul celor care se prezinta la vot este alcatuit, in mare, din aceasta categorie a celor usor manipulabili si usor de pacalit? Cum sa mai fim socati ca in mijlocul acestui popor politicienii isi permit sa iasa si sa recunoasca ca au mintit, au inselat si ascuns realitatea, iar lor sa nu li se intample nimic?
Nimic din tot ceea ce se petrece cu noi nu este intamplator si exista o explicatie pentru fiecare asa-zisa “pedeapsa” pe care acest popor trebuie sa o suporte. Platim cu totii lipsa de educatie si civilizatie, maturitatea sociala de care ducem lipsa naste monstri de genul celor care ne conduc, iar procesul de vindecare se arata a fi inca asteptat. Pana atunci sa incepem macar prin a ne recunoaste pacatele, prostia si greselile.
Iulian Leca
sursa: ziare.com
Nesfârşitul crizei
Nu pot să uit cum cei mai importanţi oameni din stat au luat criza în derâdere în 2008. Nici Tăriceanu, premier atunci, şi nici Băsescu n-au crezut în ea. Au luat-o peste picior, ca şi majoritatea oamenilor de afaceri, corporatişti şi bugetari. Criza era prea mică pentru a ajunge în România. În plus, era o treabă americană. Să se spele americanii pe cap cu ea.
Acum, după doi ani de criză, realizez că, în faţa dezastrelor, majoritatea oamenilor sunt orbi, iar cei mai loviţi de orbire sunt chiar cei care au cea mai multă putere să te anunţe despre pericol. După doi ani, criza e departe de a se fi terminat. De fapt, oricât aş citi, oricât m-aş gândi sau aş analiza ce se întâmplă în jurul meu, mi-e greu să zăresc măcar un semn că vor veni zile mai bune. Şi asta din două cauze fundamentale.
Prima e aceea că economia românească depinde sută la sută de ceea ce se întâmplă în economiile puternice din Occident, iar acolo lucrurile sunt amestecate. Nu există semne încurajatoare că în Statele Unite au pornit motoarele, iar în Europa - nici atât.
A doua cauză e incapacitatea profundă a românilor de a se organiza. Asta se traduce printr-o bâjbâială enervantă a Guvernului Boc printre măsurile de relansare, măsuri care par a se afla undeva, dar nimeni nu vrea să-şi asume vreo responsabilitate de a le face publice. Toată lupta se poartă în jurul TVA şi al cotei unice, cele două mecanisme de taxare care pot îngropa economia sau o pot salva. Se pare că nimeni nu e în stare să găsească raportul optim între cele două pentru a fi salvaţi în cele din urmă.
Striviţi de această conjunctură nefericită, peisajul din jurul nostru începe să se schimbe. Din ce în ce mai mulţi oameni realizează că nu mai au viitor. Unii dintre ei decid să emigreze, iar ceilalţi renunţă să se gândească la viitor. Cea mai mare problemă a celor care pleacă e aceea că în Occident, deşi oamenii sunt mai bogaţi, problemele sunt aceleaşi - găsirea unei slujbe e la fel de grea, teama de a fi concediat e aceeaşi, frica de a da faliment dacă faci afaceri e la fel de mare şi aici, şi acolo. Nu mai e ca în deceniul nouă, când cei care plecau ştiau sigur că acolo nu le va fi greu să-şi găsească o slujbă bine plătită dacă se pricep la ceva.
În fond, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că nu asistăm la o criză, ci la sfârşitul unei lumi, iar în lumea care se naşte va trebui să ne obişnuim să trăim cu mai puţin, să nu ne mai lăsăm manipulaţi de politicieni corupţi şi iresponsabili şi să fim mai eficienţi. Criza va mai dura în România, şi din ce în ce mai mulţi vor spune că 2007 a fost un an bun. Poate ultimul.
The Future is Being Written Right Now
The world, it seems, is reaching a critical juncture in history. Current trends are pointing towards dramatic changes in government and society. Long standing institutions are scrambling to stay afloat as new rivals challenge old ideas. Meanwhile, the global elite, foreseeing these changes, is fighting to retain control over a global system that is being torn apart by economic meltdown and a global political awakening. As top global strategists like Zbigniew Brzezinski have admitted, cracks are forming in the many bases of establishment control.
Global Political Awakening
Global governance has been a long term goal of elites for decades. However, a global political awakening is taking place that is proving to be a major stumbling block under the feet of the world’s elite. During a recent Council on Foreign Relations meeting in Montreal, Zbigniew Brzezinski admitted that, “Mankind is now politically awakened and stirring,” stating that a fractured elite “…makes it a much more difficult context for any major power, including currently the leading world power, the United States.”
In an earlier speech in 2009, Brzezinski elaborated further, saying, “…in early times, it was easier to control a million people, literally it was easier to control a million people than physically to kill a million people. Today, it is infinitely easier to kill a million people than to control a million people. It is easier to kill than to control….”
An example of Brzezeinski’s lamentations can be seen in the failing European Union. The EU, an admitted brainchild of the Bilderberg Group, is a globalist pet project that was to be a model for global governance. Today however, the EU is suffering an economic meltdown and discord that is bringing a backlash against the collectivist ideology behind the union. Global and regional governance faces an additional problem, specifically the fact that without the perception of an outside threat the coherence of the system falls apart. Pascal Lamy, Director General of the World Trade Organization and frequent attendee of Bilderberg meetings, stated in a November 2009 speech that,
“The anthropological dimension of supranationality has probably been underestimated. Once the imminence of the menace of a new war has disappeared from our horizon, it is as if the glue that holds Europe together as a community will also disappear. As if there were no common myths, dreams and aspirations.”
Lamay further stated that “…We are witnessing a growing distance between European public opinions and the European project.”
Indications of a fractured and apprehensive elite were abundant during the 2010 Bilderberg meeting in Sitges Spain. Public awareness has spread significantly enough for several Bilderberg attendees to decline invitations to the annual meeting this year, fearing reprisal upon returning home.
