Archive for Februarie 10, 2010
România şi ameninţarea fantomei
Echipa Boc face tot posibilul pentru a ne convinge că evaziunea fiscală sau şomajul sunt nişte apariţii, nişte fantome. Ele bântuie economia locală fără a face vreun rău, singura lor menire fiind de fapt să sperie economiştii fricoşi sau să ademenească turişti precum oficialii FMI, CE sau cei ai Băncii Mondiale.
Şeful de la Finanţe, de exemplu, nu are voie (sau nu vrea) să vorbească despre şomeri, dar are voie, braţ la braţ cu şefa de la Turism, să inaugureze o pistă de schi, sfinţită mai întâi de la înălţime de câţiva preoţi înghesuiţi într-un telescaun.
România, spune Boc, are anul acesta cel mai mare procent din PIB alocat investiţiilor din ultimii 20 de ani. Aşa o fi. Transporturile însă au 380 de milioane de euro pentru autostrăzi dintre care peste 200 sunt datorii. Mai nou, toţi banii alocaţi pe întreţinerea drumurilor naţionale în 2010 vor fi cheltuiţi doar pe deszăpezire. În acest caz, fie cineva minte şi nu s-au alocat bani, fie cineva e prost şi nu i-a alocat cum trebuie.
Cifra de 100.000 de şomeri bugetari nu există. A apărut şi a dispărut ca o nălucă. După o discuţie de tip subaltern-şef avută cu premierul, şeful de la Finanţe a subliniat că cifra nu există, că a fost o fantomă pe care acum este sigur că nu a văzut-o prin birourile Palatului Victoria. Nici cifra de un milion de şomeri nu va exista, spun oficialii. Există însă cei 740.000 de şomeri de acum, dintre care 30.000 au apărut doar în ianuarie, la care se vor mai adăuga alte zeci de mii, lună de lună.
Evaziunea fiscală este şi ea rodul unui complot al fantomelor. Al firmelor fantomă, mai precis. Nu Fiscul este de vină pentru că statul nu încasează nimic de la o treime din economie. Vinovate sunt firmele fantomă, care, culmea, au acţionari şi directori cât se poate de reali, dintre care mulţi pot fi găsiţi, în carne şi oase, la licitaţiile pornite de administraţia românească.
Anul trecut executivul nu s-a speriat de fantoma guvernării viitoare şi a preferat să cedeze rigorilor de partid în loc să administreze economiei tratamentul de care avea nevoie. Anul acesta, pe de altă parte, executivul nu pare să profite deloc de înţelepciunea fantomei guvernării trecute.
Între timp, România continuă să fie “bântuită” de şomaj şi de lipsa banilor pentru investiţiile importante. Urmărind declaraţiile membrilor guvernului şi comparându-le cu realitatea din teren, e firesc să te întrebi dacă nu cumva adevăratele fantome nu sunt nici şomajul şi nici lipsa banilor, ci membrii echipei de oficiali care conduce România.
sursa: gandul.info
Victimele razboaielor politice
Cetatenii sunt de 20 de ani victimele luptelor pentru Putere dintre partidele politice. Obsesia guvernarii - a pastrarii sau a ajungerii la privilegiile conferite de aceasta - a transformat Romania intr-un camp de lupta electoral. Distanta dintre interesele alesilor si cele ale alegatorilor se mareste de la o zi la alta. Realitatea in care traiesc cei multi, napastuiti si ingrijorati de un viitor tot mai incert difera radical de cea in care se lafaie minoritarii de serviciu din politica postdecembrista. Anul 2010 se anunta unul dificil. Mai greu chiar decat cel precedent. Somajul continua sa se indrepte vertiginos spre doua cifre. Justitia se afla in asteptarea unui nou Raport dezamagitor de la Bruxelles, in care inexistenta reformei, coruptia galopanta si influentele politice din actul de judecata vor fi, din nou, aspru criticate.
