Archive for Martie 12, 2010
Sunteti pregatiti sa platiti, poate fara sa stiti, datoriile Greciei?
Teoretic, pare imposibil ca in mod constient sa achitati factura datoriilor Greciei. Practic insa, din cauza interconexiunilor pietelor financiare, veti vedea ca nu e deloc asa. Poate aveti o asigurare de viata, de pilda. O buna parte dintre companiile de asigurari au investit banii in obligatiuni grecesti, portugheze sau spaniole. Asta nu mai e o posibilitate, ci deja o certitudine. Pana nu demult, obligatiunile de stat erau considerate printre cele mai sigure active in care poti investi.
- Din imprumutul de 8 miliarde de euro lansat de greci in ianuarie, bancile detin 28,5% iar asiguratorii 12,8%.
Multe banci, fonduri mutuale sau companii de asigurari au plasat acolo banii clientilor. Potrivit declaratiilor unui membru al boardului Allianz, compania avea o expunere la finele lui 2009 de 3,2 miliarde de euro in obligatiuni emise de tarile cu probleme. In Spania, 1,8 miliarde de euro, in Grecia, 900 de milioane iar in Irlanda, 500 de milioane de euro. La finele lunii septembrie 2009, Allianz detinea 94 de miliarde de euro in obligatiuni ale diferitelor state, dintre care 13% apartineau Spaniei.
- In afara bancilor si a asiguratorilor bondurile elene au sedus si bancheri centrali. Nu insa si BNR
Generali, care gestioneaza fondul Eurossima, propus de altfel si de ING Direct, noteaza in raportul pe 2009 ca a investit in obligatiuni din Grecia, Italia, Portugalia, Irlanda si Spania. Adica tot ceea ce inseamna PIIGS. Axa, compania care a preluat Omniasig Asigurari de Viata, are o expunere de aproape 10 miliarde de euro in bondurile emise de tarile din grupul PIGS. Din imprumutul de 8 miliarde de euro lansat de greci la sfarsitul lunii ianuarie, bancile au cumparat circa 28,5% iar asiguratorii 12,8%.
Din fericire, bancile care opereaza in Romania au expuneri reduse in bondurile elene. De pilda francezii de la BNP Paribas detineau la sfarsitul lui 2008 peste 81 de miliarde de euro in obligatiuni de stat grecesti, care atarnau greu in balanta bancii. Potrivit agentiei Dow Jones, pana si bancile centrale au expuneri pe Grecia, Banca Angliei si a Frantei fiind considerate ca avand cele mai mari investitii in bondurile elene. Din surse foarte sigure, BNR nu a investit niciun ban in obligatiunile emise de statul grec. Ei, sunteti pregatiti sa achitati o parte macar din datoriile Greciei?
Dan Popa
sursa: hotnews.ro
O voce din elita ţării
Motto: “Râsul te râde şi
batjocora te batjocoreşte”
(zicală populară)
Ca şi cum nu ne-ar fi de ajuns câte ne dor, mai suntem şi dispreţuiţi. Şi nu numai noi, cei în viaţă, care ne-am lăsat amăgiţi, dar e discreditat tot neamul nostru şi din toată istoria lui.
Adică şi părinţii, şi bunici, şi străbunicii, pe care nu-i mai avem şi cărora le suntem datori.
De aceea am considerat necesar să ne oprim asupra unei „voci” otrăvitoare, fiindcă nu aparţine unui anonim: e vocea persoanei care conduce Institutul Cultural Român, instituţia care ne reprezintă ţara în lume! E vocea domnului Horia Roman Patapievici, care în comunism a studiat fizica şi pe care tatăl său l-a „crescut în belşug”, după cum spune în opera sa „Politice” la pag. 56. Domnul Patapievici îşi exprimă opiniile de filozof-fizician şi gânditor profund într-un număr de scrisori adresate domnului Alexandru Paleologu, în Franţa. Au fost publicate, apoi, în cartea „Politice” în 1996, care a cunoscut 4 ediţii şi care cuprinde şi alte eseuri cu referire la prezentul politic. În paginile amintite avem neplăcuta surpriză să ne regăsim sub o adevărată ploaie de injurii, de dispreţ şi de batjocură de neimaginat. În mod simplist, pentru autor lumea românească de pe 22 decembrie ’89, se împarte în două categorii: „cei care au ieşit în stradă şi mi-au salvat viaţa şi cei care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii”. În concepţia dumisale, cei care n-au ieşit în stradă îi sunt inamici şi, probabil, l-au încărcat de grele resentimente!
