Archive for Mai, 2010
Găinilor, meritaţi să vă jupoaie de vii!
Şeitan: Dacă nu vom reuşi, s-ar putea ca în 2011 să operăm noi tăieri de salarii, de 30% sau chiar de 70%
Românii îşi merită soarta. Unii (bugetari) sunt laşi. Le e frică să protesteze, să nu cumva să fie următorii pe lista concedierilor. Alţii (angajaţi ai societăţilor de stat) sunt curve. Stau la fereală, poate nu i-o lovi şi pe ei valul. Şi unii, şi alţii permit celui mai sinistru regim politic postrevoluţionar din România să-i calce-n picioare. Şi să-i ameninţe, cu degajare, la tv, prin gura ministrului cu nume de diavol care mă face să-mi treacă dorul de Ceauşescu şi de toţi politrucii lui, că-i mai aşteaptă încă o curbă de sacrificiu; şi mai cruntă decât asta de acum. Cred că e loc de mai mult. Dacă aş fi Băsescu, după cele două zile de fâs sindical, aş ieşi la Cotroceni şi aş anunţa că, până s-o petrece vreun miracol economic, toţi angajaţii de la stat vor fi plătiţi cu salariul minim pe economie, iar pensia va fi unică, la nivelul venitului minim garantat. Eu mă predau. Pierd vremea aiurea, n-am pentru cine… (Victor Ciutacu)
sursa: ciutacu.ro
China Warns Euro Debt Crisis Could Trigger Second Recession
China warned on Monday that Europe’s struggle to contain ballooning debt posed a risk to global economic growth, raising the specter of a double-dip recession.
Premier Wen Jiabao, addressing business leaders during an official visit to Japan, issued his warnings a day after France admitted it will struggle to keep its top credit rating and days after a downgrade of Spain’s credit status again jolted financial markets.
Referring to the risk of a second dip in global economic growth rates, Wen said: “I believe that we can’t say with absolute certainty, so we must undertake close observation and act to prevent it.
“The world economy is stable and beginning to revive, but this revival is slow and there are many uncertainties and destabilizing factors,” he said, adding it was too early to wind down stimulus deployed during the 2007-2009 financial crisis.
Governments around the world ran up record debts during the $5 trillion effort to pull the economy out of its deepest slump since the Great Depression and now face a tough balancing act: how to reduce debt without choking off growth.
“Some countries have experienced sovereign debt crises, for example Greece. Is this kind of phenomenon over? Now it seems that it’s not so simple,” Wen said. “The sovereign debt crisis in some European countries may drag down Europe’s economic recovery.”
ECB Governing Council member Ewald Nowotny summed up the task.
“The big challenge is to prevent a vicious circle in which (a) crisis of the public sector again leads to crisis developments in the financial and real sectors of the economy,” he told a conference hosted by Austria’s central bank.
Greece stumbled into the global spotlight late last year when it sharply revised its budget deficit figures, provoking a series of credit downgrades and sending its borrowing costs soaring, which in turn fanned fears it may default on its obligations.
While a 110 billion euro rescue package put together by the European Union and the International Monetary Fund helped avert an immediate meltdown, it failed to dispel fears that other highly indebted euro zone members such as Spain, Portugal and Italy may face a similar fate.
POLITICAL BACKLASH
A massive 750 billion euro emergency scheme cobbled together by EU leaders early this month, again with IMF help, aimed to deter with its sheer size possible speculative attacks on the euro zone’s weaker members and thus support the euro.
In return for the safety net, Athens, Lisbon, Madrid and Rome signed billions of euros in spending cuts and tax hikes to rein in debt, despite an outcry from trade unions and political backlash.
IMF Managing Director Dominique Strauss-Kahn praised Spain’s austerity package in a newspaper interview, saying they should help restore confidence.
On Friday, Fitch became the second ratings agency to strip Spain of its top triple-A rating a day after it passed its austerity plan by a single vote.
However, recent opinion polls showing the ruling Socialists trailing badly behind the center-right opposition cast doubt whether the government will manage to muster enough support in parliament for its budget.
Such concerns, have been plaguing the euro, which is heading for its worst month since January 2009, down more than 7 percent against the dollar since the start of May and heading for the sixth straight monthly fall. It was steady in Asia on Monday.
“It is difficult to see a recovery in market sentiment as there are worries that further bad news about southern European countries may come out,” said a currency trader at a Japanese bank.
Investors and policymakers around the world are also increasingly worried that Europe’s efforts to cut debt will sap the continent’s anemic growth, denting demand for exports from emerging economies and derailing the global recovery.
The fact that not just the fiscally weakest southern European countries, but also nations at the euro zone’s core are under pressure to cut debt and deficits amassed during the financial crisis, is adding to those concerns.
On Sunday, France said keeping its AAA credit rating would be a stretch without some tough action on its deficit, while Germany indicated it might resort to raising taxes to bring its shortfall closer to the EU’s limit of 3 percent of gross domestic product.
France, the euro zone’s second-largest economy, expects the budget deficit to hit 8 percent of GDP this year, but aims to bring it down to the EU limit by 2013. Germany, Europe’s biggest economy, expects its deficit to exceed 5 percent of GDP in 2010. In the future, major improvements are needed in the euro area to prevent bad fiscal behavior and to enforce effective sanctions in the case of breaches of fiscal rules, the head of the European Central Bank, Jean-Claude Trichet told the conference in Austria.
Striking a more optimistic note, China’s Wen said the world’s third-largest economy and its prime growth engine remained on course to meet its growth targets this year, though he added it would require Beijing to “maintain a certain level of intensity in its economic stimulus.” (Additional reporting by Sarah Morris in Madrid;Writing by Tomasz Janowski;Editing by Neil Fullick)
Chris Buckley and Yoko Nishikawa
O populație înfometată își mănâncă mai întâi conducătorii!
Plafonaţi urgent cheltuielile publice dacă nu vreţi război civil! Vreți să vă treziți cu vilele incendiate? Şi politicienii, şi sindicaliștii!
Că România (surpriză!) nu are sindicaliști săraci. Si nici politicieni. Povestea cu „sărac si cinstit” n-a prins la noi in ţară. Noi avem povestea noastră, cu ciobanul ortoman, cu oi multe, mândre si cornute, care e omorât si jefuit de cei doi prieteni ai lui. Iar el, in loc sa pună mâna pe pușcă să le zboare creierii, începe sa facă poezii de jale.
Romania încă e liniștită. Încă nu suntem in situația Greciei! Cine e nebun sa mai viziteze Acropole, când se poate trezi oricând cu un cocktail Molotov in cap? Deja au murit oameni arși de vii in Grecia. Iar atmosfera de isterie, de haos si dezordine civila când începe, durează ani de zile! Si atunci adio economie, adio spăgi (chiar si mici, „de criză”), adio locuri de munca! Așa că, din punctul de vedere al isteriei populației, încă n-am ajuns acolo.
Dar voi faceți tot posibilul sa ajungem!
De ce terapia de şoc a lui Boc nu are șanse:
Pentru că e aplicată de Boc! Intr-o situație economica grea, Margaret Thatcher a luat decizii foarte nepopulare. N-a stat la discuții cu sindicatele, pentru ca știa dinainte ca sindicatele se vor opune. Iar când sindicatele au ieșit in strada, i-a spulberat pe manifestanți. Bravo ei!
Dar pe Margaret Thatcher n-a acuzat-o nimeni ca fură de la englezi. Nici pe guvernul polonez al lui Leszek Balcerowicz, care a aplicat „terapia de şoc” in anii `90.
Terapia de şoc nu „se pupă” cu corupția.
După ce a pierdut 20 de ani degeaba, Romania nu mai are timp de moderație. Avem de ales intre terapie de şoc si haos. Dar nici un popor nu acceptă sărăcia cruntă, când știe ca liderii fură din taxele lui. Si chiar se știe! Chiar se află! Iar politicienii sunt așa de orbi şi de lacomi, încât își zic: „Hai sa fim optimiști! Hai ca mai merge si anul asta!” Așa încep răscoalele, revoluțiile, războaiele civile. Din calcule greșite si din prostia liderilor.
Plafonați contractele de stat!
- Plafonați toate licitațiile la prețul mediu de magazin. E simplu, e constituțional, se poate face intr-o după amiaza, printr-un ordin de guvern.
- Organizați licitațiile transparent, pe internet! Dați aceeași șansă de câștig si unei firme din Dorohoi si uneia din București!
- Externalizaţi serviciile publice! Si plafonați contractele cu firmele private, la maximum jumătate din bugetul instituției de stat care este înlocuită. Atenție: înlocuită! Nu le păstram pe amândouă. Ca sa aibă si „prietenii” ce manca, dar sa avem si voturi.
- Plafonați salariile la stat! 40 de milioane e destul pentru orice director sau ministru. Ideea e a lui Silviu Prigoana si mi se pare excelenta. E o regula generala, simpla, ușor de înțeles si schimba sistemul pentru totdeauna. Asta chiar e reformă. „Fondul de solidaritate” e o șmecherie dâmbovițeană temporară, care lasă intact sistemul, ca sa se poată fura in continuare, când se liniștesc lucrurile.
- Desființați obligativitatea CAS-ului! Desființați obligativitatea contractelor de muncă! Cheltuielile de creare a unui loc de muncă trebuie sa scadă la jumătate. Nu doar cu 2-3%! Altfel să nu vă mirați dacă o sa va treziți cu milioane de șomeri cum urlă de foame in stradă! V-ați gândit ce se întâmplă daca tarile occidentale încep o campanie serioasa împotriva muncii la negru? Că doar e criză peste tot! V-ați gândit ca s-ar putea întoarce brusc milioanele de romani care teoretic sunt in tara, dar de fapt îngrijesc bătrâni si copii prin Italia, sau lucrează ca zilieri pe ici, pe colo? V-ați întrebat măcar: câți oameni au mai rămas cu adevărat in România?
