Archive for Aprilie, 2010
Creditul - motorul inflaţiei în economie
Într-un moment în care la nivel mondial băncile sunt învinuite de a fi pricinuit criza, iar în România acestea se mută treptat către vârful aversiunii populare, în media locală de business ni se aminteşte din când în când: “Creditul este motorul economiei!”. Un adevăr, până la urmă. Aşa a fost. Aşa încă este. Desigur, atunci când este repetat cu atâta emfază în presă de către diverşi analişti, jurnalişti sau reprezentanţi ai sectorului, de fapt se insinuează cu totul altceva: “Orice ar face băncile, oricare ar fi comportamentul lor în piaţă, indiferent de cum îşi tratează clienţii, oricum nu vă atingeţi de ele! Ele trebuie să fie solide şi să crediteze economia!”. Pentru că - nu-i aşa - “creditul este motorul economiei”.
Adevărul despre credit ca motor al economiei trebuie însă nuanţat. Creditul este motorul economiei în măsura în care capitalul este motorul economiei. Economisirea, acumularea capitalului, restrângerea consumului actual în vederea investiţiilor aducătoare de randamente superioare sunt de fapt sursa principală a ciclurilor de creştere. Desigur, capitalul devine disponibil investitorilor, antreprenorilor, inovatorilor prin intermediul creditului. În acest sens putem spune într-adevăr: “creditul este motorul economiei”.
Într-o economie de piaţă nepervertită lucrurile aşa ar trebui să funcţioneze. Economisirea ar trebui remunerată prin dobânzi la depozite, iar creditarea să vină la dobânzi suficient de mici ca să permită lansarea unor afaceri, dar şi suficient de mari astfel încât să se îndrepte către companiile şi sectoarele cu randamente superioare şi să nu se risipească către aventurieri. Capitalul acumulat creează disponibilitate pentru resurse, el vine prin credit către investitori, aceştia dezvoltă noi fabrici sau servicii, uneori noi industrii şi tehnologii, iar eficienţa acestora creează valoarea adăugată şi, finalmente, aduce clientului avantajul unor produse competitive la preţuri de piaţă concurenţială. Într-un asemenea context, desigur, trebuie să admitem: creditul este motorul economiei!
Ce ne facem însă atunci când avem o economie de pseudo-piaţă pervertită în care dobânzile sunt foarte coborâte, în care băncile comerciale cu rezerve deosebit de scăzute pot acorda credite cu bani pe care nu îi au, în care capitalul real dat de economisire este înlocuit de pseudocapitalul ireal al injecţiilor venite din băncile centrale, în care creditul pentru inovare, cercetare, investiţii şi finanţarea fluxurilor productive este dublat de un credit neproductiv pentru un consum iraţional şi pentru inflamarea unor categorii de active! Mai este în aceste condiţii creditul motorul economiei? Sau, dimpotrivă, lichidităţile în excedent diluează adevăratul capital contribuind la risipirea resurselor şi alocarea către sectoare greşite?
Atunci când nimeni nu economiseşte capitalul se împuţinează, iar suplinirea acestuia cu “lichidităţi” dinspre băncile centrale sau bani creaţi de băncile comerciale beneficiare ale unui sistem cu rezerve incredibil de mici nu poate decât să dăuneze sănătăţii economiei pe termen lung. Ajutând la injectarea acestor lichidităţi tulburătoare pentru mersul angrenajului economic, băncile nu se pot lăuda că aduc în pieţe creditul ca pe un motor al economiei.
Dimpotrivă, creditul de consum aleator sau direcţionat, creditul ipotecar acordat pe 25-30 de ani care dublează cantitatea de bani din sistem în răstimpul respectiv, creditele pentru carry trade sunt surse constante pentru unul dintre cei mai mari inamici al unei economii sănătoase şi predictibile: inflaţia. Este suficient să ne uităm la politica din ultimii zece ani din ţările dezvoltate, fără a fi nevoie să coborâm mai departe în timp, pentru a ne da seama de o cu totul altă realitate: creditul este motorul inflaţiei în economie!
Acesta este desigur secretul pe care nimeni nu ni-l spune. Piaţa creditului, cu un sistem greşit croit, bazat pe rezerve foarte scăzute, distorsionează toate celelalte pieţe şi bruiază radarele investitorilor atunci când este vorba despre găsirea sectoarelor eficiente. Creditul pentru studii a aruncat în aer taxele solicitate de universităţile prestigioase ale lumii umflând bugetele artificial acestora, creditul de consum a determinat creşterea coşului consumatorului mediu, creditul ipotecar a inflamat piaţa rezidenţială, iar banii din carry trade au urcat la cer aproape toate categoriile de active, la niveluri unde randamentele dividendelor sau beneficiilor fac un nonsens din respectivele plasamente. În aceste condiţii, cum putem să nu recunoaştem: creditul este motorul inflaţiei în economie.
Dimpotrivă, creditul de consum rezultat din împrumuturile acordate în baza unui sistem cu rezerve scăzute pedepseşte consumatorul cumpătat, atent la preţuri, exigent la calitate, prudent în ceea ce priveşte veniturile sale. El trebuie să participe la o competiţie pe care nu şi-o doreşte în urmărirea, la preţuri din ce în ce mai inflamate, a unor bunuri pentru care alţii sunt dispuşi să se împrumute în orice condiţii, fără a ţine seama de consecinţele ulterioare. La fel, investitorii care au adunat greu capitalul sunt puşi în dificultate în contextul în care bani din carry trade sau altfel de credite ciudate le iau faţa în achiziţionarea unor active la preţuri nebuneşti. Sistemul actual care presupune rezerve foarte scăzute practic ne predispune la o competiţie inflaţionistă la care din păcate şi cei echilibraţi sunt siliţi să participe pentru a nu-şi vedea economiile diluate sau capitalul vizibil împuţinat.
În România importul excesului de lichiditate din anii de boom a avut un efect încă şi mai devastator într-o piaţă slab concurenţială, dominată de sechelele amintirilor inflaţioniste ale anilor ‘90. Suntem siliţi să jucăm după reguli ciudate pe care consumatorul este departe de a le înţelege. După ‘89 ni s-a tot repetat că economia socialistă era ineficientă, iar capitalismul şi economia de piaţă sunt singurele noastre şanse. Descoperim acum, după două decade, că numai despre piaţă nu putem vorbi. Activitatea economică se desfăşoară după un sistem care pune în poziţie dominantă băncile, care îi penalizează pe cei care economisesc şi îngreunează deopotrivă investiţiile. Un sistem conceput fraudulos care permite pieţei creditului să distorsioneze toate celelalte pieţe, de la piaţa imobiliară ale căror active pot fi inflamate cu bani scoşi din căciulă de bănci, până la bunurile de consum şi toate tipurile de servicii.
Din acest punct de vedere, oare ce diferenţă este între alocarea arbitrară prin plan a resurselor în economia socialistă şi creditul acordat fără obligativitatea unor rezerve consistente pentru achiziţionarea la preţuri aberante a unor locuinţe, terenuri sau clădiri de birouri? Ce diferenţă este între întreprinderile de stat socialiste unde performanţa slabă era compensată de absorbirea unui număr mare de lucrători şi creditele iraţionale aruncate de bănci fără răspundere către debitori potenţial insolvabili pe termen lung? După 20 de ani constatăm că nu mai avem industrie, că agricultura este la pământ, că cercetarea tehnologică este un proiect abandonat definitiv, iar serviciile slabe. În schimb, avem “un sistem bancar solid”. Şi nici nu avem voie să crâcnim împotriva lui pentru că - nu-i aşa!? - de la el vine creditul care este motorul economiei. Nu prea sperăm la o relansare din această direcţie din moment ce în anii de boom băncile nu au făcut decât să finanţeze bula imobiliară şi consumul din import, adică să stimuleze inflaţia activelor şi inflaţia în retail. Avem motive să credem că vor face altfel acum ajutând la o relansare sustenabilă prin sprijinirea unor proiecte viabile? Din păcate, nu! Nici la noi şi probabil nici aiurea, pentru că acum creditul este doar motorul inflaţiei în economie.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Plutarh si globalizarea
Paradoxal Plutarh era grec si nu avea habar despre globalizare. Cu toate acestea el a spus: Inbalanta dintre bogat si sarac este cea mai fatala boala al oricarei societati.