Am să folosesc propriile expresii, ca să nu greşesc în a i le reda: „Aproape nu există lucru în jurul meu pe care să nu-l detest”, „fiindcă trăiesc într-un tembelism românesc”, „într-o societate spălată pe creier”. Despre poporul român spune că este „un popor cu substanţă tarată” (bolnavă), oamenii au „feţe patibulare” (vrednice de spânzurătoare), „ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, guri vulgare, o vorbire agramată şi bolăvănoasă”. Mai recent, într-o emisiune tv, a susţinut că maneliştii vorbesc mai corect româna decât oamenii din mass-media. Dar nu uită să sublinieze că „româna este o limbă în care ar trebui să încetăm să mai vorbim… sau să o folosim numai pentru înjurături” (p. 67) şi că „aproape încontinuu îmi e ruşine că sunt român” (p. 26).
Aflăm apoi de la acelaşi autor şi „iubitor de ţară” că „românii sunt un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu” (p. 35). Referindu-se la spaţiul mioritic, cu care s-au contopit toate generaţiile de români, spaţiu caracterizat prin blândeţe tolerantă, spirit receptiv, curaj şi patriotism, preşedintele I.C.R., cu ochiul şi simţul intelectualului de elită, ne spune că suntem: „intoleranţi, xenofobi, violenţi, laşi… şi un ocean de prostie. Chiar şi intelectualii sunt incredibili de proşti” şi „cu o educaţie pur românească nu poţi face nimic”.
Aproape că mi-i imposibil să-l mai citez pe domnul Patapievici, dar voi continua, cu scuzele de rigoare; iată cum ne mai „laudă”: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un c_ r, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. Făcând referire la opiniile academicianului E. Simion privitoare la unele creaţii, neagă şi existenţa unui adevăr filozofic, concluzionând: „chiar şi într-o poiană de narcise, un c_ _ _t, miroase tot a c_ _ _t” (p. 44). Horia Roman Patapievici, care conduce o instituţie de cultură, cu care ne reprezintă ţara în lume, se consideră competent şi om de elită şi ne face o mare „favoare”: cheltuieşte bani grei din bugetul acestui „popor de proşti, de flecari şi fără Dumnezeu”.
Ca elitist (nu om comun, de serie), ci creator de excelenţă, de unicitate, consideră că „trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni, care este România” (p. 66) că şi „în mediul rural au rămas, azi, ţărănoi stricaţi… şi nu se mai poate face nimic nici din ei” (p. 62).
Cum îşi justifică filozoful opiniile? El spune că acestea sunt un „diagnostic politic” din 1990 şi că numai „lipsa unei culturi” nu-i acceptă stilul. Susţine că imprecaţia şi chiar pornografia sunt „un tip pur literar” şi chiar îl citează pe Baudelaire: stilul acesta „displace tuturor imbecililor”. Despre elita din care face parte spune: „Aici, la Bucureşti, suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de fecale supurând de nestinsă putoare” (pag. 40). Ca să încheiem cu materialul clientului, îi urăm poftă bună şi considerăm că ar trebui să fie supărat pe preşedintele ţării care i-a dat aşa o funcţie în cultura poporului pe care îl detestă.
Despre noi, îl putem asigura că ne respectăm neamul cu strămoşii ale căror oase au devenit coline înverzite. Că ne ţine vii aerul curat al Carpaţilor şi ne vorbim limba noastră „limbă sfântă, limba vechilor cazanii”. Ţara este, până şi acum, ca o poiană de narcise, chiar dacă uşor brumate, dar pe domnul autor îl vedem tocmai materia care ne spurcă peisajul mioritic.
Ca să-mi cruţ stiloul, am folosit, în locul unor litere, punctele, dar am respectat vocabularul unui „elitist” norocos.
În trecut a fost crescut în belşug, iar în prezent, în graţiile şefului de stat.
Prof. VIORICA LAVRIC,
sursa: crainou.ro
Use Cash And Enjoy Privacy? You’re A Terrorist
A new government commercial currently running on one of Britain’s most popular radio stations is selling one thing – fear – by encouraging Londoners to report their neighbors as terrorists if they use cash, enjoy their privacy, or even close their curtains.
The advertisement, produced in conjunction with national radio outlet TallkSport, promotes the “anti-terrorist hotline” and encourages people to report individuals who don’t talk to their neighbors much, people who like to keep themselves to themselves, people who close their curtains, and people who don’t use credit cards.
“This may mean nothing, but together it could all add up to you having suspicions,” states the voice on the ad, before continuing “We all have a role to play in combating terrorism” (we’re all indentured stasi informants for the government).
