De la Isaac Newton la haos via Edward Lorenz. Feedback.
Benoit Mandelbrot.
Autosimilaritate şi fractali. Evoluţie
Algoritmi genetici şi necunoscut.
Archive for Februarie 7, 2010
Why Is America In So Many Wars?
America is “a nation that seeks war” and if it doesn’t change it could end up destroying itself, a law school dean warns.
Given all the wars the United States has waged, “It is preposterous but true that we do not see ourselves as a nation that seeks war,” writes Lawrence Velvel, dean of the Massachusetts School of Law at Andover. “We see ourselves as a peace loving nation” and that message is constantly drummed into the public by government and media.
Since World War Two, an indisputably necessary conflict, Velvel points out the U.S. has fought the Korean War, the Viet Nam War, secret wars in Laos and Cambodia, the First Gulf War, Afghanistan, and the Second Gulf War in Iraq. It has also invaded, bombed or “quarantined” Panama, Grenada, Cuba, Haiti, Somalia, the Sudan, Bosnia, Kosovo, Serbia and Libya, and has “declared” a global war on terrorists.
“If the United States were a man instead of a country, we would say he must be schizophrenic, or at minimum deeply mentally disturbed, to believe he is peace loving in the face of a record like this,” Velvel writes in “The Long Term View,” a journal of informed opinion published by his law school.
Velvel further notes the U.S. today spends more on military than perhaps all the rest of the world put together and definitely more than the next 21 highest-spending nations combined, including China, Russia, Britain, France, Germany, Italy, Japan, and Israel.
Not only do Americans always appear to be at war but they believe they fight only in good causes, he writes. “We believe we at all times fight only to do God’s work, and that we therefore have to fight or democracy, freedom, and economic affluence will be lost,” Velvel writes. He says truth cannot be permitted to intrude “because it would destroy our self image.”
“Certainly much of the rest of the world—probably most of the rest of the world—does not see us as peaceloving.” Gulf War II, Velvel notes, is having the opposite impact on public opinion the U.S. intended. “It has caused Muslims—the Arab ’street,’ in particular—to hate our guts even more than they already did.”
Among the reasons USA fights so often, Velvel writes, are economic imperialism, a desire to remain preeminent, the glorification of war by the media, hubris, the stupidity of the nation’s leaders and the failure to prosecute them for their war crimes, and the inability to learn from past errors.
Writing of economic imperialism, Velvel reminds that in 1898 Americans realized the nation’s capacity to produce had outrun the domestic market’s capacity to consume and that a vibrant economy required overseas markets and coaling stations for the Navy warships that would protect overseas trade. “Nothing has really changed, except that today we call it globalization and defend it as bringing wealth to all when in fact it has worsened the dire poverty of many.”
Gulf War I, he writes, “was fought for oil, not to stop tyranny despite President Bush 1’s lying efforts to portray it as a fight for freedom in Kuwait—which is at best an autocracy.”
Velvel judges that many, if not most, Americans “are loathe to admit that we are an imperialist power, but it inarguably has been true since 1898. (Year of the Spanish-American War.)”
He goes on to warn that, “It is only we, not any enemy, who are going to end up crippling our own country through constant warfare if we do not get off the warmongering kick we have been on for at least 100 years.” Velvel quotes President Lincoln’s words on the subject that, “If destruction be our lot, we must ourselves be its author and finisher. As a nation of freemen, we must live through all time, or die by suicide.”
Author Velvel says the idea that the U.S. favors war too much and engages in military action too much does not mean that he is a pacifist. “It (this article) is based not on a view that we must never kill anyone, but rather on the view that we too often choose to kill people—far too many people—and that we do so for insufficient reasons, with far too few good results and, too often, very bad results.”
Sherwood Ross
sursa: uruknet.com
Haos şi ordine. O viziune asupra lumii de o desăvârşită frumuseţe
Ştiu că o oră e mult. Câteodată trebuie să ne oprim şi să privim în jur. Lumea din jurul nostru e atât de complicată încât pare peste putinţă de a o înţelege. Dar dacă e guvernată de legi matematice simple care singure conduc la complexitate? Ordinea şi haosul sunt cuprinse amândouă în câteva semne scrise pe o hârtie. Nu ştim ce ne aşteaptă, nu putem vedea în viitor dar fiecare gest pe care-l facem schimbă viitorul lumii. Al întregii lumi. O oră, atât durează o viziune asupra lumii. Unii o să aibă răbdare, alţii nu. Cei mai mulţi nu. Nu contează, lumea merge înainte indiferent dacă înţelegem cum merge sau nu. Filmul de mai jos ne ia din aroganţă, ne explică dar ne lasă în faţa necunoscutului. Fără ajutor.
Alan Turing
Sa incetam sa discutam ca despre o alta tara!
Impresia mereu mai coplesitoare este, chiar si pentru simplul spectator la dezbaterea politica din Romania, ca se discuta despre o cu totul alta tara. Cu un evident ultim acces de naivitate, personal am crezut ca dezbaterea care lasa o asemenea impresie este o coada a campaniei electorale nesfarsite care a monopolizat agenda in ultimii doi ani. Dar nu!
Pe cand te asteptai ca odata cu terminarea campaniei electorale sa se treaca la problemele reale ale tarii, discutia ca despre o alta tara continua si parca suna si mai fals, avand in vedere ca nu se mai deceleaza nici o miza, totul fiind de o gratuitate sau de o demagogie la fel de terifiante.