Sistemul de Educatie este amenintat, la randul sau, cu un nou val de reforme care il au in prim-plan pe proaspatul ministru. Si in Sanatate situatia este una agonizanta, in conditiile unui deficit alarmant de personal si a unei subfinantari ce isi va pune amprenta si in acest an. Administratia publica merge mai departe, impinsa cu brutalitate de la spate de o clasa politica dornica sa isi propulseze non-valorile in fruntea miilor de institutii deconcentrate. Totul se negociaza. Totul are un pret. Totul este posibil in urma negocierilor (a se citi compromisuri) politice. Guvernantii mimeaza, din plin, solidaritatea cu o populatie grav afectata de o criza ce pare a nu se mai termina. Austeritatea razbate din Palatul Victoria doar prin declaratiile alesilor. Guvernantii, intr-o proportie uriasa, aceiasi de anul trecut, stiu ca migratia politica ii poate salva de la inevitabilele motiuni simple si de cenzura. Iar partidele din Opozitie sunt pline de profitori care au descoperit, brusc, divergente de opinie si o incompatibilitate evidenta cu formatiunile din care fac parte. Bancile incomode ale Opozitiei nu atrag, iar ispita includerii tale in angrenajul banos, chiar si pe perioada de criza al unei Puteri ce vrea sa acapereze totul, devine de nerefuzat. Iar guvernatii prind, astfel, tot mai mult tupeu, simtindu-se protejati in fata acuzelor Opozitiei. Se amagesc ca iluzoria majoritate parlamentara, formata din parlamentari cumparati la kilogram, ii protejeaza, automat, si in fata unei populatii dezamagite. Amanarea miscarilor sindicale a fost posibila doar in urma unui nou val de promisiuni lansat de la Palatul Victoria, promisiuni ce vor avea in curand un efect de bumerang asupra aceluiasi guvern iresponsabil. Amagirea populatiei, tehnica supravietuirii de pe o zi pe alta prin imprumuturi disperate si propaganda electorala inutila reprezinta o tactica sinucigasa pentru cei ce cred ca romanii vor accepta la nesfarsit sa fie mintiti si sfidati.
sursa: cronicaromana.ro
Sunt agenţii economici raţionali?
Una din sursele de opoziţie la adresa pieţei libere este presupusa constatare că actorii economici privaţi nu se comportă raţional.
Aceasta nu poate fi desigur o ipoteză de lucru, în analiza economiei. Dacă nu ne putem baza pe raţionalitatea indivizilor, adică pe capacitatea lor de a adecva mijloace la scopuri, putem stinge lumina şi pleca liniştiţi la culcare, căci nu prea mai sunt multe de spus. Într-o lume în care indivizii sunt mânaţi mai degrabă de instincte ori sentimente confuze, orice analiză comparativă despre bunăstare şi despre instituţiile care o promovează este inutilă.
Unul din punctele slabe ale acestui argument este acela că, de fapt, nu neagă raţionalitatea actorilor economici, ci restrânge sfera acesteia la domeniul proprietăţii publice. Altfel spus, întreprinzătorul privat este incapabil să ofere bunuri în cantitatea şi calitatea dorită de consumatori, însă statul da. Acest argument – „Dacă Ion îşi deschide o gogoşărie atunci va da faliment, însă dacă Ion se va angaja director la o gogoşărie de stat atunci îşi va demonstra calităţile şi lumea va fi încântată” – nu merită decât hohote de râs.
Viciul de fond al argumentului împotriva pieţei este însă altul. Nu putem folosi prezumţia de iraţionalitate în discursul economic, pentru că aceasta ar anula însăşi relevanţa discuţiei în sine. Nu putem postula că indivizii sunt, în principiu, incapabili să îşi urmărească interesul dar, în acelaşi timp, să încercăm să îi convingem pe semenii noştri de valoarea acestei idei. Cele două nu sunt compatibile. Ori indivizii nu se pot comporta raţional – şi atunci ar trebui să încetaţi să citiţi acest text, deoarece el însuşi reflectă un act iraţional din partea autorului său – ori indivizii se pot comporta raţional – şi atunci trebuie să scoatem ipoteza iraţionalităţii din analiza economică. Celui care invocă iraţionalitatea agenţilor economici i se poate replica pe bună dreptate: „Dar de unde ştiu eu că atitudinea ta este raţională? Nu pot postula acest lucru, pentru că a face asta înseamnă a-ţi contrazice din start propriul argument.”
