Archive for Februarie 19, 2010
Așteptați cu aplauzele
Cum a supraviețuit capitalismul acestei crize. Despre pericolele și Oportunitățile – poate ratate – ale Marii Recesiuni.
Se spune că Rahm Emanuel, șeful de cabinet al președintelui Obama, a afirmat odată că nu trebuie să lași niciodată o criză să treacă nefolosită. Sigur că nu avem voie să privim cu degajare o situație economică ce a lăsat milioane de oameni șomeri, dar Emanuel avea dreptate să sugereze că liderii politici ratează deseori ocazia de a lua decizii dificile, dacă nu sunt forțați de pericole iminente.
CAZINOUL ȘI NEW DEAL. Iarna trecută, în plină criză pe Wall Street, pericolul era prezent pretutindeni: piețele de credit înghețaseră peste tot în lume, companiile nu găseau nicăieri finanțare rapidă pentru a‑și plăti angajații și furnizorii, iar piețele de capital erau în cădere liberă. O problemă ce a apărut în piața americană de subprime imobiliare s‑a întins brusc, ca o metastază, răspândindu‑se la cele mai mari bănci de investiții de pe Wall Street și, de aici, în tot restul lumii. În trimestrul IV din 2008, creșterea globală s‑a inversat brusc și însuși enormul edificiu al globalizării părea să se clatine. „Financial Times“ a publicat o serie de articole, intitulată, cu gravitate, „Viitorul capitalismului“ – ca și cum toate fundamentele acestui sistem global ar fi incerte.
Dar dacă pericolele se găseau la tot pasul, la fel și oportunitățile.
Colapsul Lehman Brothers și al gigantului asigurărilor AIG a survenit în miezul unei campanii prezidențiale aprinse – și a ajutat la alegerea lui Barack Obama. Criza a scos în evidență multe probleme structurale vechi ale Americii, inclusiv nivelurile ridicate, nesustenabile, ale consumului bazat pe îndatorare, obligațiile de plată pe termen lung fără fundamentare financiară, veniturile stagnante ale clasei de mijloc și un sector financiar slab reglementat care transformase Wall Street într‑un cazinou gigantic. Un nou președinte, democrat, și o majoritate democrată în ambele Camere ale Congresului promiteau un alt fel de politică: care să încheie definitiv cu era Reagan, să faciliteze un proces progresiv de realiniere politică a votanților din SUA și să reașeze relațiile Americii cu celelalte țări ale lumii. Obama putea să folosească un model evident pentru perioada postelectorală: Franklin D. Roosevelt, care a preluat conducerea în timpul ultimei mari crize economice și a remodelat țara, pentru totdeauna, prin politicile cuprinse în proiectul său New Deal.
APLAUZE ȘI LOBBYIȘTI. Astăzi, după primul an de mandat al lui Barack Obama, și pericolul, și oportunitatea par să se fi evaporat. Ce e uimitor este cât de puțin ne‑am schimbat față de cum eram înainte de criză. O utilizare abilă a politicilor economice de către Rezerva Federală și Departamentul Trezoreriei, atât în timpul administrației Bush, cât și Obama, a prevenit degenerarea crizei într‑un dezastruos stil al anilor ’30 (până și decizia de a lăsa Lehman Brothers să falimenteze, atacată de mulți, a fost probabil de ajutor pentru pregătirea terenului pentru operațiunile mai vaste de salvare a sectorului financiar, ce au urmat). Deși șomajul rămâne la niveluri intolerabil de înalte, semnele redresării abundă, iar în rândul consumatorilor și al întreprinzătorilor revine sentimentul de încredere. La nivel global, redresarea a fost și mai rapidă, China, Coreea de Sud, Brazilia și alte state înregistrând creșteri uimitoare la exporturi.
Așteptați, totuși, cu aplauzele. Nici știrile bune nu sunt toate în regulă. Ciudat, dar e posibil ca redresarea să fi venit prea curând – deoarece criza nu a ajuns să fie destul de gravă ca să oblige la adoptarea acelor soluții pe termen lung de care Statele Unite și lumea întreagă aveau nevoie cu disperare. O tristă realitate a firii omului este că nu‑și schimbă atitudini sau obiceiuri adânc înrădăcinate decât în cele mai cumplite situații. Și poate că aceste circumstanțe dificile au trecut prea repede pentru noi.
