Archive for Martie 19, 2010
Sub blestemul algoritmului politic
Romania a fost “transata” de actuala Putere. Democrat-liberalii, udemeristii si grupul “independentilor” si-au impartit functiile din judete conform blestematului asta de algoritm care da ora exacta in administratie de peste 20 de ani. Statutul de inalt functionar public a fost aruncat si de actuala guvernare in derizoriu. Prefecti, subprefecti, sefi de deconcentrate au fost numiti exclusiv pe criterii politice. Nu in putine cazuri, am asistat la lupte pe viata si pe moarte intre filialele partidelor aflate la Putere, si chiar intre taberele din organizatia X sau Y. Mii de profitori incompetenti care isi flutura in vant carnetul de partid si care cred ca, in sfarsit, le-a venit vremea sa conduca. Se dau telefoane, se fac presiuni, se trag sfori ca protejatul unuia sau altuia dintre liderii filialelor sa ocupe un post cat mai caldut. Nu conteaza pregatirea, capacitatea profesionala, ci doar gradul de sustinere de care te bucuri in partid.
Administratia publica se afunda in ridicol, decredibilizandu-se accentuat, in timp ce problemele cu care se confrunta comunitatile devin tot mai stringente. Au fost doua decenii grele pentru o administratie politizata excesiv. Valuri de pedeserizare, cederizare, pesedizare, liberalizare si mai nou democrato-liberalizare au trecut peste Romania. Descentralizarea administratiei, mult clamata in ultimii ani, se va dovedi un fiasco total in contextul in care in judete domina incompetenta si coruptia generalizata. Nepotismul face ravagii, ca si dispretul fata de cetatean.
Udemeristii si-au cocotat oamenii in teritoriu. Judetele Covasna, Harghita si Mures sunt la cheremul sefilor de deconcentrate numiti de Marko Bela si colegii sai. Profesionalismul a murit demult. Algoritmul reprezinta singurul argument in politica si administratia anului 2010. Guvernarea a mers din esec in esec. Din scandal in scandal. Criza continua sa isi lase apasat amprenta asupra Romaniei. Somajul ia proportii. Ca si gradul de saracie al populatiei. Salariile si pensiile sunt platite doar cu pretul unor imprumuturi disperate si al cresterii alarmante a gradului de indatorare a populatiei. Tot mai multi romani renunta la viata, la speranta, invinsi de probleme, striviti de neajunsuri. In tot acest timp, administratia geme de incompetenta. De altfel, situatia de la nivel central este identica cu cea din teritoriu. Haos generalizat. Coruptie cat cuprinde. Interese politice.
Si atunci, de ce sa ne mai miram ca ne aflam unde ne aflam?
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
De ce Fondul Monetar European nu e o idee buna
Criza din Grecia i-a facut pe economistii europeni sa caute organisme noi prin care sa ajute tarile aflate in situatii dificile. Asa s-a ajuns la ideea infiintarii Fondului Monetar European.
Acesta insa ar duce mai multa instabilitate in Uniunea Europeana, decat ar ajuta, cred analistii de la Forbes.
Oficialii greci s-au jucat cu trucuri de contabilitate pentru a ascunde sefilor UE cheltuielile lor exagerate din ultimii ani. Acum, Grecia trebuie sa ramburseze o datorie de 30 miliarde de dolari in aprilie si mai 2010. Nu se stie daca pietele financiare vor accepta o reesalonare a acestei datorii, fara a cere dobanzi semnificativ mai mari.
Grecia nu a reusit sa respecte un element esential al uniunii monetare: “stabilitatea”. Pactul de Stabilitate si Dezvoltare al UE a fost modificat in 2005, pentru a permite Germaniei si Frantei sa incalce regulile deficitului bugetar la inceputul anilor 2000. Comportamentul de acum al grecilor poate fi pus pe seama faptului ca si altora li s-a permis sa incalce regulile fiscale ale Uniunii.
Acum, tarile europene refuza sa acorde un sprijin bilateral Greciei. Asta nu e de mirare, deoarece niciun astfel de angajament nu ar fi acceptat de alegatori si ar putea fi contestat in instantele de judecata. Asa ca aceasta criza acuta va fi probabil rezolvata printr-un imprumut colectiv din partea grupului de tari dispuse sa dea bani Atenei.
Pe termen mai lung, unii economisti promoveaza instituirea unui Fond Monetar European (CEM), structurat pe principiile Fondului Monetar International.