Cu alte cuvinte, condiţia de bază pentru închegarea unei dezbateri este recunoaşterea faptului că raţionalitatea participanţilor nu este limitată a priori. Dacă nu cădem de acord asupra acestui fapt, atunci nu putem discuta şi cu atât mai puţin putem vorbi despre existenţa unei „ştiinţe” economice.
Astfel încât, singura întrebare care rămâne este dacă proprietatea publică poate spori în vreun fel calitatea judecăţii antreprenoriale. Nu este cazul. Proprietatea publică reduce raţionalitatea actelor economice din câteva motive:
1. stimulentele perverse; de exemplu, funcţionarul public sau angajatul firme de deszăpezire cu care are contract primăria sunt mai puţin interesaţi de curăţarea drumului decât este proprietarul acestuia. Proprietatea privată tinde să conserve valoarea resurselor şi să dispună folosirea acestora către interesul general. Aceasta nu este o observaţie empirică, este un principiu fundamental al acţiunii umane: oamenii sunt mânaţi de interese şi ascultă de stimulente.
2. statul nu dispune de informaţii adecvate pentru a asigura producţia eficientă a unui bun, să zicem deszăpezire. Acest lucru s-a văzut recent, când închiderea drumurilor s-a făcut fără a se cunoaşte informaţii specifice despre transportatorii angajaţi în curse: ce fel de marfă transportă, cât combustibil au, dacă dispun de hrană sau apă etc. Astfel, revolta transportatorilor a fost firească.
3. statul nu poate calcula economic. Aici este important să înţelegem că producţia nu este o activitate inginerească (deşi angajează ingineri), ci economică, îndreptate către satisfacerea celor mai urgente nevoi. Din păcate, raritatea resurselor impune alocarea lor către satisfacerea celor mai urgente nevoi ale publicului. Selectarea acestor nevoi şi începerea producţiei în vederea satisfacerii acestora este un act antreprenorial, care presupune calcul economic. Calculul economic foloseşte preţurile de pe piaţă şi compară rata profitului din utilizările alternative ale capitalului şi celorlalţi factori pentru a descoperi unde este mai eficient să angajezi respectivele resurse. Este evident că alocarea prin piaţă a resurselor nu este mulţumitoare pentru indivizi – fiecare ar vrea mai mult, ar crede că o alocare diferită ar fi mai „justă” ş.a.m.d. Însă piaţa este singurul mecanism raţional de alocare, orice altă modalitate poate fi mai „justă”, mai potrivită pentru unii sau pentru alţii, dar în fond, discreţionară – adică simplă ghiceală despre ce ar fi bine de făcut. În absenţa criteriului profitului-pierderii nu putem spune dacă comitem erori sau nu.
Astfel, raţionalitatea este coextensivă cu proprietatea (privată). Fiecare pas în lateral, pe proprietatea publică, este un salt în beznă.
Bogdan Glăvan
sursa: logec.ro
A crisis of sovereignty as well as debt
The European Union is in need of a new economic strategy.
The veracity of that statement might seem indisputable, as various EU countries, led by Greece, struggle to avoid being crushed by their accumulated debts. But in the surreal bureaucratic thinking of the EU, the reason it needs a new economic strategy has as much to do with the fact that its previous one is nearing its expiry date as any desperate need to deal with the current crisis.
In March 2000, the EU set out its strategy for the next decade. It wasn’t unambitious. In fact, it showed an heroic determination to ignore what was going on elsewhere in the world, for at the heart of the economic policy was a new strategic goal: “to become the most competitive and dynamic knowledge-based economy in the world capable of sustainable economic growth with more and better jobs and greater social cohesion.”