Cel mai evident exemplu este legislația despre care Congresul SUA consideră că va înăspri regulile pe Wall Street, pentru a preveni ca marile bănci să‑și mai asume genul de riscuri ce au pus întreaga economie la pământ. Nimeni (până la mijlocul lui ianuarie 2010 – n.r.) nu a atacat problema băncilor „prea mari ca să se prăbușească“, ce a constituit miezul crizei. În acest timp, Goldman Sachs, JPMorgan Chase și o mulțime de fonduri de risc au revenit la vechile lor metode de a face bani și și‑au utilizat resursele pentru a angaja legiuni de lobbyiști care să blocheze noile reglementări ce nu le convin. Acum, că frica paralizantă de iarna trecută a pierit, s‑a dus și furia populară atât de necesară pentru a rezista la aceste lovituri pe la spate.
VEȘTI BUNE DIN LUME. Să rămânem deocamdată la veștile bune. Puține lucruri par să se fi schimbat în Statele Unite. Putem spune același lucru și despre lumea de dincolo de țărmurile Americii, dar aș spune că asta este, în general, un lucru bun. În ultimele trei decenii, creșterea datorată pieței libere și globalizarea au adus prosperitate și au scos din sărăcie sute de milioane de oameni. Odată cu această creștere, s‑a răspândit și sistemul democratic. Deoarece criza a debutat pe Wall Street – inima capitalismului global –, a apărut riscul că întregul sistem internațional bazat pe piața liberă și societatea deschisă să‑și piardă legitimitatea. Acest lucru s‑a petrecut în timpul Marii Depresiuni, atunci când guvernele panicate au ridicat bariere comerciale, și‑au devalorizat moneda și astfel au adâncit și au prelungit suferința. Cu aceste măsuri au pavat drumul lui Hitler și al colectivizării lui Stalin.
De această dată, chiar dacă legitimitatea sistemului global s‑a ales cu ceva vânătăi, ea nu s‑a fisurat. China și India, cei mai mari jucători emergenți, nu au abandonat deschiderea către economia de piață ce le‑a permis să crească atât de rapid. Populiști zgomotoși, ca venezuelanul Hugo Chávez sau iranianul Mahmud Ahmadinejad, pot să ocărască globalizarea și capitalismul SUA. Dar ei și‑au început tiradele înainte să înceapă criza, iar odată cu scăderea prețului la petrol au început să lupte din greu să‑și țină economia pe linia de plutire. Înaintea crizei, Rusia era pe cai mari. Astăzi, temeliile economice putrede pe care stă puterea Moscovei au fost expuse cu brutalitate, iar Rusia a mai renunțat la obișnuitele exerciții musculare. Majoritatea națiunilor au evitat genul de politici protecționiste din anii ’30.
Cu alte cuvinte, în ciuda greșelilor Wall Street, ideile economice raționale domină totuși această lume, iar sistemul economic deschis rămâne intact. Demonii naționalismului și intoleranței au fost, pentru moment, ținuți la distanță.
Criza a adus chiar și anumite rezultate pozitive originale. Unul dintre ele este G20, reuniunea care a înlocuit G8. Noul organism oferă spațiu de manifestare marilor jucători emergenți precum China, India și Brazilia, care au determinat deja luarea unor angajamente pentru noi reglementări financiare și un Fond Monetar Internațional mai cuprinzător și mai puțin arogant. Probleme importante, ca dezechilibrele structurale din economia globală (chinezii și alte popoare din Asia Orientală care economisesc prea mult și consumă prea puțin, în timp ce americanii procedează invers), au rămas nerezolvate. Dar avem acum un forum unde se pot discuta toate aceste chestiuni.
Asta nu înseamnă că putem privi situația globală în roz. Statele Unite încă se confruntă cu două probleme ce se pot dovedi insolvabile: deteriorarea situației militare din Afganistan și apetitul Iranului pentru arme nucleare. O confruntare militară în Golful Persic rămâne posibilă și ar duce întreaga lume într‑o recesiune profundă. Dar aceste probleme ar fi existat – și ar fi fost la fel de dificile – și fără criză.