Din 1940 si pana in 1980 economia Sua a avut o dezvoltare sanatoasa si constanta, cu variatiile ciclice de rigoare pe care le are orice economie. Micile intreprinderi erau pe atunci sufletul acelei economii. In acea perioada se crea plusvaloare, America exportand dar si consumand foarte multe marfuri produse la fata locului.
Ca o consecinta cei mai saraci au inceput sa-si imbunatateasca traiul, aducand balanta bogat-sarac spre o pozitie mai neutra. Teza lui Plutarh o vezi cu siguranta si in sens invers. Diferente mai mici intre bogat si sarac= societate mai sanatoasa ( acelasi lucru s-a intamplat si in celelalte tari industrializate). Din 1985 intervine insa ceva ciudat. Graficele arata aparitia nesatuilor si ca o consecinta aparitia si dezvoltarea consumului fara plusvaloare, bazat tot mai mult pe credite. Inprumuturile statului si a populatie cresc in fiecare an, goana dupa castiguri uriase rezultate din cheltuieli minime, prin exploatare, se inteteste. Lumea se schimba vezi cazul Chinei al Asiei in general si mai apoi si cazul Europei de est.
Intreprinderile din tarile industrializate devin tot mai mari sin incep sa nu-si mai incapa in piele. Pielea lor incepe sa se intinda tot mai mult, crapa la un moment dat si iata ca este vorba de fapt de o nastere. Nasterea cui se vor intreba multi si pe drept cuvant? Nasterea globalistilor! Acesti oameni nesatui s-au nascut si sa-u pus pe explicat (…) Ca de obicei, prostimea intelege lucrurile atunci cand e prea tarziu si iata cum s-au trezit tarile industrializate “fara industrie”. Fabricile au inceput sa se mute acolo unde se lucreaza cu 50 de bani la ora, parasindu-si tarile de bastina si lasand pe muncitorii autohtoni cu buza umflata de somerie. Iata cum incepe aici sa se profileze teza lui Plutarh.
Cei ce lucreaza cu 50 de bani la oara nu vor deveni bogati niciodata, in timp cei cei care au ramas someri vor saraci. Cine se va imbogatii atunci si pe spatele cui. Pai baietii cu globalizarea, care produc acum la pret de nimic si vand la preturi tot mai mari. Observa cum balanta de care vorbeam mai sus se transforma in inbalanta raspandind cancerul de care vorbea Plutarh in societati. Romania a fost acceptata in UE sub strigatul jubilant al maselor. Masele sperau ca UE sa le aduca bunastare. “Sa vina americanii” era o alta maxima a romanului impotent.
Draga roman! Daca tu nu vei face ceva pentru tine insuti, invatandu-ti drepturile, dezvoltandu-ti cultura, morala, mentalitatea si pretentiile, poate sa vina si Cristos in Roamnia ca tot cu curul gol vei ramane. O fi dl. Blankfein trimisul “Domnului” pe pamant, sa nu se creada insa ca, Europa si America ar fi populata de Cristosi. Faptul in sine ca am fost acceptati in uniune, cu toata coruptia si murdaria pe care o avem, dovedeste mai degraba prezenta lui Scaraoschi in tarile amintite. Scaraoschi nu vine sa dea, el vine sa ia, sa jacmaneasca, aruncand cate un taller romanilor care il sprijina. Aceste persoane se numesc in limbaj de specialitate oameni de afceri si politicieni tradatori de tara. Iata cum teza lui Plutarh a devenit valabila si in Roamnia pentru ca realitatea o demonstreaza in toata splendoare ei.
O mana de oameni s-au inbogatit, restul saracesc, in timp ce societatea se scufunda. O tara numita Roamania, fostul granar al Europei, importa produse agricole. Forta de munca autohtona de 2 lei la ora este exploatata de firme care au primit ajutoare de statul roman. Ele platesc taxe de nimic, romanesti, pe profitul realizat, carandu-si mai apoi intregul castig acasa. Intelgi acum (…)? Ne scufundam pur si simplu din cauza faptului ca ne-am molipsit, aproape intreaga lume s-a molipsit, de boala fatala de care vorbea Plutarh. La ceea ce a spus filozoful as mai adauga si eu ceva. O societate care nu produce plusvaloare si doreste sa traisaca din credite este ca o masina fara combustibil. O pot folosi doar cei care-si gasesc prosti ca s-o impinga.
sursa: horea-m-analizatehnica.blogspot.com
Pâine şi circ
De curând un post privat de telveviziune a lansat o emisiune exact cu acest titlu. Nu ştiu dacă, făcând aceasta, realizatorii au fost chiar cinici sau pur şi simplu nu s-au gândit la semnificaţia de adâncime a titulaturii. Pâine şi circ, panem et circenses, este unul din sloganurile cele mai persuasive ale decadenţei şi exprimă fără pic de echivoc gradul de decădere a unei civilizaţii. Pe timpul lui Ceauşescu românii tocmai asta nu aveau. Ceea ce nu înseamnă că acel tip de societate era viguros. Pâinea lipsea, dar ceea ce se întâmpla pe prima scenă a ţării era circul de partid şi de stat. Un circ însă sângeros şi nemilos. Acum avem pâine şi cozonac, aceasta după lărgimea pungii fiecăruia, iar circul debordează ca niciodată.
Dacă înainte cultura şi credinţa erau supape de supravieţuire, acum aceste două repere care vin în contradicţie cu pâinea şi circul au fost înghiţite de marketing şi publicitate.Roma antică a adus în prim-plan aceste necesităţi ale plebei într-un moment critic al istoriei ei. Noi ne imaginăm că vom moşteni pământul, dar nu suntem deloc de conştienţi de profunda criză morală în care se află ţara. Ne pretindem un popor cu frica lui Dumnezeu, dar trăim haotic, iresponsabil sau dominaţi de un egoism monstruos. Tocmai de aceea văzând o emisiune cu un asemenea titlu am căzut pe gânduri, am surâs şi nu am putut să nu îngân vechiul adagiu: gura păcătosului adevăr grăieşte. Nu ne mai interesează decât pâinea şi, după ce ajungem acasă cu nervii zdrobiţi, ceva circ pentru descreţirea unor frunţi în spatele cărora nu mai pâlpâie nimic. Stinsă e candela minţii, aş îndrăzni să spun dacă nu ar suna prea patetic. Între timp şampania curge valuri şi duce leşurile celor care se îmbată zilnic. Ideea de calitate a murit. S-a impus ireversibil cantitatea exprimată în primul rând financiar. Într-o lume cu ifose suntem mai primitivi ca niciodată. Peşterile de odinioară au fost înlocuite de baletul pixelilor.
DAN STANCA
sursa: romanialibera.ro
“Enough is enough!” NYC rallies against Wall Street
Thousands of workers and trade union leaders have marched in anger over lost jobs and ruined lives in the largest anti-Wall Street rally since the credit crunch began in New York.
Traffic came to a halt in the financial district as rallying crowds swamped the streets. They demanded answers from the source of the trouble – the banks.
Those thousands of people in New York City represent the millions all over the United States. They have a feeling of outrage in common – a sentiment which has reached its peak in America.
In a loud call for accountability, people want an end to the mess on Wall Street.
