Archive for Martie 18, 2010
Statul, negustor cinstit doar până apare raportul Curţii de Conturi
În 2008, statul român s-a pregătit pentru criză, printre altele, folosind nelegal peste 10 miliarde de euro din bugetul public. Instituţiile statului au adăugat şi au şters venituri şi cheltuieli inventate până când valoarea acestora a ajuns la un sfert din încasările totale din taxe şi impozite ale bugetului public. A devenit astfel oficial faptul că statul nu doar cheltuieşte prost banii, adică fără a îmbunătăţi, în vreun fel, viaţa contribuabililor, ci şi nelegal.
Prejudiciile în bani aduse de instituţiile statului bugetului public în 2008 au fost de 339 de milioane de euro, bani despre care s-a aflat abia acum, după doi ani, că s-au furat, prin cele mai diverse metode, de la inventarea de acte adiţionale la contracte de infrastructură la acordarea ilegală de sporuri. La OSIM s-a constatat, de exemplu, că au fost cheltuiţi aproape 400.000 de euro pentru servicii informatice, dar că nu există niciun act care să dovedească faptul că serviciile au fost prestate, că a existat vreun beneficiu real în urma acestor plăţi.
Unele persoane, care se plimbă pe holurile Parlamentului, s-au grăbit să declare, stângace şi uşor ruşinate, că cifra nu este mare, că este inevitabil să apară greşeli în acte, că e suficient să nu pui ştampila unde trebuie pentru ca documentul să devină nelegal.
Dacă un contribuabil de rând pune ştampila greşit, el este amendat, iar banii sunt plătiţi din propriul buzunar. Cum statul nu are un buzunar propriu, ci 20 de milioane de buzunare mai mici, aşa goale cum sunt, dacă o instituţie bugetară greşeşte, tot contribuabilul de rând scoate bani din buzunar. Simplu spus, indiferent cine greşeşte, contribuabilul scoate banii.
Chiar dacă nu ar fi existat niciun prejudiciu, nici măcar un leu furat din taxele şi impozitele românilor de către reprezentanţii statului, simplul fapt că 10 miliarde de euro au fost folosiţi nelegal pare absurd. Ne şi imaginăm cum, la sfârşit de an, se adună toţi contabilii bugetari pentru a completa actele, la ochi şi din pix, în aşa fel încât toate cifrele să aibă o acoperire, de parcă ar fi vorba despre un joc pe calculator şi nu despre conducerea unui stat.
În spatele raportului Curţii de Conturi se ascunde însă o concluzie ce pare desprinsă dintr-o poveste fiscală de groază: statul cheltuieşte toţi banii nelegal. La urma urmei, cifra de 10 miliarde de euro a reieşit din doar aproape 2.200 de controale. Curtea nu a verificat toate bilanţurile contabile ale instituţiilor statului. Dacă ar fi făcut-o, există posibilitatea ca suma totală să fi depăşit de câteva ori veniturile statului, pentru că, din câte se pare, statul lucrează cu bani fictivi. Reali sunt numai când trebuie încasaţi de la contribuabili.
Victor Rotariu
sursa: gandul.info
Reforma statului – o nouă beţie de cuvinte?
În România se scrie mult şi se citeşte puţin. Se vorbeşte şi mai mult şi nu ascultă nimeni. Vânturăm vorbe, fiţe, fixaţii şi o facem cu aerul că oferim proiecte de reclădire a statului nostru precar. Combatem apoi cu metafore, ducem în derizoriu toate instituţiile fundamentale unei democraţii, hăulim la televizor vrând să fim spirituali şi să tratăm tumorile cu ceaiuri pentru gargară, acuzăm abitir în loc să prezentăm argumente, facem recurs la statutul partidului ca să sancţionăm hemoragia de idei a tinerilor care abia au sărit şcoala lipitului de afişe.