“If you see anything suspicious, call the confidential anti-terrorist hotline….if you suspect it, report it,” concludes the commercial.
Listen to the ad below.
That’s right, if you are trying to stay out of debt by not having a credit card, you’re obviously a prime candidate to be a suicide bomber.
If you’re watching television or using a computer monitor and want to keep the sun off the screen by closing your curtains, you’re probably operating at the behest of Osama bin Laden.
If you’d rather not let the entire neighborhood know your business then you could be planning to hijack planes and crash them into buildings.
Of course, the sheer lunacy of this commercial on the face of it doesn’t need to be explained in any depth. What’s infinitely more disturbing is the deeper message the government is trying to force upon the public – that everyone has a responsibility to act as a citizen spy, a Stasi informant working for the state, and that everyone is under constant suspicion no matter how apparently benign their behavior.
This has nothing to do with catching non-existent terrorists and everything to do with creating the perception that anyone who attempts to live their life even marginally outside of the system, by not having a credit card for example, is a potential danger to the rest of the sheep who have chosen to remain firmly inside the confines of the pen.
This is about getting the other inmates to police any other prisoner who dares to step outside the boundary of the cell.
Another aspect is the accelerating attempt to create a cashless society where every transaction is tracked and recorded. To predominantly eliminate the use of cash, it has to be demonized as suspicious, dirty and criminal.
People who have been reading this website will know that we have tracked the evolution of these kind of campaigns with increasing horror at their resemblance to the darkest days of Stalinist Russia and Nazi Germany.
Similar previous “anti-terror” campaigns have featured posters that imply people who get refunds, live in apartments, or drive vans should be reported. Does that sound incredible? It’s true, the London Metropolitan Police actually ran a campaign encouraging people to report individuals as potential terrorists because they had a home, under the slogan, “Terrorists need places to live. Are you suspicious of your tenants or neighbors?”
A more recent campaign encouraged citizens to study the contents of each others’ trash and report anything suspicious, as well as to grass up individuals who glanced at the millions of CCTV cameras that line every major street in the country. Staring back at big brother is a sign of terrorism, according to the British government. People who use mobile phones, cameras and computers were also labeled suspected terrorists.
As America and Britain sink deeper into militarized police states, society begins to parallel more and more aspects of Nazi Germany, especially in the context of citizens being turned against each other, which in turn creates a climate of fear and the constraining sense that one is always being watched.
One common misconception about Nazi Germany was that the police state was solely a creation of the authorities and that the citizens were merely victims. On the contrary, Gestapo files show that 80% of all Gestapo investigations were started in response to information provided by denunciations by “ordinary” Germans.
“There were relatively few secret police, and most were just processing the information coming in. I had found a shocking fact. It wasn’t the secret police who were doing this wide-scale surveillance and hiding on every street corner. It was the ordinary German people who were informing on their neighbors,” wrote Robert Gellately of Florida State University.
Gellately discovered that the people who informed on their neighbors were motivated primarily by banal factors – “greed, jealousy, and petty differences,” and not by a genuine concern about crime or insecurity.
Gellately “found cases of partners in business turning in associates to gain full ownership; jealous boyfriends informing on rival suitors; neighbors betraying entire families who chronically left shared bathrooms unclean or who occupied desirable apartments.”
“And then there were those who informed because for the first time in their lives someone in authority would listen to them and value what they said.”
Gellately emphasizes the fact that the Germans who sicked the authorities on their neighbors knew very well what the consequences for the victims would be – families torn apart, torture and internment in concentration camps, and ultimately in many cases death – but they still did it with few qualms because the rewards of financial bounties and mere convenience were deemed more important to them.
This strikes at the root of the selfish and childish urges the government is trying to manipulate in getting people to report on their neighbors. The self-important feeling of being listened to, ascribed some temporary sense of authority, and the cult-like pavlovian reward of being metaphorically patted on the head by someone in a uniform, are all tendencies such campaigns play on.
However, if we don’t want to end up in a society that exists in a constant state of tyranny and fear as in Stasi East Germany or Stalinist Russia, we must learn that our neighbors are not our enemies, and that the only real threat against which we need to unite is an oppressive state that tries to destroy us by turning us against each other.
Paul Joseph Watson
sursa: Prison Planet.com
Identitate prin comparaţie?