“They are just doing the reverse of Robin Hood, they are stealing from the poor, who need all their things to live, and giving it all to the rich – it makes no sense,” said nine-year-old Sam Kesler, perhaps the youngest protester in New York. Regardless of his age, even Sam is aware that something is not right with the country’s economy.
As a result of the scams of Wall Street’s fat cats, millions of Americans lost their homes, while millions more lost their jobs.
“When the top 1% of wealth in this country controls the political decisions, when the money that comes straight out of banks goes to bonuses instead of taking control of problems that we need, and that same money goes to the politicians who make those decisions, people should be annoyed,” one of the protestors put it bluntly.
Instead of bailing out the people, the US Government made the taxpayer foot the bill for the “Too Big to Fail” companies. Time went by and no one was punished for creating the economic tsunami.
People on the streets know too well that if one of them did the same scheme, they would be in jail, while those from Wall Street not only got away with it, but got bonuses to boot.
Just months after being kept afloat by common Americans, bankers again began spending hundreds of millions of dollars in bonuses.
People have realized the US needs good financial regulations to make sure the catastrophe doesn’t repeat itself. And despite the public outrage, not too many bankers are biting their lips in shame.
Record-high cash is being spent on an army of lobbyists to make sure they work 24/7 in Washington to prevent financial reforms and the financial district from going about business as usual.
In addition, even the bull sculpture on Wall Street is no longer being rubbed for luck as a symbol of financial optimism, but in fact needs bodyguards of its own.
sursa: rt.com
România la un an de acord cu FMI: amânări şi datorii
Cu toate că ne-a pus în conturi bani ieftini în perioadă de criză, Fondul nu a reuşit să limiteze cheltuielile statului şi nici să determine guvernul să gândească strategii pe termen lung.
O ţară la fel de dezorganizată, cu reforme asumate, dar neîndeplinite, şi cu o datorie mai grea în spate. Aşa arată România la un an de la intrarea în vigoare a acordului de împrumut cu Fondul Monetar Internaţional. Acum aproape un an, pe 4 mai 2009, consiliul executiv al FMI aproba acordul stand-by de împrumut încheiat cu România.
Potrivit documentului, ţara noastră urma să primească, timp de doi ani, 12,95 miliarde de euro, din totalul creditului de la instituţiile financiare internaţionale în valoare de 19,95 miliarde de euro. Prima tranşă din bani, de aproximativ 5 miliarde de euro, a intrat anul trecut, chiar în primele zile ale lunii mai.
A doua tranşă, de 1,85 miliarde de euro, a fost virată în septembrie. Din acei bani, la fel ca şi din cele două tranşe care au urmat, jumătate au intrat în rezerva BNR, iar restul la bugetul de stat.
Tranşele a treia şi a patra, în sumă totală de circa 2,4 miliarde de euro, au ajuns în România abia la sfârşitul lunii februarie. A treia tranşă era programată pentru finele anului trecut, dar lipsa unui guvern în ultimele trei luni din 2009 a făcut ca acordul să se clatine.
Sperietoarea a trecut
Acestea sunt faptele. În spatele lor se ascund laolaltă atât negocieri dure, cât şi îngăduinţe greu de explicat chiar şi pentru un Fond cu o nouă imagine. Ţinte draconice de deficit bugetar, de inflaţie, de reducere a datoriilor statului către firme, dar şi termene dure pentru adoptarea unor legi - constatăm că toate acestea nu au fost decât o sperietoare.
Principalele criterii prevăzute în acordul încheiat iniţial, pentru care autorităţile române au bătut palma cu FMI în martie 2009, nu au fost îndeplinite. Mai mult, în vizitele sale ulterioare, delegaţia FMI a mai îndulcit din condiţii şi a amânat termene. Din acest motiv, s-a ajuns ca disponibilizările din sectorul bugetar să nu fie decise nici până astăzi, iar deficitul bugetar din 2009 să depăşească ţinta convenită.
Ajustări amânate
Analistul Ilie Şerbănescu crede că prin acest acord de împrumut „nu s-a făcut decât o amânare a ajustărilor necesare în sistemul public. Şi dacă aceste ajustări tot trebuie făcute, chiar potrivit acordului, ele vor fi şi mai dureroase, deoarece la costul lor se adaugă şi cel al rambursării împrumutului”.
La rândul său, analistul financiar Bogdan Baltazar consideră că acest împrumut „a fost singurul factor serios care ne-a ajutat să nu ne cufundăm foarte adânc în criză”. FMI ne-a dat fonduri, pe care însă le-am folosit prost, „pentru plata personalului bugetar excedentar şi bugetofag”, spune el. Baltazar îşi explică bunăvoinţa oficialilor FMI prin faptul că acestora „nu le convenea ca unul dintre pacienţii cei mai respectabili, cum este România, să clacheze”.
Asta în condiţiile în care, după circa şapte ani de stat în umbră, FMI a căpătat puteri de control şi monitorizare în mai multe ţări, inclusiv în state membre UE. El crede că un nou acord cu FMI este bine-venit, dar statul să se împrumute de pe pieţele externe la dobânzi mai mici.
Ana Bâtcă
sursa: evz.ro
O tara de comunisti, fara niciun lustrat
Romania se va putea mandri peste ani, cand micile neintelegeri ale istoriei vor disparea intre marile succese, paradoxuri sau esecuri ale natiunii, ca a fost singura tara din lume plina de corupti, dara fara niciun condamnat definitiv, si unicul stat democratic din lume condus in totalitate de fostii comunisti, insa fara niciun lustrat.
Cand acestea vor fi singurele adevaruri care vor atarna de gatul Romaniei la 20 de ani de la Revolutia din decembrie 1989, atunci poate cei care vor da peste cinismele si ironiile care de ocupa viata damboviteana de zi cu zi vor reusi sa treaca mai usor peste frustrarea noastra, a celor contemporani cu marii corupti nedovediti si fostilor mari comunisti, aflati inca in functii, dar nelustrabili pentru eternitate.
Dupa o gestatie si mai chinuita si mai prelungita decat cea pe care a incercat-o ANI, Legea Lustratiei se pare ca a facut primii pasi catre adoptarea finala din Parlament. Dupa ce liberalii in frunte cu Mona Musca a initiat proiectul unei legi a lustratiei, in 2005, dupa ce proiectul a fost “uitat” nu mai putin de patru ani in sertarele comisiilor parlamentare, s-a intamplat neasteptatul.
Cand nimeni nu isi mai imagina ca ar putea vedea in timpul vietii o lege a lustratiei, dupa ce sora ei mai mica, mai proasta si mai chinuita, respectiv ANI, a decedat, proiectul Legii Lustratiei a primit raport favorabil din partea comisiilor juridica si pentru drepturile omului din Camera Deputatilor.
Proiectul de Lege al Lustratiei a fost sustinuta de liberali si democrat liberali. PSD si-a exprimat insa, asa cum a facut-o de altfel intotdeauna, rezervele si criticile fata de “legalitatea” acestui proiect. Ion Iliescu a numit-o chiar o initiativa “de esenta stalinista” - nici mai mult nici mai putin!
Potrivit aceluiasi Iliescu, PSD ar fi partidul cel mai afectat de aceasta lege, urmand ca, in cazul in care va deveni functionala lustratia, social democratii sa piarda pana la 70% dintre consilierii locali.
Ca PSD nu isi doreste aceasta lege e limpede si asa a fost dintotdeuna. Un partid construit pe schelete comuniste nu poate suporta sa priveasca linistit la nasterea a ceea ce s-ar putea sa devina moartea lui insusi ca formatiune politica.
Insa mult mai surprinzatoare a fost reactia celorlalte partide, parlamentare sau nu.