VEȘTI PROASTE ÎN SUA. În ciuda avertismentului lui Emanuel privind ratarea momentului crizei, exact asta a făcut Washingtonul. Panica de iarna trecută a produs două măsuri legislative, importante, dar pe termen scurt: programul de achiziții de active ale marilor companii cu probleme TARP (Troubled Asset Relief Program) și programul de stimulare fiscală din februarie. În continuare, națiunea ar fi trebuit să facă ceea ce a promis Obama în campania electorală: un efort mai calm, nepartizan, de a trata cu seriozitate problemele pe termen lung ce au rămas nesoluționate. Nici unul dintre subiectele presante ale Americii: nevoia unei reforme a sănătății, cea a asigurărilor sociale, cea a reglementărilor financiare și cea a contractului fundamental ce‑i leagă pe americani ca națiune – nu sunt, teoretic, fără soluție. Dar rezolvarea lor depinde de recunoașterea unui fapt: nu toată lumea va primi tot ce‑și dorește. Criza financiară ar fi trebuit să acționeze ca un duș rece care să‑i aducă pe toți la realitate și să pregătească terenul pentru o dezbatere adevărată, la nivel național. În loc, am avut parte de o revenire năucitor de rapidă la vechile polarizări de dinaintea crizei.
Ambele tabere sunt vinovate. Administrația Obama a considerat victoria din noiembrie 2008 un mandat general și a pornit să reinsereze guvernul într‑o gamă largă de domenii economice, de la Wall Street la industria auto și la sistemul de sănătate. Poate că aceste mișcări au fost îndreptățite sau nu, dar Obama a greșit într‑o privință: nu este limpede dacă a avut vreodată un sprijin popular atât de vast pentru o revenire atât de rapidă la un guvern intervenționist. Obama nu a câștigat alegerile prin mobilizarea a milioane de noi votanți (cu excepția afroamericanilor); victoria lui s‑a datorat dezgustului stârnit de George W. Bush și de republicani în rândul multor independenți și centriști. Ceea ce nu a însemnat automat că a primit sprijin pentru programe sociale noi și ambițioase. Declinul rapid al popularității lui Obama, odată ce este abandonat de alegătorii de centru, reflectă această situație.
Dreapta a fost și mai intransigentă. Criza financiară nu a produs printre republicani nici o încercare serioasă de reconsiderare a ideilor erei Reagan, chiar dacă moștenirile acestei epoci – reglementare laxă și deficite bugetare provocate de reduceri de taxe – au împins, în principal, țara în necaz. În schimb, mulți dintre conservatorii ce au reconsiderat aceste idei au părăsit partidul. Poate că decizia tactică a republicanilor de a‑și consolida poziția și a se opune practic tuturor inițiativelor lui Obama le aduce câștig în plan politic, dacă vor reuși să‑i submineze agenda politică și să‑l facă să arate slab și ineficient. Dar cu greu poate fi considerată bună pentru țară. America nu are nevoie de o stază, ci de măsuri hotărâte, consensuale, într‑o serie întreagă de probleme.
Nucleul conservator ce a ieșit în prim‑plan după alegeri – cei care consideră că Obama nu este cetățean american, cei asemenea lui Glenn Beck, care cred că are o agendă „împotriva albilor“, sau participanții la Tea Party (mișcare împotriva creșterii taxelor ce face referință la apărarea principiilor fondatoare ale Americii – n.r.), ce cred că președintele este de fapt un socialist ascuns (sau fascist) – provoacă mai multă neliniște. După ce au pierdut alegerile, acești republicani par deciși să atace, pe orice cale, mai degrabă persoana decât politicile președintelui. Obama a devenit astfel al treilea președinte la rând a cărui legitimitate a fost pusă la îndoială de o minoritate restrânsă, dar sonoră, de americani.
PE TERMEN LUNG. Cum încă nu am ieșit la liman – ba chiar suntem departe de acel moment –, este prematur să prezicem cu exactitate ce impact va avea criza pe termen lung. Dacă lipsa schimbărilor pare astăzi șocantă, asta nu înseamnă că lucrurile nu se vor mișca până la urmă.