While the global political awakening is breaking methods of control that have worked in years gone by, the current financial crisis and the resulting power grab by global banks presents another problem for free peoples world-wide.
Dinosaur media bites back
A brief look at the failing mainstream media will unveil one of the top trends indicating this historical time period. Sensing the rise of alternative news sources, government is moving to tax news websites in an attempt to stifle competition. At the same time, several newspapers are moving to online content and charging for the service.
In the 21st Century, Online media and news websites have become the dominant provider of information. China has blocked a large portion of the internet from its citizens for this reason, seeking to maintain control. The future of the internet world-wide, according to author and “web critic” Andrew Keen, will be monitored by “gatekeepers” to verify the accuracy of information posted on the web. The “Outlook 2009″ report from the November-December issue of The Futurist reports that,
“Internet entrepreneur Andrew Keen believes that the anonymity of today’s internet 2.0 will give way to a more open internet 3.0 in which third party gatekeepers monitor the information posted on Web sites to verify its accuracy.”
Blogger Andrew Steele writes, concerning a recent incident involving Congressman Bob Etheridge of North Carolina, “Because cameras are more widely available to the average consumer and because of the popularity of user fed sites like YouTube, citizen journalists have become abundant in America over the past decade.” Steele continues, “This phenomenon has weakened the controlled media’s power to influence and shape reality, as well as the power of politicians to control their exposure through that media.”
The current consensus among the intelligentsia in government – Obama regulatory Czar Cass Sunstein for example – is that information must be filtered in the new media age. “Conspiracy theories” are becoming too prolific, and an intellectual elite must guide society toward “right ways” of thinking. This type of social engineering is the driving philosophy behind many of the current initiatives coming from the Obama White House.
While the mainstream media will attempt to hold its position and stifle the growing juggernaut of alternative media, its growth has proven too explosive to be contained. Bloggers and alternative news websites continue to break stories of significance across all spectrums of society. An example; BP’s recent attempt to use photoshopped images to give an exaggerated impression of its oil cleanup efforts was exposed by a blogger.
Looking to the future
During the past few years, several reports have been released from the United Kingdom’s Ministry of Defense, the Washington Post, the U.S. Army War College, and the Rockefeller Foundation in conjunction with the Global Business Network that outline potential futures for humanity. Ominously, they all carry strikingly similar dystopic themes.
As Old-Thinker News reported in March, the United Kingdom’s Ministry of Defense published the Global Strategic Trends – Out to 2040 report. This report was an update to an earlier 2006 MoD report – DCDC Strategic Trends 2007-2036 – which extended its strategic vision to 2036, depicting flash mobs, brain chips and revolution.
The updated Out to 2040report covers a wide swath of societal and technological issues, and anticipates an exaggerated rift between haves and have nots. The MoD also saw “…the emergence of a global elite, a powerful network of individuals and institutions that sits above the level of individual states and influences the global agenda…”
Analysts writing in the 2008 U.S. Army War College paper “Leadership in the Era of the Human Singularity: New Demands, New Skills, New Response,” portray a future in which multiple scenarios are possible. One sees a new renaissance and unprecedented human development aided by technology, the other a new dark age of world-wide high tech totalitarian control.
In the Human Singularity paper, Dr. Barton Kunstler documents the impact of ESI’s (Enhanced Singular Individuals), as well as the profound effect on society that human-enhancing technologies may have. Kunstler states,
“This is the crux of power and also a focus of much futurist thought. Technocracy has long been depicted as uniform and oppressive, with social control the primary aim. In broadest terms, ESIs will influence social organization to reflect and favor the expression of their outsized talents. This shift could imply a commitment to creativity and innovation, with society organized to favor artists, visionaries, scientists, and inventors… Or it could result in 1984-like scenarios due to the power endowed by invasive, body -and psyche- penetrating technologies.”
Kunstler continues, foreseeing a possible scenario of “…absolute totalitarian global control.”
“The level of intelligence and physical well-being ushered in by the human singularity could lead to another type of singularity, a “historical singularity.” It could turn out to be a condition of absolute totalitarian
global control. Or we may witness its opposite: a dramatic rise in collective wisdom…”
Yet another recent report released in May 2010 from the Rockefeller Foundation and the Global Business Network presents a disturbing future. Among the many issues raised, “Scenarios for the Future of Technology and International Development” outlines a world in which low level conflict spreads world-wide while,
“The global have/have-not gap grew wider than ever. The very rich still had the financial means to protect themselves; gated communities sprung up from New York to Lagos, providing safe havens surrounded by slums. In 2025, it was de rigueur to build not a house but a high-walled fortress, guarded by armed personnel.”
On April 27, 2008 the Washington Post printed a lengthy report titled “Washington’s Future, a History“. The article is the product of a collaborative effort of various experts from governmental and business positions. The report outlines two future scenarios played out over the next 17 years. One of them features an America in which national ID cards have been adopted; citizen journalists are monitored and censored by round the clock internet police; cities have become locked down zones riddled with checkpoints (which can be breezed through by those who have the proper electronic implant), and the standard of living for the majority of the population has dropped dramatically while a wealthy elite flourishes.
The Post article follows the footsteps of various fictional characters in a future dystopia, one of whom is Victor. This particular character is responsible for monitoring citizen journalists. He is
“…assigned to monitor and massage bloggers and citizen journalists who wrote about and took shots at the feds. Just as the work of journalism had devolved to a ragtag crew of volunteers working out of their cars and bedrooms, now the government was outsourcing much of its effort to communicate with voters, and Victor was supposed to be on round-the-clock patrol to catch any opinion wildfire that might be threatening the policymakers in his assigned sector.”
