Archive for Iunie, 2010
Ce taxe si impozite platesc romanii
Romania detine locul 4 in UE-27 la cele mai mici rate de impozitare a veniturilor persoanelor fizice (tabel 1), dar tot pe locul 4 la cel mai ridicat nivel al cotei standard de TVA (tabel 2), in 2010.
- Romania (de la 40% la 16%): locul 2 in UE-27 in ceea ce priveste cele mai mari reduceri ale impozitarii veniturilor persoanelor fizice in perioada 2000-2010 - dupa Bulgaria (de la 40% la 10%).
- Romania: locul 1, alaturi de Grecia, in UE-27 in ceea ce priveste cele mai mari cresteri ale cotei standard de TVA intre 2000 si 2010 (5%).
- Romania: locul 6 in UE-27 la cele mai mici rate de impozitare a profiturilor companiilor in 2010.
Impozitarea muncii, consumului si a capitalului in 2008 (tabel 3):
Impozitarea in UE-27 ramane ridicata, fiind cu mai mult de o treime mai mare decat cea din SUA si Japonia.
- Romania impune cea mai mica povara fiscala totala din UE si incaseaza cele mai mici venituri fiscale in PIB in UE-27, in 2008.
- Romania impoziteaza veniturile din munca cu 29,5% - sub media europeana de 34,2% in 2008.
- Romania impoziteaza consumul cu 17,7% - sub media europeana de 21,5% in 2008.
Nivelul preturilor in UE-27 in 2009 (tabel 4):
- Romania, Bulgaria si Polonia au niveluri ale preturilor intre 30% si 40% sub media europeana.
- Romania:
- locul 1 in UE-27 la cele mai mici niveluri de pret la bauturi alcoolice (70% din media europeana);
- locul 2 in UE-27 la cele mai mici niveluri de pret la carne (58%) si la tutun (47%);
- locul 3 in UE-27 la cele mai mici niveluri de pret la paine si cereale (61%);
- locul 11 in UE-27 la cele mai mici niveluri de pret la lapte, branza si oua (93%).
Sursa: Ziare.com
Dor de Romania?!? – un text care doare
NOTA: Am primit acest text printre multele mesaje care circula pe internet. Nu l-as fi citit, daca nu as fi cunoscut expeditorul. L-am citit si m-a durut. Nu stiu cine este autorul – dar poate cineva ma poate ajuta (poate chiar autorul?)
Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un “conflict de interese”. Daca am refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma. Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.
Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.
De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.
Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni effectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preţuri mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului roman pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi accepta marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.
Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.
Autor: Alin Fumurescu
Sursa: voxpublica.realitatea.net
Criza sistemului si sistemul nervos
Pana nu demult, cetatenii Romaniei simteau adiind si in tara lor un aer de prosperitate. Intrarea in Uniunea Europeana, cresterea pensiilor si salariilor, relansarea economiei, pareau lucruri incredibile dar ca orice lucru iesit din comun erau ignorate..
Ce ne mai putea mira dupa ce Dacia prapadita, altadata subiect de bancuri, zburda prin pietele occidentale cu viteza? Romania incepea sa redevina una dintre puterile care contau in Europa. A venit apoi ca o adiere rece zvonul ca peste ocean criza face ravagii. De atunci a inceput si coborarea din ce in ce mai abrupta. Multi au inceput sa strige atunci ca este criza chiar cand inca nu era, intoxicand inconstient tot ce se putea numi investitie. Criza a devenit apoi subiect electoral, vehement contestata chiar in momentul in care descindea pe plaiurile mioritice. Nu trebuie cred sa va reamintesc cine spunea ca el nu stia ca e criza (si-l credem pentru ca nu e usor sa pricepi mare lucru cand esti abtiguit) si cine apoi, aruncand cu mainile prin aer taia cu gesturi ferme, de carciuma, veniturile.Criza prin care trece Romania astazi provoaca si o mare criza nervoasa. Un guvern enervant, care nu face decat sa exaspereze milioanele de cetateni care se simt amenintati de tonul navalnic al premierului ce nu spune nimic in milioane de cuvinte, al unui ministru de Finante relaxat ca o musca moale de toamna tarzie, sedat de masurile aberante de care se mira singur.
Ce sperante da acest guvern celor pe care-i numeste cu dispret bugetari? Bugetarii (in care se includ medicii, profesorii, educatorii, medicii, asistentii, cercetatorii) au devenit tinta preferata a ironiilor si metaforelor desantate prezidentiale. Grasul din spatele slabului este insa chiar sistemul creat si mangaiat pe crestet de prezidentul in functie (el insusi bugetar din 1990 pana azi!). Dupa celebra exclamatie “Sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu!” a urmat aceasta “Sa-ti fie rusine bugetarule!”. Ce va urma? Pentru ca arhicunoscuta aberatie potrivit careia presa este vinovata de toate nenorocirile intrece orice imaginatie…
Cata vreme insa exista indivizi capabili sa stea la panda si sa dea replici stupide oricarui comentariu de presa care le compromite idolul, senzatia ca traim intr-o lume nevrotica alimentata de prostie este imensa.
Functionarii statului sunt cu totii pesimisti, directorii din BNR, costumati impecabil, se trezesc vorbind despre cum nu de ei depinde cursul, iar guvernatorul de plexiglas, nu spune nimic, decat prin vocea obosita si plina de parabole ale respectabilului sau consilier. E o tacere care da fiori. Si pana la urma ce poate sa mai spuna? Leul sau, inchis in cusca incompetentei guvernamentale trage sa moara. Nu poate decat sa priveasca de pe margine cum cei pusi sa-l ingrijeasca ii taie linistiti unghiile si-i coafeaza coama. Circul se va inchide. A mai ramas doar painea pe care circarii o vor impozita pana la ultima faramitura…
Autor: Matei Alexandrescu
Sursa: Ziare.com
Grecia vinde insule ca să-şi salveze economia
Într-o ultimă încercare disperată de a-şi plăti datoriile şi de a-şi salva economia, Grecia se pregăteşte să vândă sau să concesioneze pe termen foarte lung o parte din cele şase mii de insule care îi aparţin. Acest gest vine după ce grecii au mai primit un împrumut de 110 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, după un deceniu de cheltuieli exagerate.
Potrivit ediţiei electronice a publicaţiei The Guardian, insula Mykonos una dintre destinaţiile turistice de top din Grecia, este de vânzare. Guvernul grec, care deţine o treime din această insulă, speră să găsească un cumpărător dispus să investească bani frumoşi pentru a dezvolta un complex turistic de lux.
Publicaţia britanică notează că mai mulţi investitori ruşi şi chinezi s-au arătat interesaţi să cumpere proprietăţi în insula Rhodos, dornici fiind să deţină un colţ de rai pe malul Mediteranei. Printre aceştia s-ar număra şi Roman Abramovici, patronul clubului de fotbal Chelsea, deşi el a negat această informaţie.
În ceea ce priveşte preţul cerut de greci pentru insulele scăldate de razele soarelui, insula Nafsika, care are suprafaţa de aproape 500 de hectare şi este amplasată în Marea Ionică, costă 15 milioane de euro. Altele însă, mai mici, pot fi achiziţionate şi cu mai puţin de două milioane de euro. E drept, unele insule sunt atât de mici încât nu poţi duce pee le nici măcar un pat.