Orice naţie are la nivel cultural, social şi economic calităţi şi defecte care o definesc în egală măsură. În România, încercăm şi bâjbâim într-o autoetichetare ca să ne definim identitatea comparându-ne până la dispariţie cu alţii. La limita minimei rezistenţe, importăm superficialul lipsit de valoare şi apoi bombănim că nu avem şi restul: circulăm cu viteză nemţească, dar nu avem autostrăzile lor, umblăm prin lume ca japonezii, dar nu avem disciplina lor, facem talk-show-uri ca americanii, dar nu suntem la fel de pregătiţi, umplem restaurantele ca italienii, dar urlăm în trei telefoane expuse printre furculiţe. Nu ne interesează cum suntem noi de fapt, pentru că am vrea să fim ca alţii. Şi când nu mai avem argumente şi subiecte de criticat, spunem cum ne comparăm noi cu America Latină. Tocmai m-am întors dintr-o astfel de ţară, şi anume din Columbia. Nu vreau să fac nicio comparaţie, vreau doar să spun cum este acolo. În Bogota, oraş cu opt milioane de locuitori, oamenii se bucură în fiecare dimineaţă de o zi frumoasă, cu toate că zilele sunt la fel tot anul, eşti îmbrăţişat cu căldură şi sinceritate la fiecare întâlnire, cerşetorul îţi zâmbeşte şi dacă-i dai un bănuţ, şi dacă nu, şi se depărtează în paşi ritmaţi de salsa, traficul infernal este un disconfort, nu subiect nesfârşit de discuţii şi înjurături.
Camilla e profesoară de artă, nemulţumită de angajator. Nu dezbate subiectul, se duce a doua zi şi-şi dă demisia. Va avea o problemă financiară, dar e fericită că are mai mult timp să picteze. Anei nu-i place caracterul lui Marquez, dar îl citeşte în dimineaţa de după petrecere, Andres este proprietarul celui mai cunoscut restaurant de cultură columbiană, dar nu-l interesează o franciză pentru că e vorba de corazon, şi nu de bani. Anita are 14 ani şi lacrimi în ochi la aeroport pentru că ne despărţim după o săptămână. Civilizaţia a înghiţit oraşul exact până la limita confortului, fără să muşte din încrâncenarea lui „a avea“ sau robotizarea lui „a face“. Oraşul are viaţă şi a lăsat liber exact spaţiul lui a te bucura, a dansa şi a iubi. Aceasta este o bucată din America Latină. Nu poţi să treci pe acolo fără să te copleşească gândul la cum ar fi viaţa ta, şi orice comparaţie cu acel loc ar trebui să fie aspiraţională. Să te compari cu alţii nu ajută decât dacă vrei cu adevărat să fii ca ei. Şi nu cred că vrem să fim nici ca nemţii, nici ca japonezii şi nici ca americanii. Care este identitatea în care ne regăsim? Dincolo de strategie, politică trecătoare şi pasiuni efemere, cred că trebuie să ne definim mai întâi identitatea. Până la urmă, dacă lăsăm la o parte orice comparaţie, cum suntem noi, de fapt?
ANCA BIDIAN, vicepreşedinte Kiwi Finance
sursa: capital.ro
Poporul ca masa de manevra
“Democratie virtuala”. Acesta este titlul ultimei mele carti. Rationamentul era simplu; nici cand ne straduim, n-o vedem; deci nu e. Anticipam insa ca - prin ceva eforturi individuale si colective, nu de la sine - se poate instaura si in societatea romaneasca. Optimism exagerat, se vede; cum nu se zareste nici urma de luminita la capatul tunelului, incep sa cred deja ca mii de ani i-or trebui la noi ca sa ajunga, vorba poetului…
Democratia nu vine insa din alte parti; vine de la popor. Dar cine este Maria sa, poporul!? Intreb deloc retoric, caci referirea la popor nu este in mod obligatoriu semn de mare democratie; poate fi chiar… dimpotriva.