It seems almost cruel now to revisit the document which explained how this was to be achieved. There was to be an emphasis on “modernizing the European social model, investing in people and combating social exclusion” and a drive to “improve the quality and sustainability of public finances.”
Such was the blinkered, Eurocentric vision of the world that it hadn’t focused on the challenges rising from China and India. The latter Monday said its growth was now steaming ahead at 7.2% a year, a level of dynamism EU countries couldn’t dream of emulating.
It seems unlikely that, when they meet in Brussels on Thursday for a special economic summit, the EU’s leaders will devote much time to assessing just how far short they have fallen of the targets they set in 2000. Neither are they likely to want to dwell on the reasons for such abject failure. The concise explanation though is that talking is easy, doing is much harder.
Europe’s leaders continue to utter grand pronouncements. This weekend, they were doing so in the suitably chilly environment of Iqaluit, Canada’s Inuit capital, at a meeting of G-7 finance ministers.
According to Timothy Geithner, the U.S. secretary of Treasury: “The European authorities gave us a very comprehensive review of the program now in place to address the challenges faced by the Greek economy.”
If Mr. Geithner was truly reassured by what he heard, then either he must be gullible in the extreme, which wouldn’t be ideal, given the job he holds, or he was told rather more than the rest of the world has heard.
The markets are making it very clear that they are anything but sanguine over Greece’s ability to cope with its plight unaided. Opinion polls show the majority of Greeks approve the austerity measures the government has announced, but a looming general strike this week indicates that individuals’ approval is theoretical and doesn’t apply to measures that will hit them personally. Hence the conviction that some sort of bailout for the country will prove to be essential
As the finance ministers sledded away from their conference, a less positive view of the proceedings came from the former chief economist of the International Monetary Fund. “The G-7 is fundamentally useless,” declared Simon Johnson. He added: “The G-7 countries are completely asleep at the wheel.”
While Mr. Geithner may have been persuaded that the Greek situation was controllable, Mr. Johnson recognized what the markets fear. “There’s a very serious crisis inside the euro zone,” he said.
Greece is only the worst of the offenders against economic probity and it may not be the only country to require a bailout. The euro, which not so long ago harbored grandiose dreams of being a reserve currency, now looks sickly.
It was never going to be easy to make a single currency work for so many diverse countries with very different economic models. A central bank setting interest rates in a vacuum, while constituent governments have control over fiscal and economic policy, always looked flawed.
That is why the economic policy set down in 2000 talked of the need to “pursue fiscal consolidation.” This was, you see, the work of the Lisbon European Council. It was the talk of closer integration of the various EU countries which caused such angst among those who argued that the EU should be limited in its ambitions, a single market but not a single political entity.
Yet the problems now enveloping the bloc will give impetus to those who still want to pursue the latter model. Spain has already indicated that it will use Thursday’s meeting to call for a more unified EU.
Spain took over the rotating presidency of the EU at the beginning of this year. The country’s prime minister, Jose Luis Rodriguez Zapatero, said last week that he believed the economic plan for the next ten years should involve a move to a single economic policy for the EU, covering spending, investment and tax policies.
“The Lisbon Treaty allows more coordination. We should make sure to give the Commission new powers,” he said, a view apparently endorsed by France’s President Nicholas Sarkozy.
Having remained outside the single currency, Britain will be on the sidelines of such a debate. Many in the country were dubious about the implications of the Lisbon Treaty and its eventual acceptance by the government without a referendum was a cause of some controversy.
But if the stronger countries in the euro zone are going to have to come to the aid of the weaker ones, then they may rightly feel that they need to have more input into how those countries are run. Assurances from the Greek premier that he will put his house in order may not be enough to persuade Germany that sufficient change will be wrought. This crisis isn’t just about sovereign debt; it could end up being about sovereignty itself.