Din cele aproape 6.000 de insule ale Greciei, doar 227 sunt locuite, iar decizia de a vinde o parte din ele vine şi din cauza faptului că autorităţile nu sunt capabile să dezvolte infrastructura de bază şi servicii. Grecii speră însă că vânzarea sau închirierea pe termen lung a unei insule ar atrage investiţii şi ar genera locuri de muncă şi venituri la buget.
“Sunt trist. Vânzarea insulelor care aparţin poporului grec ar fi trebuit să fie ultima soluţie. Dar trebuie să creăm infrastructura necesară pentru a dezvolta economia şi a atrage investitori. Ideea este să facem rost de bani”, a declarat Makis Perdikaris, directorul Greek Island Properties.
În încercarea de a atrage fonduri, Grecia intenţionează să scoată la vânzare şi companiile de cale ferată şi de apă. Investitorii chinezi par să fie cei mai interesaţi de asemenea achiziţii, având în vedere că deja controlează câteva porturi.
Sursa: Imopedia.ro
Nemţii doresc să revină la marca germană
Majoritatea germanilor (51,4 la sută) ar dori să revină la vechea marcă germană (deutsche mark), la opt ani după intrarea în circulaţie a euro ca monedă de plată, conform rezultatelor unui sondaj de opinie realizat de Ipsos, date marţi publicităţii, transmite AFP.
Doar 30 la sută din cei intervievaţi au declarat că se opun unei reveniri la vechea marcă, în timp ce 18 la sută au declarat că sunt nehotărâţi.
Vechea marcă este mai populară în Vestul Germaniei decât în Est, 52 la sută din germanii din Vest faţă de 48 la sută în cazul celor din Est declarând că ar dori să revină la vechea monedă, simbolul puterii economice şi financiare a Germaniei după cel de al doilea război mondial.
De asemenea, o diferenţă semnificativă există între persoanele din categoria de vârstă 50-64 de ani, în cazul cărora 56 la sută ar dori să revină la vechea marcă, şi cei tineri (categoria de vârstă 16-29 de ani), pentru care doar 42 la sută ar dori să revină la deutsche mark.
Publicarea rezultatelor acestui sondaj intervine în momentul în care Germania aniversează 20 de ani de la unificarea monetară. La data de 1 iulie 1990, germanii din Est au renunţat la moneda lor şi au adoptat deutsche mark, cu câteva luni înainate de reunificarea ţării în data de trei octombrie 1990.
Sondajul Ipsos a fost realziat în rândul a 1.000 de persoane cu vârste cuprinse între 16 şi 64 de ani.
Sursa: Cotidianul
Lider sau tiran?
Nu poţi schimba lumea decât dacă schimbi oamenii, iar oamenii nu pot fi schimbaţi decât dacă sunt inspiraţi şi motivaţi de către liderul lor. Această concluzie poate fi întâlnită şi pe paginile Vechiului Testament. Poporul evreu progresa doar în condiţiile în care beneficia de prezenţa unui conducător al cărui interes nu era individualist şi nici nu ducea o politică de clan. În schimb, în momentul în care avea neşansa unui lider ce miza pe politica „divide et impera”, mascând interese meschine, atunci era inevitabilă căderea politică şi economică. Cu alte cuvinte, secretul progresului unui popor stă înforţa generatoare de schimbare pe care o posedă liderul. În capacitatea motivaţională a acestuia. În sinceritatea de care poate da dovadă. Deci, un popor cade sau se ridică în funcţie de conducătorul pe care îl are! Punct. Dincolo de această constatare comentariile sunt inutile. Un lider care îşi împinge poporul în haos încetează de a mai fi lider. Iar dacă nici nu îşi asumă eşecul, încetează de a mai fi OM.
„Lăsaţi-vă creierul la uşă. Vi se va înapoia la plecare”. (Semnat:conducerea)
Ford avea obiceiul să spună: „Luaţi-mi fabricile, incendiaţi-mi clădirile…dar daţi-mi oamenii şi veţi vedea că-mi voi reface producţia chiar acum”. Liderul care este preocupat de dezbinarea oamenilor nu este un conducător apt pentru a conduce o ţară. El este, de fapt, unTIRAN! Incapabil de a motiva oamenii, de a le câştiga încrederea şi de a provoca progresul! Conducerea nu se referă la ceea ce le faci oamenilor, ci la ceea ce faci împreună cu ei. A conduce oamenii nu înseamnă să-i controlezi, ci să le câştigi încrederea. Înseamnă nu să îi menţii în mediocritate, ci să le dezvolţi potenţialul!
Celebrul preşedinte american Dwight Eisenhower observa: „Ca să fii un conducător, trebuie să ai oameni care să te urmeze. Iar ca să ai urmaşi, trebuie să le câştigi încrederea. De aceea, calitatea supremă a unui conducător este fără discuţie integritatea”. Acest aspect este esenţial în arta leadershipului. Liderii care îşi doresc să poată influenţa pozitiv trebuie să trăiască la un standard moral mai înalt decât cei care îl urmează. Altfel, consecinţele sunt dezastruoase. Realitate cu care, din nefericire, suntem contemporani…
Nu poziţia îl face pe om, ci integritatea de caracter. Oamenii sunt dispuşi să urmeze un lider doar dacă ceea ce face şi ce spune sunt acelaşi lucru. Iar în momentul în care îi văd sufletul îşi retrag mâna. Din acest punct de vedere, succesele politice sunt doar realizări efemere, dacă nu se realizează pe un fond solid pe care îl poate conferi progresul moral al unei naţii. Aspiraţia spre schimbare este doar o utopie dacă nu există acei oameni care să poată provoca regenerare morală şi spirituală.
De aceea, orice iniţiativă de acest gen este sortită eşecului în România, în condiţiile în care lipsesc liderii care să confere încredere în acest demers. Iar cei pe care îi avem sunt şi cei care au generat mocirla în care suntem nevoiţi să ne scăldăm astăzi. Iar acum vor să mai apară şi ca salvatori ai neamului. Cruntă ipocrizie! Utilă, însă, în patria Mioriţei…
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro
Victime fiscale colaterale
România e de ani buni – dacă nu dintotdeauna – un stat în care diferența dintre abuz și facilitate ține doar de subiectivismul controlorului fiscal. Pe această slăbiciune instituțională se pare că se construiește azi falsa strategie de ieșire din criză. O strategie șubredă sau cel puțin incompletă.
România poate ieși din criză printr‑o strategie fiscală înțeleaptă. Economia, de asemenea, trebuie să funcționeze într‑un regim fiscal corect, echitabil și stimulativ. Principalele modificări de fiscalitate anunțate recent de Guvern îngrădesc o serie de portițe deschise de‑a lungul timpului din diverse motive: de la drepturile de autor la dobânzile la depozit, toate cu motivații mai mult sau mai puțin potrivite (încurajarea unei industrii, stimularea depozitării).
Dar odată cu ridicarea, în grabă, a noilor garduri fiscale, este afectată zona vecină, atât cât funcționa ea în climatul economic actual. Pentru persoanele fizice, pe de o parte, vor apărea constrângeri cu impact asupra veniturilor lor; așa va fi, pe de altă parte – dar la o scară mult mai mare –, pentru companii. Sau mai bine spus, aceeași filozofie fiscală care presupune un demers până la limită în ceea ce înseamnă impunerea echității fiscale și în lupta pentru evaziunea fiscală.
Chestiuni care vor fi contestate la Uniunea Europeană, ca impunerea de TVA la comerț intracomunitar în anumite sectoare, ca antrepozit fiscal, vor să taie orice șansă de evaziune, chiar dacă prin această lovitură mai mor și câțiva care nu au nici o vină. De fapt, strategia fiscală atât pentru persoanele fizice, cât și pentru companii este aceea în care victimele colaterale nu contează, de vreme ce e o chestiune de viață și de moarte a statului.