De câteva zile abundă piaţa de propuneri pentru revizuiri şi rescrieri ale Constituţiei şi de aici de redesenare a Statului. Cu cât pilim mai mult cu atât se subţiază materialul. Fragilitatea statului nostru este direct proporţională cu modificările dese pe care fiecare partid aflat la putere se simte obligat să le facă. Toţi vor să schimbe, să transforme, să modifice. Fundamentul acestor modificări pare mai degrabă supus propriilor fobii, obsesii, îmbăţoşări, aroganţe, interese de grup şi modificările nu au la bază un studiu fundamentat care să justifice toate vorbele vânturate pe piaţă.
În fond, reformarea instituţiilor este făcuta “ad hominem”, dintr-o perspectivă individualistă, centrată pe cel care acum deţine puterea. De 20 de ani, nu s-au creat instituţii solide, în schimb s-au cimentat personajele care domină scena politicii, iar în urmă găseşti molozuri de discursuri şi legi modificate pentru interesul fiecărui grup ajuns la putere.
Nici un proiect, nici o viziune care să fi scos România din declinul moral, social, politic, economic. Principala cauză o regăsesc în faptul că România nu a suportat o decomunizare profundă. Cei care acum decid soarta naţiunii sunt personaje şcolite în comunism, acolo unde au învăţat că politica e drumul spre puterea absolută şi nu un instrument de a construi o societate liberă, stabilă, coerentă, predictibilă.
Lipsa discursului logic, agitaţia continuă şi incapacitatea de a căuta argumente şi de a accepta argumente atunci când ele au sens pun în lumină persoana şi nu ideea.
Refuzul sau acceptarea e condiţitonată de identitatea vorbitorului. E opozant, atunci scoatem invectivele din buzunar şi le revărsăm, e din aceeaşi tabără, atunci aplaudăm şi înlocuim fetele de la Căpâlna cu corul vânătorilor.
Susţin că o democraţie puternică are nevoie de un canon al principiilor dure, dar nu mi-e indiferent cine le stabileşte şi cine le respectă. O caracteristică a vremurilor comuniste a fost cultul personalităţii. Nu am scăpat de aceasta tară. La noi, miniştrii nu sunt funcţionari în slujba statului, sunt vedete care înţeleg că funcţia trebuie să ii slujeasca pe ei.
Cei care propun pe rând şi de-a valma o Republică semi-prezidenţială, cu un Preşedinte care poate să dizolve Parlamentul, devenind un arbitru absolut al societăţii, cu Parlament unicameral, cu sisteme electorale cu vot majoritar pur, ar trebui poate să cugete asupra – cel puţin – unui aspect: suntem noi atât de evoluaţi încât să punem între paranteze trecutul nostru recent şi să credem că în 20 de ani ne-am vindecat de tendinţele autoritariste, să fim atât de curajoşi încât să fim gata să recreăm pârghiile pentru ca statul să însemne un singur om, un singur partid.
Oare susţinătorii de astăzi ai Republicii semi-prezidenţiale ar fi fost la fel de hotărâţi şi motivaţi dacă Preşedinte ar fi fost Mircea Geoana sau Crin Antonescu, politicieni care în mod evident nu se bucură de simpatiile celor care acum pledează pentru puteri sporite pentru Preşedinte?
Numărul parlamentarilor trebuie redus, votul uninominal trebuie redefinit. Regulamentul de funcţionare al celor două Camere trebuie modificat substanţial, începând chiar cu modul în care se face prezenţa în Parlament. Problema acestei instituţii este una de fond şi nu de forma, iar relele pleacă de la modul de funcţionare şi mult prea puţin din existenţa celor doua Camere.
Descrierea lui Virgil Madgearu pe care o făcea Parlamentului din 1923 este îngrijorător de valabilă şi pentru anul 2010: “ Avem dar, două constatări: sentimentul că cetăţeanul nu este reprezentat în instituţia parlamentară şi convingerea că maşinăria parlamentară nu funcţionează. Se adaugă la aceasta că guvernarea parlamentară, fiind o guvernare de partide, chestiunile mari sunt discutate în prealabil de către organizaţiile de partid, care iau hotărâri de principiu asupra lor şi când aceste chestiuni ajung în cercetarea parlamentului din motive de economie de timp sau din alte motive discuţia se reduce la o luptă între gladiatori şi atunci parlamentul se transformă în teatru sau în circ sau cel mult într-o faţadă”.