Elsewhere, security clearance implants allow “officials” to move freely through checkpoints. The Post article continues,
“The privatization of the roads and transit lines Paula would have to use to get to Konterra, the nation’s burgeoning satellite capital in northwestern Prince George’s County, made a commute from Washington all but impossible. Only the top ranks in her agency could possibly afford a long commute during premium-priced rush hour, and Paula could hardly switch to all-night work hours with the kids at home. The drive from Washington to Konterra took long enough; now, the checkpoints at the gateways that controlled movement in and out of the inner District could stretch any workday by two or three hours, especially for people like Paula who still had no security clearance implants and little prospect of being able to afford any.”
The report further describes this society in collapse as energy rationing and “cyber meltdowns” spark protests. The poor and lower classes are effectively walled off from wealthy elites living in high tech cities.
If there were ever a time for activism and involvement in the direction of society, it is now. While the future may not look exactly like the picture painted here, there is a reason that multiple reports over several years carry such similar language. Will the internet remain uncensored? Will the press remain free? Further down the road – but not very far in the distant future – how will we deal with technologies that will intrude into our bodies and minds? Will a tyrannical global elite – as envisioned by papers published by the Ministry Defense, Army War College and others – dominate the globe in a technocratic scientific dictatorship? We face complex and multifaceted issues that need to be addressed.
Daniel Taylor
sursa: Old-Thinker News
Sinuciderea cu FMI
În loc să ne pregătim pentru a rezista cât mai bine, să stimulăm consumul intern, ne sinucidem lent.
Toate birocraţiile sunt la fel. Oamenii îşi iau leafa, bifează sarcinile date de şefi, dar mai ales sunt foarte ocupaţi ca să demonstreze cât sunt de utili. E la fel la Bucureşti, la Bruxelles sau la Washington. De ce trebuie să plece FMI-ul acasă? Birocraţiile sunt compatibile între ele, se sprijină reciproc. Din condei ni s-a impus un deficit bugetar de 6,8 %. Cifra reprezintă media deficitelor din ţările europene. Nu stă în spatele ei niciun fel de calcul savant. E suptă din deget. Imediat ce a fost emisă însă, ea se transformă într-un fetiş. Pentru a o atinge, orice metodă este permisă. Profesorii se uită în altă parte când elevii trag droguri pe nas ca să viseze frumos.
Pentru respectarea acestei condiţionări, investiţiile publice s-au redus cu 22% în primul semestru al acestui an, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. În schimb, nu poţi să-ţi dai afară protejaţii politici şi, astfel, cheltuielile de personal nu au scăzut decât cu 4,5%. Acestora n-ai cum să le tragi ţâţa din gură, sursă de profit personal, cheltuielile de bunuri şi servicii au scăzut doar cu 1,7%. Altfel spus, nu avem decât 1,8 miliarde de dolari pentru investiţii, dar cheltuim 7,3 miliarde de dolari cu birocraţii şi 3,9 miliarde de dolari ca să le creăm sursa de ciubuc. Între timp, pentru că trebuie încurajată lenea, subvenţiile au crescut şi ele cu 6,3%.
Totodată, statul se „împrumută” de la companii cu peste 1 miliard de dolari prin neplata facturilor şi nereturnarea TVA. Iată cum, de la impunerea unei cifre arbitrare, se ajunge la un dezastru. Hrănim birocraţia şi batem vaca până moare ca să dea mai mult lapte. Birocraţii nu judecă. Aplică standarde şi proceduri. Pot să-mi spună reprezentanţii FMI de o mie de ori că sunt de acord cu reducerea aparatului administrativ, cu vânzarea a ceea ce a mai rămas la stat, cu stimularea sectorului privat, dacă de fapt condiţionările impuse nu fac decât să cheltuiască şi bruma de energie care a mai rămas economiei româneşti. Nu sunt decât cârja pe care se sprijină o administraţie şchioapă. Prelungesc coşmarul.
Pe de altă parte, birocraţii se păcălesc între ei. În discuţia cu oamenii de afaceri, într-un limbaj diplomatic, ciumpalacii de la FMI dau de fapt vina pe imbecilitatea şi lipsa de disciplină a elevului, iar pentru administraţia impotentă - „aşa ne-a recomandat FMI-ul” e arma cu care îşi apără ultima redută. Şi pentru unii, şi pentru alţii, importantă este imaginea publică. Nu e de mirare că oameni cu capul pe umeri, ca de exemplu Mark Mobius, şeful Templeton Investments, unul dintre cele mai mari grupuri de fonduri de investiţii din lume, cu o valoare de peste 200 de miliarde de dolari, printre care şi Fondul Proprietatea, ne spune politicos: „S-ar putea să fie mai bine fără FMI…”. Ne apropiem de a doua fază a crizei. Lumea financiară oscilează între optimism exuberant, frică, neîncredere şi alarme de tot felul. Un lucru e cert.
Epicentrul va fi de această dată Europa. Împrumuturile colosale în care administraţiile şi-au înglodat fără ştirea lor contribuabilii pentru a le da iluzia prosperităţii ajung la scadenţă. În următorii ani, autorităţile publice ale statelor europene au de plătit către finanţatori trilioane de dolari. De aceea, guvernele sunt îngrijorate de sănătatea băncilor şi nu le lasă să cadă. Cârdăşia se sprijină pe spinarea plătitorului de taxe.
Noi, săraci fiind, vom fi cei mai afectaţi de acest cutremur. În loc să ne pregătim pentru a rezista cât mai bine, să stimulăm consumul intern prin micşorarea taxelor, prin simplificarea proceselor administrative şi a legislaţiei, prin libertatea de întreprindere, ne sinucidem lent. Înghiţim pe nemestecate otrăvuri statistice în numele cărora chinuim oamenii fără rost.
sursa: adevarul.ro
Risipirea ultimei brume de credibilitate
De 20 de ani ne amagim cu o libertate iluzorie. De 20 de ani visam la o bunastare la fel de iluzorie. De 20 de ani suntem mintiti, sfidati, umiliti de o clasa politica ce a pierdut orice contact cu Romania. Cu Romania reala. Cu Romania celor multi, care nu au incetat sa spere intr-o viata mai buna. Toate guvernele postdecembriste, fara exceptie, au transformat tara in feude de partid care au fost vandalizate fara nicio remuscare. S-a furat pe rupte in cele doua decenii de asa-zisa democratie. Privatizari frauduloase in care tot ce a contat a fost valoarea comisionului, mii de contracte cu bani publici incheiate in defavoarea statului de catre parazitii care au gravitat in jurul fiecarei guvernari si s-au bucurat de protectia conditionata a potentatilor zilei. Care au sarit dintr-o barca politica in alta, doar pentru ca asa au putut sa capuseze statul de zeci, poate sute de milioane de dolari. Intensitatea jafului a crescut de la un an la altul, de la o guvernare la alta, de la o Putere la alta.