Clasa politică si-a semnat condamnarea la moarte.
Politrucii români încă sunt in campanie electorală! Chiar dacă arde Parlamentul cu ei. Pentru ca altceva nu știu. PDL e disperat sa rămână conectat la robinetele cu bani. Iar PSD-iștii si PNL-iștii sunt disperați sa se conecteze ei. Unii fac spume la gură de ură când vorbesc de Băsescu şi nu le pasă că terapia de şoc e inevitabilă. Alții nu îndrăznesc nici măcar sa-i spună ca a pierdut un an degeaba!
Nu vă mai comparați cu Germania! Nici cu Suedia. Romania începe sa semene cu Uganda din timpul lui Idi Amin. Nici acolo oamenii nu credeau ca partidele vor ajunge sa se împuște pentru putere, că morții vor fi lăsați sa putrezească pe străzi, in timp ce economia e distrusa. Şi totuşi aşa s-a întâmplat.
Încetați imediat campania electorală!
Uitați de alegerile din 2012. Poate nu vor mai fi deloc alegeri. Pentru că o populație înfometată își mănâncă mai întâi conducătorii!
Luăm puţin de la mulţi şi dăm mult la puţini
Cam acesta este principiul după care autorităţile s-au ghidat în ultimii ani. Un principiu care nu credeam in ruptul capului ca functioneaza in conditii de criza. M-am linistit. In criza este mai rau. Cei bogati se salveaza pe spinarea celor cu venituri medii sau reduse.
La noi, modelul de creştere a funcţionat în avantajul celor mai bogaţi dintre noi. În loc de creştere participativă am avut o creştere care sărăceşte – aşa cum spunea un cunoscut. Nu s-a reformat nimic în ultimii ani în sectorul public. Nu se vede aproape nimic în infrastructură, educaţie, sănătate, agricultură etc
Bogaţii şi-au sporit puternic averile, în timp ce persoanele cu venituri modeste s-au iluzionat că au un plus de bunăstare. Creditul cu buletinul a fost vehiculul de magie. Acum a venit scadenţa. Dar nu plătesc doar cei care au suferit de exuberanţă iraţională – cei care au crezut că venitul temporar mai mare este un venit permanent mai mare, ci trebuie să plătim toţi. Am găsit o soluţie, una şi mai proastă. Acum am trecut la creşterea pe datorie, pe care iar va trebui să o plătim toţi.
Sunt multe exemple care arată lipsa de viziune privind o dezvoltare echilibrată. Sunt multe exemple care ne conduc către un model ciudat de dezvoltare, cu efecte nefaste pe termen mediu şi lung. Polarizarea socială a crescut în România, contrar oricăror principii ale modelului european, care vorbeşte de coeziune economică şi socială, convergenţă. Bla-bla-uri. La noi indicatorul Gini creşte, raportul dintre indivizii din decila superioară şi cea superioară în ceea ce priveşte veniturile se măreşte, decalajele dintre urban şi rural se adâncesc, rata criminalităţii creşte etc.
S-a introdus cota unică de impozitare de pe urma căreia au beneficiat cîteva sute de mii de români. Pentru restul, efecte neutre sau chiar minus, deoarece ulterior au trebuit să plătească alte taxe, introduse pentru a compensa găurile la buget.
Se iau impozite şi taxe de la toate firmele care înţeleg să le plătească dar numai unele beneficiază de sistemul de garanţii guvernamentale. Numai câteva sunt eligibile pentru a primi ajutoare de stat. Doar câteva sute, poate mereu aceleaşi, beneficiază de contracte cu statul, bune în timp de criză, chiar dacă banii îţi vin cu întârziere. Puţine au norocul să primească ajutor pentru absorbţia de fonduri europene.
Majoritatea plătim impozite şi taxe dar numai unii dintre noi avem şansa unor salarii mari. Foarte puţini. În sistemul bugetar de pildă, 3 la sută au salarii nete de peste 1000 euro în timp ce 75 la sută vor avea salarii nete după tăiere mai mici de 250 euro. Clientela primeşte miezul, prostimea firimiturile.
La expansiune fiecare trage cât poate, fură cât ştie, speculează maximum posibil. La recesiune se clamează solidaritatea de parcă am participat împreună cu clientela la contracte cu statul, am împărţit profiturile nejustificat de mari, am beneficiat de comisioane şamd. Tăierile de salarii şi pensii se fac cu acelaşi procent de parcă 25 de milioane tăiaţi din 100 de milioane lei vechi au aceeaşi valoare cu 2 milioane lei vechi luaţi de la cel care are 6 milioane lei pe lună.
Prin măsurile de austeritate propuse 4 milioane de copii pierd prin diminuarea alocatiei de stat pentru copii, câteva sute de mii de mame prin diminuarea stimulentului de creştere a copilului, circa 1,3 milioane de bugetari prin tăierile de salarii, bonuri de masă şi al 13 lea salariu, 735.000 de someri pierd 15% din indemnizaţia lunară, iar 5,25 milioane pensionari pierd 15%. Mai pierd cei care fac economii în bănci, cei care au câştiguri pe piaţa de capital etc. Ajungem fără probleme la 12 milioane de români afectaţi direct de măsurile de austeritate. Cine va câştiga nu are rost să mai spun. Îi ştiţi cu toţii.
Faţă de creşterea taxelor, tăierea veniturilor presupune o dublă pierdere pentru români. Li se ia şi posibilitatea de a alege. Dacă se mărea TVA era foarte simplu. Erai pus în situaţia de a cumpăra cu un preţ mai mare sau nu. Nu cumpărai, probabil că firmele mai reduceau din preţ. Vindeau o cantitate mai mare cu o marjă de profit mai mică. Aşa, prin tăierile de venituri, nu ai cum să mai cumperi. Deci nici firmele nu au ce să vândă.
Concedierile în sectorul bugetar ne vor revela o nouă categorie de privilegiaţi. Totuşi, de angajările iraţionale în sectorul bugetar au beneficiat doar anumite persoane. Să plătească! Să începem curăţenia cu ei. Să continuăm cu cei 600.000 de bugetari care doar asigură suport pentru alţi bugetari. Sunt în marea lor majoritate şoferi, referenţi, secretare etc Să tăiem tichetele de vacanţă, să tăiem sporurile care au mai rămas pentru categoriile de angajaţi privilegiate. Să tăiem de sus în jos şi vom vedea că economia de cheltuieli propusă se va obţine fără a ne atinge de salariile mici, pensiile mici şi alte categorii de venituri reduse.
Oricum, România este unică. Să propunem noi FMI-ului o variantă mult mai dură pentru populaţie şi să ajungă ei să spună NU mi se pare uimitor. Nu credeam să văd aşa ceva.
Cu toate că principiul de a face curăţenie în sectorul public este bun, aş fi vrut să văd această determinare încă de la sfârşitul anului 2008 prin măsuri de relansare economică. Când aud acum că planul de austeritate propus este de fapt un plan de măsuri anticriză, mă pufneşte râsul. Când mai auzi şi că nu creşti taxele şi impozitele în timp de criză, că aşa spune manualul, iarăşi mă pufneşte râsul. Care manual descrie de o manieră coerentă o economie ca a României? Şi cînd mai auzi şi că România va avea în acest an o creştere a PIB real de peste 1 la sută, nu mă mai pufneşte râsul. Ci plânsul.
Cristian Socol
sursa: standard.ro
The “International Community” Pushes for “Global Coordination”
Never letting a good crisis go to waste, the sovereignty-hating globalists continue to argue that national governments should have less say in implementing domestic financial regulation and fiscal policy.
According to International Monetary Fund managing director Dominique Strauss-Kahn, “National oriented responses are not the way, since they risk creating economic conflicts.” The IMF publication goes on:
- Addressing the need to support the recovery and create sustainable growth in the long run, Strauss-Kahn said there is a “need for fiscal consolidation globally, but there is no future in fiscal consolidation without growth.”
And who exactly would be the arbiter of this consolidated power? Why, the IMF, of course! Here’s a sample of the chief’s bizarre reasoning as to why this is a such grand idea:
- Strauss-Kahn said the strength of the IMF lies in “truth telling,” and the IMF’s role in the surveillance of the global economy includes overseeing the implementation of rules that govern financial regulation.
Welcome to an orwellian brave new world, where highly-unaccountable central bankers and unelected bureaucrats not only know what’s best for your community and country, but are trust-worthy and can foresee economic trouble before it happens. It should go without saying that centralized planning has not worked out well in the United States, or any other country for that matter. Why take a bad, elitist idea and globalize it?
Andrew Ward
sursa: campaignforliberty.com
De ce România e un stat feudal
Sub tencuiala unui stat modern scârţâie din toate proptelele - vechi şi noi - o şandrama feudală. Sistemul de funcţionare e suveica post-privilegiu-tribut.
România nu este stat social. Din 40%, cât sunt cheltuielile publice ca procentaj din PIB, doar jumătate merg către pensii, Sănătate sau Educaţie. Cu o administraţie în cote rezonabile, România ar putea avea chiar excedent bugetar.
Nu este nici stat capitalist. Pentru fiecare leu investit, o companie trebuie să plătească încă un leu taxe şi mită, să stea la coadă, iar la sfârşit să fie umilită pentru îndrăzneală. Iar pentru fiecare leu dat ca salariu net, trebuie să plătească încă un leu, în numele solidarităţii sociale.
Surpriză! Tot în două împarte şi statul banii adunaţi. Doar că, pentru fiecare doi lei încasaţi, un singur leu acoperă cheltuielile sociale. Celălalt leu, adică cele 20% din PIB care nu ies la socoteală, reprezintă banii care finanţează statul clientelar, fie că e vorba de salarii, cheltuieli curente sau investiţii.