Societatea civila, jurnalistii, cu totii au trecut pasivi pe langa aceasta bomba, fie ea si virtuala. Cea mai mare parte a societatii s-a comportat ciudat de linistit si de tacut in prezenta acestui posibil seism major in viata politica si sociala romaneasca. O voce ici si colo.
Pe de o parte, sunt de inteles toate reactiile rezervate din sfera politica. In fond EI se ascund peste tot. Ii intalnim, la varf si nu numai, in administratie, in serviciile secrete si in toate celelalte institutii publice, unde zac cu trecutul ascuns si bine ingropat. Sunt toti fostii comunisti de frunte, toti securistii reactivati, impreuna cu toti fostii tineri utecisti.
In cazul in care, printr-un miracol fara de margini si imposibil de imaginat pentru traditia acetei natiuni, Legea Lustratiei ar intra in aplicare si ar deveni functionala in adevaratul sens al cuvantului (ceea ce ar implica consecinte reale in viata publica), in acest caz nimeni, dar nimeni, nu are interesul si nu ar avea niciodata nici cea mai mica dorinta sa incurajeze si sa promoveze pana la capat o lege care s-ar intoarce impotriva lui.
Proiectul Legii Lustratiei, in forma actuala, prevede ca interdictia la functiile publice sa nu se aplice si actualilor demnitari. Iar cei care vor intra sub sfera de actiune a legii vor avea interdictie pe o perioada de cinci ani la functiile publice numite si alese. O marja de siguranta destul de generoasa luata din start pentru eventualitatea, absurda, ca Legea chiar sa ajunga pana acolo incat sa produca efecte vizibile si palpabile.
Pana la urma, cine nu ar intra sub efectul ei, dintre politicienii importanti ai zilei, din moment ce sunt vizate persoanele care au ocupat functii de conducere si au fost remunerate in PMR, PCR, UTC, UASCR, deputatii in Marea Adunare Natioanala, membrii consiliilor populare judetene, municipale si orasenesti, directori de editura, persoanele din invatamantul de partid, din structurile Securitatii sau colaboratorii acesteia, comandantii din Inspectoratul General de Militie pana la nivelul sefilor de post, etc… si multi alti membri din celelalte structure de conducere ale fostului stat comunist?
Singura reactie sincera dintre toate de pana acum pare a fi, pana la urma, tot cea a lui Ion Iliescu. Macar el a calificat-o cumva, nu s-a facut ca nu o vede si nu a lasat-o sa treaca neobservata.
Restul politicienilor s-au comportat ca si cum nu ar sti. Singura mare teama a celor care inca mai spera sa se faca putina curatenie, atat cat se mai poate face acum dupa 20 de ani de la Revolutie, este ca acest raport favorabil din partea comisiilor Camerei Deputatilor sa nu fie inca un joc pentru a feri privirea si atentia de la marile si gravele probleme ale vietii de zi cu zi.
Proiectul Legii Lustratiei poate deveni inca o arma pentru a lupta impotriva fostilor comunisti, fara niciun rezultat concret insa cu beneficii doar la capitolul imagine, sau poate deveni cel mai serios proiect de curatire a politicii si societatii romanesti.
In conformitate insa cu traditia si rezultate de pana acum ale institutiilor si legilor asemanatoare, vezi CNSAS, vezi ANI, ce credeti ca se va intampla si cu aceasta initiativa?
Va ramane pentru totdeuna in faza de proiect sau lege fara rezultate sau va aduce schimbarea pe care nu au adus-o cei 20 de ani de democratie facuta de catre fostii comunisti si securisti?
Iulian Leca
sursa: ziare.com
Realitatea, imuna in fata iluziilor guvernarii
Romania anului 2010. O tara bantuita de o criza ce profita din plin de crasa incompetenta a guvernantilor. Realitatea ne loveste din plin in fiecare zi. Neajunsurile sunt cronice. Nemultumirile, generalizate. Asistam doar la o sfidatoare lupta pentru Putere, functii, privilegii. Actuala clasa politica nu isi poate depasi conditia mizera in care prefera sa se scufunde din ce in ce mai mult. Iresponsabilitatea tine locul guvernarii. Fiscalitatea uriasa, lipsa masurilor economice inchid firmele una dupa alta, in timp ce numarul somerilor continua sa atinga cifre ametitoare. In tot acest timp, premierul Boc clameaza reusita guvernarii. Sustine, cu un tupeu fantastic, ca doar in urma prestatiei curajoase a ministrilor pe care ii conduce, Romania a putut fi mentinuta pe linia de plutire. Ca deficitul bugetar putea fi mult mai mare, ca si numarul disponibilizatilor, ca si declinul economic…
Niciun cuvant nu a scos premierul despre indatorarea uriasa a populatiei in urma unor imprumuturi colosale irosite pe salarii si pensii, despre infrastructura mizera, despre politizarea gaunoasa a administratiei, despre coruptia din sistemul judiciar, despre directia gresita in care se indreapta Educatia, despre dezastrul din Sanatate, despre drama zecilor de mii de ceferisti aruncati pe drumuri, despre blestemul asta al austeritatii aruncat pe umerii unei populatii ce a ajuns la limita rabdarii. La randul sau, Adriean Videanu, ministrul unei Economii aflate pe cale de disparitie, unde exporturile au fost prabusite de politica economica si fiscala inconstienta, adauga ca PDL reprezinta singura solutie pentru Romania fiindca a ramas alaturi de oameni, nu i-a mintit si tradat niciodata. Ce poti sa mai spui in fata acestor mostre de nesimtire crasa, de demagogie dusa pana la absurd?! Zugravirea realitatii in culori portocalii incepe sa devina tot mai vizibila in Modrogan. Oricat de rau am duce-o, oricat de mare ar fi rata somajului, oricat de uriasa ar fi dezamagirea populatiei, ei, guvernantii vor continua sa sustina ca se putea si mai rau. Ramai fara reactie in fata acestui tip de politician, care alege sa te minta fara nicio remuscare. Boc, Videanu, Berceanu, Blaga, Udrea si multi-multi alti pedelisti, de conjunctura sau cu state vechi in partid, se simt aparati de iluzoria stabilitate parlamentara, stabilitate creata prin santaj si tradare. In tot acest timp, realitatea Romaniei anului 2010 ni se intinde, in toata splendoarea sa, in fata ochilor…
Medicamente expirate inca din 2005 sunt scoase la vanzare in farmacii. Spitalele au ajuns locul unde bacteriile si virusii sunt la ei acasa, iar viata bolnavului este jucata la ruleta. Subfinantarea sistemului a facut ca bolnavii cronici sa fie nevoiti sa isi plateasca tratamentul. Si totusi, in aceeasi Romanie, angajatii unei Primarii dintr-un municipiu important primesc spor de vitaminizare de sute de lei pe luna. Directorul de Cabinet al aceluiasi Videanu, sustinatorul austeritatii, reducerii pensiilor militare si al necesitatii disponibilizarilor din sectorul bugetar, primeste un salariu de 25.000 de lei pe luna chiar din banii aceia publici la care tine atat de mult Videanu. Sefii unor agentii de stat sunt retribuiti in continuare cu salarii uriase, in ciuda populismului desantat la care ne supune Boc in fiecare zi. Consultarile de la Cotroceni au devenit focare de partialitate politica din partea unui presedinte ce se doreste echidistant. Justitia se reformeaza prin discutii si seminarii inutile intre responsabilii sistemului judiciar. Migratorii din politica pun bazele Uniunii Nationale pentru Progresul Romaniei desi interesele lor sunt divergente de cele ale… Romaniei. Institutiile statului sunt compromise accentuat de o influenta politica ce gireaza incompetenta si coruptia. Prefer sa ma opresc, din simplul motiv ca fiecare dintre noi ia contact direct, brutal, cu realitatea pe care o traim. O realitate in care dramele populatiei se vad la tot pasul…
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Situaţia din Grecia, un avertisment pentru România
Criza datoriei publice a Greciei tulbură tot mai mult apele în Europa. Retrogradarea Atenei cu trei trepte de către agenţia de rating Standard & Poor’s, care a adus-o la categoria de investiţii speculative, a semănat panică pe pieţele financiare europene, care a cunoscut căderi abrupte. Pieţele ignoră total veştile bune care vin de la întreprinderi pentru a se focaliza asupra crizei de încredere care afectează Grecia şi ţările cele mai fragile din zona euro, cum este Portugalia, care a fost, de asemenea, depunctată de amintita agenţie de rating.