Potrivit propunerii, Fondul ar contracta imprumuturi de pe pietele financiare si ar oferi la randul sau credite in anumite conditii tarilor membre UE atunci cand acestea se afla in criza de bani si nu au cu ce sa isi acopere datoriile externe. Sustinatorii Fondului sustin ca infiintarea acestui organism ar face ca natiunile din zona euro sa fie mai disciplinate fiscal. Exact opusul este probabil sa fie adevarat, sustine Forbes.
In momentul de fata, economiile europene se confrunta cu o problema clasica de prea multa ingaduinta. Un stat cheltuie mai mult decat populatia poate plati si genereaza beneficii pe termen scurt pe piata interna. Insa costurile pe termen lung sunt transferate tuturor celorlalti membri din zona euro care sufera din cauza cresterii ratelor dobanzilor.
Deficitele mai mari sunt acoperite cu un capital care altfel ar fi investit in sectorul privat, ceea ce mareste ratele dobanzilor. Grecii sunt de vina in acest caz, dar cei care platesc sunt partenerii lor europeni.
Dar si alte tari europene importante se confrunta cu perspectiva unor deficite bugetare in crestere, din cauza generoaselor lor programe de asigurari sociale si populatiilor in continua imbatranire. Astfel, Spania, Franta, Germania, Portugalia, Italia si alte natiuni din UE ar trebui sa introduca masuri fiscale, in principal de reducere a cheltuielilor cu pensiile si asigurarile de sanatate, deoarece ratele de impozitare europene sunt deja foarte ridicate.
Fara ajustari, deficitele bugetare in crestere ar provoca riscuri mai mari de inflatie si ar eroda imaginea euro ca moneda sigura.
Speranta ca disciplina fiscala in randul membrilor UE ar deveni mai credibila, odata cu crearea Fondului Monetar European este gresita din mai multe motive. In primul rand, Fondul, imprumutand de pe pietele financiare, ar consuma potentialul capital de investitii si ar duce la cresterea ratelor dobanzii. Un efect al infiintarii Fondului ar fi ca imprumuturile guvernamentale ar deveni imediat mai costisitoare.
In al doilea rand, crearea unui astfel de fond ar provoca un risc “moral”, la fel cum FMI face deja oferind asistenta economica pentru tarile care se confrunta cu crize monetare sau bugetare. Increderea ca exista Fondul care poate oricand sa-i scape ar incuraja imoralitatea fiscala a “grecilor” lumii.
Alta intrebare care se pune este - in ce ar investi Fondul banii pe care ii are la dispozitie? Daca investeste in obligatiuni nationale, efectul asupra dobanzii ar fi neutralizat, dar asta ar muta capitalul investit in zona privata in investitii publice, ceea ce pe termen lung va afecta cresterea economica.
Pentru a asigura evitarea situatiilor de criza, Fondul ar trebui sa investeasca in titluri de valoare din afara Europei. Dar asta ar elimina resursele de investitii din Europa, statele membre nu vor accepta asa ceva.
In cele din urma, daca Fondul ar face investitii in domeniul privat, asta ar contrazice principiile de management financiar. Ar creste riscul de pierderi, tocmai atunci cand banii FME vor fi necesari pentru salvarea vreunei tari europene.
Pentru a mentine credibilitatea monedei euro pe pietele internationale, statele UE au nevoie de un plan fiscal comun, pe termen lung, care ar genera economiile bugetare necesare.
Toti membrii UE ar trebui sa ia parte la un proces coordonat de consolidarea bugetelor, indiferent de pozitiile lor economice. Consolidarile ar trebui sa fie conditionate de profilurile demografice, structurile de buget, vulnerabilitatile financiare si capacitatile de a produce venituri la buget ale fiecarui stat.
Bogdana Boga
sursa: ziare.com
Ce a generat cresterea economica din perioada 2000-2008? Locuri de munca in alte tari!
In 1990 numarul total al salariatilor era de 8.2 milioane iar rata de ocupare ajungea la 82%, ceea ce inseamna ca din 100 de romani apti de munca, 82 prestau o activitate economica.
Din 1990 si pana in 2004 numarul salariatilor a scazut cu 45% iar rata de ocupare a ajuns 60%, ceea ce insemna ca in ultimul an al guvernarii Nastase, din 100 de romani apti de munca, oficial doar 60 mai prestau o activitate economica din care sa inregistreze venituri.