Adriana Săftoiu
sursa: voxpublica.realitatea.net
Puterea prostiei
Exista, in acest moment, trei initiative fiscale extrem de discutate si, in acelasi timp, discutabile. Trebuie spus ca sunt doar initiative, intrucat cele mai nocive lucruri in domeniul fiscal sunt chiar initiativele. Ele pot complica viata companiilor sau potentialilor investitori, pot bulversa efectiv planul de afaceri al unor companii si pot dezamagi asteptarile micilor intreprinzatori.
Initiativele in domeniul financiar-contabil sunt cele mai derutante pentru companii, pentru ca, de multe ori, masurile anuntate fie nu s-au mai aplicat in practica, fie au devenit lege cu mare intarziere, fie legea de aplicare a fost diferita de intentia originara.
Prima initiativa financiar-contabila, de mare rasunet, este un proiect de lege initiat de 41 de deputati PDL prin care se impune fiecarei companii, fie mare, fie mica, sa aiba doi contabili angajati in regim cu norma intreaga.
Pentru ca haosul sa fie total, unul dintre initatorii legii, deputatul PDL ( fost PRM si fost PC) Petru Calian a anuntat ca proiectul va fi modificat in sensul obligativitatii angajarii nu a doi, ci unui singur contabil.
Dar aceasta nu este nicidecum o cale de rezolvare. Proiectul de lege a fost deja catalogat, pe buna dreptate, in opinia mea de bun simt juridic, ca fiind neconstitutional, intrucat ingradeste posibilitatea unei companii de a angaja pe cine doreste si, in acelasi timp, limiteaza dreptul la libera practica a unor profesionisti contabili.
Mai precis, legea, daca va ajunge sa treaca in aceasta forma, va avea doua defecte majore: este vadit in avantajul unei categorii profesionale, contabilii autorizati care, in felul acesta, isi creeaza o piata sigura in fata celorlalti contabili care, dintr-un motiv saul altul, nu fac parte din corpul expertilor contabili.
S-a spus ca proiectul de lege incearca sa faca ordine pe piata contabilitatii. Acesta poate fi imperativ valabil, dar el nu poate fi atins in acest fel.
Profesionistii contabili pot sa faca reguli in sanul breslei, pot sa promoveze calitatea profesionala a membrilor unei asociatii sau alteia incercand, in felul acesta, sa-i convinga pe managerii companiilor sa apeleze la serviciile lor, dar nu pot impune prin lege ce si cat, din punct de vedere numeric, personal sa-si angajeze o companie.
Pe de alta parte, Inspectoratul Teritorial de Munca accepta, pentru un angajat, un singur contract cu norma intreaga (opt ore de lucru pe zi). Eventuale alte contracte, fie ca este vorba de un contabil sau de orice alta profesie, sunt recunoscute in mod obligatoriu cu timp partial de lucru (mai putin de opt ore pe zi).
Acest fapt inseamna ca, in spiritul acestei initiative, un contabil ar putea lucra la o singura firma cu norma intreaga, contractul partial de munca devenind o cheltuiala inutila pentru angajator, ceea ce ingradeste dreptul la munca.
Proiectul de lege atinge dur activitatea micilor companii. Acestea pot avea acum un contabil care lucreaza cu o jumatate de norma sau chiar doua ore pe zi. In cele din urma, cei care conduc firmele pot opta pentru un contract cu norma partiala in relatia lor cu contabilul.
Este firesc, pentru ca un mic magazin din coltul strazii nu va avea nevoie nicidecum de un contabil cu norma intreaga. Ca atare, firmele platesc proportional, in functie de regimul de lucru al contabilului, impozitele si contributiile sociale.