Deficitul bugetar mediu din zona euro a atins 6,3% din PIB în 2009, faţă de 2% în anul precedent, după cifrele comunicate de Eurostat. Situaţia Greciei e mai rea decât s-a anticipat. Este vorba de un deficit de 13,6% din PIB, faţă de o estimare iniţială de 12,9%, dar agenţia europeană de statistică şi-a exprimat rezerve faţă de calitatea datelor declarate de Atena. Datoria publică a atins 78,7% din PIB în 2009, în raport cu 69,4% în 2008. Cea mai îndatorată ţară este Italia (115,8% din PIB), iar pe locul secund se află Grecia (115,1%).
Unii analişti consideră noile cifre comunicate, zilele trecute, de Eurostat atât de proaste, încât se îndoiesc că Atena va putea să-şi plătească datoriile în anii care vin, chiar cu ajutorul Uniunii Europene şi FMI. Îngrijoraţi sunt şi liderii europeni care au, în prezent, intense schimburi de vederi în scopul convocării, la 10 mai, a unui summit extraordinar al Eurogrupului care să declanşeze dispozitivul de ajutor pentru Grecia. În acelaşi timp, FMI negociază la Atena creşterea împrumuturilor pentru Grecia de la 15 la 25 de miliarde de euro. Directorul general al Fondului, Dominique Strauss-Kahn, a recunoscut că este necesar să se susţină Grecia, astfel încât să nu ajungă într-o situaţie nesustenabilă.
Situaţia financiară deosebit de grea din Europa trebuie să dea mult de gândit partidelor politice, sindicatelor şi opiniei publice din România. E drept, avem o datorie publică mică, dar dimensiunile ei nu ne feresc de riscuri foarte mari. În 2009, am fost surprinşi de cât de virulent au acţionat pieţele internaţionale la criza din România şi de cât de puternic ne-au penalizat la începutul anului trecut. Cum se explică faptul că şi datorii mici sunt sancţionate?
Studiile realizate pe plan internaţional arată că, în cazul ţărilor dezvoltate, penalităţile încep să vină când datoria publică ajunge la 80-90% din PIB, iar în cel al ţărilor emergente depunctările se fac simţite de la 50-60%. Există însă şi o a treia categorie, aceea a ţărilor cu intoleranţă la datoria publică, unde reacţia negativă a pieţelor internaţionale se poate manifesta chiar de la o datorie publică de 20-25% din PIB. Intoleranţa înseamnă o neîncredere a pieţelor în capacitatea autorităţilor din ţara respectivă de a stăpâni procesele economice. Numai aşa se poate explica de ce România, la o datorie publică de 21% din PIB, a fost penalizată mai rău decât alte ţări emergente, cu datorii de peste 50%.
Asta nu înseamnă că trebuie să creştem datoria, ci să recâştigăm încrederea pieţelor financiare, iar aici avem foarte mult de lucru, îndeosebi în ce priveşte creşterea salariilor mai lent decât productivitatea muncii. Sunt necesare ajustări, pe care sectorul privat le-a făcut. În 2008, deficitul extern era de 12% din PIB, din care 5 procente erau ale statului şi 7 - ale sectorului privat. Anul trecut, deficitul contului curent a fost de 4% din PIB, din care deficitul statului a fost de 7 procente, ceea ce înseamnă că sectorul privat a făcut un surplus de 3 procente. De la -7 procente în 2008 la +3 procente în 2009, sectorul privat a făcut o ajustare de 10 procente.
Sectorul public însă nu s-a ajustat. Cu toate bunele intenţii ale premierului Boc, Guvernul pe care îl conduce nu a reuşit să taie capetele balaurului, cu corupţia şi interesele clientelei politice, cu salarii mari şi nelegate de productivitatea muncii. Cât timp nu vor exista analize serioase, politicieni credibili şi o opinie publică informată, care să înţeleagă că nişte guvernanţi incompetenţi au făcut mari excese, ce trebuie corectate, nu vom avea o altă soartă decât cea a grecilor de azi.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info
Ruleta ruseasca din spitale
Presa si potentialii pacienti din Romania descopera cu stupoare existenta si magnitudinea infectiilor intraspitalicesti. Saptamana trecuta la Bucuresti, apoi la Pitesti. Multi dintre fostii pacienti le-au aflat deja pe propria pe piele si isi spun acum povestile, desi, potrivit statisticilor, ele nu exista.
Datele oficiale arata ca numarul infectiilor intraspitalicesti raportate din Romania este cu mult mai mic decat in tari cu sisteme sanitare incomparabil mai performante. In prapastia dintre cifre si suferintele, chiar dramele, traite de sute, poate mii de oameni, stau monstrii unui sistem prost croit si tarat de minciuna.
Dincolo de statisticile roz, in spitalele romanesti domneste o situatie despre care medicilor le este frica sa vorbeasca oficial. Declaratiile facute insa sub protectia anonimatului sunt terifiante. Aproape ca nu exista institutie neatinsa de germeni patogeni, mai ales in zona sensibila a terapiei intensive.
Exista medici care baga preventiv antibiotice in pacienti internati in sectiile cunoscute ca periculoase, tocmai pentru a evita imensul pericol al unei infectii. Exista in Bucuresti cel putin un spital, de mare prestigiu de altfel, in care analize ce relevau prezenta in corpul ATI a unor germeni extrem de periculosi au fost rupte de director, fiind inlocuite cu rezultate prietenoase, cumparate de la un laborator dispus la compromisuri bine motivate.
Sunt spitale, inclusiv in Bucuresti, in care medicii stiu bine ca nu se pot baza 100% pe analizele de laborator, deoarece acestea sunt aproximative fie din cauza reactivilor, fie din cauza celor care le realizeaza. Totul depinde de abilitatea doctorului care, prin coroborarea rezultatelor contradictorii si aberante (unele la analize necerute pentru catre nici nu a fost trimis material biologic), trebuie sa-si dea seama ce e credibil si ce nu.
In aceste condtii, in spitalele romanesti se desfasoara zilnic o ruleta ruseasca. Scapa teafar cine are noroc si parte de un medic care reuseste sa faca slalom printre pericole. Culmea ironiei, medicii, primii in care se da cu pietre in caz de infectii, sunt de fapt singurii care reusesc sa mai opreasca glontul de pe teava. Cauzele reale ale ruletei rusesti din Sanatate tin, in principal, de lege, bani si politizare.
Infectiile intraspitalicesti ar trebui raportate de managerii spitalelor, dar, in acelasi timp, numarul lor reprezinta un criteriu la evaluarea periodica a managerului. In aceste conditii, fiecare director incearca sa musamalizeze tot ce poate, ca doar n-o sa-si puna cu mana lui puncte negre pe dosar. Ministrul Attila Cseke pare sa fi descoperit ca un asemenea sistem nu poate oferi o radiografie corecta si promite sa elimine acest criteriu de evaluare.