Tot in 2004 PIB-ul real al Romaniei l-a egalat pe cel din 1989, economia generand la momentul respectiv aceeasi valoare adaugata cu 45% mai putini angajati si cu o populatie ocupata cu 27% mai mica decat pe vremea lui Ceausescu.
Daca privim evolutia economiei si a numarului de salariati in perioada 1990-2004, observam ca desi in 8 din cei 14 ani economia a fost pe plus, numarul de salariati si rata de ocupare a scazut continuu, de unde deducem ca expansiunea economica nu a reusit sa genereze locuri de munca, ci doar sa reduca ritmul de scadere a numarului de salariati.
In perioada guvernului Tariceanu, numarul de salariati si rata de ocupare a crescut odata cu economia, insa cresterea a fost absolut anemica daca luam in considerare ca in cei 4 ani de guvernare liberala, PIB-ul s-a dublat. Sa nu mai discutam despre faptul ca cele mai multe locuri de munca au fost create in administratia de stat, deci tot in sectorul consumator de resurse.
Ce indica aceasta evolutie? Ca economia nu s-a bazat pe cresterea productiei de bunuri si servicii care mai departe, sa duca la o crestere a numarului de salariati, ci pe consum.
Cu alte cuvinte, consumam ceea ce produceau altii, iar cresterea economica inregistrata de Romania intre 2000 si 2008 a generat locuri de munca in alte tari, respectiv in tarile din care importam masiv (deficitul comercial acumulat intre 2000 si 2008 a totalizat aproape 70 miliarde euro).
Ce s-a intamplat in primul an de criza? In 2009 am pierdut tot ce s-a castigat pe vremea domnului Tariceanu – numarul de salariati este acum mai mic decat in 2004, iar rata de ocupare in trimestrul trei al anului trecut a fost de 60.4%, relativ egala cu cea din 2004, detalii mai jos, click pe grafic pentru marire. Spre comparatie, rata de ocupare medie in UE a fost de 70.5% in 2008.
Unde vom ajunge? Cel mai probabil, numarul de salariati va scadea de la 4.3 milioane in decembrie 2009 la mai putin de 4 milioane in decembrie 2010, iar daca guvernul nu va lua masuri hotarate de crestere a numarului de salariati si a populatiei ocupate, in anii urmatori piata fortei de munca va traversa o criza asa cum nu a mai fost de la Revolutie incoace.
Cristian Orgonas
sursa: kris.ro
Exploatarea contribuabililor de către bancheri. Cazul Irlandei
În puţine locuri din lume oamenii simpli au fost puşi să plătească atât de mult pentru oalele sparte de bancheri şi de principalii lor clienţi – dezvoltatorii imobiliari – ca în Irlanda. Până deunăzi Irlanda era un model de reformă liberală (am detaliat aici). În ultimii ani creşterea economică a fost însă artificială, hrănită nu prin economisire, acumulare de capital şi creşterea productivităţii, ci prin expansiunea creditului şi creşterea nesustenabilă a investiţiilor. În principal imobiliare, desigur. Ca şi prin alte părţi băncile s-au extins enorm, iar acum portofoliul creditelor neperformante este evaluat la 80% din PIB.
Simon Johnson deplânge pe bună dreptate modul în care guvernul irlandez a înţeles să abordeze criza. Pe de o parte a diminuat salariile bugetarilor cu 20%, ceea ce este bine; dat fiind că petrecerea s-a terminat, trebuie stinsă lumina. Pe de altă parte însă, a întreprins exact aceleaşi măsuri ca şi celelalte guverne: salvarea băncilor şi a principalilor lor debitori (cei too big to fail) prin preluarea la datoria publică a activelor putrede.
Datoria publică se cifra în 2008 la nivelul aproape benign de 25% din PIB. Însă, cu un deficit bugetar prognozat de 12,4% anul acesta (apropiat de fatidica cifră 13), datoria publică va ajunge curând la 62% şi va depăşi 100% din PIB în 2011, transformând Irlanda în unul dintre cele mai nefaste experimente de socializare a pariurilor întreprinse vreodată. Iar piaţa financiară internaţională a înţeles mesajul: poţi investi cu încredere în active irlandeze pentru că guvernul garantează tot ce mişcă. Marţi guvernul a emis obligaţiuni în valoare de 1 miliard de euro pe 10 ani cu o rată a dobânzii de 4,5%, substanţial mai puţin decât trebuie să plătească Grecia şi cu doar 1,25% mai mult decât plăteşte Germania. Parcă văd că bonusurile pe care şi le-au acordat în trecut patronii finanţei mondiale vor păli în faţa celor derivate din profiturile pe care le vor obţine în 2010.