La inceput timorati, liderii politici au constientizat rapid ca sansa unei imbogatiri peste noapte nu poate fi neglijata. Ascunsi in spatele unei imunitati pervertite intr-un scut ce le permite orice, scufundati pana la gat in compromisuri, actualii actori politici au reusit sa transforme Romania, intr-un timp record, intr-o tara in care suferinta se aude la tot pasul, iar neajunsurile strivesc totul in calea lor. O clasa politica ce nu a putut sa ofere decat un imens dispret, ascuns inevitabil in spatele unor discursuri demagogice care nu au facut decat sa perpetueze incertitudinea. Nu vom identifica in actuala clasa politica un singur reprezentant care sa admita ca undeva, candva, a gresit, a mintit sau a dezamagit. Sau ca are partea lui de vina pentru situatia deplorabila in care ne aflam. Toti, la unison, fac apologia competentei, a responsabilitatii, aruncand acuze in directia adversarilor politici. Notiunea de demisie de onoare nu exista. Exista doar obsesia de a ajunge sau a ramane, cu orice pret, la guvernare. O obsesie ce continua sa faca ravagii si sa subordoneze totul.
Nu cred in politicieni ce s-au vrut saraci si cinstiti, dar care au preferat sa adopte o atitudine complice, musamalizand totul, indiferent de pretul urias platit de milioane de romani. Nu cred in politicieni ce se viseaza jucatori, dar care sunt incapabili sa realizeze ca obsesia de a controla totul, guvern, Parlament, institutii, a adus grave prejudicii insasi notiunii de politica. Nu cred in politicieni ce se simt flatati cand sunt perceputi ca “mari combinatori”, dar care nu fac altceva decat sa vanda si sa cumpere functii, imunitate, iluzii. Nu cred in politicieni ce se ascund lasi in spatele directivelor de partid si care aleg vasalitatea, doar pentru “ca le pica si lor ceva”. Nu cred in cei ce se ascund in spatele unei oratorii ieftine, ce nu poate oferi, din pacate, nici macar o solutie. Nu cred ca actuala clasa politica mai poate oferi ceva pozitiv unei populatii disperate. Nu cred ca Basescu, Boc si ceilalti, lideri ai Puterii si ai Opozitii, mai pot constientiza cu adevarat drama Romaniei anului 2010. Nu mai avem nevoie de mimi ce spun una si fac alta, care au reusit sa reduca la tacere cu brutalitate si ultimul strop de speranta.
Nevoia de o noua clasa politica devine stringenta, cu toate ca actualii actori politici vor mima reforma politica si vor incerca sa ne prezinte “invataceii” drept viitorul unei noi clase politice. Fals! Total fals! Este nevoie de profesionalism, demnitate si nu in ultimul rand decenta. Calitati pe care este imposibil sa le identifici pe esichierul politic. Din fericire, Puterea, Puterea reala, se afla in mainile populatiei. O populatie ce va avea de trecut o iarna grea. Si care trebuie sa inteleaga ca situatia actuala nu mai poate continua. Pentru ca orice zi de guvernare portocalie din actualul regim ne duce spre dezastru. Putin cate putin. Iremediabil. Iar consecintele acestui dezastru le simtim, din pacate, doar noi. Fiecare dintre noi.
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Cu plugul prin Europa
În secolul XXI, încă vrem să cucerim piaţa agricolă europeană cu plugul tras de o mârţoagă şi cu brânza extrasă direct din putina tradiţională. Vrem productivitate pe proprietăţi prost cadastrate. Avem finanţare cum trebuie pentru sub 5% din suprafaţa arabilă – iar „marketingul n-are treabă cu agricultura“, îmi spunea emfatic un secretar de stat. Ce putem face? Prinţul Charles, moştenitorul Coroanei Britanice, ne-a explicat adeseori: agricultura ecologică ar putea reprezenta o şansă pentru o Românie oricum încă prea săracă să folosească erbicidele peste tot. Pasul doi – certificarea calităţii produselor într-un mod organizat. Pasul trei – marketingul produselor realizat profesionist (exemplu: marca „Transilvania autentică“, sprijinită de prinţ, un experiment reuşit şi replicabil!). Pasul patru – acele depozite pentru legume, fructe şi pentru celebrii pepeni de Dăbuleni, apărute în conştiinţa publică înaintea alegerilor, ca urmare a zicerilor prezidenţiale.
După alegeri, ele s-au topit la fel de simplu ca zecile de alte proiecte şi pariuri propuse pentru agricultură de 20 de ani încoace. Prinţul va reveni în septembrie, se va întâlni cu preşedintele şi va încerca să explice din nou! Pasul cinci: cadastrul făcut la plesneală! Un fost director de la agenţia responsabilă spunea îngrozit cum circa 60% din terenurile fotografiate din avion, cum ne cere UE, nu bat cu ceea ce este scris în catastife. Parcele mutate cu un metru mai încolo (cum descurci când povestea asta este de la cadastrul făcut în 1991, de pildă?) – dezmembrări făcute cu furca, cadastrişti care iau măsurători aproximative, haos şi băşcălie. Pasul şase reprezintă deja o coerenţă prea periculoasă pentru haosul în care trăim: să promovăm simultan un turism bazat pe ce avem: natura simplă, căsuţe la ţară şi consum de produse bio.