În primul rând, suntem într‑o perioadă cumplit de grea, dar viața și moartea au alte repere.
În al doilea rând, atunci când nu ții cont de excepții, nu poți să impui reguli echitabile. Iar succesul fiscalității stă în acceptabilitatea ei, și nu în caracterul punitiv pe care îl poate induce. Una peste alta, suntem la limită cu ideea că mai bine cu aceste măsuri decât fără ele, dar povestea victimelor colaterale va putea da peste cap întreaga strategie. Impunerile de acum sunt pe alt nivel decât fantezistul și greșitul impozit forfetar, dar impactul colateralelor rămâne încă de estimat.
Diferența se va face ușor dacă economia nu‑și va reveni. Pentru că atunci toate aceste măsuri, mai mult sau mai puțin corecte, nu vor fi altceva decât măsuri prociclice. Simplificând, ele pun mai multe biruri decât înainte, iar birurile acestea pot cel mult să aducă o echidistanță a suferinței, nu un mecanism de creștere economică într‑un fel sau altul.
Până la urmă, aceasta este adevărata problemă a României. Cum revenim pe creștere pentru a transforma complet și definitiv o încercare cam brutală de a aduce mai multă echitate într‑o supraimpozitare? Și la această chestiune Fiscul nu poate să ne spună nimic. Fiscul ca Fiscul, dar nici Ministerul Economiei nu știe nimic, nici primul-ministru (să fiu scuzat de o asemenea naivitate) și nici chiar Banca Națională, oricum prea puțin preocupată de așa ceva.
În acest context, în care se vorbește atât de puțin despre creștere economică, atât de puțin încât nimeni nu mai crede în ea nici pentru anul care vine, toate aceste măsuri vor avea victime colaterale numeroase: companii care fac comerț onest cu UE și pentru care antrepozitul fiscal înseamnă pur și simplu un împrumut pentru stat fără voie și o lipsă de cash care poate fi fatală, mai puțini bani pentru persoane fizice, descurajarea economisirii și a consumului și așa pus la grea încercare în contextul tăierilor de salarii și pensii.
Acest scenariu nu poate duce altundeva decât la o nouă criză. Ce mai tăiem anul viitor, când calculele bugetare ne vor arăta că pentru a atinge un deficit mai mic într‑un context din nou negativ de creștere economică nu avem altă soluție decât, din nou, său tăiem salarii, pensii, să mărim impozite, să căutăm taxe noi, toate odată sau unele dintre ele.
Riscul de a intra într‑un lanț al slăbiciunilor este, din păcate, tot atât de mare ca șansa de a scăpa odată de această criză prelungită. Și tot în același context, riscul de a avea mai multe victime fiscale colaterale decât beneficiari ai echității fiscale este, de asemenea, enorm.
Și toate aceste aprecieri scot din discuție subiectivismul fiscal, lipsa de imparțialitate a organului fiscal controlat, influențat și condiționat de alte criterii decât cele ale echității. Iar atunci când se lasă loc mai mult acestui subiectivism, singurul lucru care poate fi constatat este apariția mai multor nori negri. Și a mai multor victime colaterale.
Dan Suciu
sursa: moneyexpress.money.ro
La Toronto G20 a pus economia globala pe masa de analize
Ceea ce s-a intimplat in aceste zile la Toronto - atit in spatele usilor inchise ale salilor in care puternicii lumii discuta despre criza economica, dar si pe strazile cuprinse de flacari - demonstreaza o data in plus ca suntem departe de a fi depasit efectele uraganului care zgiltiie globul de doi ani incoace.
Cel trei importante concluzii pot fi desprinse dupa ce G-8, apoi G-20 au asezat din nou bolnavul numit economia globala pe masa de analize si au incercat sa-i prescrie cele mai potrivite leacuri.
Prima este aceea ce inca traversam o zona de accentuate volatilitate si ca toate prognozele - fie optimiste, fie pesimiste - sunt mai degraba profetii decit predictii serioase, bazate pe analize pertinente.
Pentru un economist, cea mai periculoasa situatie nu este aceea in care te astepti la ce este mai rau; este aceea in care NU STII la ce poti sa te astepti. La doi de la declansarea sa, actuala criza nu are inca un diagnostic precis si, prin urmare, tratamentele sunt relative.
Scriam in urma cu mai bine de doi ani ca “nimic nu va mai fi la fel”. Se pare ca am avut dreptate.
Actuala criza - intial comparata cu aceea din anii 1929-1933 - nu are echivalent in istorie si tot asa cum geneticienii inca se straduiesc sa descrifreze structura virusului gripei spaniole care dupa WW l a ucis mai multi oameni decit conflagratia mondiala, tot asa economistii inca bijbiie in cautarea cauzelor precise care au aruncat lumea financiara in haos.
De la pesimisti ca Paul Krugman la optimisti ca Warren Buffett, cei mai buni “medici” pot dovedi in viitor ca s-au inselat dramatic, intr-un sens sau in celalalt.
A doua concluzie este aceea ca, la nivelul stratosferic al puternicilor lumii - G-20 grupeaza state care produc peste 90 la suta din PIB-ul mondial - exista deosebiri esentiale de viziune in privinta diagnosticului, tratamentelor si necesarelor interventii.
America este un imens aspirator de consum - locuitorii sai scot din buzunare circa 10.000 de miliarde de dolari pe an pentru a cumpara peste o treime din marfurile care se produc peste tot in lume. De fapt, uriasul consum al Americii “tine” economia globala in functiune.
Daca americanii nu ar mai consuma nimic o saptamina, cataclismul ar fi mai mare decit o bomba cu hidrogen.
Din acest punct de vedere, domnul Barack Obama a atras atentia destul de apasat ca masurile de austeritate promovate de statele Uniunii Europene nu fac decit sa arunce povara consumului direct pe umerii SUA, pentru ca austeritatea inseamna o cerere solvabila mai mica la nivel european, deci o eventuala orientare a companiilor europene spre export (inclusiv spre America, facind concurenta companiilor americane pe propria lor piata).
La rindul lor, puterile asiatice - mai ales China - dar si Rusia si/sau jaguarii Americii latine simt ca este momentul ca vocile lor sa fie mai raspicat auzite la nivel global.
Resimtind mai putin sever efectele crizei, acesti (mai)nou-veniti la masa puterii internationale stiu ca doar momentele de criza acuta pot reseta sistemele de putere deja consolidate in decenii si sunt gata sa-si joace tot mai accentuat cartile in raport cu marile puteri consacrate dupa WW ll.
In fine, o a treia invatatura a episodului Toronto este violenta neobisnuita a strazii. Mai ales in ultimii ani, orice intilnire la nivel inalt a fost insotita de violente de o intensitate diferita de la locatie la locatie, in functie de “temperamentul social” al celor care compun in general sirurile de manifestanti.
Violentele din Canada au fost neobinuite nu doar pentru climatul de acolo, dar chiar pentru climatul in general intilnit in lumea occidentala. Ceea ce demonstreaza un stress social in crestere si care va creste si mai mult, predictibil, si in viitorul apropiat.
Este dificila impunerea unei curbe de austeritate si in state mai putin obisnuite cu prosperitatea si oricum “vaccinate’ de o nabadaioasa tranzitie de doua decenii, ca Romania sau Ungaria.