Chiar şi puţinele cheltuieli necesare trec printr-un filtru feudal: suveica post-privilegiu-tribut. Ce înseamnă asta? Toţi şefii administrativi, până la nivel de director sau chiar mai jos, sunt numiţi nu pentru a urmări interesul public, ci pentru privilegiul de a colecta fonduri în nume propriu. Din care să verse o parte înapoi ca tribut.
Mai are rost să le cerem performanţă? Chiar dacă ar fi în stare să o obţină, i-ar aştepta o singură soartă: mazilirea. Să le cerem să elimine economia neagră? Păi, ei sunt însăşi economia neagră! Ei garantează circuitul public-privat al fluxurilor de bani care urcă de la cel mai mărunt nivel al corupţiei până la cel mai înalt nivel politic.
Sunt doar două diferenţe între feudalismul medieval şi cel contemporan. Prima diferenţă: „mijlocul de producţie” principal nu mai este privilegiul agricol, ci un privilegiu al taxării - fie ea legală sau ilegală.
continuare din pagina 1
A doua diferenţă: la vârf nu există un „Domn”, ci doar un sistem de privilegii care se autoperpetuează şi care funcţionează ca o inteligenţă colectivă. Are o strategie de conservare, îşi trimite reprezentanţi la vârf pentru a-i servi interesele şi distribuie eficient sarcinile în interior. Cum arată ierarhia:
I. Clasa politică. Luaţi individual, politicienii nu realizează exact ce caută acolo. Ştiu doar atât cât e nevoie să ştie: că au ceva datorii, câţiva prieteni şi o organizaţie de partid pe care trebuie să o răsplătească.
II. Structurile de forţă. De la judecători până la jandarmi, toţi reprezintă linia de fidelitate care trebuie să păstreze lucrurile aşa cum sunt acum. Cel mai mic salariu de aici e mai mare decât un salariu bun de profesor sau medic. Cea mai mică pensie specială este mai mare decât o pensie bună de profesor sau de medic.
III. Masa de manevră. De la sutele de mii de funcţionari angajaţi pe posturi inventate până la beneficiarii de ajutoare sociale pentru nevoi fictive. Rostul lor este să îşi înţeleagă statutul semiprivilegiat şi să tacă.
IV. Baronii locali. Fac reglajul fin între nevoile de hrană ale caracatiţei şi nevoile reale de finanţare ale comunităţilor. Direcţionează fondurile în aşa fel încât să menţină o stare permanentă de dependenţă.
V. Clienţii fondurilor publice. O nouă castă socială, care a înţeles sistemul şi l-a încălecat din fugă. Un calcul cinic le-a demonstrat că e mai rentabil aşa decât să faci afaceri cinstite. Ei au dat tonul creşterii în spirală a cheltuielilor publice până la nivelul de acum, la care nu mai pot fi susţinute. Şi - ca într-un joc piramidal -, ca să nu cadă sub propria greutate, trebuie să găsească pe cineva care să achite nota de plată.
VI. Poporul. Mărim dijmele sau tăiem simbriile?
sursa: romanialibera.ro
În căutarea eroului politic
Sinceritatea politicienilor a devenit o marotă sufocantă. Piaţa e plină de sincerităţi. Afli, după câţiva ani, că nu ştiu ce firmă nu şi-a plătit datoriile la stat, dar nu priciepi de ce statul nu a făcut nimic. Politicienii îşi înfoaie falca şi urlă că de aia nu sunt bani. Dar nu se întâmplă nimic, doar se punctează la nivelul imaginii. Afli că partidul pe care îl conduce chiar marele şef face afaceri cu statul. Afli că sunt mii de speculanţi care beneficiază de ajutorul social, o spune chiar ministru, nefericit că nici el nu poate face nimic. Dar măcar e sincer cu noi! Afli că parlamentarii sunt nişte larve nemernice care se lăfăie prin hoteluri.
Cine ar trebui să adune banii neplătiţi, cine ar trebui să pună capăt jafului dacă politicienii aflaţi pe scaunele ministerelor săvărşesc asemenea nelegiuiri? Cine ar trebui să reia contractele la analiză meticuloasă şi să răspundă la întrebarea de ce se plătesc 30 de zile pe lună cazare la hotel pentru un parlamentar dacă el stă cel mult 10 zile la Bucuresti, pentru că altfel e în teritoriu, aşa cum spune programul adoptat? Cine ar trebui să oprească plata ajutorului social dacă e nemeritat şi aranjat cu sistemul? E adevărat ce se spune sau doar se vântură pisica? Între timp poporul fierbe gata să crape capul primului “obez”.
În politică sinceritatea declinată la toate timpurile, în mod public, e o formă cumplită de făţărnicie cu o miză bine articulată: să conştientizăm eroul, cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume. Că de făcut nu mai contează. Politica e doar o discuţie între ştabii de partid. Am trecut de la tătuc la nevoia de erou, cel care ne salvează de toţi corupţii, golanii politici, de toţi obezi bugetari. Când nici un politician nu se va mai desfăşura la televizor, cu obidă şi bine regizată furie, vom şti probabil că instituţiile funcţionează în folosul cetăţeanului. Până atunci, nu ne rămâne decât să constatăm cum fiecare foloseşte momentul doar pentru a plăti poliţe şi nu pentru a rezolva problema.
Politica a amestecat răul şi binele într-o asemenea măsură încât nu le mai poţi deosebi. Se sparie gândul, vorba cronicarului, când vezi cum se dă politicianul în vânt după populisme de tipul hai la rulotă sau hai cu bicicleta sau mai renunţaţi la afaceri cu statul. Ai nevoie de o criză ca să stai la rulotă, să vii cu bicicleta la Parlament, să renunţi la salariu sau să îţi dai seama că mai trebuie cenzurată afacerea cu statul sau măcar mutată la o rudă de gradul II? Să o facem din prima zi şi s-ar putea să fim mai credibili!
România se confruntă de foarte mult timp cu o criză de oameni politici care ar trebui să fie catalizatorii energiilor pozitive dintr-o societate.
Adevăraţii oameni de stat sunt cei care au capacitatea de a aduna cetăţenii în jurul unor năzuinţe, idealuri şi ţeluri comune. Odată cu comunismul, am deprins o lecţie care doar ne ţine pe loc, aceea de a ne găsi mereu un adversar – fie moşieri, fie capitalişti, fie moguli sau mai nou categorii socio-profesionale de tip bugetar, de la profesori la medici până la poliţişti – un duşman împotriva căruia să ne canalizăm ura şi să ne motivăm neputinţa de a ne depăşi condiţia. Părem o naţie care evită să se confrunte cu răul. Rămânem doar să îl bârfim, să îl constatăm şi să avem o bucurie nefirească că avem un „adversar”, de parcă odată ce ar dispărea cauza răului ar dispărea şi mobilul de a fi.
Oamenii puternici nu trăiesc împreună degeaba, ci ca să facă împreună ceva, de pildă să construiască o naţiune, o societate. Pentru asta e nevoie de o putere capabilă să aducă consens, coeziune, de un lider si nu de un erou care să salveze naţiunea.
Nu de eroi avem nevoie, ci de oameni cumpătaţi. Responsabilitatea politică nu înseamnă eroism şi nici histrionsim manifestat imprudent prin metafore şi calificări ale adversarului, ci pragmatism. Nu vanitatea şi egoismul exercitării puterii trebuie să motiveze un om politic, ci capacitatea de a asculta şi de a recunoaşte că doar împreună se poate construi şi crea solidaritate. E nevoie şi de raţiune nu doar de forta funcţiei care impune soluţii gândite într-un incubator, exclusiv pentru a satisface nevoia de a fi erou. La nivel de naţiune sau la nivel de partid, depinde de locul pe care îl ocupă “eroul” momentan.
sursa: voxpublica.realitatea.net
România dă faliment. Cine o cumpără?
Dacă România ajunge pe taraba de solduri alături de Grecia, investitorii occidentali se vor grăbi să ia la preţ redus lucrurile aflate pe malul Mediteranei, lăsându-i pe chinezi şi ruşi să se bată pe cele româneşti.
Preşedintele recunoaşte că România se află în faliment, guvernatorul Băncii Naţionale a României a observat brusc că ţara are aceleaşi probleme pe care le avea acum 10 ani, când Mugur Isărescu a fost numit în fruntea guvernului pentru a redresa lucrurile, iar prim-ministrul conduce în zig-zag, derapând la fiecare mişcare. Toate relele par să se fi întâmplat în ultimul moment, iar atmosfera de inerţie menţinută de Emil Boc şi amicii din PSD şi PDL care s-au aflat la cârmă în ultimul an şi jumătate nu mai contează. Maeştri în arta de a supravieţui, liderii politici autohtoni au mizat mereu în istoria ultimilor o sută de ani pe decizia de ultim moment. Actori şi victime ale propriilor maşinaţiuni, elitele politice din România şi-au pus întotdeauna propriile interese deasupra celor naţionale chiar şi atunci când au ştiut că acţiunile lor pot duce la catastrofe.
Preşedintele vorbeşte azi despre pericolul „grecizării” ţării, dar anul trecut guvernul Boc a preferat să cheltuiască după modelul guvernului Tăriceanu, fără ca Traian Băsescu să-i dea peste mână. Falsa filantropie a executivului era profitabilă şi pentru preşedinte, fiindcă miza sa nu a fost scoaterea din criză a României, ci câştigarea cursei prezidenţiale. Dacă ar fi fost invers, Traian Băsescu i-ar fi obligat pe Emil Boc&Co. să înceapă concedierile, să taie salariile, să oprească achiziţiile clientelare. Consecinţele invizibile, dar potenţial dezastruoase, erau previzibile şi pentru preşedinte, şi pentru premier, şi pentru social-democraţi.