Dar managerul mai are o problema. Exista contaminari, de exemplu cu piocianic, rezistente la orice dezinfectare si care, de aceea, presupun, aruncarea la gunoi a aparaturii afectate. Uneori este vorba despre bunuri fara cine stie ce valoare, alteori insa, la ATI, de exemplu, vorbim despre echipamente in valoare de sute de mii de euro. De unde bani sa o inlocuiasca? Lipsa aparaturii e moarte sigura pentru pacientii in stare grava. Una infectata e ruleta ruseasca, deci le da totusi o sansa. Ce sa alegi?
O alta mare problema tine de legislatia care guverneaza licitatiile. Potrivit acesteia, principalul criteriu este pretul. Practic, un manager nu poate justifica prin diferenta zdrobitoare de calitate alegerea produsului mai scump. Iar ceea ce e valabil in viata de zi cu zi e valabil si in Sanatate: pretul mic inseamna calitate pe masura. Sa nu ne miram deci ca in spitalele din Romania ajung tot felul de materiale facute prin China, pe vapor, la preturi imbatabile, dar infectate din start. Se intampla asa cu seringi, perfuzoare, ata chirugicala, manusi, dezinfectante si multe altele.
Nu sunt, de multe ori, mai bune nici cumparaturile sub palfonul care impune licitatia. Ele reprezinta una dintre marile surse de castiguri ale managerilor. Daca are de ales intre mai multe produse cu preturi asemanatoare, ce credeti ca face majoritatea: alege produsul cel mai bun sau produsul care ii aduce comisionul cel mai consistent?
Si asa ajungem la directori. Cati dintre ei sunt pusi in functii pe criterii legate de competentele lor manageriale? In general, este vorba despre clienti poltici, care vin si pleaca impreuna cu partidul la putere, sunt constienti ca nu au mult timp la dispozitie si atunci bat fierul cat e cald.
Toate aceste cauze profunde, de sistem, pun glontul pe teava asezata la tampla oricarui pacient internat in Romania. Si, deocamdata, singura solutie gasita este musamalizarea.
Constantin Racaru
sursa: ziare.com
Cum Vestul iese din criză pe seama Estului
În ultimele luni s-a asistat în Europa de Est la o tendinţă a cărei injusteţe din punct de vedere politic şi moral nu poate fi egalată decât de absurditatea ei din punct de vedere economic: aprecierea monedelor locale în raport cu reperul lor (euro). Absurdă, pentru că nu poate fi decât absurd din punct de vedere economic să se întărească moneda unei economii care merge prost. Chiar dacă problemele euro ale perioadei - generate îndeosebi de nesustenabilitatea deficitelor publice nu doar ale Greciei, dar şi ale unor ţări puternice din zona euro - au ajutat indirect tendinţa de apreciere a monedelor central şi est-europene, aceasta nu poate fi însă pusă pe seama slăbiciunilor monedei europene reper. Care, să fie clar, apar în raport cu dolarul şi, eventual, cu alte monede internaţionale cu statut comercial şi financiar similar (precum lira sterlină şi yenul japonez), şi nu cu monedele unor ţări-satelit. De altfel, semne ale ieşirii din criză se manifestă în ţările vestice ale Europei, în timp ce în cele ale Europei Centrale şi de Est, cu excepţia notabilă a Poloniei, criza duduie în continuare, zona fiind pe mai departe în frunte pe plan internaţional în ce priveşte manifestările crizei.
Ştie şi Grivei ce a provocat menţionata tendinţă, pe cât de artificială, pe atât de nefastă pentru ţările estice, care încearcă şi ele cu disperare ieşirea din criză. În condiţiile în care pieţele internaţionale băltesc de bani, întrucât stimulentele financiare lansate de guverne şi bănci centrale pentru combaterea recesiunii n-au fost retrase, iar băncile comerciale n-au îndreptat în proporţia sperată banii spre creditarea economiei, speculatorii şi-au intensificat jocurile în punctele slabe. După ce, cu ani în urmă, au învăţat Grecia cum să fenteze responsabilii zonei euro, acum au pariat masiv, în operaţiuni la termen, pe falimentul Greciei. Moneda europeană însăşi a fost subiectul unor atacuri care să-i exploateze slăbiciunile, vorbindu-se chiar de comploturi pentru demolarea euro. Şi, pe acest fundal, monedele ţărilor din Est au fost şi ele obiect de speculaţii. Invadând cu euro regiunea, speculatorii internaţionali împing în sus cursul monedelor respective, apoi, în câteva luni, îşi încasează profitul din întărirea artificială a acestora şi părăsesc regiunea, lăsând gazdele să se descurce cu ravagiile.
Oblăduirea autorităţilor occidentale acordată acestor operaţiuni reprobabile - căci acestea au refuzat categoric să ia în considerare o interzicere pe parcursul crizei a unor asemenea speculaţii contra monedelor central şi est-europene! - este absolut jenantă. Dar de mirare nu este! În fond, este în spiritul şi practica dintotdeauna a celor puternici de a ieşi din restrişte pe seama celor slabi. De ce am avea acum - în restriştea actuală provocată de criză - vreo altă pretenţie?! Ţările din Est trebuie să se aştepte la acelaşi lucru! Penibile sunt doar demagogiile vestice cu privire la „ajutorarea Estului” de a ieşi din criză! Inexplicabilă este însă cochetarea cu această tendinţă de apreciere a monedelor locale din partea autorităţilor din ţările respective. Probabil, pentru că le ajută să stăpânească inflaţia, acestea nu luptă împotriva tendinţelor de apreciere a monedelor lor, deşi asemenea tendinţe sufocă revenirea economică.
După câteva luni de apreciere a monedelor proprii, câţiva oficiali ai ţărilor din zonă, inclusiv cei români, se trezesc şi domniile lor anunţând că vor lua măsuri, întrucât tendinţa ar fi nesustenabilă. Păi, asta-i problema?! Nu nesustenabilitatea este problema, ci distructivitatea, întrucât întărirea artificială a monedei proprii nici n-are nevoie să dureze pentru a face rău, deoarece îl face deja repede-repede, răpind economiei în căutare de recuperare singura speranţă actuală: gura de oxigen pe care i-o oferă exporturile cu destinaţie către ţările occidentale ieşite din recesiune!
ILIE SERBANESCU
sursa: romanialibera.ro
Veşnicia s-a născut la stat
Ar fi fost de aşteptat ca mult trâmbiţatele măsuri de restructurare a personalului din aparatul bugetar să zdruncine concepţia, încă profund înrădăcinată în rândul unei mari părţi a românilor, conform căreia slujba la stat e de preferat uneia la privat, pentru că „poţi ieşi la pensie de acolo, că doar statul nu dă faliment niciodată“. Din păcate, falimente am văzut cu duiumul, şi o să tot vedem, însă doar în sectorul privat, acolo unde au fost aplicate cele mai dure ajustări din ultimii 20 de ani, fără ca instituţiile care au tot crescut şi s-au înmulţit pe seama taxelor şi impozitelor plătite de firme şi populaţie să răspundă solidar. A trecut mai bine de un an de când Guvernul s-a angajat, sub presiunea instituţiilor financiare internaţionale, să ia măsuri urgente şi ferme pentru reducerea imensului aparat birocratic, însă în loc de asta nu am văzut decât eforturi susţinute pentru atragerea de noi împrumuturi, menite să le asigure bugetarilor plata salariilor, la timp şi până la ultimul leuţ. Şi poate că lucrurile ar mai fi mers aşa, în anormalitatea lor, încă o bună bucată de vreme dacă n-ar fi existat acea intervenţie televizată a preşedintelui Băsescu, curios de ce marea disponibilizare de la stat nu se vede în statistici.