Dar va fi extrem de dureroasa in tari gen Franta, Regatul Unit sau Spania, obisnuite cu decenii de crestere economica si ai caror locuitori sunt paradigmatic convinsi ca trebuie sa traiasca bine pentru simplul motiv ca s-au nascut/naturalizat acolo si nu in nefericita Africa, de pilda.
Cum vor reactiona locuitorii acestor fericiti planetari atunci cind guvernele lor vor incerca tot mai mult sa le explica ca sarbatoarea s-a terminat si ca nota de plata ii gaseste pe multi dintre ei insolvabili?
Cum vor reactiona atunci cind cu sau fara criza globala scumpirea alimentelor si a energiei vor continua, iar acest cocktail coroziv va roade tot mai mult din nivelul lor de trai in anii care vin?
Cum vor reactiona cei care astazi sunt situati din punct de vedere al nivelului de trai in patura de jos a clasei de mijloc, dar pe care doi-trei ani de-acum inainte ii pot trimite - si, foarte probabil, o sa-i trimita - in rindurile saracilor?
Vor iesi vechile “schelete din dulapuri” - teama de “strain”, vinatoarea de vinovati reali sau doar imaginari, nationalismele, etc, etc? Probabil ca raspunsul la toate aceste intrebari este afirmativ.
Cert este ca asistat la un alt summit la finele caruia nu suntem deloc mai lamuriti daca efectele uraganului se sting, daca nu urmeaza un alt posibil uragan regional sau chiar global, daca zona de maxima volatilitate a fost macar depasita iar imaginarii pasageri ai avionului pot sa respire usurati, fie si pentru moment.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro
A treia mare criză
Recesiunile sunt comune, depresiile însă, rare. Din câte îmi aduc eu aminte, au fost doar două perioade în istoria economiei descrise la scară largă ca „depresiuni” la vremea respectivă: anii de deflaţie şi instabilitate care au urmat după Panica din 1873 şi anii de şomaj în masă de după criza financiară din 1929-1931.
Nici prima criză mondială din secolul al XIX-lea şi nici Marea Depresiune din secolul al XX-lea nu au fost ere de declin nonstop. Din contră, ambele au inclus perioade în care economia a crescut. Dar aceste episoade de ameliorare nu au fost niciodată suficiente pentru a anula daunele cauzate de crizele iniţiale, deci au fost urmate de recăderi.
Acum ne aflăm, mă tem, în stadiile incipiente ale unei terţe depresiuni. Probabil că va arăta mai mult ca prima criză decât ca Marea Depresiune, care a fost mult mai severă. Dar costurile - pentru economia mondială şi, mai presus de toate, pentru milioanele de vieţi ruinate de lipsa locurilor de muncă - vor fi, fără discuţii, imense.
Această a treia depresiune va fi, în principal, un eşec al politicii. În jurul lumii guvernele sunt obsedate de inflaţie, când adevărata ameninţare o reprezintă deflaţia, şi de necesitatea de a strânge cureaua, când problema reală este cheltuirea inadecvată.
În 2008 şi 2009 se părea că am fi învăţat din istorie. Faţă de predecesorii lor, care au crescut ratele dobânzilor când au fost confruntaţi cu criza financiară, liderii actuali ai Rezervei Federale din SUA şi ai Băncii Centrale Europene din UE le-au redus şi au încercat să sprijine pieţele de credit. Spre deosebire de guvernele din trecut, care au încercat să balanseze bugetul în faţa unei economii prăbuşite, guvernele de astăzi au permis deficitelor să crească. Şi politicile mai bune au ajutat lumea să evite colapsul total; se poate spune că recesiunea adusă de criza financiară s-a încheiat vara trecută.
Dar viitorii istorici ne vor spune că nu atunci a fost finalul celei de-a treia depresiuni, la fel cum redresarea în afaceri care a început în 1933 nu a fost sfârşitul Marii Depresiuni. La urma urmei, rata şomajului - în special, şomajul de lungă durată - rămâne la un nivel considerat catastrofal şi nu dă nici un semn de scădere rapidă. Atât Statele Unite, cât şi Europa sunt pe urmele capcanelor deflaţioniste japoneze.
În faţa acestui tablou sumbru, te-ai fi aşteptat ca factorii de decizie politică să realizeze că încă nu au făcut suficient pentru a promova recuperarea. Dar nu: pe parcursul ultimelor luni s-a înregistrat o renaştere uimitoare a împrumuturilor cu garanţie imobiliară şi a ortodoxiei de buget echilibrat.
În ceea ce priveşte retorica, renaşterea religiilor vechi este mai evidentă în Europa, unde autorităţile par să se inspire din discursurile colectate ale lui Herbert Hoover, până la includerea presupunerii că mărirea impozitelor şi reducerea cheltuielilor ar extinde, de fapt, economia, îmbunătăţind încrederea din mediul de afaceri. Totuşi, America nu se descurcă cu mult mai bine. Cei de la Rezerva Federală par să fie conştienţi de riscurile deflaţioniste, dar nu şi de ceea ce ar trebui făcut cu privire la aceste riscuri. Administraţia Obama înţelege pericolele austerităţii fiscale premature, dar pentru că republicanii şi democraţii conservatori din Congres nu vor autoriza ajutoare adiţionale pentru guvernele de stat, austeritatea va veni oricum, în forma tăierilor de buget la nivel de stat şi local.
De unde vine greşeala din politică? Extremiştii invocă adesea problemele cu care se confruntă Grecia şi alte naţiuni din Europa, pentru a-şi justifica acţiunile. Şi este adevărat că investitorii în obligaţiuni au depins de guvernele cu deficite refractare. Dar nu există nici o dovadă cum că austeritatea fiscală pe termen scurt linişteşte investitorii. Din contră: Grecia a fost de acord să înăsprească austeritatea şi a aflat că riscul se împrăştie chiar mai mult; Irlanda a impus reduceri drastice în cheltuielile publice şi a ajuns să fie privită ca având un risc mai mare decât Spania, ţară mult mai reticentă în a accepta medicamentul extremiştilor.
Este ca şi cum pieţele financiare înţeleg ceea ce factorii de decizie politică se pare că nu înţeleg: deşi responsabilitatea fiscală pe termen lung este importantă, reducerea aspră a cheltuielilor în mijlocul unei depresiuni, lucru care adânceşte depresiunea şi deschide calea pentru deflaţie, este, de fapt, contraproductivă.
Deci nu cred că este, de fapt, vorba de Grecia sau chiar despre o apreciere realistă a compromisurilor dintre deficit şi locuri de muncă. Este vorba, în schimb, despre victoria unei ortodoxii care are puţin de-a face cu analiza raţională, al cărei principal atribut este că impunerea suferinţei unor oameni este felul în care îţi manifeşti capacitatea de conducere în vremuri grele.
Şi cine va plăti preţul acestui triumf al ortodoxiei? Zeci de milioane de şomeri. Mulţi dintre ei vor rămâne ani buni fără locuri de muncă, iar alţii, pur şi simplu, nu vor mai munci niciodată.