Preşedintele vorbeşte azi despre pericolul „grecizării” României fără să ţină cont că cele două ţări au potenţial diferit şi istorii diferite. Traian Băsescu are dreptate să se alarmeze pentru datoriile din ce în ce mai mari ale ţării, dar lamentările sale ar fi putut începe imediat după campania electorală şi, eventual, prin asumarea unui premier tehnocrat, care nu doar să înţeleagă mecanismele economice, ci să aibă şi o viziune asupra evitării catastrofei.
Preşedintele vorbeşte azi despre pericolul „grecizării” fără să se gândească probabil la faptul că investitorii occidentali vor fi mult mai interesaţi să „salveze” mai degrabă Grecia decât România. Dacă cele două ţări vor fi nevoite să scoată pe tejghea ceea ce mai au de vânzare, cumpărătorii vor fi total diferiţi. În Grecia, unde infrastructura de transport este bine pusă la punct, turismul este mult mai dezvoltat, iar agricultura a ştiut să beneficieze de fondurile europene, se vor înghesui să concesioneze sau să cumpere la preţ redus vesticii. În România, unde şoselele sunt mereu în reparaţii, fabricile au fost dezmembrate de mult, iar agricultura a rămas neglijată şi înapoiată, vor veni să investească esticii: chinezii, în cel mai fericit caz, sau ruşii. Pentru ei vor conta atât preţul redus, cât şi (re)cucerirea unei zone de influenţă sub scut economic.
Nemţii vor prefera să ia de la solduri lucruri greceşti aflate pe malul Mediteranei, în ţara în care există cei mai mulţi vorbitori nenativi de limbă germană din Europa, fiindcă România este prea departe, prea rămasă în urmă şi ceva mai coruptă. Cele două ţări care au ajuns în pragul falimentului au perspective total diferite, fiindcă prima a fost mereu râvnită de Occident, iar cealaltă - mereu pândită de pericolele venite din Orient.
Traian Băsescu ne-a anunţat în ultimul său discurs că suntem de multă vreme în faliment, că statul are nevoie lunar pentru a supravieţui de împrumuturi de un miliard de euro şi că, deşi trăieşte pe datorie de mai bine de un an, totuşi Guvernul nu a căutat până acum soluţii. Preşedintele ştia că România nu mai poate sta pe picioarele ei, că supravieţuieşte doar cu perfuzii financiare externe, că boala se agravează de la zi la zi, dar nu s-a gândit că prelungind criza poate modifica sensul de mers al ţării.
sursa: romanialibera.ro
Sănătatea nu este bun public!
Auzim zi de zi faptul că sănătatea este un bun public. Afirmaţia este complet falsă, pentru că sănătatea este prin însăşi esenţa sa un bun privat, de care fiecare trebuie să se îngrijească după cum poate şi după cum crede de cuviinţă. Orice intervenţie a statului cu scopul de a dirija modul în care individul se îngrijeşte de propria sănătate este o încălcare flagrantă a dreptului la proprietate al acestuia, pentru că fiecare dintre noi este, în primul rând, proprietarul propriei persoane şi trebuie să aibă capacitatea de a lua, în mod liber, deciziile care privesc bunăstarea şi integritatea acesteia.
Politicienii folosesc de multe ori ca subiect principal în campanie starea deplorabilă a sistemului public de sănătate, şi promit că, odată instalaţi la putere, vor demara reforme şi vor aloca mai multe fonduri pentru a creşte calitatea actului medical. Reformele, atunci cand se produc, nu au ca scop principal îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, ci sporirea profiturilor clientelei politice şi deturnarea de fonduri în scopuri personale.
“Repararea” sistemului public de sănătate este deseori folosită de către puterea politică drept pretext al înăspririi exerciţiului fiscal – act confiscatoriu, care încalcă flagrant dreptul la proprietate al cetăţenilor şi le îngrădeşte acestora dreptul de a aloca resursele pe care ei înşişi le-au creat muncind. Cu cât statul se va îngriji mai mult de sănătatea cetăţenilor, cu atât ei se vor îngriji mai puţin, tocmai pentru că vor fi privaţi de aceste resurse, şi, implicit, de responsabilitatea folosirii lor. Statul, nefiind proprietarul de drept al resurselor, nu va avea niciun interes pentru a le administra eficient. Dimpotrivă, politicienii şi birocraţii vor căuta să deturneze cât mai multe fonduri în folos propriu sau către interpuşi[1]. Nici chiar ameninţarea înfrângerii electorale sau a condamnării penale nu îi sperie pe aceştia, pentru că pe prima o pot evita pasând responsabilitatea către guvernările anterioare sau viitoare, iar pe a doua, împărţind prada cu magistraţii corupţi.
Dar ce se întâmplă cu fondurile care nu ajung să fie deturnate prin intermediul diferitor “licitaţii” şi contracte? Acestea sunt folosite pentru a păstra sistemul pe linia de plutire, măcar pe perioada mandatului curent, spre a nu isca nemulţumiri sociale grave, care pot duce la pierderea unui număr apreciabil de voturi. Astfel, spitalele sunt rareori renovate, aparatura este depăşită şi extrem de uzată, iar salariile personalului, platite după o grilă stabilită arbitrar[2], sunt de multe ori aproape de limita subzistenţei. Administrarea eficientă a acestor resurse este deasemenea o iluzie, pentru că nu poţi pretinde eficienţă unui grup de indivizi lipsiţi de responsabilitate, şi cel mai adesea, de competenţă. Responsabilitatea şi competenţa pot apărea doar în contextul proprietaţii private asupra resurselor, pentru că un individ poate administra în mod responsabil o resursă doar dacă dreptul de proprietate asupra acesteia este precis determinat. Atunci când acest drept este diluat folosind “elixirul” proprietăţii publice[3], resursele vor părea pentru anumiţi indivizi ca aparţinînd tuturor şi nimănui în acelaşi timp. Fiecare se poate folosi de ele, iar mulţi nu vor ezita să abuzeze de acestea, să le risipească sau chiar să le distrugă, nerealizând faptul că astfel îşi bat joc nu numai de ei, ci şi de semenii lor. Cei mai motivaţi să se dedea la astfel de acţiuni sunt tocmai cei care contribuie cel mai puţin la crearea resurselor respective, tocmai pentru că responsabilitatea corespunzătoare contribuţiei lor este relativ scăzută. Având în vedere faptul că politicienii şi birocraţii nu produc nimic, mai este de mirare faptul că ei administrează aşa de prost resursele alocate sistemului sanitar, sau oricărei alte instituţii publice?
Explicaţia ineficienţei sistemului socializat este tocmai lipsa de responsabilitate şi înclinaţia naturală către corupţie a celor care administrează de obicei fondurile publice. Statul nu poate calcula economic[4], deci nu poate aloca în mod eficient resursele necesare niciunei activităţi în general, şi serviciilor medicale în particular. În aceste condiţii, salariile personalului, fondurile pentru cheltuieli administrative şi cele pentru achiziţii vor fi întotdeauna insuficiente, indiferent câţi bani se alocă de la bugetul de stat, iar beneficiarul serviciului medical va fi obligat să achite diferenţa din propriul buzunar. Singurul mecanism care poate aloca resursele în mod optim este piaţa, tocmai pentru că presupune transferul voluntar al resurselor între participanţi, fără a impune constrângeri artificiale în acest sens. În contextul proprietăţii private asupra unor resurse în mod necesar limitate, fiecare proprietar va fi interesat să obţină satisfacţia maximă prin utilizarea resurselor[5], adica a bunurilor, pe care le deţine, deci, de a le folosi cât mai eficient, inclusiv prin efectuarea de schimburi cu alţi proprietari în cadrul pieţei. Dar tendinţa de maximizare a satisfacţiei individuale este limitată de tendinţele similare a celorlalţi participanţi la schimburi. Schimbul va fi efectuat doar dacă ambii participanţi sunt suficient de satisfăcuţi de condiţiile acestuia, adică de preţul plătit de fiecare dintre ei. Preţul devine astfel expresia numerică a preferinţelor, care sunt cardinale şi subiective. Dacă preţul nu este cel corect pentru ambii participanţi potenţiali, fiecare dintre ei va căuta alt partener pentru efectuarea schimbului, la un preţ mai apropiat de optimul subiectiv, deci va apărea concurenţa. În lipsa schimburilor voluntare, deci a pieţei, preţurile nu se pot forma. Dacă nu există preţuri, calculul economic este imposibil, deci şi conceptul de eficienţă în alocarea resurselor.
“Preţurile”, cum ar fi de exemplu costul unei zile de spitalizare, a unei operaţii, valoarea contribuţiei la sistemul asigurărilor de sănătate, sau chiar salariul unui medic sau al unei asistente – stabilite după o grilă rigidă în sistemul public de sănătate, nu sunt deloc preţuri, ci doar costuri obţinute prin calcul birocratic[6], adică prin adunarea de alte astfel de costuri, pentru componentele care pot fi produse în cadrul sistemului, şi preţuri de piaţă, pentru celelalte. Calculul birocratic nu ia in considerare preferinţele potenţialilor beneficiari ai serviciului medical, şi are deasemenea foarte puţin de-a face cu preferinţele celor care contribuie efectiv la realizarea acestuia, pentru că prin suprimarea pieţei, deci a calculului economic în favoarea calculului birocratic, aceste preferinţe nici nu pot fi exprimate direct. Birocratul nu poate stabili dacă un serviciu medical are calitatea necesară pentru a asigura satisfacţie unui număr suficient de mare de benficiari, şi nici dacă oferirea lui către aceştia este oportună din punctul de vedere al alocării resurselor, pentru că el nu are capacitatea de a le evalua în mod direct preferinţele. De fapt ce interes ar avea el să facă acest lucru în condiţiile în care potenţialii beneficiari au plătit deja, sub formă de contribuţii obligatorii către sistemul asigurărilor de sănătate “preţul” pentru acest serviciu, mai ales în condiţiile în care existenţa postului pe care îl ocupă este condiţionată de menţinerea gradulului de ineficienţă al sistemului? Nu este de mirare că un sistem public de sănătate nu va fi niciodată capabil să ofere beneficiarilor săi un nivel de satisfacţie apropiat de cel pe care l-ar oferi piaţa serviciilor medicale, în condiţiile în care proporţia resurselor alocate de aceştia este aproximativ egală în ambele cazuri.