Bogdan Glăvan
sursa: logec.ro
Europa şi criza boieriei
Se anunţă vremuri tulburi. România e bântuită de fantoma grevelor. Mai grav e că şi Europa intră în zodia grevelor.
De când a apărut opţiunea de a munci în Vest, milioane de români au avut o şansă în plus: dacă nu-şi găsesc de lucru în ţara lor, atunci pot încerca în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Grecia sau Ungaria. Acum, însă, şomajul creşte peste tot. Nori negri se anunţă de la Atlantic la Marea Neagră.
Problema e că nu asistăm la o zgâlţâire de parcurs, ci la un şoc istoric. Europa se află în faţa unui cutremur care o va schimba pentru multe decenii. Turbulenţele au legătură cu o «supraîncălzire» a nivelului de trai. Pur şi simplu, europenii trăiesc mai bine decât îşi pot permite. Totul porneşte de la împrumuturile excesive.
Câtă vreme economiile vest-europene au duduit, iar cele est-europene au crescut spectaculos în capitalismul postcomunist, boala a fost dusă pe picioare. În unele ţări, nici măcar nu a fost diagnosticată. Altele au tratat-o cu aspirină, ca pe o simplă răceală. Între timp, europenii au continuat să se joace de-a Alice în Ţara Minunilor.
Tragedia Europei este incapacitatea populaţiilor sale de a accepta scăderea nivelului de trai. La cele mai mici tentative ale guvernelor de a reduce costurile, se ajunge la grevă. În cele mai multe ţări dezvoltate, sindicatele au căpătat o putere devastatoare. Decenii de-a rândul, au impus legi ultrasocialiste. Câştiguri tot mai mari, muncă tot mai puţină. Pauze lungi şi dese, weekenduri prelungite, concedii nesfârşite, sporuri diverse, gratuităţi de tot felul. Guvernele au acceptat, pentru că aveau de unde să dea: cifrele economice arătau bine.
Acum, spirala economică a luat-o în jos, iar traiul pe datorie a explodat. Europa a intrat în «criza boieriei». Locuitorii săi au o singură şansă: să-şi reducă drastic cheltuielile. Şi, implicit, să accepte scăderea nivelului de trai. Dar nu sunt pregătiţi s-o facă! Reacţia violentă a grecilor, grevele nesfârşite ale celor de la Air France sau British Airways, atitudinea de forţă a sindicatelor din cele mai multe ţări - toate acestea arată ce ne aşteaptă în continuare.
După ce au cunoscut binefacerile planului Marshall - care i-a scos din sărăcia cruntă în care i-a lăsat războiul -, francezii, nemţii, englezii sau italienii s-au obişnuit să trăiască din ce în ce mai bine. Acum li se cere să accepte şi reversul medaliei. Viaţa nu poate merge totdeauna în sus; uneori te mai duce şi în jos. Dacă nu vor înţelege că, pe termen lung, altă soluţie nu există, «bătrânul continent» riscă să devină scena unor şocuri profunde. Să nu uităm ce s-a întâmplat după marea criză de la începutul anilor ‘30…
Între timp, chinezii continuă să muncească mult şi ieftin. Produsele lor se vând din Islanda până în Patagonia. Iar economia lor creşte, creşte, creşte…
Grigore Cartianu
sursa: adevarul.ro
China si Germania, adevaratele puteri economice mondiale?
In ciuda diferentelor evidente, China si Germania au multe puncte in comun, iar, in prezent, par sa se fi unit in incercarea de a-si impune viziunea lor asupra economiei mondiale.
Cele doua tari sunt legate de un puternic numitor comun: exporturile. Pana in 2009, Germania detinea suprematia in domeniu. Anul trecut, China a trecut in fata. De asemenea, ambele au surplusuri atat comerciale, cat si ale economiilor, spre deosebire de restul tarilor din lume, care se lupta cu deficitele. Astfel, se gasesc intr-o pozitie unica de a avea, intr-adevar, puterea de a dicta mersul economiei mondiale.