PAUL KRUGMAN
Articolul a apărut în ediţia din 27 iunie 2010 a cotidianului american The New York Times
sursa: romanialibera.ro
Cand robinetul jafului ramane deschis…
Vasile Blaga si Elena Udrea sunt doar doi dintre ministrii Cabinetului Boc care vorbeau despre demisie, in cazul in care taxele si impozitele vor creste. Acestora li se adauga si liderul UDMR, Marko Bela, cel ce impartasea acelasi punct de vedere. Decizia Curtii Constitutionale i-a prins, insa, pe picior gresit pe unii lideri ai Puterii, care nu se asteptau la aceasta “tradare” din partea judecatorului numit de CCR. Pusi in fata faptului implinit, acestia au identificat imediat noi si noi explicatii, pentru a justifica “explozia” TVA-ului. Devine evident ca nici macar unul dintre actualii demnitari nu are forta de a-si respecta cuvantul dat, de a-si asuma raspunderea pentru esecul guvernarii. In frunte cu un premier de mucava, care accepta statutul de marioneta al Palatului Cotroceni, actualul guvern continua sa se decredibilizeze accentuat. Si-a demonstrat incompetenta crasa.
Refuzul de a stopa devalizarea banului public de catre clientii politici este de notorietate. Intre interesele populatiei si capatuiala oligarhiei portocalii, actuala Putere a ales cea de-a doua varianta fara isi puna prea multe semne de intrebare. De aici, devine de inteles aceasta obsesie a guvernantilor de a mentine deschise “robinetele jafului”. Clientela de partid nu simte efectele crizei. Fondurile publice o protejeaza, o face imuna in fata austeritatii. La randul sau, seful statului a renuntat, brusc, la atat de dragile “bai de multime”. Nu mai vorbeste de popor, de mandatul primit de la acesta, nici macar de punerea in practica a rezultatelor Referendumului de anul trecut. Sta ascuns in spatele zidurilor tot mai bine pazite ale Palatului Cotroceni, multumindu-se doar sa isi exerseze functia de presedinte al poporului portocaliu, in reuniuni si sedinte de partid la care in mod normal, un presedinte nu ar prea avea ce sa caute. Dar ce mai este normal in Romania anului 2010, o Romanie ajunsa la cheremul unei majoritati create prin tradare?
Guvernantii mimeaza dorinta de a restructura, de a reduce cheltuielile bugetare. Probabil ca vor face acest lucru, fortati de nesustenabilitatea sistemului de pensii si a bugetului de stat. Vor fi concediati peste 100.000 de salariati din sectorul bugetar. Cei numiti pe criterii politice vor ramane, desigur, in functii. Mai mult, ei vor conduce comisiile de asa-zisa evaluare care se vor pronunta pe marginea competentei sau a incompetentei celor ce vor ingrosa randurile somerilor. Economia isi va continua, insa, declinul. Ca si nivelul de trai al populatiei.
Remanierea guvernamentala va fi prezentata, prin toamna, ca o solutie salvatoare. Vor pleca cativa ministri, dar Boc va ramane. Alaturi de marea majoritate a “greilor” din Modrogan. Noi iluzii vor fi vandute populatiei. Promisiunile se vor regasi inevitabil in peisaj. Basescu va identifica vinovatii. Vom asista la acelasi scenariu prost, in care tupeul regizorului suplineste profesionalismul actorilor. Actuala guvernare garanteaza exacerbarea neajunsurilor. Din pacate, alternativele lipsesc. Nici PSD si nici PNL nu au aratat ca pot reprezenta solutii salvatoare. Demagogia ieftina nu se poate transforma in masuri anticriza. Tocmai din aceste motive, nevoia unei noi clase politice devine stringenta. Cu tot ce deriva de aici.
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
O lecţie din Germania
Ceva îţi spune că aceşti oameni vor învinge greutăţile.Eram în Germania, în ţinutul ceasurilor cu cuc şi al prăjiturii cu cireşe din Pădurea Neagră, pe când în România îl arestau pe Dan Diaconescu, iar Curtea Constituţională arunca în aer „Planul A” de austeritate. Nu că Germania nu ar avea probleme - cine e scutit astăzi de ele? Dar când vezi munca lor temeinică, nu înrobitoare, ci organizată şi demnă, când îi vezi cum îşi preţuiesc timpul liber, când vezi pensionarii bucurându-se de viaţă în staţiunile şi orăşelele ca din poveştile fraţilor Grimm, atunci ceva îţi spune că aceşti oameni vor învinge greutăţile, cum au mai făcut-o.
Germania ajuns din ruină o mare putere economică a lumii, în decursul unei generaţii, prin muncă, organizare şi solidaritate. Imaginaţi-vă o fabrică ajunsă după război un morman de cărămizi şi fiare contorsionate. Patronii şi angajaţii aveau un interes comun: să o facă să meargă. Azi, librăriile germane sunt pline cu albume de fotografii şi DVD-uri care spun asemenea poveşti. Ei bine, oamenii aceia de după război s-au pus la muncă nemţeşte, împreună, patroni, directori şi muncitori, iar la sfârşitul zilei au mâncat de la acelaşi cazan supa de cartofi şi varza călită. Aşa s-au clădit nu numai fabricile, ci şi, sau mai ales, solidaritatea socială, responsabilitatea angajaţilor pentru bunul mers al companiei, responsabilitatea companiei pentru bunăstarea angajaţilor. Şi responsabilitatea statului pentru respectarea regulilor, pentru investiţiile în educaţie, sănătate, infrastructură.
Astăzi, în România, unii decretează sfârşitul statului social, confundându-l cu statul risipei şi al furtului organizat la cele mai înalte niveluri din ultimii 20 de ani. Dar un stat eficient nu poate fi decât social, asigurând cetăţenilor acces la educaţie, sănătate, siguranţă, infrastructură, bătrâneţi demne. Cum se pot obţine şi până la ce nivel, sunt chestiuni de orientare politică. A le nega însă, nu înseamnă să fii de stânga sau de dreapta. Înseamnă să fii iresponsabil. Germania ne arată că e posibil să te ridici din ruină prin organizare, muncă modestă şi solidaritate socială.
În Freiburg, oraşul principal al regiunii munţilor Pădurea Neagră, cetăţenii s-au apucat să restaureze domul, pe care stră-străbunicii lor au început să-l ridice la 1200, pentru a-l termina două secole mai târziu. Un panou de lângă impresionanta biserică gotică te invită să contribui cumpărând o sticlă de vin local la un preţ destul de piperat - nouă euro fără câteva centime. Efortul acestor oameni, care suportă cheltuieli uriaşe în plină criză pentru a-şi întreţine simbolul, spune şi el ceva despre ce înseamnă solidaritate şi mândria apartenenţei la o comunitate. Cred că într-acolo ar trebui să tindem.
“Un stat eficient nu poate fi altfel decât social.”
Ovidiu Nahoi
sursa: adevarul.ro
Modern servitude - La servitude moderne
Opresiunea se modernizeazã întinzându-si pretutindeni formele de mistificare ce permit mascarea conditiei de sclav. A arãta lucrurile asa cum sunt ele în realitate si nu cum sunt prezentate de cãtre putere reprezintã subversiunea sub forma ei cea mai autenticã. Numai adevãrul este revolutionar.
Cresterea economica nu inseamna cresterea nivelului de trai. Este doar metoda prin care se pastreaza crisparea, stresul nostru, al oamenilor de rand, starea noastra de sclavi producatori si consumatori in acelasi timp. Economistii sunt si ei sclavii diplomelor pe care le obtin cu greu invatand niste teorii si ideologii pe care le accepta fara sa le treaca prin filtrul ratiunii. Dar le este foarte greu sa recunoasca adevarul ca au fost prostiti pe fata, atrasi in minciuna capitalista. Orgoliul este poate cel mai “greu” defect al umanitatii actuale. Din cauza orgoliului celor cu diplome ne afundam tot mai mult in minciuna si nu vom iesi pana nu se schimba continutul educatiei pentru care se obtine o diploma.