Asta e adevărat mai ales în chestiunea puterii Americii. Redresarea economică a SUA a fost vizibil mai lentă decât cea a unor economii emergente precum China, India sau Brazilia – și nu e de mirare, având în vedere dimensiunea deficitului Statelor Unite. Americanii nu au încetat să cheltuiască nesăbuit sau să depindă de disponibilitatea străinilor de a deține dolari. Tot ce a făcut criza a fost să mute povara datoriei de la persoanele fizice către guvernul SUA. Într‑adevăr, datoria guvernamentală ca proporție din PIB a crescut cu 50% între 2007 și 2009 și se așteaptă să crească și mai mult în anii următori. Pe termen lung, acest lucru amenință atât creșterea economică a Americii, cât și stabilitatea dolarului ca valută forte.
Oricât de importante sunt aceste considerații economice, pe termen lung ar putea să se dovedească mult mai puțin importante decât ideile. Un fundament esențial al puterii americane în trecut a fost seducția societății americane – nu doar bogăția ei materială, dar și democrația ei sănătoasă și viguroasă, capacitatea ei de a rezolva probleme. În mod tradițional, americanii se mândresc că sunt un popor pragmatic, mai ales comparativ cu europenii, vrăjiți de credințe și ideologii străvechi. Dar adevărul este că tocmai americanii au devenit extrem de ideologici și rigizi în felul în care concep lumea. Criza financiară, de la care ne‑am fi așteptat să le mai lărgească orizontul, nu pare să fi schimbat mare lucru în această privință. Asta înseamnă necazuri mari pentru America, de‑acum încolo. Și, dacă nu se schimbă nimic, atunci Marea Recesiune va fi, într‑adevăr, o criză irosită.
Francis Fukuyama este profesor de economie politică internațională la Johns Hopkins School of Advanced International Studies
sursa: moneyexpress.money.ro
Dolarul ucigaș
Ați cunoscut vreodată pe cineva care să aibă un obicei autodistructiv, cum ar fi fumatul sau drogurile? Deseori, acești oameni înțeleg că‑și fac rău, dar indiferent de argumentele cu care încerci să‑i convingi – oricâte statistici cumplite le reciți –, e degeaba. Nu se lasă. Cam la fel se întâmplă cu sistemul valutar mondial din zilele noastre. Guvernat de dolar, el este osândit să fie instabil, defectuos pentru toată lumea, inclusiv pentru Statele Unite. Și nimeni nu discută în mod serios vreo alternativă.
ARTIFICIU DEVASTATOR. Dimpotrivă, părem să ne adâncim în această rutină mai mult ca oricând. Cu zona euro în criză din cauza unor membri slăbiți, cum e Grecia, și cu chinezii ce continuă să‑și devalorizeze moneda față de dolar, bancnota verde devine din nou un fel de zonă de siguranță. Oficialii americani spun că n‑au nimic împotrivă.
Secretarul Trezoreriei, Tim Geithner, a afirmat la o recentă audiere în Senatul SUA că susține, „bineînțeles“, în continuare un dolar puternic și s‑a arătat destul de mândru că investitorii globali încă mizează pe această valută. Geithner s‑a lăudat chiar cu faptul că declarația, de acum rituală, prin care SUA își arată sprijinul pentru un dolar puternic „a fost primul lucru care s‑a redactat în biroul meu de la Departamentul Trezoreriei, în 1995“, pe când devenise asistentul ministrului.
Bineînțeles că Geithner trebuie să repete aceste declarații simbolice.Piețele au ajuns să aibă nevoie de ele, mai ales acum, când dimensiunea deficitului federal a ridicat întrebări pe tema monedei americane. Dar asemenea cuvinte ocolesc o problemă cronică mai importantă în ce privește puterea dolarului.
Să începem cu efectele pe care le are acasă, în SUA. Ceea ce era îndeobște cunoscută drept clasa americană de mijloc a intrat într‑un proces de pauperizare în ultimele decenii, din cauza migrației locurilor de muncă avantajoase peste hotare. Decidenții politici de la Washington au reușit să le distragă atenția americanilor de la această realitate, determinându‑i să se îndatoreze până peste cap și menținând astfel iluzia avuției în rândul clasei de mijloc.