Ei bine, proiectul de lege ar obliga micile firme sa plateasca impozite si contributii sociale mai mari, aferente unui angajat cu norma intreaga. Asadar, firmele vor fi obligate sa se indrepte catre contabilii autorizati (care lucreaza de fapt in regim de persoana fizica autorizata) sau catre firmele de contabilitate.
Evident, in ambele cazuri, costurile firmelor vor creste. Si iata cum, printr-o brutala interventie administrativa, companiile mici ar putea fi obligate sa plateasca mai multi bani la bugetele de stat. Ce vor face actualii contabili care astazi lucreaza onest (platindu-si taxele si impozitele catre stat)? S-ar parea ca nu mai intereseaza pe nimeni.
In acelasi timp, este si o intruziune grava in organigrama unei companii. In ritmul acesta, ne putem astepta ca un grup de parlamentari sa propuna ca toate firmele sa fie obligate sa aiba cel putin urmatorii angajati: un parlamentar sau o ruda a acestuia si un membru al partidului de guvernamant sau un prieten al acestuia.
Am asistat, in ultimii ani, la o serie intreaga de legi oferite cu ôdedicatieö magistratilor, militarilor, lucratorilor din serviciile secrete, altor categorii de bugetari. Legea salarizarii unitare si proiectul legii pensiilor dovedesc cu prisosinta acest lucru.
Acum se pregateste inca o “lege cu dedicatie”, una pentru contabilii autorizati.
Dar nu este pentru prima data cand se intampla acest lucru in domeniul financiar-contabil. Cel mai recent exemplu este chiar acela care priveste obligativitatea unei companii de a avea avizul unui consultant fiscal pe declaratia privind impozitul pe profit.
A doua initiativa financiar-contabila este cea privind amanarea platii anticipate a impozitului pe profit. Sa lasam la o parte modul mai putin inspirat in care a fost anuntata renuntarea la aceasta masura, respectiv de catre prim ministrul Boc si nu de ministrul finantelor, cand, de fapt, fiind o chestiune tehnica era mult mai aproape de domeniul ministrului de specialitate.
Sa trecem si peste faptul, la fel de interesant, ca premierul a aflat de plata anticipata a impozitului pe profit nu la vreo intalnire cu organizatiile patronale, ci de la un amic cu care se intalneste la sala de fitness. Pana la urma, toate acestea sunt amanunte.
Esential este ca premierul a anuntat renuntarea la masura platii anticipate a impozitului pe profit. Exista insa o nelamurire majora la nivel macroeconomic. Plata anticipata a impozitului este o masura moderna, folosita si in alte economii.
In mod normal, companiile ar trebui sa fie avantajate de acest tip de plata daca luam in calcul faptul ca anul trecut a fost cel mai greu an de criza si ca asteptarile ce privesc anul aceasta sunt de crestere.
Adica, o firma urma sa plateasca impozit raportat la profitul anului trecut, un profit mic sau oricum mai mic decat cel anticipat pentru anul acesta. Rationamentul este valabil plecand de la premiza ca anul acesta va fi un an de crestere.
Usoara, dar crestere, asa cum arata prognozele, de la cea guvernamentala la cele realizate de agentiile de rating sau de asociatia oamenilor de afaceri. Si, totusi, organizatiile patronale au cerut amanarea masurii platii anticipate.
Ceea ce inseamna ca se asteapta ca va fi un an la fel de greu sau poate chiar mai dificil decat anul 2009. Si, atunci, de unde va veni cresterea economica?
In fine, a treia initiativa este legata de impozitul minim. Guvernul a anuntat la inceputul anului ca va fi inlocuit cu cel forfetar. Au trecut doua luni si jumatate si nimeni nu stie daca se va renunta cu adevarat la impozitul minim, daca se va inlocui cu cel forfetar si care vor fi domeniile incluse in impozitarea forfetara.