Oamenii trebuie sa invete cum sa imbunatateasca viata umanitatii, nu cum sa subjuge restul umanitatii.
Educatia de azi e una fascista, care trateaza omul ca pe un cobai aruncat in valtoarea “pietei libere” , un cobai care trebuie sa consume de la hrana absolut necesara pana la informatia falsa aruncata pe piata de atotputernicii zilei. Snobismul, ipocrizia celor cu “orientari liberale”, a celor care ridica in slavi individualismul si profitul cu orice pret, astea sunt defectele ce trebuie eliminate din societatea umana. Din pacate devin majoritare si din ce in ce mai greu de observat: nu mai vedem padurea din cauza copacilor.
Criza actuala, in mod normal, nu ar trebui sa afecteze viata omului de rand, al aceluia cu un venit minim, pentru ca de fapt e criza celor cu un venit cel putin mediu, afectati de scaderea profitului. Dar au avut grija “licuricii” sa transfere criza tot pe umerii caliti ai randasului, pentru ca acesta nu are posibilitatea sa se apere decat cu bata sau cu greva(eventual a foamei). Iar impotriva batei lui, licuricii au armate intregi de zombi platiti prea bine ca sa se intrebe in ce fel poate sa-i afecteze si pe ei vreo criza. Zombii sunt din mai multe sectoare de activitate, au uniforme diferite, diplome diferite, mentalitati oarecum diferite, dar sunt folositi de aceeasi ticalosi si pentru aceleasi scopuri. Sunt zombi in costume de lux, cu cravate, papioane, fitze de cosmopoliti ai gandirii economico-financiare “moderne”. Mai avem juristii, aceasta armata de legiferatori ai jafului si genocidului. Mai sunt armatele propriu-zise, mercenarii care n-au tata si mama, au doar superiori si stapani. Mai avem si lupii ascunsi sub lana de oaie, liderii sindicali care se dau de gol cel putin odata la 4 ani pentru cine lucreaza. Toti acestia, impreuna cu politicienii, sunt de fapt parazitii, vampirii care sug din sangele populatiilor. Din pacate nu putem sa ne luptam cu ei, pentru ca au avut “licuricii” grija ca acestia sa fie rudele noastre de sange, prietenii din copilaria noastra, colegii nostri de munca chiar.
Deci singura solutie este lucrul la constientizarea acestora ca aceasta tradare din partea lor nu aduce nimic bun decat “licuricilor”, ca directia spre care ne indreptam astfel e cea mai dezastruoasa posibila. Dar in primul rand cred ca noi, cei de jos, trebuie sa stim cu ce avem de-a face. Sa stim cum s-a ajuns asa, sa intelegem de ce nu trebuie sa mai continuam asa si sa dam mai departe aceasta intelegere.
Multe aspecte sunt dezvaluite in filmul de mai sus, “Modern servitude” (in original - La servitude moderne). Altele le stiti din viata de zi cu zi. Altele le stiu economistii si juristii. Trebuie puse cap la cap si dezvaluit adevarul ca sa iesim din negura in care ne-am afundat. Dar unii prefera sa inceapa sa consume noi produse pe care marketingul pervers capitalist le prezinta chiar ca fiind o forma de revolta fata de sistem (?!). Chiar si drogurile legalizate par benefice in creierele ratacitilor (incerc sa nu-i judec: poate foamea le-a luat mintile…). Astea sunt in mare tampeniile cu care trebuie sa ne luptam pentru o lume mai buna. Stiu ca nu va place adevarul, dar nimeni nu a spus ca adevarul e placut. Poate efectul folosirii adevarului este placut. Sa incercam si sa vedem daca asa e.
sursa: la-deruta.blogspot.com
Contrabanda cu teorii contrafăcute şi deficitul de logică economică
De ceva vreme, mai întâi în spaţiul public şi, mai nou, în spaţiul media, au apărut o serie de mesaje patetice privind bunăstarea care ne-ar fi dominat vieţile dacă ar fi recuperat un miliard de euro din contrabanda cu ţigări. Din cauza contrabandiştilor, pasajele subterane promise de edili, locurile de muncă licitate ca la piaţă de politicieni şi alte benficii finanţate generos din bugetul de stat, nu pot fi realizate. Pe acest fond, suntem îndemnaţi să luptăm împotriva traficului, contrabandei, evaziunii, economiei subterane. De fapt oamenii sunt chemaţi să cauţioneze atitudinal incapacitatea guvernanţilor de a face faţă unei situaţii pe care au creat-o singuri prin reglementările pe care le-au impus asupra consumului de ţigări.
În zilele noastre - dominate de tăieri de venituri ale bugetarilor şi pensionarilor - se încearcă, într-o manieră vecină cu mişelia, plasarea răspunderii în curtea cenuşie a economiei subterane. Altfel spus, pentru că nu sunt încasate sumele respective nu sunt bani la buget şi, pe cale de consecinţă, trebuie reduse cheltuielile. Stupizenia unor asemenea aserţiuni poate fi demonstrată pornind de la argumente ale bunului simţ şi continuând cu argumente specifice logicii economice.
În primul rând, guvernanţii şi cei care cad pradă unei asemenea fraudări a logicii economice ar trebui să explice cum ar putea să se piardă ceva ce nu există de fapt. Se spune că bugetul statului pierde anual „n” miliarde euro din varii motive. În realitate, bugetul nu pierde nimic pentru că de fapt nu deţine nimic. Statul nu este proprietarul „entităţii” (mai nou) denumită buget şi nici al veniturilor încasate la buget. În ciuda acestui argument, tot mai mulţi oameni, economişti şi nu numai, vorbesc despre banii ce trebuie încasaţi la buget ca despre un subiect tabu. Oamenii trebuie să „contribuie” la veniturile care se „cuvin” statului. Statul trebuie să încaseze bani din taxe şi impozite aşa cum noi trebuie să respirăm. Cu cât mai mult cu atât mai bine pentru bunăstarea cetăţenilor. Problema este că sumele prelevate aparţin oamenilor iar aceştia nu contribuie aşa cum am alege fiecare dintre noi să contribuim cu o parte din banii noştri la bunăstarea unei familii nevoiaşe sau la reabilitarea sănătăţii unui copil suferind. Voluntariatul nu este luat în calcul atunci când este constituit bugetul la capitolul venituri, de unde şi constrângerea aplicată prin lege pentru plata taxelor şi impozitelor.
Din moment ce banii nu aparţin bugetului statului ci deţinătorilor legitimi (denumiţi, în mod cinic, contribuabili) nu se poate spune că bugetul a pierdut acei bani. Mai mult, nimeni nu poate pierde ceva ce nu deţine de fapt, chiar dacă ar putea obţine acel ceva în urma unor schimburi voluntare. De pildă, eu nu pot spune că am pierdut bani pe care aş fi putut să îi câştig dacă nu ratam întâlnirea de afaceri programată cu o zi în urmă. Dacă îmi promite cineva o sumă de bani şi apoi se răzgândeşte, nu se poate spune că am pierdut acea sumă de bani pentru că, de fapt, nu mi-a aparţinut niciodată. Ideea de pierdere în ştiinţa economică se referă la diminuarea valorii proprietăţii cuiva. Aceasta presupune două condiţii: a) existenţa dreptului de proprietate asupra unui bun şi b) dispariţia bunului. În cazul bugetului public niciuna dintre condiţiile de mai sus nu este valabilă. Banii nu existau în buget şi, ca atare, nu puteau fi pierduţi.