Unde sunt cele 100.000 de posturi desfiinţate din aparatul administrativ, unde sunt reducerile de cheltuieli de personal? La sfârşitul lunii februarie a acestui an existau, conform INS, 1.005.800 de bugetari, cu 34.400 mai puţini decât în luna similară din 2009. Este aceasta o dovadă că s-a mişcat totuşi ceva în armata de funcţionari de stat? Nici vorbă! Statistica nu indică altceva decât continuarea scăderii efectivelor de angajaţi din două dintre cele mai sensibile domenii ale momentului: învăţământul şi sănătatea (în numeroase spitale s-a ajuns la situaţia, fără echivalent în lume, ca personalul administrativ să fie mai numeros decât cel medical), de unde au plecat încă 15.000, respectiv 8.900 de oameni, în căutarea unor joburi mai bine plătite peste graniţe sau prin pensionare anticipată. Aşa că tot ce s-a „restructurat” n-au fost decât cele 9.000 de posturi vacante din organigramele care n-au mai apucat să fie completate, că a venit criza. Vă vine să credeţi sau nu, angajările la stat nu au fost niciodată îngheţate. Aruncaţi un ochi pe site-urile instituţiilor publice, ministere sau primării, la secţiunea „cariere“; în numeroase cazuri, veţi vedea anunţuri de selecţie de personal la zi.
Fiscul, de pildă, unul dintre cei mai mari angajatori ai statului, are pe statele de plată 31.000 de persoane (cam câte are fiscul italian, dar dublu faţă de instituţiile similare din Cehia şi Ungaria şi triplu faţă de câţi au bulgarii!), iar în ultimul an a suplimentat efectivele de la Vămi şi Garda Financiară. Da, e foame de bani, o simţim cu toţii. Problema e că statul obez a dat în bulimie şi nu vrea nici în ruptul capului să intre la regim, deşi analizele arată clar că riscă să facă atac de cord din clipă în clipă.
Limba română, sacrificată de dragul majorităţii
UDMR a câştigat prin proiectul de lege elaborat de ministrul pedelist al Educaţiei, Daniel Funeriu, tot ceea ce nu a reuşit să câştige începând cu anul 1990 şi până acum. Învăţământ în limba minorităţilor de la grădiniţă până la facultate, transport, cazare şi masă gratuite pentru elevii minoritari care nu pot studia în localităţile în care locuiesc, finanţare suplimentară pentru şcolile minorităţilor şi, mai ales, dreptul de a studia Istoria şi Geografia în limba maternă - toate aceste prevederi, inacceptabile pentru miniştrii Educaţiei de până acum, au fost înghiţite pe nemestecate de ministrul Funeriu.
Nici un preşedinte al României, premier sau ministru al Educaţiei nu a acceptat până acum să transforme în literă de lege solicitările integrale ale UDMR. Cererile maximale ale Uniunii sunt însă pe cale să fie consfinţite în noua lege a Educaţiei, a cărei dezbatere a început cu chiu, cu vai în Comisia pentru Învăţământ a Camerei Deputaţilor.
Potrivit proiectului, minorităţile au dreptul la învăţământ în limba maternă “la toate nivelurile, tipurile şi formele de învăţământ preuniversitar”. Articolul 9 arată că “în funcţie de necesităţile locale, se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase sau unităţi de învăţământ preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale. În cadrul unităţilor sau secţiilor cu predare în limbile minorităţilor naţionale, singulare în localitate, se pot organiza clase liceale şi profesionale cu grupe de elevi de diferite profiluri, în condiţiile legii”.
Elevii provenind din cadrul minorităţilor au parte de un privilegiu de care nu se bucură elevii români. Dacă nu pot studia în limba maternă în localitatea în care locuiesc, atunci statul le decontează transportul, precum şi cazarea şi masa în cadrul internatului şcolii în care vor să înveţe. Legea prevede că “elevii aparţinând minorităţilor naţionale care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăţa în limba maternă, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba minorităţii respective sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba minorităţii respective unde au fost şcolarizaţi”.
Facilitatea este cel puţin ciudată, având în vedere că mulţi şcolari români care locuiesc în localităţi mici, fără şcoală, merg kilometri întregi pe jos pentru a ajunge să înveţe. Pentru elevii români nu este prevăzută în lege nici un fel de subvenţie pentru transport, cazare şi masă dacă aleg sau sunt nevoiţi să înveţe în altă localitate.
O altă discriminare pozitivă se referă la regimul înfiinţării unităţilor şcolare. O grădiniţă din sistemul naţional de învăţământ se înfiinţează doar dacă poate înscrie minimum 150 de preşcolari, iar o şcoală are nevoie de minimum 300 de elevi, lucru care a dus până acum la închiderea multor şcoli de la sate, iar elevii români sunt nevoiţi să bată kilometri întregi zilnic pentru a merge la şcoli din localităţile apropiate. În schimb, proiectul lui Funeriu prevede că se pot înfiinţa şcoli cu predare în limba minorităţilor, “indiferent de efectivul de elevi”.
“Pe raza unei unităţi administrativ-teritoriale, cu mai multe instituţii de învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale, funcţionează cel puţin o unitate şcolară cu personalitate juridică, indiferent de efectivul de elevi. În cadrul unităţilor de nivel gimnazial sau liceal, cu predare în limbile minorităţilor naţionale, singulare în municipiu sau oraş, se acordă personalitate juridică, indiferent de efectivul de elevi”, arată un articol al legii.
Şcolile cu predare în limba maternă a minorităţilor vor avea parte şi de finanţare suplimentară, motivul fiind, paradoxal, tocmai faptul că au un număr mic de elevi şi sunt izolate “lingvistic şi geografic”. Prevederea este aplicabilă şi şcolilor cu predare în limba română, dar nu acestea au prevalat la elaborarea legii, articolul făcând referire în primul rând la cele cu predare în limba minoritarilor.
“În finanţarea de bază a unităţii de învăţământ preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale, costul standard per elev şi preşcolar se calculează după un coeficient mărit pe baza factorilor de corecţie, luând în considerare limba de predare. În cazul acestor unităţi se are în vedere izolarea lingvistică, geografică şi numărul redus de elevi şi preşcolari. Acest coeficient de limbă se aplică şi în cazul unităţilor şcolare în limba română, aflate în condiţii similare”, se arată în textul legii.
Fostul ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu (PSD), spune că minorităţile “au câştigat toate drepturile pe care şi le-au dorit, în condiţiile în care oricum România era dată ca exemplu în materie de drepturi ale minorităţilor pentru toate celelalte state din Europa”. Andronescu a mai spus că va încerca să determine adoptarea unor prevederi prin care să li se acorde şi elevilor români drepturi similare cu cele ale minoritarilor.
Limba română e străină, calificativele sunt proprii
Cea mai controversată prevedere este cea care reglementează predarea disciplinelor şcolare. Legea prevede expres că “în învăţământul primar, gimnazial şi liceal cu predare în limbile minorităţilor naţionale, Istoria şi Geografia României se predau în aceste limbi”. Singura obligaţie a profesorilor este să folosească numele personajelor istorice şi toponimele din limba română. De asemenea, Limba română li se va preda minoritarilor după manuale speciale, precum o limbă străină. În primele clase de şcoală, până şi calificativele elevilor vor fi date în limba minorităţilor, contrazicând însă chiar un alt text din aceeaşi lege, care prevede că documentele şcolare se întocmesc numai în limba română.
Aceste prevederi au fost sursa multor scandaluri politice din ultimii 20 de ani. Premierul Tăriceanu, spun surse politice, a blocat, în 2007, lansarea în discuţie publică a pachetului de legi ale Educaţiei, elaborat de fostul ministru Cristian Adomniţei, chiar cu o seară înainte de organizarea evenimentului, în urma unei dispute cu preşedintele UDMR, Marko Bela. Liderul Uniunii îi ceruse lui Tăriceanu ca în lege să fie prevăzută predarea Istoriei şi a Geografiei României în limbile minorităţilor naţionale, iar premierul de atunci a preferat să blocheze pachetul legislativ liberal, care nici nu a mai avut de atunci susţinere politică.