Interesant este ca prin aplicarea platii anticipate a impozitului pe profit, controversatul impozit minim nu isi mai avea nici un sens in 2010, deoarece, in anul 2009, firmele au platit cel putin impozitul minim, iar acum l-ar fi actualizat cu rata inflatiei.
Mai trebuie facuta o conexiune importanta intre impozitul minim si plata trimestriala a impozitului pe profit. Aceasta regula s-a aplicat anul trecut. In mod gresit, s-a hotarat ca impozitul pe profit sa se calculeze trimestrial (cu toate ca impozitul pe profit trebuie regularizat pentru anul fiscal, iar impozitul minim este numit in lege “impozit minim anual”, nu “impozit minim trimestrial”).
Acest lucru poate duce la situatia incorecta ca doua firme care au realizat acelasi profit sa plateasca impozit pe profit diferit doar din simplul motiv ca una are activitate constanta pe parcursul intregului an, in vreme ce cealalta are o activitate intermitenta.
Spre exemplu, doua firme au realizat acelasi profit anual, dar repartizat diferit in cursul anului, una din ele avand activitate intermitenta a obtinut tot profitul pe parcursul trimestrului al doilea.
Astfel, cele doua firme ajung sa plateasca impozit diferit, cea cu activitate intermitenta platind in plus impozitul minim pentru trimestrele in care a avut activitate redusa, fara a i se acorda posibilitatea de a face regularizarea anuala.
Este evident o aberatie economica si fiscala care provine, in primul rand, din aparitia impozitului minim, un impozit prea mare pentru firmele mici si prea mic pentru firmele mari. Microintreprinderile au platit anul trecut impozit de aproximativ 4% - 6% din cifra de afaceri, in loc de 3%, iar firmele mari nici macar nu au simtit acest impozit minim.
Recent, premierul a mai anuntat alte trei masuri ce urmeaza a fi luate: compensarea de catre firme a TVA de plata catre buget cu TVA de incasat de la stat, daca o firma isi achita o datorie catre bugete se sterge si o parte din datoria principala, nu numai din penalitati, si, in sfarsit, o reducere a numarului declaratiilor fiscale.
Sunt masuri care, daca vor fi transpuse in legi, vor fi in favoarea companiilor. Ne intoarcem, insa, de unde am plecat. In materie de fiscalitate, este nevoie de fapte. De vorbe, ne-am saturat. Mai ales cand se vorbeste mult si prost.
Constantin Rudnitchi
sursa: bloombiz.ro
Tranziţia la economia de piaţă un proces de „defrişare economică”
Ceea ce am numit „tranziţia la economia de piaţă” a fost, după părerea mea, un proces de „defrişare economică” a fostelor ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est.
În perioada anilor 1990 toate aceste ţări aveau grave probleme economice exprimate chiar în apariţia unor stări de penurie alimentară sau energetică
Probleme aveau însă şi puternicile economii occidentale. Nu erau nici pe departe probleme de penurie ci probleme de inadecvare la noile rigori pe care le impunea competiţia pe piaţa globalizată. Economiile occidentale aveau urgentă nevoie de două elemente pentru a rezista competiţiei globale: reducerea costurilor de producţie concomitent cu suplimentarea cererii. Primul element se putea obţine prin reducerea ponderii costului forţei de muncă în structura totală a costului, cel de-al doilea prin mărirea extensivă a capacităţii de absorbţie a pieţei de desfacere.
Cea mai simplă cale de realizare a acestor cerinţe pe care le impunea valorificarea capitalului în noile condiţii ale globalizării a fost considerată delocalizarea, adică mutarea producţiei în zone caracterizate prin pieţe emergente şi valoare mai scăzută a forţei de muncă. Evident, ideală, din acest punct de vedere era zona fostelor ţări comuniste care se afla nu numai într-o poziţie geo-politică favorabilă, ci şi într-un real decalaj de dezvoltare faţă de occident.