Acum că am lămurit aspectele de suprafaţă ale mesajelor anticontrabandă putem analiza în profunzime cauzele dar şi efectele activităţilor înfierate de banerele guvernamentale. Ar fi util să desluşim de ce apare contrabanda. Pe firul logicii economice, răspunsul este simplu iar validitatea sa este confirmată de mesajele respective. Dacă banii trebuie colectaţi din comerţul cu tutun, atunci înseamnă că vânzarea ţigărilor este supusă taxării. Taxele astfel plătite de către participanţii la tranzacţii se „varsă” în bugetul public. Aceasta înseamnă că apariţia contrabandei este motivată tocmai de dorinţa vânzătorilor şi cumpărătorilor de a nu plăti taxa pe comerţul cu ţigări. De ce nu ar face acest lucru absolut normal, spun unii, în lumea modernă, civilizată? Răspunsul este simplu: pentru că sunt deţinătorii legitimi ai banilor proprii obţinuţi din munca proprie şi pot alege să îi utilizeze aşa cum consideră de cuviinţă.
Dispreţul la adresa celor care consumă ţigarete de contrabandă este evident. Aceştia sunt, indirect, admonestaţi pentru a nu fi contribuit la bunăstarea societăţii. Dacă tot suferă de acest viciu… Tot indirect, cei care cumpără ţigări timbrate sunt încurajaţi să fumeze mai mult în numele aceleiaşi bunăstări pe care sumele plătite de ei o pot asigura. Nimeni nu îl înţelege pe fumătorul „ilegal” care face astfel o economie foarte necesară în vremurile acestea tulburi. Viciul său devine periculos, nociv pentru sine însuşi dar, mai ales, pentru societate „în ansamblul său”. Nimeni nu pune problema astfel: dacă sumele „pierdute” de bugetul public înseamnă un miliard de euro, atunci cât este economia celor care, alegând să cumpere ţigări de contrabandă, nu mai plătesc taxele aferente? Unde se duc acei bani? Desigur nu în iluzoriile proiecte ale guvernanţilor şi edililor ipocriţi şi nici în conturile firmelor care căpuşează un buget tot mai deficitar. Poate contribuie la o mai bună educaţie a copiilor acestor fumători pentru ca aceştia să nu sufere din pricina viciilor de tot felul. Poate contribuie la creşterea cererii pentru alte bunuri şi servicii, complementare sau nu cu ţigările sau alcoolul.
Îndrăznesc să îl aduc în discuţie şi pe cel care este inamicul public numărul unu în acest proces: contrabandistul. Dacă pentru fumător pot fi manifestate o oarecare compasiune şi clemenţă explicabile prin faptul că acesta este prizonierul propriului său viciu, în schimb contrabandistul trebuie condamnat definitiv şi irevocabil găsindu-i-se şi circumstanţe agravante. Individul suferă de un viciu ucigător înfierat cu tărie de către moraliştii anticapitalişti: profitul. Acesta este un virus extrem de periculos care, odată răspândit printre oameni, îi transformă în fanatici slujitori ai „capitalismului sălbatic”. Virusul nu poate fi combătut decât prin aşezarea pe burtă a fanaticului şi expunerea sa în lumina infraroşie a camerelor de filmat ale poliţiei pusă de veghe la menţinerea carantinei.
Prea puţini încearcă, distraşi fiind de „gaura” imensă creată în bugetul public, să desluşească semnificaţia profitului contrabandistului. Acesta face disponibilă, riscându-şi libertatea, o marfă pe care fumătorul şi-o doreşte şi pe care o poate obţine mai ieftin decât dacă ar achiziţiona-o legal. El va acţiona atâta vreme cât poate obţine ţigaretele la un preţ inferior celui pe care sunt dispuşi să îl plătească fumătorii. Spre deosebire de funcţionarii statului care vor recurge la constrângere pentru neplata taxelor şi impozitelor, contrabandistul nu forţează fumătorii să îi cumpere produsele. Aceeaşi logică economică ne confirmă faptul că părţile vor tranzacţiona atâta vreme cât există avantaje mutuale, ceea ce se explică prin caracaterul reciproc avantajos al schimbului voluntar.
Desigur, grupările contrabandiste pot deveni cu adevărat infracţionale atunci când există pericolul ca activităţile lor să se soldeze cu pierderi iar contrabandiştii apelează la violenţă pentru a le recupera. Caracterul profitabil al acestor activităţi dar şi riscul pierderii libertăţii atrag indivizi periculoşi în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că este o activitate ilegală, nu este de aşteptat ca eventualele conflicte sau litigii între părţi să fie soluţionate la tribunal. Dar să nu pierdem din vedere faptul că aceste lucruri se întâmplă tocmai pentru că activităţile respective sunt scoase în afara legii. Legalizarea lor sau renunţarea la taxarea consumului de ţigări ar face asemenea activităţi neinteresante de vreme ce ar dispărea prima de risc pe care o presupunea ilegalitatea. Este de notorietate, în acest sens, exemplul prohibiţiei care a îmbogăţit peste noapte traficanţii de alcool şi a condus la apariţia unor grupări mafiote extrem de periculoase. Afacerile acestora s-au prăbuşit odată cu renunţarea la reglementările care interziceau comercializarea alcoolului.
Mesajele pe care aceste materiale propagandiste le transmit emană o dublă ipocrizie. În primul rând, invocă neajunsuri pe care politica fiscală le creează prin impunerea unor taxe menite să exploateze viciile oamenilor. În al doilea rând, şi poate mai grav, creează falsa impresie că bunăstarea este apanajul bugetului public care, odată „sărăcit”, nu poate să îndeplinească această funcţie.
PS: Dacă acest articol ar fi citit de guvernanţi, s-ar reduce contrabanda cu teorii economice contrafăcute şi economia ar putea avea şansa unei revigorări sănătoase.
Marius-Cristian Pană
sursa: ecol.ro
Trădătorii. Coruptia - atentat la siguranta nationala.
„Între magistraţi şi ceilalţi e o diferenţă fundamentală.” Aşa a explicat venerabilul judecător Ion Predescu decizia şocantă a Curţii Constituţionale de a bloca recalcularea pensiilor magistraţilor, a propriilor pensii, adică, în timp ce a acceptat planul Guvernului de a recalcula toate celelalte pensii speciale. Predescu are însă dreptate. Între magistraţi şi toţi ceilalţi români există o diferenţă fundamentală. Dacă am încerca să facem o ierarhie a categoriilor profesionale care poartă cea mai mare răspundere pentru situaţia dezastruoasă în care se află azi România, magistraţii, în special cei ce se află azi la pensie sau în pragul pensionării, ar ocupa cu siguranţă locul întâi. Implicit, cei care abuzează astăzi de puterea lor pentru a se pune la adăpost de tăierea generală a veniturilor sunt şi cei mai vinovaţi, pentru că am ajuns în situaţia de a apela la ele pentru a nu intra în faliment.
Faptul că majoritatea procurorilor şi judecătorilor au permis ca mii, zeci de mii de politicieni şi oameni de afaceri oneroşi să acumuleze ilegal averi colosale se află la originea multora dintre problemele din cauza cărora declinul economic global ne afectează mult mai tare decât pe alte ţări.