Fostul ministru Cristian Adomniţei a declarat pentru Jurnalul Naţional că legea lui Funeriu conţine discriminări pozitive la adresa elevilor din cadrul minorităţilor naţionale şi că aceasta este “o cedare evidenţă a PDL în faţa UDMR”. “Nici o minoritate din Europa nu beneficiază de aşa ceva. Singurele exemple pe care le foloseşte UDMR sunt Spania, care are un regim separat pentru Catalonia, dar Spania e stat federal, şi Suedia, pentru minoritatea finlandeză.
În rest, nici un stat nu face asemenea excepţii pentru minorităţi, cu atât mai puţin Ungaria, în raport cu elevii din minoritatea română. Aş vrea să văd şi eu PDL că este la fel de înfocat apărător al drepturilor românilor din Ungaria, dar PSD a vândut interesul naţional pe interesul politic”, a declarat Adomniţei.
Dan Marinescu
sursa: Jurnalul Naţional
20 de ani de sfidare a Romaniei
20 de ani de scandaluri politice interminabile.
20 de ani de decredibilizare accentuata a institutiilor. 20 de ani de esecuri guvernamentale. 20 de ani de jaf national, sub pretextul unor privatizari necesare bunei evolutii a economiei. 20 de ani in care dramele populatiei au atins cote paroxistice. 20 de ani de dispret generalizat la adresa milioanelor de romani. 20 de ani de “reforme” esuate in Educatie, ce au condus la degradarea unui sistem de invatamant pana nu demult competitiv. 20 de ani de implicare grosolana intr-un sistem judiciar macinat de coruptie, orgolii si influente politice. 20 de ani de subfinantare cronica a Sanatatii, acolo unde pana si un banal zambet trebuie platit de bolnavi. 20 de ani de sfidare a pensionarilor, cei ce sunt condamnati la o suferinta fara de sfarsit. 20 de ani de confiscare a sperantelor celor tineri. 20 de ani de politizare iresponsabila a administratiei publice. 20 de ani de haos politic si institutional. 20 de ani in care libertatea nu exista decat in prevederile unei Constitutii pe care alesii o folosesc in luptele lor politice murdare. 20 de ani in care romanii s-au saturat sa mai duca pe umerii lor jugul asta blestemat al neajunsurilor, fie ele generate de democratia incipienta, tranzitie sau obligatoria austeritate. 20 de ani de atacuri concertate la adresa unei economii ce a fost confiscata de clientela politica a fiecarei guvernari. 20 de ani de sperante risipite in interminabile razboaie electorale…
Actuala clasa politica ar trebui sa isi declare falimentul. Sa iasa de pe scena politica, plecand capul in huiduielile unei populatii ce nu mai poate suporta umilinta si incompetenta celor ce i-au condus. Nu cred in viabilitatea unei clase politice in care modestia financiara a celor care o compun sa fie un element definitoriu. Imi doresc, insa, lideri politici competenti, profesionisti, capabili sa faca o disociere clara intre interesul populatiei si cel personal. Nu exista ales care sa nu fie tentat de privilegiile guvernarii. Sa nu se linga, cum se spune, pe degete atunci cand umbla in borcanul cu miere (a se citi bani publici). Insa la noi, pe taramurile dambovitene, se fura “mierea” cu galeata. Nu se multumesc sa ia doar pentru ei. Isi cheama si clientela politica, amicii, rudele, cunoscutii… Consideri ca totul iti este permis atunci cand ai ajuns la guvernare.
La randul sau, Opozitia acuza uitand, brusc, ca a procedat in acelasi mod cand a fost la Putere. Nu putem iesi din acest cerc vicios al ipocriziei, demagogiei si iresponsabilitatii generalizate. Carnetul de partid a inlocuit criteriul profesionalismului. Guvernantii dau vina pe criza, omitand ca ei au adus mai multe prejudicii populatiei decat recesiunea insasi. Incompetenta traverseaza Romania in lung si in lat. Nu exista judet in care numirile pe criterii politice sa nu isi lase apasat amprenta. In tot acest timp, milioane de romani se intreaba pana cand vor mai fi tratati ca niste cobai in aceasta tara. Pana cand vor mai face parte dintr-o generatie de sacrificiu pe care, in primele luni ale anului 1990, o credeau apusa. Mirajul binefacerilor simplei apartenente la un regim democratic nu mai insala pe nimeni in Romania anului 2010, o Romanie bantuita de probleme si strivita de neajunsuri…
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Modernizarea statului între SIDA şi Ebola
Despre ce rigoare procedurală poate fi vorba într-o ţară în care legea, instituţiile şi demnităţile nu sunt la dispoziţia cetăţeanului, ci la cea a clientelei politice?
Nu contest faptul că România este o democraţie - doar că este una primitivă, cu reminiscenţe feudale, nefuncţională. Modernitatea politică, ceea ce se numeşte democraţie liberală, presupune, pe lângă „alegeri libere şi corecte”, funcţionarea statului de drept. În esenţă, aceasta înseamnă Justiţie deasupra discuţiilor, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi rigoare procedurală. Despre Justiţie am tot scris! E plină presa în general de „performanţele” sale, cum e plină şi de cazuri de încălcare flagrantă a drepturilor şi libertăţilor. M-aş opri puţin asupra ultimei dimensiuni.
Un stat modern este funcţional atunci când instituţiile şi legile se metamorfozează din simple forme în factori care stimulează dezvoltarea unei vieţi comunitare corecte şi orientate spre dezvoltare. Nu este greu să creezi legi şi instituţii - sub presiune europeană am reuşit şi noi în circa două decenii. E greu să le faci să şi funcţioneze în sensul dorit, pentru că asta presupune rigoare procedurală. În absenţa acesteia, legile şi instituţiile rămân forme fără fond şi incapabile să provoace fondul pentru a fi cu adevărat „umplute”.
Adevărul este că prima noastră modernizare, dincolo de contextul internaţional nefavorabil de atunci, a eşuat tot în această privinţă, a adoptării rigorii procedurale, astfel încât lucrurile evoluau, mai degrabă, în funcţie de hatâr şi coterie decât de lege şi competenţe. Comunismul a fost un sistem aberant de rigorist, care obliga la transgresarea procedurilor, altfel că nici de acolo n-a fost ceva de moştenit în această privinţă. Din acest motiv, mi se umple inima de bucurie când îi aud pe preşedinte şi alţi politruci de vază ce frumos vorbesc despre modernizarea statului. Doar că biata inimă se răceşte la loc, când văd cine vorbeşte şi cum văd împricinaţii modernizarea cu pricina.
Despre ce rigoare procedurală poate fi vorba într-o ţară în care legea, instituţiile şi demnităţile nu sunt la dispoziţia cetăţeanului, ci la cea a clientelei politice? În care meritul şi competenţa sunt excelent surclasate de nepotism, favoritism şi spirit de clan, iar partidele politice, instrumente vitale ale democraţiei, par mai degrabă structuri mafiote decât instituţii moderne. Şi când cei care bat darabana modernizării sunt ei înşişi campioni la aceste veritabile discipline ne-olimpice!
Păi, venind pe aceste filiere, discursul despre modernizarea statului nu mi se pare doar nesincer, ci şi păgubos şi steril. Oricâtă bunăvoinţă ai avea, oricât de vibrant meliorist ai fi în sinea ta, e imposibil să nu observi că modernizarea statului oscilează aiurea între SIDA şi Ebola. Şi încă Syda a avut un rudiment de bun-simţ şi s-a retras dintr-o demnitate obţinută aiurea, când a ieşit scandal în presă. Restul „bolilor” nu s-ar mişca nici moarte din privilegiile feudale!
Liviu Antonesei
sursa: adevarul.ro