Acum, de când cu criza, și această iluzie a dispărut. Începutul acestui secol poate fi socotit un deceniu pierdut, în care, practic, nu au fost create locuri de muncă. Clasa mijlocie – consumatorul mediu – a fost devastată și nu‑și poate reveni fără o economie competitivă la nivel global. Dar cât timp dolarul este ținut puternic în mod artificial, va fi foarte dificil să dezvolți o economie competitivă.
INDUSTRIE ȘI INSTABILITATE. S‑au făcut puține lucruri pentru a rezolva situația. Chiar dimpotrivă: după ce sistemul financiar mondial a trecut prin repetate crize – mai mult de 100 în ultimele trei decenii, după unele evaluări –, țările lumii se așază cloșcă peste rezerve de dolari din ce în ce mai mari. Acest fenomen și‑a dezvăluit dramatic fața în ultimul deceniu, când rezervele strânse de statele din zonă după criza asiatică din ’97‑’98 au fost investite masiv în instrumente denominate în dolar, în special obligațiuni ale Trezoreriei SUA. Această tendință a exacerbat creditarea facilă, ce a contribuit la bubble‑ul subprimelor, și a înfrânat economia globală. Rezerve în creștere înseamnă că din ce în ce mai mulți bani sunt puși deoparte pentru zile negre, în loc să genereze, pretutindeni în lume, creștere economică.
Ca să obțină dolarii pentru pușculița lor, aceste țări trebuie să exporte mărfuri și servicii pe care să le cumpere locuitorii SUA. Dar singurul mod în care America își poate asuma acest rol – de ultimă instanță a consumului mondial – este să continue să se înglodeze în datorii, cum a făcut‑o și înainte. Chiar doresc americanii și restul lumii să pună în mișcare, iar și iar, acest ciclu? Dacă lucrurile nu se schimbă, economia se îndreaptă inexorabil în această direcție; asta e rețeta.
Toți dolarii pe care îi exportăm peste mări și oceane – și reprezintă de fapt cel mai important export al SUA – trebuie să se întoarcă cumva la noi; o vor face iarăși sub formă de credite facile și investiții nefundamentate, așa cum am văzut că s‑a întâmplat în ultima criză globală. Oficialii americani au apărat neclintiți rolul dolarului ca principală valută internațională, fericiți că Statele Unite pot beneficia de finanțare ieftină din partea celorlalte state ce dețin dolari.
Dar în prezent acest avantaj cântărește mai puțin decât costul supraevaluat al dolarului în baza noastră industrială decimată – cost dovedit de așa‑numita redresare economică fără creare de locuri de muncă – și decât instabilitatea globală pe care o provoacă permanent.
O IDEE ȘI MAI MULȚI PARTIZANI. Să continui să apelezi la acest sistem – o lume a dolarului susținută doar de noi valuri de îndatorare a americanilor – înseamnă să perpetuezi conștient o situație patologică. Una din căile de ieșire presupune crearea unui nou fond comun de „drepturi speciale de tragere“, supravegheat de Fondul Monetar Internațional. Extrem de improbabil să fie aleasă, deoarece Casa Albă nu este genul care să cedeze controlul dolarului către o surioară mai mică, ca și restul statelor avansate economic, de altfel, ce consideră că FMI este o soluție doar pentru economiile în curs de dezvoltare. Priviți la rezistența față de ajutorul Fondului în criza actuală ce a cuprins Grecia și euro.
Economistul Joseph Stiglitz, ce conduce o comisie ONU de reformă financiar‑monetară, sugerează o cale mai potrivită: crearea unei valute internaționale pe care el o numește „bancnotă verde globală“ („global greenback“). Conceptul este destul de simplu: în fiecare an, țările ce fac parte din noul sistem monetar vor contribui cu o anumită sumă la un fond de rezervă global; în schimb, acest fond va emite bancnote globale de o valoare echivalentă către aceste țări. În acest fel, nici una dintre ele nu va trebui – ca Statele Unite – să se îndatoreze excesiv. Un dolar cronic supraevaluat nu va fi o problemă. Renașterea clasei mijlocii americane va putea fi luată serios în considerare.