Patience Wheatcroft
sursa: online.wsj.com
Filozofia “Ciocu’ mic, ca acum noi suntem noi la putere
Modul in care se face politica la noi scoate in evidenta preferinta exacerbata pentru interesele politice personale sau pentru cele de grup. Nu este de mirare ca democratia romaneasca scartaie.
De cele mai multe ori, dupa 1989, politica a fost obsesiv dominata de pasiuni dintre cele mai diverse, in detrimentul unei gandiri pragmatice institutionale. Nu afirm ca oamenii politici nu si-au urmarit interesul, fie personal, fie politic intr-un mod cat se poate de pragmatic si riguros. Pur si simplu, viziunea politica pe termen lung a fost dominata de interesele de moment, de instinctele personale, de micile afaceri transpartinice si intrapartinice.
Traditia constructiei institutionale postdecembriste in functie de interese si preferinte personale merge, inapoi in timp, pana la Ion Iliescu. Constitutia din 1991, construita pentru ca puterea de atunci, FSN, sa poata controla resorturile institutionale ale democratiei incipiente, nu prevedea separatia puterilor in stat, iar revocarea prim-ministrului de catre presedinte era posibila. O buna perioada de timp, arhitectura constitutionala a favorizat puterea emanata din spiritul revolutionar.
Ulterior, chiar daca s-au corectat unele deficiente majore prin modificarea Constitutiei din 2003, decalarea alegerilor prezidentiale au fost facute, din nou, in “interes de serviciu”. Adrian Nastase candida in alegerile din 2004, iar PSD trebuia sa ramana o buna perioada de timp la putere. Calculul politic estimat nu a iesit, iar arhitectura constitutionala, din nou, a fost data peste cap.
Introducerea votului uninominal nu a produs schimbarile asteptate. Politicienii s-au grabit, sub presiunea publica, sa construiasca, intre o pauza de tigara si un sprit, un sistem electoral care sa reformeze clasa politica. “Uninominalul”, chinuit luni intregi in comisiile parlamentare, a nemultumit chiar pe cei care l-au nascut. Culmea!
Mai nou, Traian Basescu si PD-L doresc modificarea structurii Parlamentului si micsorarea numarului de parlamentari. Speculand lipsa de informatie si frustrarea populatiei cu privire la politicienii romani, au castigat referendumul initiat in 22 noiembrie. Argumentele pe care le aduc in favoarea celor doua modificari nu numai ca sunt insuficiente, dar sunt si populiste. Desfiintarea unei camere si micsorarea numarului de parlamentari nu va aduce economii semnificative la bugetul de stat in comparatie cu desfiintarea unor “ministere clientela”. Insa asta este o decizie dificila pentru vremuri si mai dificile.
Curtea Constitutionala, careia i-a crescut influenta dupa ultima revizuire a legii fundamentale, mai nou, isi da cu parerea asupra tipului de sistem electoral care ar trebui implementat in locul celui actual. Curtea crede ca sistemul uninominal majoritar, agreat de PD-L, este cel echitabil. Din contra, sistemul proportional este cel care asigura o mai mare reprezentativitate, iar sistemul majoritar asigura castigul numai unei parti (nu intru mai mult in detalii despre diferentele specifice).
Ideea fundamentala este ca noi nu ne permitem ca o institutie cum este Curtea Constitutionala, ce incearca o echilibristica politica si care are alta misiune decat sa sugereze noul sistem electoral, sa intre in detaliile “ingineriei constitutionale”. Asta ar insemna ca Parlamentul ar trebui sa se duca la plimbare si sa-si ia vacanta … permanenta.
Strategia pe termen lung a fost inlocuita cu tactica, viziunea strategica politica si constructia institutionala au fost inlocuite cu viziunea personala, dominata de interesele de moment. Logica este cat se poate de simpla: “Dupa mine potopul!” sau “Ciocu’ mic, ca acum noi suntem noi la putere”. Asa ca, nici nu este de mirare ca asistam, de multe ori, la momente penibile in politica romaneasca.
Cosmin Dima,
sursa: ziare.com