Adică înainte de a fi „The Land of Choice“ şi a azvârli astfel banii pe fereastră cu slogane stupide, putem inventaria ce avem deja şi să gândim un ambalaj deştept pentru acel „ceva“. De exemplu, România este ţara în care RAPPS – fosta Gospodărie de Partid – deţine un jaf botezat Hotel Economat (două stele!) plasat „strategic“ lângă castelul Peleş. Turiştii nu găsesc aici nici curăţenie, nici mâncare tradiţională, nici locală, nici măcar zmeura care creşte zece metri mai încolo.
Nu mai continui cu subiectele conexe – agronomi care au devenit mai rari decât zimbrii, creditarea mai mult decât anemică a sectorului, fiscalizarea inexistentă - le menţionez doar în treacăt. Concluzia este următoarea: sara pe deal, buciumul sună cu jale. Satul românesc are tuse de secol XIX, iar politicienii tot mestecă rumeguş de promisiuni. Într-un sat din România care ar putea fi oriunde, vom regăsi şi la anul tot mârţoagele care trag alene de plugul - simbol al neputinţei noastre.
Răzvan Orăsanu
sursa: capital.ro
Cum scăpăm de FMI
Fondul Monetar Internațional trăiește din incompetența guvernelor. Deci, e clar cum poate fi izgonit?
Mark Mobius și Dinu Patriciu au transmis ieri același mesaj: e mai bine fără FMI! Desigur, asta știam deja, iar întrebarea este “pentru cine?”.
Singurul moment în care un finanțator de profilul FMI poate fi util este momentul trezirii economiei la realitate, iar condiția fără-de-care-n-are-rost este schimbarea unui guvern incompetent cu unul competent. Tamponul de capital îi poate da timp să rezolve ce-i de rezolvat. Iar timpul se numără în zile și săptămâni, în niciun caz în ani.
Însă când un guvern incompetent se schimbă cu un alt guvern incompetent, banii FMI nu sunt altceva decât o fundătură. Un împrumut cere alt împrumut până când se întâmplă ceva care să rupă spirala îndatorării: trezire sau faliment.
Bref: singurul pentru care un împrumut FMI are rost este un guvern competent. N-am avut așa ceva iar momentul s-a irosit. Acum, este cazul să ieșim cât mai repede, ceea ce înseamnă de fapt să ne asigurăm că nu ne va mai trebui un împrumut la anul. Sigur, prima condiție rămâne valabilă iar Emil Boc trebuia să plece de acum două luni și trei săptămâni.
Ce-i mai important, fără iluzii. Fără FMI nu va fi mai ușor ci dimpotrivă: austeritate (da, austeritate!) mai mare și costuri mai mari pentru fiecare euro împrumutat. Reforma cheltuielilor publice ar fi și mai dură, iar reforma statului s-ar face prin metoda conservei cu sardele.
Sigur, dacă puteam duce la capăt așa o operație era deja gata iar FMI – inutil. Aici se ascunde secretul rușinos și cinic al fondului: Incompetența guvernelor este singura lui rațiune de a exista. El nu greșește niciodată, doar rezonează – ca un ecou – la erorile de gândire bugetară. Însă degeaba are întotdeauna dreptate. Pentru ca dreptatea să folosească la ceva, cuiva, trebuie ca însuși Fondul să devină inutil.
Până atunci, degeaba dăm vina pe oglinda strâmbă dacă statul chiar e gras.
sursa: riscograma.ro
Solidaritatea socială la români
În criza asta în care ne tot adâncim, aud din ce în ce mai des pronunţată sintagma solidarităţii sociale. Asta înseamnă că aceia care au ar trebui să se simtă solidari cu cei care nu au şi să-i ajute să trăiască şi ei omeneşte. Sună frumos dar, cumva, la noi nu funcţionează. Iată de ce. Cel mai important motiv e că suntem o naţie cu două creiere. Avem unul cu care judecăm ce merităm de la ceilalţi. Ăsta vrea mereu să i se dea, are pretenţii şi drepturi, merită, care vasăzică. Celălalt, cel care trebuie să plătească pentru asta, se revoltă mereu, nu vrea nimic, critică orice şi pe oricine îi cere vreun sacrificiu şi, în general, consideră că nu de la el trebuie să se ia. De la alţii. El şi aşa a dat destul. Apoi, mai e fibra noastră socială. Un studiu sociologic recent arăta că românii au o cultură naţională mai degrabă colectivistă. Asta e oarecum paradoxal şi în opoziţie cu imaginea de egoism feroce care domină, de regulă, societatea. Ei bine, cele două nu se contrazic. Noi suntem colectivişti, dar în acelaşi timp egoişti. Ceea ce rezultă din combinaţie e că ne pasă de ceilalţi, dar doar de cei apropiaţi, de ai noştri.
Consecinţa acestui fel de a gândi este că românii nu percep statul ca pe o societate. Statul e, de milenii, un despot împilator. Statul trebuie deci fentat şi abuzat prin orice mijloace. Statul e Înalta Poartă. Oricine înţelege natura profundă a României ştie că nicio soluţie bazată pe mecanisme complexe de solidaritate socială nu va funcţiona în veci la noi. Nu tu impozit progresiv, nu tu taxe pe avere, nu tu pensii finanţate din contribuţii. Niciodată! Cu cât mai tare veţi încerca să ne încălecaţi, cu atât mai tare ne vom strădui noi să scăpăm. Avem secole de experienţă în chestia asta. Până nu puneţi un inspector la un om nu veţi reuşi, iar atunci toţi banii pe care-i veţi colecta se vor duce pe plata inspectorilor.