Poziţia şi decalajul nu erau însă suficiente pentru transformarea acestei zone într-o oportunitate providenţială de ridicare a eficienţei valorificării capitalului . Erau necesare şi acţiuni de „pregătire” a delocalizării care presupuneau aducerea acestei zone la un nivel suficient de permiabilizare şi permisivitate pentru pătrunderea fără probleme a respectivului capital.
„Pregătirea” a constat în curăţirea economiilor fostelor ţări comuniste de orice element care ar fi putut concura pătrunderea şi consolidarea capitalului străin. În pofida decalajului de tehnologie şi productivitate, aceste ţări ar fi putut avea totuşi vocaţie concurenţională pe segmente de piaţă ale unor produse tradiţionale. Nu era exclusă nici posibilitatea creşterii rapide a capacităţii concurenţionale prin simpla trecerea la un alt tip de management prin renunţarea la rigiditatea planificării centralizate. Într-o perspectivă mai îndepărtată se dorea şi întârzierea cât mai mult posibil a dezvoltării capitalului autohton din aceste ţări, ceea ce ar fi condus de asemenea la concurarea capitalului străin.
Schema de lucru pentru această pregătire s-a numit „terapie de şoc” şi a fost elaborată ex-catedra, special pentru ţările central şi est-europene, de către un necunoscut, până atunci, profesor american numit Jeffrey Sachs, a cărui singură experienţă în conceperea unor reforme se baza pe un stagiu efectuat în Bolivia.
Terapia de şoc consta în aplicarea concomitentă şi rapidă a unui mix de politici format din: descentralizarea deciziilor economice (eliminarea planificării centralizate şi autonomizarea funcţională şi financiară a întreprinderilor); crearea instituţiilor pieţei (privatizarea rapidă, liberalizarea preţurilor, înfiinţarea pieţei de capital); disciplina financiară (autonomia Băncii Naţionale, eliminarea subvenţiilor de stat); deschiderea spre economia mondială (liberalizarea comerţului exterior, liberalizarea fluxului de investiţii străine); regularizarea ratei de schimb (stabilirea unei rate unice de schimb şi trecerea la convertibilitatea internă).
Actualmente, analiza economică internațională este în mare parte de acord cu faptul că aplicarea “ad literam“ în țări ca Polonia, Cehia și Ungaria a acestei scheme a fost o greșeală, impunând, pe termen scurt, prea multe sacrificii populației. Ar fi trebuit adaptată și temporizată în funcție de condițiile locale.
În România, greșeala aplicării „ad literam” nu a existat dar nu ca urmare a conștientizării pericolelor ci ca urmare a lipsei de voință politică și de profesionalism. Spre deosebire de celelalte țări, la noi aplicarea schemei a fost mult întârziată și, mai grav, a fost defazată.
Astfel, deschiderea spre economia mondială s-a făcut cu mult înainte de crearea instituțiilor pieței și de regularizarea ratei de schimb ceea ce a condus la facilitarea intrării capitalului străin într-o economie nu îndeajuns de pregătită pentru a-l primi. Chiar dacă a existat o presiune a străzii prin campania “ Noi nu ne vindem țara” și chiar dacă mineriadele au redus apetitul investițional străin, intrările de capital au avut un trend crescător încă din primii ani de după 1990, dar ca urmare a situației existente, am putea spune, utilizând vorbele lui Confucius ,că “s-au răspândit ca boabele de mazăre pe masă”.
A fost o intrare haotică din punctul de vedere al intereselor românești, dar extrem de bine reglementată din punctul de vedere al intereselor capitalului străin. Acesta a urmărit valorificarea sa prin utilizarea costului redus al forței de muncă și al lacunelor legislative, România însă nu a urmărit nimc din simplul motiv că nici nu știa ce ar trebui să urmărească. Pentru a ști, ar fi fost necesară o viziune a dezvoltării pe termen lung, fundamentată pe o strategie a priorităților de dezvoltare și chiar pe o ierarhizare și etapizare a acestor priorități. În lipsa unei astfel de viziuni, guvernele de atunci ale României nu au putut exercita o funcție de orientare a investițiilor străine, utilizând instrumente care ar fi putut începe cu negocieri profesioniste și sfârși cu politici fiscale și de dezvoltare regională.