Este o măsură radicală, dar mai puțin decât credeți: John Maynard Keynes a pledat în favoarea unei soluții similare la Bretton Woods; el își denumise moneda internațională „bancor“. Șeful delegației americane la acea conferință economică postbelică, Harry Dexter White, a propus și el o valută internațională globală – „unitas“ –, dar Statele Unite au renunțat apoi la idee. Din păcate, spunea mai târziu laureatul Nobel pentru Economie Robert Mundell, ideea ar fi putut preveni eșecul sistemului Bretton Woods, bazat pe dolar.
Beneficiind de această perspectivă, pare evident că avem nevoie de ceva nou și poate că asta este direcția. Alte state, în special China, au început să susțină cu prudență ideea (Beijingul trebuie să fie prudent ca să nu i se devalorizeze deținerile de mii de miliarde de dolari). Dar administrația Obama pare să se opună cu dârzenie. Puterea obișnuinței, cred, indiferent cât de distructivă ar putea fi.
Michael Hirsh
sursa: moneyexpress.money.ro
Lulache de Romania si rasplata performantei de a fi numit politic
Salariile exagerate ale persoanelor numite politic in conducerea unor institutii aflate in proprietatea statul roman si pensiile “nesimtite” acordate in baza unor legi speciale sunt ingredientele de ultim moment ale guvernului in spectacolul numit “paine si circ” pentru popor.
Daniela Lulache, Ionut Popescu, Mircea Ursache, Florin Geica, Ionut Costea, Gratiela Iordache, Gheorghe Pogea sunt numai cateva din numele cel mai des vehiculate in ultima perioada prin mass-media din Romania.Lor, si altor catorva manageri desemnati de statul roman sa gestioneze o parte a avutiei nationale, li se arunca in carca unanim acuzatia de “nesimtire”.
Salarii sau venituri, care ingrozesc opinia publica de la vladica la opinca, au trecut de la capitolul confidential la capitolul desecretizare, ca sa stie tot poporul cum sfideaza unii criza si sa inteleaga de ce nu sunt bani de pensii, de salarii pentru profesori si medici, de sanatate sau aparare.
“Aici sunt banii dumneavoastra”, pare a spune guvernul Boc, copiind la indigo celebra initiativa in materie de drumuri si podete a fostului ministru al transporturilor, devenit apoi primar si presedinte, atotputernicul Traian Basescu.
Pe buna dreptate, cei multi cu bani putini nu pot ramane indiferenti la dezvaluirile presei, cu atat mai mult cu cat noua, romanilor, ne-a placut dintotdeauna sa ne uitam in curtea vecinului, daca i-a murit sau nu i-a murit capra.
Acuma, sa nu credeti ca dezvaluirile pe marginea salariilor exagerate, sau a pensiilor nesimtite, sunt cu totul intamplatoare, caci principiul “dezbina si stapaneste” si-a aratat eficienta nu de azi de ieri si a fost folosit deopotriva de dictatori, dar si de asa zisi conducatori democrati aflati in slujba poporului.
Ideea e sa-ti atingi scopul si sa canalizezi energiile negative inspre alte obiective decat cele care te pot afecta. Asadar, deocamdata, pana sa inceapa functionarii din administratie cu grevele, sa ne indignam de sinecurile inventate de guvernele precedente si pe margine carora guvernul actual are atatea de tras.
Din pacate, o problema ce ar trebui tratata cu deosebit de mare responsabilitate a devenit subiect de barfa si de spectacol mediatic, care, de obicei, nu se lasa cu nici o rezolvare.
De fapt, tocmai asta este intrebarea: se doreste rezolvarea unor situatii aberante aparute in sectorul de stat, sau se incearca devierea de la adevaratele probleme ale societatii romanesti? Chiar sa nu fi stiut partidul aflat acuma la putere despre toate aceste anomalii?
Sa nu fi avut el nici un profitor de pe urma plasarii in diferite functii a unor persoane clientelare ? Ba da, caci sistemul a fost inventat de predecesori, dar a fost acceptat tacit de catre toata clasa politica, dupa principiul “azi ai vostri, maine ai nostri”.
Ceva s-a rupt insa in mecanismul care a functionat atat de bine in ultimii ani, si acel ceva este generat in primul rand de criza economica, ce a taiat in carne vie veniturile statului roman.