Aşa că am un sfat: nu se poate solidaritate socială, la noi, fără a înţelege natura noastră profundă. Şi ca să nu las lucrurile aici, am şi două principii simple:
1. Solidaritatea socială de stat nu poate fi decât îndreptată de la cei mulţi către cei puţini. Oricine dintre noi ar sacrifica o parte din venitul său pentru cei loviţi de soartă, dacă aceia ar fi chiar loviţi şi, deci, puţini. Fără să am o dovadă pentru asta (dar se poate cerceta dacă chiar e cazul), eu cred că suma de care ne-am despărţi fără cârteală pe tema asta e de ordinul a 10% din venit. Solidaritatea de tip haiducesc care se practică acum, în care o mână de activi prosperi cară în spate o ţară întreagă, inertă şi cârcotaşă, e imposibilă şi imorală.
2. Orice alt tip de solidaritate socială trebuie dusă în grupuri cât mai mici. Cel mai bine ar fi să fie lăsată la îndemâna familiilor şi comunităţilor, aşa cum a fost de milenii. Decât să luaţi tuturor o jumătate din venit ca să-l daţi apoi înapoi, bine dijmuit de stăpânire prin contracte dubioase şi lefuri grase, sub formă de pensii, alocaţii sau mai ştiu eu ce aiureli, mai bine lăsaţi oamenilor banii în buzunar, să se descurce, aşa cum au făcut-o timp de secole.
Solidaritatea funcţionează simplu şi firesc în orice comunitate umană. Funcţionează de la părinţi la copii şi invers, între rude, colegi sau vecini. Aşa au mers lucrurile timp de milenii. Solidaritatea de stat e o invenţie foarte recentă şi, în România, niciodată reuşită. În plus, tocmai dă faliment. Hai să renunţăm la ea.
Adrian Stanciu
sursa: capital.ro
Intrebare fundamentala
Tarile baltice au fost cele mai afectate de criza economica. Economiile Estoniei, Letoniei si Lituaniei au crescut in perioada dinaintea crizei cu ajutorul creditelor pentru consumul din retail si al speculei imobiliare, la fel cum a crescut economia Romaniei. La un moment dat, creditarea constituia peste 80% din PIB-ul acestor tari. Excesele speculei imobiliare au fost atat de mari, incat ramurile productive ale economiei au devenit, practic, inexistente pentru ca aproape toti cetatenii apti de munca au migrat in sfera constructiilor sau a serviciilor imobiliare, ceea ce era firesc in conditiile in care preturile la active imobiliare se aflau in crestere galopanta. La fel ca in Romania, clasa politica a fost ferm convinsa ca nu se poate intampla nimic ce ar putea opri cresterea economica si ca efectele crizei financiare globale nu se vor resimti in Europa de Est. Criza a lovit din plin economiile tarilor baltice si a distrus iluziile politicienilor.
In contextul vizitei delegatiei FMI la Bucuresti si al negocierilor pe care le poarta guvernul Basescu-Boc pentru un nou imprumut (conform declaratiilor reprezentantilor patronatelor, care s-au intalnit cu Jeffrey Franks), este interesant sa comparam actiunile intreprinse de tarile baltice care au suferit din cauza crizei globale. Spre deosebire de guvernul Basescu-Boc, care va trebui sa se confrunte cu o scadere economica de 1-2% (daca se indeplineste scenariul cel mai optimist), guvernul de la Vilnius a constatat ca Lituania a iesit din criza in al doilea trimestru din 2010, cu o crestere de 1,1%. Daca analizam ramurile economiei care au contribuit la aceasta crestere, observam ca cea mai mare pondere o au exporturile. Companiile exportatoare au avut cresteri atat de mari, incat au reusit sa compenseze scaderea inregistrata in sfera consumului si a constructiilor.
In cazul Lituaniei, avem un exemplu stralucit de implementare a unui program anti-criza care se bazeaza pe principii economice sanatoase. In primul rand, in loc sa incerce in mod disperat “resuscitarea” modelului economic din perioada 2004-2007, guvernul nu a mai incercat sa stimuleze in vreun fel constructiile sau sa sustina piata imobiliara prin acordare de garantii guvernamentale. Guvernul Basescu-Boc a procedat invers, incercand disperat sa salveze investitiile imobiliare ale baronilor PD-L prin programul Prima Casa. A doua diferenta fundamentala intre strategiile celor doua guverne consta in atitudinea fata de achizitiile publice. In cazul Lituaniei, a fost implementat un cuasi moratoriu pentru cheltuirea banilor statului pe orice altceva decat pe bunurile si serviciile imperios necesare mentinerii functiilor de baza ale structurilor statului. In cazul Romaniei, cheltuielile bugetare cu bunuri si servicii in 2010 au crescut cu 59% fata de cheltuielile din 2009, ceea ce a contribuit decisiv la cresterea deficitului bugetar. Este lesne de observat ca principalele masuri ale guvernului Basescu-Boc sunt diametral opuse fata de masurile de succes din Lituania. De ce am ajuns sa fim condusi de un guvern care actioneaza in modul cel mai distructiv posibil? Guvernarea Boc este expresia distilata a clasei politice dambovitene si este caracterizata de o mentalitate fanariota. Prioritatea guvernului a fost mentinerea fluxurilor financiare de care beneficiaza oligarhia clepto-securista, care s-a obisnuit sa capuseze statul fara pic de jena.
Instrumentul-cheie care a fost utilizat de guvernul de la Vilnius a fost sistemul bancar lituanian care a finantat sectorul exportator al economiei. Spre deosebire de Romania, in Lituania exista banci care nu sunt controlate de capital strain si care sunt dispuse sa crediteze economia reala. In cazul sistemului bancar din Romania, peste 90% din piata bancara este detinuta de banci cu capital strain, iar bancile controlate de stat, CEC si Eximbank, sunt anemice din punct de vedere institutional si nu contribuie cu nimic la relansarea economiei.