Motivul? Tarile cu surplusuri au rolul de a le finanta pe cele cu deficite, prin urmare le da posibilitatea celor dintai sa impuna diverse conditii. Pe de alta parte, daca debitorii acestora intra in incapacitate de plata, acest risc fiind destul de ridicat in prezent, surplusul celor doua tari se va dovedi un lucru iluzoriu, cred analistii de la Financial Times.
Germania a fost prima care a vorbit deschis despre posibilele pericole, dar si despre strategia sa de le impiedica sau inlatura. Wolfgang Schauble, ministrul de Finante german, sustine ideea acordarii unor ajutoare financiare de urgenta tarilor cu deficite mari, in combinatie cu mai multe penalizari aspre, printre care se numara suspendarea drepturilor de vot in Uniunea Europeana si chiar excluderea membrilor cu mari probleme din zona euro. Acest lucru era de neconceput anterior, adoptarea monedei unice europene fiind considerata o cale fara intoarcere.
Analistii sunt de parere ca, daca Germania reuseste sa impuna ceea ce vrea, va juca un rol negativ in cautarea pentru o iesire comuna din criza lipsei de cerere pe piata internationala. Astfel, zona euro nu va exporta la nivelul cerut pe piata, ci ar exporta in exces.
Daca tarile mai slab dezvoltate din zona euro ar fi obligate sa-si reduca deficitele fiscale abrupt, ar destabiliza economia din intreaga zona. Rezultatul ar fi si deterioarea fiscala din Germania si Franta, cele mai puternice economii locale. Sa ne imaginam ca Germania, in acest caz, ar lua masurile aspre de care ar fi nevoie, insa nu ar putea sa impuna acest lucru si Frantei, desi aceasta din urma are deja un deficit estimat la 9% din PIB, pentru 2010.
Prin urmare, nu Grecia este adevarata amenintare, fiind, la urma urmei, o tara neinsemnata din punct de vedere economic. In schimb, Franta de exemplu, o adevarata putere mondiala, pe care nimeni nu o poate forta sa faca ceva ce nu doreste, ar afecta intreaga Europa. Iar Germania, vazandu-se in imposibilitatea de a obliga o tara precum Franta sa-i urmeze sfaturile, se va vedea nevoita sa plece ea insasi din zona euro.
Varianta chineza
China are aceeasi idee a deflatiei ca si Germania, diferenta fiind ca vrea sa impuna acest lucru Statelor Unite.
Premierul chinez, Wen Jiabao, a declarat, recent, ca intentia SUA de a-si deprecia moneda si facerea unor presiuni pentru ca si alte state sa faca la fel, in vederea sporirii exporturilor sale, nu este altceva decat o forma de protectionism.
Insa, la randul sau, China face exact acest lucru: mentine yuanul la un nivel scazut in raport cu dolarul, avand in curs fix, tocmai pentru a nu pierde la exporturi.
A cere unei tari cu surplus imens sa-l reduca, intr-un moment de criza economica, nu este o forma de protectionism. Ceea ce vrea China este ca SUA sa impuna masuri fiscale si monetare restrictive, care ar scadea si competitivitatea si preturile, un lucru care ar dauna si Chinei si restului lumii si care, cu siguranta, nu se va intampla.
Pentru a se reusi o adevarata cooperare, trebuie depasite diferentele evidente in gandirea economica. Tarile cu surplus insista sa continue ca si pana acum, insa refuza sa accepte faptul ca, odata ce partenerii de afaceri dau faliment, surplusul nu le va ajuta cu nimic.
Intre timp, tarile cu deficite isi pot face reduceri fiscale masive doar prin majorarea exporturilor. Daca tarile cu surplus - adica principalii exportatori China si Germania - nu le vor permite acest lucru, ajustandu-si propriile exporturi, se va ajunge la aceeasi problema din anii 1930, cand fiecare tara incerca in mod disperat sa le faca pe celalalte sa cumpere ce producea ea.
In aceasta lupta, statele cu surplus au slabe sanse de reusita. O destabilizare a zonei euro ar fi extrem de negativa pentru productia din Germania, iar recurgerea la protectionism din partea SUA ar devasta China. Prin urmare, fiecare parte - si cea cu surplus si cea cu deficit - trebuie sa renunte la anumite lucruri, pentru binele economiei mondiale.
Teodora Bodeanu
sursa: ziare.com