Unul dintre cele mai mari pericole este adoptarea “parteneriatului public-privat” în reforma sistemului sanitar. Atâta timp cât o proporţie importantă a celor două componente – asigurările, şi prestarea serviciilor medicale, va rămâne preponderant în proprietatea statului, ineficienţa va fi perpetuată, iar costurile vor fi plătite exclusiv de către beneficiari, care suntem chiar noi.
În cazul în care asigurarile vor rămâne preponderent de stat, iar serviciile medicale propriu-zise vor fi privatizate, există riscul apariţiei unor grupuri privilegiate din rândul furnizorilor privaţi de servicii medicale. În rândul spitalelelor, marilor companii producătoare de medicamente[7], consumabile si echipamente medicale se vor forma carteluri având ca unic scop obţinerea de la stat a unor beneficii financiare exagerate în schimbul serviciilor prestate. Acesta, având privilegiul taxării, va stoarce la rândul său banii de la contribuabili. Acest proces abuziv va avea, în postura de placă turnantă, tocmai politicienii şi birocraţii corupţi din sistem care nu vor face altceva decât să exproprieze avuţia cetăţenilor în favoarea grupurilor favorite de interese, obţinând în schimb comisioane şi contribuţii electorale substanţiale. Ei nu se vor limita doar la furt, ci vor încerca, prin diverse reglamentări, să restricţioneze accesul pe piaţă al micilor întreprinzători din domeniul sanitar[8], care ar putea concura cu succes împotriva acestor grupuri de interese. Aceia care totuşi vor putea intra pe piaţă chiar şi în aceste condiţii vor fi nevoiţi să presteze servicii şi să livreze produse medicale în schimbul promisiunilor de plată din partea sistemului public de asigurări medicale. Dacă vor refuza să adere la unul dintre cartelurile existente, ei vor fi permanent supuşi riscului de a le fi încălcate flagrant drepturile contractuale, prin refuzul sau amânarea pe termen lung a plăţii de catre sistemul public al asigurărilor de sănătate[9]. Încercarea de a recupera în justiţie prejudiciul ar fi extrem de anevoioasă, tocmai pentru că aceştia ar fi nevoiţi să se judece cu statul. În plus, ei s-ar putea confrunta şi cu diverse măsuri arbitrare, cu caracter vadit populist, de stabilire a unor mercuriale pentru bunurile al căror preţ este vizibil beneficiarului final, cum ar fi, de exemplu, medicamentele care pot fi cumpătate din farmacii[10].
După cum se ştie, limitarea artificială a preţurilor nu va aduce niciun beneficiu consumatorilor, ci, dimpotrivă, va duce fie la scăderea calităţii, fie a cantităţii de bunuri accesibile pe piaţă[11], pentru că niciun furnizor nu îşi poate permite să vândă în pierdere decât pentru o perioadă limitată de timp. Cu cât furnizorul respectiv este mai mare, cu atât va suporta o perioadă mai lungă de vânzări la preţ de dumping, mai ales dacă a fost notificat în prealabil şi a avut timp să se pregătească. Iată cum, prin măsuri arbitrare statul nu poate doar să împiedice intrarea pe piaţă a noilor furnizori de servicii medicale, ci poate să-i elimine treptat pe cei incomozi, care pot ameninţa supremaţia marilor carteluri pe care le sprijină. O astfel de politică economică nu are nimic în comun cu economia de piaţă, care presupune în primul rând respectul faţă de dreptul la proprietate şi libertatea economică, ci este doar o formă de cleptocraţie.
Dacă, dimpotrivă, companiile de asigurări vor fi preponderent private, iar furnizorii de servicii medicale preponderent publici, primele nu vor fi încurajate să plătească pentru serviciile medicale prestate către asiguraţi. Aceasta “lipsă de apetit” se poate explica prin faptul că, furnizorii, lipsiti de concurenţă reală, nu vor fi stimulaţi să ofere servicii cu raport calitate/preţ ridicat. Defapt ei nici nu vor putea fi eficienţi, tocmai pentru că eficienţa lor este limitată de utilizarea preponderentă a calculului birocratic. Pe de alta parte, aceiaşi furnizori publici vor avea tentaţia de a eluda condiţiilre contractuale prin prestarea de servicii de slabă calitate, tocmai pentru că, în cazul unui potenţial litigiu, se pot baza pe srijinul implicit al celorlalte instituţii ale statului. Pentru contribuabil, mai există şi pericolul ca aceştia să fie subvenţionaţi în continuare de către stat – lucru posibil tocmai datorită lipsei de transparenţă în alocarea resurselor bugetare. Cu alte cuvinte, cetăţeanul va plati în mod suplimentar, prin diverse taxe şi impozite, un serviciu pe care se presupune că l-a achitat integral prin plata poliţei de asigurare privată. Responsabilitatea acestor furnizori nu este doar faţă de compania de asigurări, ci în primul rând faţă de beneficiar, care este pacientul.
Cazul mixt, în care atât sectorul public cât şi cel privat deţin proporţii importante din piaţa serviciilor medicale este ceva mai puţin defavorabil, însă are suficiente defecte încât să fie departe de eficienţa unui sistem exclusiv privat. Furnizorii publici de servicii medicale şi sistemul public de asigurări de sănătate vor fi întotdeauna în dezavantaj faţă de companiile private care îndeplinesc funcţii similare, tocmai datorita ineficienţei calculului birocratic în comparaţie cu cel economic. Atâta timp cât contribuţia la sistemul public de asigurări de sănătate este obligatorie, iar alocarea fondurilor bugetare nu este complet transparentă pentru contribuabil, va exista întotdeauna tentaţia de a suplini această ineficienţă prin subvenţii mai mult sau mai puţin mascate către companiile publice din sectorul sanitar. Subvenţiile înseamnă pur şi simplu realocarea arbitrară a resurselor în urma unui calcul birocratic care este el însăşi lipsit de eficienţă. Mai mult, resursele respective trebuie luate de undeva, mai precis din sectorul privat, prin taxare suplimentară, directă sau ascunsă – deficit bugetar finanţat prin expansiune monetară. Deasemenea, vor exista şi aici, cu o anvergură ceva mai redusa, cazurile de favoritism expuse în paragrafele precedente. De exemplu, un pacient care are doar asigurare din sistemul public ar putea fi forţat să cumpere servicii medicale fie tot de la un furnizor public, fie de la un furnizor privat favorizat. Astfel, va apărea încă o portiţă pentru alocarea involuntară a resurselor, într-un mod similar subvenţiilor.
Atâta timp cât în sistem există două instanţe atât pentru calculul birocratic, cât şi pentru alocarea discreţionară a resurselor în urma acestuia, va exista în mod necesar şi o marjă importantă de ineficienţă. Un sistem sanitar mixt poate fi reformat doar prin anularea condiţiilor enunţate anterior, adică prin renunţarea necondiţionată la obligativitatea plăţii contribuţiei către sistemul public de asigurări de sănătate şi, respectiv, prin practicarea unui exerciţiu bugetar transparent.
Prima condiţie poate fi implementată exclusiv prin rectificări legislative, chiar dacă opoziţia va fi intensă din ambele părţi ale spectrului politic, pornind de la argumentul că cei lipsiţi de mijloace materiale vor fi privaţi astfel şi de orice formă de asistenţă medicală. Argumentul nu stă în picioare la o analiză mai atentă, pentru că locul statului ca furnizor de servicii medicale pentru categoriile defavorizate nu va rămâne vacant, ci va fi ocupat de titularii de drept – organizaţiile caritabile private în general şi Biserica în special[12] . Mulţi tind să uite faptul că implicarea iniţială a statului în acest domeniu nu a fost nicidecum determinată de pornirile altruiste ale conducătorilor politici faţă de proprii supuşi, ba dimpotrivă, tocmai de dorinţa acestora de a acapara cât mai multă înfluenţă, chiar şi în epoca în care sistemul politic era unul preponderent autocratic. Atunci lupta politică nu se desfăşura între diverse partide, ci între Stat şi Biserică. Odată cu apariţia şi dezvoltarea sistemului democratic, calitatea de furnizor de servicii medicale a statului a continuat să fie utilă pentru influenţarea electoratului, fiind des folosită de politicieni pentru a câştiga voturi[13]. Nu este astfel de mirare rolul central pe care îl joacă “sănătatea” în campaniile electorale de pretutindeni. Iată cum, prin reducerea rolului statului în asigurarea serviciilor medicale, pârghiile prin care politicienii pot acapara şi abuza de puterea conferită prin votul cetăţenilor sunt considerabil slăbite. Puţini oameni politici au integritatea morală, sau inconştienţa, necesară pentru a vota în favoarea unei astfel de schimbări. Ce-a de-a doua condiţie, a exerciţiului bugetar transparent, poate fi îndeplinită doar prin aplicarea de reforme legale şi instituţionale profunde, având ca principal obiectiv descentralizarea administrativă şi fiscală, reducerea birocraţiei statului, precum şi eliminarea principalelor sale pârghii de acţiune în domeniul economic[14].