Investițiile străine au făcut din economia românească ceea ce au vrut ele să facă, fără nici o dificultate și nici măcar nu s-au „sfătuit” cu noi. Au găsit un no men’s land unde le-a fost permis orice de la instalarea la colțul străzii al unui cuptor turcesc de pâine până la construcția mall-urilor în centrul orașelor. Puținele mari investiții care ne mai aduc și o oarecare îmbunătățire a structurii industriale urmăresc aceeași regulă a bunului plac investițional.
Greșeala de a nu fi avut și de a nu avea o viziune a dezvoltării pe termen lung este direct responsabilă pentru situația de regres industrial și de dependență dramatică față de importuri pe care o trăim după douăzeci de ani de la schimbarea regimului politic.
Mircea Coşea
sursa: standard.money.ro
Când hoţul strigă „Prindeţi hoţii!“
Sindicatele rup ramura de măslin şi îşi scot oamenii în stradă. Nemulţumirea diferitelor categorii sociale este justificată. Pe timp de criză, coşul gospodinei îşi pierde din consistenţă. Necazul cel mare este însă că prin mitinguri, demonstraţii de stradă sau greve nu te apropii, ci te îndepărtezi de momentul revenirii la condiţii bune de viaţă. Ceea ce se întâmplă acum este o luptă sterilă pentru redistribuirea veniturilor publice. La bugetul statului nu se pot aduce mult de 30-31% din PIB. Când tortul este mic, feliile care se împart sunt subţiri, astfel încât nimeni nu este mulţumit decât primeşte. Dacă îi dai unuia o felie groasă, deschizi cutia Pandorei, cum se încearcă acum. Situaţia este însă mult mai jenantă. Când te internezi într-un spital, constaţi cu stupoare că adesea trebuie să-ţi cumperi medicamentele şi să-ţi plăteşti analizele prescrise de medic, deşi, pe hârtie, totul este gratuit. Când ieşi din spital, primul îndemn este să ceri un salariu sau o pensie mai mari. Nimeni nu se gândeşte că, dacă îţi creşte venitul cu un , fără a exista o raţiune economică, acel bănuţ trebuie luat din altă parte, care, atunci când ai nevoie de ea, ţi-l ia înapoi. Aşa ne furăm noi căciula unul altuia.
Un aspect şi mai îngrijorător este însă legat de reţetele prescrise pentru a ne lecui de sărăcie. Cum nu sunt bani pentru pensii, în condiţiile în care în România un kilometru de autostradă costă de 3-4 ori mai mult decât în alte ţări europene, se auzea zilele trecute o voce de pe banca Opoziţiei. Observaţia este corectă. În România, corupţia, evaziunea fiscală şi economia subterană sunt în floare. Dar nu de azi, de ieri, ci de 20 de ani. Toate partidele care s-au perindat la Putere n-au făcut nimic pentru a ne lecui de asemenea metehne. Dimpotrivă, au furat ca-n codru. Când au trecut însă în Opoziţie, au devenit cei mai fervenţi critici ai fărădelegilor săvârşite chiar de ele când s-au aflat la Putere. Probabil că, în Bulgaria hoţul strigă mai tare decât în România: “Prindeţi hoţii!”. Clasa politică din România trebuie să se uite bine la ceea ce se întâmplă la o aruncătură de băţ de noi. Nu suntem în situaţia nefericită a Greciei, dar dacă, aşa cum atrăgea atenţia guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, nu vom respecta nişte reguli de bază ale economiei, perspectiva noastră se va schimba dramatic de la o perspectivă favorabilă, pe care o avem după încheierea acordului de finanţare cu instituţiile internaţionale, la una catastrofală de tip Grecia.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info