Democratia presupune ca toate categoriile de interese existente in societate ar trebui sa se exprime si sa participe la decizie; ideal ar fi ca interesele celor multi sa fie reprezentate de mai multi si interesele celor putini, de mai putini. Realitatea arata invers. Aproape nimeni nu vorbeste pentru femei, majoritatea, cum zic statisticile; asta se intampla in Parlament, in consiliile locale este tacere absoluta. Foarte putini ii apara pe muncitori sau tarani («micii fermieri» este un eufemism); asta in Parlament, guvernul este mut, surd, fara inima si, din pacate, si fara cap… Lista poate continua. Din cand in cand, foarte rar, incearca sa vorbeasca singuri, in strada; atunci sunt acuzati ca incurca circulatia pentru ca, orice s-ar spune, lumea este facuta pentru soferi…
Totusi, auzim frecvent ca poporul are o voce, una singura, ca cineva are urechi sa o auda si poate fi purtatorul lui de cuvant; acesta nu se numeste presedinte-democrat, ci conducator-autocrat; gurile rele il numesc doar populist. Democratul si populistul sunt specii politice ce nu trebuie confundate…
Populistul ne-a spus intai ca poporul vrea sa introducem votul uninominal; este adevarat ca numai vreun sfert din poporul cu drept de vot si-a exprimat sustinerea in mod covarsitor (83%!) pentru noua modalitate de selectare a reprezentantilor. “Poporul” sau populistul, decideti dumneavoastra care dintre ei, a gresit. Nu s-a facut inca o analiza serioasa a consecintelor; cateva lucruri sunt evidente, totusi. Politica a devenit si mai incoerenta, pentru ca valorile si programele au trecut in plan secund. Politica a devenit si mai mercantila, pentru ca pozitiile si imaginea se pot cumpara; voturile, de asemenea. Politica a devenit si mai inumana, pentru ca pe cetatean nu-l mai apara nimeni in infruntarea lui cotidiana cu administratia. Alesul lui este un fel de multi-primar fara buget, fara consiliu si fara administratie, pe cale de a deveni un Hopa-Mitica pe care-l pun si-l dau jos primarii, invariabil de aceeasi culoare cu alesul. Un aparator al uninominalului ramas pe baricade spunea zilele trecute ca rezultatele se vad in 20-30-50 de ani prin legatura mai puternica ce se va crea intre parlamentar si colegiul pe care il reprezinta. Eu am inteles doar ca se gandeste sa introduca parlamentarul ales pe viata…
Cat despre legatura mai stransa cu cetateanul, argumentul cu care s-a pacalit “poporul”, lucrurile arata diferit. Exista parlamentari “de-ai locului” care nu sunt buni la nimic, nu asculta pe nimeni si nu reprezinta pe nimeni; pe cineva reprezinta ei, dar asta nu are legatura cu colegiul. Exista alesi trimisi “de la centru”, care nu calcasera niciodata in colegiu pana la nominalizare si care fac treaba buna; cetatenii sunt mandri de reprezentantul/reprezentanta lor si de eforturile pe care le face. Si viceversa!
Explicatia este simpla - selectia, democratica sau nu, a candidatilor se face in partide, nu in cabina de vot; votul este o conventie prin care le recunoastem unora si nu altora dreptul de a exercita anumite atributii pe o perioada determinata de timp; votul, oricat de… uninominal, nu poate fi o garantie pentru calitatile candidatului; mai ales nu poate garanta caracterul acestuia. El se verifica doar in grup, in relatiile cu ceilalti. Lista era un test bun. Cei mai remarcabili politicieni ai Romaniei, atatia cati sunt, au fost alesi pe lista; pentru un timp, acest lucru i-a impiedicat sa se imagineze “alesi ai poporului”, adica un fel de “unsi ai Domnului” in varianta laica…
Mai recent, “poporul” iar a vorbit. A spus ca trebuie sa reducem Parlamentul la o Camera si pe parlamentari la 300. Iarasi 80% dintre participanti si-au exprimat sustinerea. Este adevarat ca jumatate din popor din nou a dat cu tifla si nu s-a pronuntat.
Anticipez ca «poporul» iar a gresit; de data aceasta, cu certitudine a gresit poporul; populistul a dat lovitura si s-a reales. Acum, ne preseaza sa schimbam Constitutia. A tarii, nu a noastra. Problema este ce vom face cu cea noua. Banuiesc ca ce-am facut si cu cea veche - o ignoram, incalcam, minimalizam si pe urma o schimbam. Noi nu ne mai schimbam odata! Mimam doar democratia.
Am facut un referendum. In fapt, doar am votat; campania de informare, dezbaterile in contradictoriu argumentate, pozitia adoptata in cunostinta de cauza au lipsit; aproape cu desavarsire. Au gresit partidele politice; dupa ce au transformat europarlamentarele in euro-prezidentiale, au facut din prezidentiale chiar… prezidentiale. Ca referendumul avea rolul sau in strategia de campanie, s-au multumit sa denunte. Populismul a triumfat si in interiorul lor; si-au zis ca, daca poporul asa vrea, nu trebuie contrazis, ca nu ne mai alegem…
Sa ai Parlament unicameral sau bicameral este o alegere. Nimic nu se exclude automat, nimic nu este automat preferabil. Alegerea oportuna are insa nevoie de o dezbatere cu adevarat democratica; la care sa participe si sa se exprime toate categoriile legitime de interese, nu doar “poporul” folosit ca masa de manevra…
Gabriela Cretu
sursa: cronicaromana.ro