Guvernul Basescu-Boc stie o singura metoda de lupta impotriva crizei si nu doreste sau nu poate sa faca altceva decat sa se imprumute, fara a tine cont de efectele pe termen mediu si lung ale unei astfel de “strategii”. Viitorul nostru este deja amanetat. Daca guvernul Basescu-Boc este lasat la guvernare, atunci va fi amanetat inclusiv viitorul copiilor nostri. Trebuie sa gasim raspunsul la intrebarea fundamentala: daca electoratul dintr-o tara post-sovietica a gasit politicieni competenti si responsabili pe care i-a pus la guvernare pe timp de criza, de ce noi nu reusim sa o facem?
sursa: cronicaromana.ro
Moare lumea de foame? Impozitați bisericile!
Dati Cezarului ce e al Cezarului! Adică taxele.
Românilor le place să poleiască realitatea. Ne place să zicem că biserica e “de încredere”. De fapt, de 70 de ani, biserica ortodoxă trădează interesele poporului român, își urmărește propriile interese, și a susținut hotărât puterea politică. Și pe orice criminal ajuns la putere. Toți conducătorii României au beneficiat de cădelnițări și tămâieri oficiale. În schimb, preasfinții au primit exact ceea ce doreau: bani.
De aia se dă șpagă la seminar.
Meseria de preot e una din cele mai bănoase meserii din România. Împreună cu cea de polițist. De aia cele mai mari șpăgi se dau la intrarea la seminar și la Academia de Poliție. Dar autoritățile au protejat corupția din aceste sisteme, chiar și după ce cazurile de mită au ajuns publice. Cine are de suferit? Ca în orice caz de corupție – cetățeanul obișnuit.
Scutirea de impozit pentru biserici este “șpaga” dată de guverne.
În schimbul a ce? Bineînțeles, a susținerii politice. A tămâierilor oficiale, dar și a unei susțineri mai…active, la alegeri.
În ultimii 20 de ani, ne-am obișnuit cu șpaga electorală. Și ca să fim cinstiți, nu numai biserica a beneficiat de generozitatea politicienilor. Salariile bugetarilor au crescut și ele exact înainte de alegeri. Totuși, banii nu apar prin miracol. Nici chiar în cazul bisericii. Generozitatea politicienilor s-a făcut pe spatele plătitorilor de taxe. Care au fost obligați să plătească taxe mai mari, pentru ca biserica să nu mai plătească deloc!
Și bisericile sunt firme! Doar că sunt scutite de TVA.
În urmă cu câțiva ani, un preot din București (un om foarte inteligent și ironic) mi-a spus că ar avea nevoie de promovare pentru biserica lui. Și pentru că eram surprins, mi-a explicat că biserica fusese construita integral din banii lui. Nici Patriarhia, nici credincioșii nu dăduseră nici un sfanț. Iar asta e doar ce se vede la suprafață, mi-a explicat părintele. Pentru că seminarul, studiile, îl mai costaseră și ele. Deci, ca să ajungă om făcut, cu biserica lui, părintele investise ani de zile. Iar acum dorea, normal, să-și recupereze banii.
Ca să fie clar: n-am absolut nimic împotriva întreprinderilor profitabile. Iar religiile sunt profitabile de vreo 20.000 de ani. Și e foarte bine așa: ele pot fi excelenți investitori. Pot să miște bani în economie. Rău e doar să fie scutite de impozite. Din momentul acela, apar tensiuni, și apare discriminarea pe criterii religioase.
Un medic investește și el bani și mulți ani de muncă, în pregătire. Iar dacă își deschide un cabinet, aparatura îl costă imens. Și atunci de ce statul taxează un medic care salvează vieți, iar pe un preot nu?
Sau plătim toți impozite, sau nu mai plătește nimeni!
Într-un stat democratic, toată lumea plătește exact aceleași impozite. Taxarea egală și universală este baza statului democratic.
În România însă, suntem împărțiți în două categorii: “șmecherii” si “fraierii”. Șmecherul nu dă bani la stat. Îi dă statul bani lui. In schimb, fraierul plătește. Orice ar face. Ai profit? Dă-l încoace! N-ai profit? Nu contează, plătești oricum! (vezi impozitul “forfetar”).
Să zicem că noi am înființa mâine o biserică a agnosticilor sau a ateilor. Că doar toate credințele sunt egale în fața legii! Am putea atunci să ne trecem “pe biserică” toate firmele, mașinile, casele, terenurile și ce mai avem fiecare? Ne-ar scuti statul de taxe? Nici vorbă! La agnostici și atei, scutirea de taxe “nu se pune”.
Păi, exact asta înseamnă discriminare! Și chiar mă întreb dacă statul român n-ar putea fi dat în judecată pentru asta. Poate așa s-ar rezolva mai repede abuzurile din sistemul fiscal românesc.
Până unde pot fi taxate bisericile?
Până la capăt. Exact cum este taxat un cabinet medical. Asta înseamnă nu doar impozit pe terenuri, clădiri, mașini etc. Ci și TVA pentru nunți, înmormântări, botezuri și ce-or mai fi!
Degeaba vă uitați în grădina altora!
Nu mă interesează discuțiile de genul: uite, și țara X scutește bisericile de impozite și totuși e ditamai democrația. E nerelevant! În 1918, SUA era considerată “ditamai” democrația. Dar femeile și negrii n-aveau drept de vot. Iar asta a trebuit schimbat. Pentru că democrația nu este ca o diplomă de la Spiru Haret: o iei și după aia, gata! Ai patalamaua de țară democrată în buzunar!
Democrația e o casă, pe care ne-o construim în permanență. Piatră cu piatră și drept cu drept. Și pe care trebuie să o apărăm în permanență. Pentru că propriul nostru guvern va încerca mereu să o dărâme și să ne fure din drepturi.
Iar taxarea universală este piatra de temelie pe care se înalță această casă.
Mihai Giurgea
sursa: capitalismpepaine.wordpress.com
Statul „raționalizează” pensiile și salariile!
După un an de optimism imbecil, nu v-ați învățat minte încă?