Astfel, nu numai că exerciţiul bugetar va deveni mult mai responsabil şi mai transparent, ci se va reduce şi povara fiscală, cu efecte benefice asupra economiei, care va dispune de un procent mult mai mare din resursele pe care le creeaza. Prin reducerea rolului statului, ponderea calculului birocratic scade, iar cea a calculului economic creşte, aducând un spor de eficienţă economiei în general. O astfel de reformă este foarte dificil de implementat, tocmai pentru că trebuie votată mai întâi de politicieni, împotriva propriilor interese. De aceea, cetaţenii trebuie să susţină ideile liberale, să se implice în răspândirea lor, şi în final să promoveze prin procesul democratic oameni politici capabili să le implementeze.
Note:
[1] Serban Bradisteanu, Romania Curata, 10 Noiembrie 2008.
[2] Lege cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, Monitorul Oficial nr. 762, 9 Noiembrie 2009.
[3] Murray Rothbard, Man, Economy and State, Ludwig von Mises Institute, 2009, pag. 955-957.
[4] Ludwig von Mises, Human Action, Fox and Wilkes, 1996, pag. 200-231.
[5] Frank Chodorov, The Rise and Fall of Society, Devin-Adair, 1959, pag. 48-5.
[6] Ludwig von Mises, Bureaucracy, Yale University Press, 1946, pag. 59-63.
[7] Drugmakers go further to sway Congress, Jim Drinkard, USA Today, 25 Aprilie 2005.
[8] Legea farmaciei nr. 266/2008, Monitorul Oficial nr. 765, 13 Noiembrie 2008.
[9] Preşedintele Colegiului Farmaciştilor din România: Multe farmacii sunt în insolvenţă – Agerpres, 16 Mai 2010.
[10] Ordinul MS nr.75/2009 pentru aprobarea Normelor privind modul de calcul al preturilor la medicamentele de uz uman, Monitorul Oficial, Monitorul Oficial, nr. 62, 2 Februarie 2009.
[11] Henry Hazzlit, Man vs. The Wellfare State, Arlington House, 1970, pag. 30-32.
[12] Medicine and Society in the Medieval Hospital - Tatjana Buklijaš, Croatian Medical Journal, Aprilie 2008.
[13] The Price Is Right? Payoffs for Senators Typical in Health Care Bill – Trish Turner, Fox News, 21 Decembrie 2009.
[14] Economic Policy – Ludwig von Mises, Regnery/Gateway, 1979, pag 37-54.
sursa: ecol.ro
Magistratii desfiinteaza Guvernul in privinta invocarii securitatii nationale
Eliminarea unor drepturi si diminuarea substantiala a altora, anuntate de Guvern in vederea restabilirii echilibrului bugetar, sunt de natura sa puna in pericol securitatea si siguranta nationala, invocate ca argumentari, sustine Asociatia Magistratilor din Romania (AMR).
Astfel, potrivit unui comunicat remis de AMR, este exclusa folosirea argumentelor care vizeaza siguranta si securitatea nationale.
AMR arata ca invocarea sigurantei nationale ca temei al restrangerii dreptului contravine conceptului de siguranta nationala prevazut de articolul 1 din Legea nr. 51/1991, care, definind aceasta notiune, fixeaza una dintre componentele sale ca fiind asigurarea unui climat de exercitare neingradita a drepturilor, libertatilor cetatenilor, adica exercitarea lor plenara, si nu ingradirea acestora.
Mai mult, arata reprezentantii asociatiei, nu se incadreaza in niciunul din cazurile mentionate expres la articolul 3 din Lege, in care sunt enumerate, limitativ, actiunile ce constituie amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei (atac armat, atac terorist, atac la sanatatea populatiei).
“Intr-o simpla logica semantica, siguranta nationala ar trebui sa priveasca intreaga natiune romana si nu doar o parte a ei, respectiv categoria bugetarilor, supusi exclusiv masurilor de austeritate”, se arata in comunicatul AMR.
Prin restrangerea exercitarii drepturilor si libertatilor in considerentul articolului 53 din Constitutie, nu trebuie sa se urmareasca “cauzarea unui prejudiciu patrimonial, asa cum incearca guvernul sa procedeze prin aplicarea masurilor de reducere”, potrivit magistratilor, care sustin ca Executivul nu a garantat ca diminuarile salariale si din pensii vor fi restituie la incetarea starii care a determinat masura respectiva generata de criza, a carei limitare in timp nici nu este stabilita, ele fiind supuse unei conditii suspensive.
Principiile articolului 53, aplicate gresit
Pe de alta parte, magistratii acuza guvernul ca nu a respectat in integralitatea principiile articolului 53, pe care le-a aplicat gresit.
Concret, nu s-ar fi respectat principiul nediscriminarii, in sensul ca trebuie sa fie aplicabila intregii populatii, conform sintagmei utilizate “nationala”.
Ori, potrivit masurilor dispuse de aceste legi, vizat este in mod exclusiv doar personalul din sectorul bugetar si pensionarii, fiind exclusi de la aplicarea cu caracter general, sectorul privat, precum si salariatii regiilor autonome si a celorlalte companii, la care Statul este actionar, ale caror venituri implica si o componenta bugetara importanta.
De asemenea, AMR arata ca masura nu este proportionala nici cu situatia care a determinat-o, “intrucat prin aplicarea reducerilor prevazute de Guvern, se obtine efectul contrar celui urmarit de articolul 53 din Constitutie, respectiv adancirea starii de pauperitate a unor categorii sociale si nicidecum sustinerea economica a acestora pe vreme de criza, asa cum statul s-a obligat prin norme interne si prevederi internationale”, ceea ce reiese din faptul ca propunerile Guvernului nu sunt insotite de masuri menite sa ajute populatia pe vreme de criza, contrar scopurilor declarate prin Strategia de siguranta nationala.
“Dimpotriva, se constata din economia legii privind reducerea pensiilor si salariilor, ca aceasta este insotita de alte reduceri si de alte masuri de eliminare a unor drepturi de natura economica”, sustine AMR.
“Criza economica nu poate constitui un pretext de ingradire a unor drepturi si libertati fundamentale, protejate constitutional si, mai larg, la nivel international”, concluzioneaza AMR.
sursa: NewsIn
Economia se prăbuşeşte, statul risipeşte
În timp ce veniturile scad vertiginos, risipa banilor publici nu se mai opreşte, iar deficitele sunt tot mai mari. Consumul reflectat în încasările din TVA, veniturile populaţiei şi profiturile firmelor se prăbuşesc, dar cheltuielile bugetare continuă să crească.
In primele patru luni din acest an, comercianţii au vândut cu aproape 10% mai puţină marfă decât în aceeaşi perioadă din 2009, astfel că au plătit la buget cu peste un miliard de lei mai puţin în contul Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA).
Firmele au realizat profituri cu aproape 5% mai mici, astfel că au plătit statului impozite cu 225 de milioane de lei mai reduse. Şi salariile au scăzut cu peste 7%, impozitele adunate din această sursă fiind cu aproape 500 de milioane de lei mai mici în primele patru luni din acest an.
Până şi din accizele pe care le plătim atunci când cumpărăm ţigări sau, de exemplu, benzină, statul a adunat mai puţini bani, cu toate că majorarea accizelor a provocat o creştere cu aproape 15% a preţurilor.
Venituri mici, cheltuieli mari
Toate aceste cifre, relevate în datele privind execuţia bugetară pe perioada ianuarie-aprilie 2010, raportate ieri de Ministerul Finanţelor, arată cât de puternică este prăbuşirea economiei.
Per ansamblu, recesiunea economică a însemnat o scădere a veniturilor încasate la buget, de pe urma activităţii firmelor şi populaţiei, cu aproape patru miliarde de lei în primele patru luni din acest an.
Cum a reacţionat Guvernul în asemenea condiţii? Cum nu se poate mai rău, chiar iresponsabil am putea spune: a mărit cheltuielile cu aproape 3,5%, respectiv cu 2,2 miliarde de lei, astfel că în perioada la care ne referim s-a trezit cu un deficit bugetar de 12,1 miliarde de lei, în creştere cu aproape 30% faţă de aceeaşi perioadă din 2009.
În timp ce veniturile din economie scădeau pe toată linia, cel mai mult au crescut cheltuielile cu bunuri şi servicii (+6,7%, până la 8,6 miliarde de lei), adică sumele alocate pentru diverse produse de care nu era totdeauna neapărată nevoie, cumpărate de instituţii la preţuri mult umflate faţă de nivelul pieţei.
La bugetele locale s-a consemnat cea mai mare creştere a cheltuielilor cu bunuri şi servicii, respectiv +13,5%.
De asemenea, administraţiile locale au „aspirat” de la centru fonduri necesare asistenţei sociale cu peste 40% mai mari decât cele pe care le primiseră în perioada ianuarie-aprilie 2009. Cheltuielile de personal au însumat 15,9 miliarde de lei, cu puţin peste 6% mai mici decât în aceeaşi perioadă din anul trecut.
Dobânzile, un semnal de alarmă
Cheltuielile cu dobânzi au crescut cu 22,7% în comparaţie cu aceeaşi perioadă a anului precedent, ca urmare a creşterii în termeni nominali a deficitelor bugetare acumulate din anii precedenţi. Concret, dobânzile aflate în plată în perioada ianuarie-aprilie au însumat peste două miliarde de lei, după ce în aceeaşi perioadă din 2009 nu depăşeau 1,7 miliarde de lei.
Având în vedere că scadenţele împrumuturilor de stat abia de-acum încolo încep să se acumuleze, este de aşteptat ca acest indicator bugetar (cheltuielile cu dobânzi) să crească din ce în ce mai mult în următoarea perioadă, lucru care ar trebui să declanşeze încă de pe-acum un semnal serios de alarmă.