Absenţa justiţiei este cea care a pervertit ierarhiile politice şi administrative în România. Când hoţii scapă constant nepedepsiţi este doar o chestiune de timp până ce vor ajunge să controleze societatea. Absenţa justiţiei ruinează o comunitate şi o transformă în junglă. Iar faptul că într-o junglă ajung să domine prădătorii este deja o consecinţă inevitabilă. Aşa au ajuns ca în România să conducă, să îşi impună soluţiile de guvernare, nu cei mai competenţi, ci cei mai abili în a încălca legea şi a acumula avere prin fraudă. Tot inevitabil, forţa la care ajung infractorii-alfa le permite la un moment dat să îi transforme în sclavi chiar şi pe cei cu ajutorul cărora au ajuns la putere - magistraţii.
Din punct de vedere economic, domnia hoţilor înseamnă, de cele mai multe ori, şi domnia incompetenţilor. Foarte rar aceştia se vor înconjura de oameni mai deştepţi decât ei şi chiar şi atunci când o fac le vor ignora sfaturile atunci când aplicarea lor presupune oprirea furturilor, înţelepciune şi viziune pe termen lung.
Chiar şi dacă guvernanţii ar fi fost mai competenţi decât sunt, măsurile dureroase pe care le propun ar fi fost primite cu cel puţin la fel de multă ostilitate ca şi acum. Tot din cauza eşecului cronic al multor magistraţi de a se achita de misiunea lor.
Un nivel rezonabil de acceptare a tăierii veniturilor presupune conştientizarea realităţii că suntem cu toţii, ca naţiune, în aceeaşi oală şi, implicit, toţi trebuie să lăsăm de la noi pentru a traversa cu bine criza, pentru a nu ne îngloda şi mai mult în datorii, pentru a spera la o revenire într-un orizont previzibil. Nu ne putem solidariza însă în jurul acestui imperativ atât timp cât el nu se bazează pe un adevăr. Nu suntem cu toţii egali în faţa crizei. În timp ce milioane de oameni vor pierde sume consistente prin tăierile de salarii, prin creşterile de taxe şi impozite, prin scumpirile ce vor urma majorării TVA, majoritatea celor din fruntea statului îşi umflă în continuare portofelul, parazitând contractele publice.
Singurii care ar putea restabili echitatea accesului la banii comunităţii şi, implicit, raporturile fireşti dintre cetăţeni şi guvernanţi sunt, evident, tot magistraţii. Cum? Făcându-şi datoria. Investigând cu profesionalism afacerile de corupţie şi condamnându-i pe demnitarii prinşi la furat. Pentru că asanarea morală a clasei politice este singura cale de a restabili încrederea cetăţenilor în cei ce îi conduc. Acceptarea măsurilor dureroase pe care le propun politicienii nu poate avea loc în condiţiile în care ei sunt priviţi ca fiind inamicul public numărul unu, ca pe o castă rapace care încearcă să evadeze din criză punându-ne pe noi să plătim preţul incompetenţei şi lăcomiei lor. Doar când îi vom vedea (măcar) pe cei mai corupţi condamnaţi la închisoare şi când cazurile de fraudare a banului public vor deveni o raritate, există o şansă ca apelurile politicienilor la solidaritate să primească prezumţia de bună-credinţă şi să fie urmate.
În mod cert însă, în acest punct nu vom ajunge atât timp cât majoritatea magistraţilor nu doar că nu au curajul să impună domnia legii, ba chiar adâncesc şi mai mult suspiciunea malignă faţă de cei ce decid destinele ţării. Pentru că nu îmi pot imagina o dovadă mai mare de iresponsabilitate decât gestul judecătorilor de la Curtea Constiţutională, care într-un moment de criză profundă abuzează de puterea lor pentru a se plasa deasupra tuturor celorlalţi români, deasupra legii şi a bunului-simţ. Prin decizia de vineri, ei ne transmit că România este condamnată la umilinţă pe viaţă.
DAN CRISTIAN TURTURICA
sursa: romanialibera.ro
Americanii dau sfaturi economice proaste europenilor
La summit-ul G20, care a avut loc in acest weekend la Toronto, Statele Unite au pus din ce in ce mai multa presiune asupra Europei sa renunte la masurile de austeritate.
Printre cei care sustin ca trebuie continuate cheltuielile pentru a spori cresterea economica se numara castigatorul premiului Nobel pentru economie Paul Krugman, presedintele american, Barak Obama, si secretarul Trezoreriei americane, Tim Geithner.
Analistii sunt de parere, insa, ca sfaturile americanilor sunt nerezonabile, nepotrivite si demonstreaza o profunda lipsa de intelegere a realitatilor europene, relateaza The Wall Street Journal.
Europa a aratat, de-a lungul timpului, ca nu este capabila sa faca reforme in perioade economice bune. Franta, de exemplu, n-a avut un bugete chilibrat in ultimii 40 de ani, desi multi dintre acestia au fost de crestere economica si ar fi fost usor sa faca reforme, fara sa starneasca mania sociala.
Iar Franta nu este singurul exemplu. In intreaga Uniune Europeana, tarile au adunat datorii cu o viteza ametitoare, statul preluand obligatii din ce in ce mai mari, in special in domeniul pensiilor, fara sa aiba o strategie pentru plata. Astfel, guvernele din trecut au lasat “greul” pe umerii guvernelor din viitor, iar viitorul a sosit. Acum, guvernele nu mai pot evita reformele.
In 2006, agentiile de rating estimau ca datoriile Frantei si Italiei vor depasi 200% din PIB pana in 2050, iar in Portugalia si Grecia vor fi duble. In 2008, dupa inceputul crizei mondiale, S&P estima ca aceasta depreciere va incepe mai devreme, la inceputul urmatorului deceniu. Adica acum. Insa nici o tara nu a facut nimic pentru a preveni acest lucru.
Din cauza inabilitatii tarilor de a fi pro-active, continuarea cheltuielilor ar fi periculoasa. Pentru prima data in ultimele decenii, electoratul european este pregatit sa indure reduceri bugetare. Daca ar continua cheltuielile, nici pietele, nici cetatenii nu ar capata mai multa incredere decat au in prezent. In plus, cresterea economica sustenabila nu se poate baza pe injectarea banilor pe care statele nu-i au, ci pe competitivitate si management eficient.
Oprirea masurilor de austeritate, o greseala
Potrivit analistilor, programele de austeritate pe care guvernele europene incearca sa le impuna sunt prima incercare de a trai dupa posibilitati, iar oprirea lor ar fi o greseala.
Europenii nu vor putea sa se intoarca niciodata la nivelul cheltuielilor din trecut, din cauza declinului economiei mondiale, populatiei in imbatranire si presiunii asupra finantelor publice.
Chiar daca, in prezent, sunt realizate unele taieri de cheltuieli, statul va avea din ce in ce mai multe costuri de acoperit, avand in vedere ca mai multe persoane ies la pensie, iar, din cauza imbatranirii populatiei, sistemul de sanatate este tot mai solicitat.
Prin urmare, finantele publice vor fi precare in viitorul previzibil, masurile din prezent fiind cu atat mai necesare. De aceea, presiunile pentru renuntarea la ele nu pot decat sa faca rau, cred analistii europeni.
De altfel, chiar in Europa exista cateva voci care sustin continuarea cheltuielilor. Dar faptul ca guvernele socialiste din Grecia, Portugalia si Spania, care nu au facut niciodata reduceri, continua, totusi, planurile de austeritate, demonstreaza gravitatea situatiei.
Teodora Bodeanu
sursa: ziare.com