Exista un noian de teme in legatura cu care dezbaterea politica da impresia ca politicienii si chiar si unii analisti discuta nu despre Romania, ci despre o alta tara. Sunt multe teme politice, dintre care la loc de frunte asezarea rezultatului alegerilor in matricea unor doctrine politice sau inscrierea unor masuri preconizate de partide pe articulatia acestor doctrine.
Pe cand stanga-dreapta in Romania reala este o biata devalmasie clientelara! In plan economic, se atinge probabil paroxismul. Se discuta intens despre constrangerile bugetului, dar si despre alternativele - tineti-va bine, liberale sau social-democrate! - la modul in care a fost conceput.
In cadrul puterii, se fac presiuni prin care unii incearca sa smulga macar ceva de la altii tot de-ai lor. Din opozitie, s-au facut amendamente privind alocari suplimentare care mai de care mai minunate, toate fara insa acoperire in resurse.
Ma rog, jocul democratic vibreaza! Firmele cu capital autohton cer masuri anticriza si chiar elaboreaza asemenea masuri in atentia celor de la guvernare. Sindicatele ameninta cu proteste daca restrangerile preconizate de guvern nu sunt indulcite.
Inca si mai si! Se anunta revenirea economiei si reluarea creditarii. Banca Nationalaintervine si ea micsorand dobanda de referinta si sugereaza ca astfel bancile au toate conditiile de a invigora creditul, cu consecintele corespunzatoare asupra activitatii economice.
Lista ar putea continua. Se discuta intens, in supozitia ca avem o tara, o economie si ca depinde de noi cum ne chivernisim, cum punem la lucru institutiile, cum folosim parghiile, cum implementam strategiile pentru a trece hopurile si a iesi din criza. Realitatile de fapt sunt ocolite.
Nimeni nu spune explicit - nici cei de la putere si nici macar cei din opozitie - ca programul de guvernare nu este al unora de-ai nostri, ci este cel prescris de FMI.
Si ca toate discutiile, cu amendamente sau fara amendamente, sunt degeaba.Nimeni nu spune deschis ca de fapt toate sectoarele de forta si de profitabilitate din economie sunt in mana capitalului strain si ca, in asemenea conditii, decizia in mod firesc, potrivit insusi principiului capitalist al proprietatii, apartine capitalului strain.
Si ca, astfel, in economie se face ceea ce acesta spune, pentru ca guvernul, dupa ce statul a cedat catre capitalul strain toate pozitiile strategice, nu mai are decat capacitati limitate de actiune si implementare.
Guvernul poate muta eventual de la un minister la altul anumite alocari de resurse - si, vai, ce mai discutii pline de dedesubturi politice starneste acest lucru! - sau poate prevedea resurse pentru schimbari de borduri - si, vai, ce fericiti sunt cei ce le primesc, caci in acest fel se mai pot absorbi in interese clientelare niscai fonduri publice! Dar atat!
Guvernul nu mai are nici caderea, nici puterea de a schimba eventual statutul de tara bananiera al Romaniei sau de a modifica ceva strategic in economie pentru interesele nationale pe termen lung.
Nimeni dintre politicieni nu spune deschis ca bancile straine din Romania fac ce vor, ca urmeaza politica Bancii Nationale doar daca vor, iar altfel o budeaza cat pot si va vor relua creditarea numai daca stafurile lor din strainatate vor decide asa, din interese globale care n-au nici o legatura cu Romania.
Si nimeni dintre politicieni nu spune macar un cuvintel ca imprumutul de la FMI a fost contractat la presiune externa pentru a aduce in tara finantare la dispozitia firmelor straine ramase fara finantare in conditiile crizei din partea mamelor lor din Occident.
Si ca, pentru acest scop, statul roman s-a imprumutat de fapt in 2009 la concurenta a trei deficite bugetare, spre a finanta evident doar unul! Expresia poate cea mai dramatica a dependentei caraghioase a Romaniei de capitalul strain este legata de ceea ce indeobste se numeste expunerea financiara straina fata de Romania.
Exceptand-o pe cea in investitii directe straine, care constituie afaceri derulate pe bani straini in Romania si care au o anumita stabilitate, expunerea financiara straina pe Romania, constand in bani adusi din strainatate de catre subsidiarele firmelor straine din Romania pentru expansiune pe piata locala, este de vreo 60 miliarde euro, din care peste o treime reprezinta expunere pe termen scurt, adica extrem de volatila si instabila, care nu constituie altceva decat bani adusi din strainatate in Romania nu pentru investitii (caci nu se pot face investitii din imprumururi pe termen scurt), ci pentru speculatii pe curs si pe dobanzi.
Daca firmele bancare si nebancare care detin aceasta expunere se decid, din motive ce pot fi diverse mai ales in conditii de criza, sa-si reduca expunerea pe Romania sa zicem cu 15% inseamna ca din Romania urmeaza sa iasa circa 10 miliarde euro, ceea ce poate narui leul, chiar daca Romania si-a luat toate masurile spre a-l apara, statul restrangandu-si cheltuielile si punand si populatia sa-si reduca nivelul de viata.
Si asta pentru ca ceea ce poate Romania, cu oricata bunavointa, sa stranga cureaua reprezinta mai nimic pentru a compensa ravagiile pe care le poate face capitalul strain! Este o simpla diferenta de dimensiune!
Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro
vizitatori unici
Primeste articolele direct in mail.