Cheltuielile pentru investiţii, care includ cheltuielile de capital, precum şi transferuri pentru programele de dezvoltare, în sumă de 8,02 miliarde lei, s-au majorat cu 4,1% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent, reprezentând 12,4% din totalul cheltuielilor bugetului general consolidat.
Cheltuielile cu şomajul s-au dublat
Bugetul asigurărilor de şomaj apare la capitolul cheltuieli cu peste un miliard de lei, în primele patru luni din 2010. În aceeaşi perioadă din 2008, cheltuielile cu şomajul reprezentau mai puţin de 485 de milioane de lei, de unde reiese o creştere cu 111% a necesarului la acest capitol.
Dan Străuţ
sursa: adevarul.ro
Bilderberg: The Open Conspiracy
Now that the agenda for global government and a centralized world economic system is public and out in the open, the importance of the Bilderberg Group’s annual conference rests on grooming political candidates. The lion’s share of Bilderberg’s 2010 agenda has already been announced by its members weeks before – it will revolve around a potential military strike on Iran as well as the future collapse of the euro.
Trilateral Commission members, who routinely also attend Bilderberg’s annual confab, have let slip that a war on Iran is being seriously debated, while the elite continue to exploit the fallout from the economic crisis to push for centralized financial regulation.
The consequences of a military strike on Iran will cause a split between Bilderberg luminaries, just as it did before the invasion of Iraq at the 2002 meeting.
During the recent Trilateral Commission meeting in Dublin Ireland, which routinely discusses an almost identical roster of topics to subsequent Bilderberg gatherings, chief advisor to the Russian leadership Mikhail Slobodovsici unwittingly told a We Are Change member he mistook for a colleague, “We are deciding the future of the world….We need a world government,” he said, but, referring to Iran, said “we need to get rid of them.”
The continued push to pose as the saviors while offering global governance as the solution to the economic crisis was also re-affirmed in a recent speech by IMF chief and BIlderberg member Dominique Strauss-Kahn, when he told an audience of elitists in Zurich that the globalists need to see the ‘crisis as an opportunity’ to push for “a new global currency issued by a global central bank”.
Our sources close to Bilderberg emphasize the fissure that exists within globalist circles. Younger elitists and the nouveau riche are concerned that the global economy is being sunk too quickly and too soon, and that the consequences will be so drastic in the long term that even the wealth and influence of insiders will be threatened.
These divisions in the context of geopolitics was also addressed recently by Trilateral Commission co-founder and prominent Bilderberger Zbigniew Brzezinski, who in addition revealed that a “global political awakening,” in combination with infighting amongst the elite, was threatening to derail the move towards a one world government.
The fact that globalists are also debating the timeline as to if and when the euro single currency will collapse, and whether it will be followed by the U.S. dollar has also been publicly discussed in recent weeks.
Former Bank of England policy maker David Blanchflower recently told Bloomberg News that the euro region could break up as a result of the debt crisis in Greece which threatens to spread to other countries on the continent.
As veteran Bilderberg sleuth Jim Tucker points out in his latest article, the corporate media has already been preconditioning the public to accept Bilderberg’s agenda for weeks.
“Bilderberg-controlled news outlets in Europe and the Western Hemisphere are conditioning the public to accept two of the super-secret elite’s major goals in advance of its meeting June 4-7 in Sitges, Spain: a U.S. attack on Iran and a financial bailout of Greece and other European Union (EU) countries,” writes Tucker.
With the agenda for global government now past the point of secrecy and out in the open, the Bilderberg group’s primary role is to groom political candidates for future high-power positions within the new world order hierarchy.
The most interesting aspect to come out of this year’s conference in Sitges Spain is the question of who will be attending. While David Cameron’s new coalition government in the United Kingdom has opposed the expansion of Bilderberg’s European project in rhetoric, they have been busy appointing pro-Euro politicians to influential posts. The possible attendance of Cameron and his new sidekick Nick Clegg will be interesting to watch, as will the question of whether any members of the ousted UK Labour Party are invited. With leadership elections imminent after the resignation of dutiful Bilderberg servant Gordon Brown, Bilderberg will be keen to vet potential future Prime Ministers such as David Milliband.
Paul Joseph Watson
sursa: Prison Planet.com
Mesaj surprinzator al Hidroelectrica: Sa nu lasam Romania sa ajunga o republica OMV
Mihai David, directorul general al Hidroelectrica, a avut ieri un schimb de replici dur cu un reprezentant al Petrom, care a culminat cu fraza: “Sa nu transformam Romania in republica OMV”.
Niciodata pana acum nu au mai fost asemenea replici intre reprezentantii companiilor romanesti si straine. Reactia lui David, care ocupa o pozitie cheie in cadrul procesului de reorganizare a sistemului energetic national, fiind seful unuia dintre cei doi giganti de stat - Hidroenergetica, a venit ca urmare a unor declaratii facute de un reprezentant al Petrom la conferinta “Mediafax Talks about Energy”.
Razvan Nicolescu, director de afaceri corporatiste al Petrom, adica responsabil cu imaginea companiei si relatiile cu autoritatile, spusese ca Agentia Nationala de Reglementare in domeniul Energiei (ANRE) are acelasi sediu cu Hidroelectrica si nu este normal avand in vedere ca autoritatea ar trebui sa fie independenta.
Schimbul de replici intre reprezentantii unei companii de stat si ai unei companii straine din energie este primul de acest fel in cadrul unei manifestari oficiale.
Mai mult, declaratiile lui David vin in contextul in care strategia statului roman in ceea ce priveste privatizarile s-a modificat radical.
Astfel in ultimii ani si mai ales pe fondul crizei, statul roman a trecut de la privatizarea complexurilor energetice sau vanzarea hidrocentralelor la ideea de “campioni nationali”, la structuri puternice capabile sa se bata de la egal la egal cu “gemenele” lor din economiile dezvoltate, chiar daca statul roman a aratat pana acum ca nu ar fi capabil de a crea asemenea campioni.
Succesivele crize ale gazului rusesc combinate cu criza economica au facut ca statul sa realizeze ca este bine ca la randul sau sa aiba jucatori puternici asa cum au alte tari care au ajuns sa-si construiasca prezenta in Romania tocmai prin companiile pe care statul le-a vandut. Multe voci critica acum faptul ca Romania si-a cedat toate rezervele de petrol si jumatate din cele de gaze catre OMV, o companie detinuta in proportie de 31,5% de statul austriac, care detine astfel pachetul de control. Pe de alta parte, statul roman nu a aratat ca poate administra companiile eficient astfel incat sa devina jucatori de top in regiune, cedand doar pachete de actiuni catre investitori privati, cum au facut CEZ sau MOL de-a lungul timpului. Tinand cont de activele pe care le va cumula Hidroenergetica, compania se bate de la egal la egal cu Petrom in ceea ce priveste valoarea de piata. In prima parte a discursului sau, Nicolescu a enumerat investitiile facute de Petrom, care s-au ridicat la circa un miliard de euro anual in ultimii cinci ani, proiectele in care compania este implicata printre care se numara si centrala de 860 de MW pe care compania o construieste la Brazi, faptul ca firma este cel mai mare angajator privat din Romania, dupa care a facut cateva declaratii in nume personal la adresa Autoritatii Nationale de Reglementare in domeniul Energiei (ANRE), a Transelectrica si a Hidroelectrica, institutii si companii de baza ale sistemului energetic local.
“La Bruxelles exista o ingrijorare serioasa privind modul de functionare al ANRE, institutie care de mai multi ani este politizata in Romania. ANRE are nevoie de un nou sediu pentru ca nu este normal ca presedintele ANRE cand merge la toaleta sa se intalneasca cu directorul Hidroelectrica, acestia impartind aceeasi cladire in prezent”, a declarat Nicolescu. El a mai spus ca Petrom este discriminat in raport cu furnizorii externi de gaze care-si vand gazul pe piata locala la un pret dublu comparativ cu cel recomandat de catre ANRE pentru producatorii interni, Petrom si Romgaz.
“Nu inteleg cum anumiti consumatori din sectorul chimiei cumpara gaze ieftine. Nu inteleg de ce domnul Becali este subventionat (ca si consumator persoana fizica -n.red.) la pretul la gaze el platind un pret reglementat cand de fapt si-ar permite pretul pietei. O solutie ar fi ca acele categorii sociale care chiar au nevoie sa fie ajutate mai mult decat in prezent, iar cei care pot, sa plateasca pretul pietei”, a mai precizat Nicolescu.
Tot el a spus ca atitudinea pozitiva a Transelectrica fata de restructurarea sistemului energetic, opinie exprimata de catre directorul general adjunct al companiei, Octavian Lohan, este de neinteles in contextul in care compania ar trebui sa fie neutra fata de acest subiect.
Replica din sala nu s-a lasat asteptata, imediat dupa prezentarea lui Nicolescu luand cuvantul Mihai David, directorul general al Hidroelectrica, afacere de circa 600 de milioane de euro si cel mai mare producator de energie local.
“Ma bucur ca nu am vorbit inaintea domnului Nicolescu ca altfel ma certa si pe mine. Nu mi-am propus sa merg la toaleta cu domnul Lificiu (presedintele ANRE - n.r.) si in plus avem culoare separate. Petrom ar putea ajuta mai mult economia prin majorarea redeventelor, nu prin pastrarea a 100-200 de angajati. Sa nu transformam Romania in Republica OMV”, a declarat David.
Anul trecut, Petrom a platit redevente catre statul roman in valoare de 553 de milioane de lei (circa 132 de milioane de euro) in contextul in care compania exploateaza aproape toate rezervele de petrol ale Romaniei si jumatate din rezervele de gaze naturale. Compania a avut afaceri de 3 miliarde de euro si un profit net de 326 de milioane de euro.