De la curatenia sinecurilor si pana la o reasezare pe principii de performanta ale veniturilor managerilor ce conduc entitati economice subordonate statului e cale lunga insa.
Sa luam exemplul Fondului Proprietatea si al fostei directoare Daniela Lulache. Marturisesc ca am fost socat de replica acesteia vizavi de veniturile pe care le incasa lunar si care in nici un caz nu erau justificate de performanta manageriala.
Mai mult, doamna Lulache se compara cu directorii de fonduri din Statele Unite, unde, cica, ea ar fi castigat mult mai mult. Ma indoiesc ca in Statele Unite ar fi numit-o cineva la conducerea unui Fond de investitii, doar pentru ca avea relatii sus puse in guvern.
Apoi, despre ce performanta manageriala putem vorbi la Fondul Proprietatea, unde veniturile s-au constituit din dividendele companiilor energetice in speta, sau din vanzari de actiuni. Ce plasamente inteligente a facut Fondul Proprietatea ca sa castige doamna Lulache 20.000 de euro pe luna?
De ce, de la infiintarea Fondului, in 2005, si pana azi acesta nu a fost listat la bursa, acolo unde s-ar fi vazut adevarata valoare a actiunilor?
Ce interes a avut conducerea Fondului sa amane listarea, care era programata initial pentru anul 2006 ? Nu in ultimul rand, ce performante manageriale a avut doamna Lulache inainte de a fi numita politic in aceasta functie ?
Sunt numai cateva intrebari la care vom da raspunsul cat de curand. Cert este insa ca, situatii asemanatoare cu cea de la Fondul Proprietatea se regasesc la multe alte companii ale statului, unde absolut toti managerii au fost numiti politic si nu dupa competente.
Nu in ultimul rand, contractele de management au fost in asa fel facute incat directorilor sa nu le poata fi reprosat ulterior nimic, mai ales atunci cand le va fi sosit momentul schimbarii cu un alt acolit politic.
Un caz oarecum asemanator este si cel al directorului general de la Eximbank, Ionel Costea, care castiga si el cam tot atata cat directorul de la Fondul Proprietatea, fara ca banca respectiva sa exceleze intr-un fel pe piata romaneasca, afara de raspunsul prompt la comenzile politice.
Putem merge mai departe, la managerii din companiile energetice, unde, la fel, pe baza contractelor de performanta s-au incasat de catre directori zeci de mii de euro, iar situatia economica a companiilor respective se apropie de colaps in momentul de fata.
Evident, clasa politica aflata la guvernare, sau in opozitie, avea cunostinta de toate aceste lucruri.
De aici insa si pana la a demonetiza o functie de manager intr-o companie de stat este, din nou, o mare greseala. Statul are nevoie de manageri performanti, pe care sa-i plateasca bine, dar pe care sa nu-i numeasca clientelar, ci dupa capacitati.
Si mai ales, sa nu se amestece in problemele lor. In urma cu mai bine de zece ani, cand au fost infiintate asa-zisele “unitati de management”, pentru atragerea fondurilor de preaderare, angajatilor acestora le-au fost stabilite salarii cu mult peste media salariului pe tara.
La scurt timp insa, clasa politica si-a trimis in respectivele unitati acolitii sai, astfel incat performanta s-a dus pe Apa Sambetei. Salariile insa au ramas.
De atunci incoace, toate agentile infiintate de guvern au urmat, din punct de vedere al salarizarii modelul “unitatilor de management”. Evident, si performanta. Am ajuns astfel la capatul drumului si ordinea trebuie readusa in sistem.
Nu haiduceste insa, caci statul roman are nevoie de oameni competenti. Sunt de acord ca doamna Lulache nu facea parte din randul acestora si mai sunt de acord ca veniturile trebuiesc corelate strict cu performanta.
Pentru a putea realiza acest lucru, ingerintele politice trebuie sa dispara obligatoriu. Cum va putea face acest lucru guvernul Boc, sau Partidul Liberal Democrat, dupa ce a asteptat atatia ani sa muste din cascaval?
Alexandru Moldovan
sursa: bloombi.ro