Vă mai amintiți cum râdeau băieții din PDL-PSD-PNL, când le vorbeai anul trecut de apocalipsul economic? Le-am văzut azi mutrele uluite, când au auzit că FMI ne-a zis să raționalizăm salariile și pensiile. Ce înseamnă „raționalizare”? Că nu se vor mai plăti decât din când in când, și doar parțial. Iar imbecilii se uitau unii la alții și se întrebau: cum? nu ne salvează FMI? chiar dă statul faliment? Încă nu le vine să creadă.
Da, micuților! Chiar dă faliment. Și orice ați face, nu mai scăpați.
Raționalizarea pensiilor și salariilor este varianta optimistă.
De fapt, lucrurile sunt mult mai grave. Statul a calculat că va încasa 36 de miliarde de euro anul acesta. Pensiile și salariile costă 28 de miliarde, plata datoriilor încă 11 miliarde, iar cheltuielile statului alte 6 miliarde, din care deja s-au consumat 3 miliarde (aici intră și contractele de stat, cu spăgile lor).
Concluzii sunt două:
- Cine a zis că se pot plăti fără probleme pensiile și salariile, dacă scăpăm de spăgi, habar n-are adunarea și scăderea. Chiar dacă statul n-ar mai cheltui nici un leu pe absolut nimic (nici măcar pe curent electric, apă sau curățenie), deci dacă spăgile ar fi zero, România tot ar avea o „gaură” de 3 miliarde. Prea multi pensionari, prea multi bugetari!
- Statul nu va strânge anul acesta 36 de miliarde de euro. Nici vorbă! Asta e altă dovadă de optimism imbecil! Pentru că a doua jumătate a anului va fi mult mai proastă decât prima jumătate. Criza în România abia acum începe. Până acum a fost o joacă – fără concedieri și fără reduceri de salarii. Așa că gaura va fi de fapt mult mai mare de 3 miliarde de euro.
România nu mai are de unde să împrumute.
Astăzi s-a aflat adevărul: guvernul român a cerut deja în secret FMI-ului alți bani. Iar răspunsul oficial al FMI a fost că banii alocați României…s-au cam terminat! Pentru că fondurile FMI sunt limitate, iar acum toate țările au nevoie de bani. De pildă Marea Britanie, Spania sau Portugalia. Iar România este pe locul 8 în topul țărilor cu cel mai mare risc de faliment. Așa că, cine să-i mai dea bani? Băncile de la București? Să fim serioși! Guvernul are deja datorii neacoperite la bănci, pe care trebuia să le plătească demult.
Poate FMI o să ne arunce până la urmă un os. Dar cu siguranță va fi o sumă total insuficientă față de nevoile României. Așa că mesajul e clar: România, te descurci singură!
Statul a intrat în haos!
Din clipa asta, plătește salarii cine poate si când poate. Nu toate instituțiile statului sunt la fel. Unele firme de stat chiar au venituri și merg pe plus. Cine lucrează acolo, să zică săru’ mâna. Dar sunt foarte puține. Restul, adică milioane de bugetari, sunt condamnați să moară de foame. Asta înseamnă și învățământ, și sănătate, și politie, și armată, și justiție. Chiar: abia aștept să-i văd pe judecătorii români cum declară ei criza ilegală!
În realitate, numărul bugetarilor n-o sa scadă cu 20%. Ci cu 90%! Iar salariile tot atât!
Chiar și „șmecherii” din SRI, SIE și restul serviciilor secrete or să descopere că statul nu le mai dă nici un ban. Dar cel puțin, ei scot destul din traficul de țigări și alcool. Așa că nu le plâng de milă.
Firmele private își vor păstra banii pentru ele.
Asta nici măcar nu mai este „evaziune fiscală”. Pur si simplu este supraviețuire: economia se adaptează la criză. Banii, în anii următori, înseamnă aur curat. Să-i dai statului român acum, este o prostie. Mai ales că statul îi face praf. Pentru că nu s-a făcut nici un fel de reformă până acum. Au fost doar vorbe, doar măsuri aiurite, fără legătură intre ele. Iar abuzurile împotriva firmelor private au fost…fără număr! Fraier ești, să mai ajuți un asemenea stat!
România, prăbușește-te cât mai repede!
România „socială” nu mai are scăpare. Și nu trebuie să-i plângem moartea. Dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm! Și să facem tot posibilul să moară cât mai repede. Pentru că politrucii de azi or să dispară odată cu ea. Și abia atunci va începe capitalismul.
Iar pe crucea statului român, o să scrie un singur lucru:
„A fost un stat socialist, lacom, abuziv, gras și incompetent. Să-i fie țărâna cât mai grea!”
Mihai Giurgea
sursa: standard.money.ro
Inrobirea Romaniei prin Indatorare
SE VINDE TOT, SUNTEM INTR-UN PROGRAM DE DEZINTEGRARE NATIONALA DIRIJAT DIN AFARA
Norica Nicolai, Florin Zamfirescu, Iulian Iancu la “Sinteza zilei” (Antena3) din 20 iunie despre dezintegrarea statala a Romaniei prin cozile de topor din conducerea tarii.
“Riscam dezintegrarea statala”
“Transilvania e vanduta”
“Nu mai exista solidaritate si nu mai exista ideea apartenentei de neam”
“Nu ne salveaza nimeni, nici UE, nici NATO, ni s-a transmis foarte clar acest lucru!”
“Guvernul intentioneaza sa vanda si ultimele actiuni pe care le mai are statul roman, la ultimele resurse strategice, fiind si evaluate la minimum istoric”.
“Un rege poate nu s-ar fi putut transforma in marioneta acestor puteri”.
“Toate bancile care au declansat aceasta criza si toate companiile multinationale sunt pe profit”.
“Pensionarii nu ne sunt datori, noi suntem darul parintilor nostri, noi le suntem lor datori… iar noi i-am condamnat la moarte”.
sursa: saccsiv.wordpress.com