Acum Romania, dicolo de giganti energetici, se mai gandeste si la o companie nationala de rafinare. Insa, ceea ce urmeaza a fi rafinat va veni din alta parte.
“Cred ca Romania are nevoie de o companie de rafinare de stat. La petrol putem sa ne uitam singuri in oglinda si sa ne certam pentru ca nu am facut bine lucrurile. Nu mai avem nimic”, a spus Tudor Serban, secretar de stat in Ministerul Economiei, anterior interventiei lui David.
Conform textului strategiei energetice pentru anii 2007-2020, la sfarsitul anului trecut, in subsolul Romaniei se mai aflau rezerve de petrol de 68 de milioane de tone si 148 de miliarde de metri cubi de gaze naturale.
In bani, la cotatiile de anul trecut, aceste rezerve inseamna circa 30 de miliarde de dolari de petrol si aproximativ 24 de miliarde de dolari, calculat insa la pretul intern al productiei.
In alta ordine de idei, Serban a declarat ca din cauza faptului ca gazul intern, care este de doua ori mai ieftin fata de cel din import, este vandut de aproape un an catre marii consumatori industriali si in principal catre industria chimica se inregistreaza pierderi si ca aceasta este una dintre cauzele pentru care nu sunt bani de investitii.
Anul trecut, statul s-a gandit si a pus in practica o masura prin care marii consumatori industriali si in special cei din industria chimica, unde cel mai mare consumator este grupul Interagro, controlat de omul de afaceri Ioan Niculae, sa fie alimentati numai cu gaze din productia interna, aceasta fiind considerata a fi o masura anticriza. Desi initial acest lucru trebuia sa dureze in perioada iunie-octombrie 2009, masura a fost extinsa cu un an, pana in octombrie 2010.
“Exista pierderi dand gazele interne. Si acesta este unul dintre motivele pentru care nu avem bani de investitii. Ne aflam intr-o situatie doar relativ corecta. Oricum sustinerea industriei chimice pe termen lung cu gaze ieftine nu este sustenabila”, a spus Serban in cadrul conferintei Mediafax Talks About Energy, fara a raspunde insa concret la intrebarea daca in acest context masura va fi eliminata inainte de octombrie 2010.
Potrivit celor mai recente date din partea Romgaz, compania si-a vandut o treime din gazele extrase anul trecut numai spre trei companii active in industria chimica, respectiv Interagro, Azomures si GHCL Upsom.
In timp ce gazele produse de Romgaz alimenteaza exportul combinatelor chimice, importurile de gaze pentru alimentarea celorlalti consumatori au ajuns la cote deosebit de mari in primele trei luni, in februarie ponderea in cosul de consum fiind de 35%.
In ceea ce priveste pachetul de actiuni de 11,84% din participatia de 20,6% din Petrom, cea mai mare companie locala, pe care statul vrea sa-l vanda, Serban spune ca isi doreste ca aceasta tranzactie sa fie realizata inainte de majorarea de capital de 600 mil. euro pe care compania o are in vedere pentru anul acesta. Cu toate ca oricum nu ar avea bani sa participe la majorarea de capital a Petrom si ca decizia a fost luata, Serban sfatuieste compania sa se consulte si cu statul roman privind aceasta masura.
“Ii sfatuiesc pe cei de la Petrom sa ne consulte. Statul are anumite prevederi in contractul de privatizare si se poate opune acestei masuri”, a precizat Serban.
Tot in legatura cu segmentul de petrol si gaze, Serban a precizat ca Romania ar avea nevoie de o companie de rafinare mai ales tinand cont de proiectele in care este implicata, printre care se numara oleoductul PEOP, de a carui dezvoltare s-au aratat interesate recent Azerbaidjandul si Kazahstanul.
“Cred ca Romania are nevoie de o companie petroliera de stat. Una dintre solutii ar putea fi preluarea Arpechim de la Petrom prin intermediul Oltchim. La petrol putem sa ne uitam singuri in singuri in oglida si sa ne certam pentru ca nu am facut bine lucrurile. Nu mai avem nimic”, a mai spus Serban. Petrom deja a anuntat ca pana in 2012 intentioneaza sa vanda sau sa inchida partea de rafinare de la Arpechim, dupa ce au vandut anul trecut partea de petrochimie catre Oltchim.
Vanzarea pachetului de actiuni pe care statul il detine in Petrom nu este singura masura de a face rost de lichiditati la care se gandeste statul roman, fiind deja luata decizia privind vanzarea unor pachete de titluri din aproape toate companiile energetice la care statul este actionar. Desi initial se vorbea de strangerea din aceasta masura a unor fonduri de peste un miliard de euro, Serban spune ca de fapt ar putea fi castigate sume de 2-3 miliarde de euro.
In legatura cu proiectul reactoarelor 3 si 4 ale centralei nucleare de la Cernavoda, proiect in valoare de 4 miliarde de euro, Serban a sus ca deja s-a luat decizia ca statul sa renunta la pachetul de 51% pe care il are.
“Am auzit vorbindu-se ca vom pastra peste 25%”, a mai spus Serban.
In ceea ce priveste promovarea energiilor regenarbile, Serban spune ca Legea 220 care stabileste schema de sprijin in acest domeniu ar urma sa fie gata intr-o saptamana. Desi legea a fost publicata in Monitorul Oficial de doi ani aceasta nu este inca functionala. In ciuda impedimentelor legislative, unii investitori straini deja si-au inceput investitiile, cei mai avansati fiind cehii de la CEZ.
“De luni incepem testele de punere in functiune pentru 70 de turbine la Fantanele. Am pus in functiune partial o statie care va putea prelua 2.000 de MW”, a spus Octavian Lohan, directorul general adjunct al Transelectrica.
Roxana Petrescu
sursa: zf.ro
And So It Begins — First Human Infected With Computer Virus
We’ve been warning you. We’ve said it countless times.
The machines are going to take over.
And so a British scientist says he is the first man in the world to become infected with a computer virus. Dr. Mark Gasson from the University of Reading, who sadly does not have wild white hair, contaminated a computer chip which was then inserted under the skin in his hand.
The gizmo, which enables him to pass through security doors and activate his mobile phone, is a version of the ID chips used to tag your pet dog.
In trials, Dr. Gasson showed that the chip was able to pass on the computer virus to other control systems, though, hopefully, not including his nervous system. The doc thinks this has important implications for a future where medical devices such as pacemakers become more sophisticated and risk being contaminated by other human implants.
Gasson also predicts that implanted technology will spread: “This type of technology has been commercialized in the United States as a type of medical alert bracelet, so that if you’re found unconscious you can be scanned and your medical history brought up.”
We give it three weeks before Gasson begins to morph into a cyborg. Watch the video of the man looking human while you still can.
sursa: asylum.com
Us and Them Mentality Generates Conflict
Rio de Janeiro: At the Third Forum of the Alliance of Civilizations initiative, it was revealed this week that seventy-five per cent of the world’s conflicts have a cultural dimension. The UN Secretary-General has called for the international community to bridge the divides that separate peoples and cultures, declaring that the citizens of the world must “unlearn” stereotypes and eliminate feelings of national, racial and religious superiority.
The Alliance of Civilizations is a five-year-old initiative set up by Spain and Turkey, running under United Nations auspices. Its aim is “to overcome prejudice among nations, cultures and religions”.
At its Third Forum in Rio de Janeiro, Brazil, today (Friday), it was revealed that 75% of conflicts are based upon notions of racial or religions superiority, prompting UN Secretary-General Ban Ki-Moon to call for an “unlearning” process of stereotypes.
National or religions stereotypes are dangerous when taken out of the context of childish jokes on the lines of “There was the Frenchman, the Russian and the American”. Once they are hyped up into the realms of hysteria, it is easy for ignorance to take over, amid sweeping statements and wild stories about how dangerous “they” are and what “they” do and how much of a threat to “us” and “our” way of life “they” pose.
All too often, to create the notion of a strong “us” it helps to create the myth of a powerful “them”.
The Forum heard how in many places people are excluded from opportunity simply because they adopted a certain creed or belong to a certain racial/ethnic group. In other cases, ethnic and religious hatred has been whipped up to boiling point, spilling over into the most horrific scenes of violence which in many instances goes on for years.
While it is true that in many of these cases, the origins of this violence are based upon mismanagement during Imperial and Colonial times, when imbalances were created to serve the interests of the ruling power (divide and rule, often giving power to ethnic groups who would not naturally have wielded power) in other cases it is a lack of culture and education which creates a confusion of identities, which is then that much easier to exploit by those with agendas.
To a certain extent, the international media is responsible for painting negative images of entire continents or peoples. How often, for instance, does one find a positive story about Russia in the international press? Not to mention Africa, a dark place with dark people where horrific things happen. Rarely does one find a single positive story coming out of this continent.
There is also a local factor, that in which members of society feel that their own culture has less to offer them than the adoption of another one. For example, how many young people in Angola turn their backs on their Kimbundu or Umbundu languages/cultures, feeling it is “cool” to speak Portuguese or English and forget their African roots?
If people turn their backs on their own cultures, how much more vulnerable do they become? The way forward, according to the Forum, is through education, building inclusive societies, empowering women and making sure extremism and hatred do not brainwash the young.
A good start may be for everyone to accept and understand who he/she is and where he/she comes from, accept this, assuming and being proud of the good points in his/her collective culture and understanding and determining never to repeat the bad.
No human being is totally good or evil, but we are all human. That, we all have in common from the day we are born until the day we die. Therefore do not acceptance and tolerance create a far better environment than hatred?
Timothy BANCROFT-HINCHEY
PRAVDA.Ru
