C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Wild wild west

La școală, cu toți în pielea goală!

Share Button

Educatie sexuala elevi clasaHai, jos textila! Cu toți în pielea goală! Și mama, și tata. Și baby-sitter-ul cu domnul polițist. Vecinii, copii și adulți, se dezbracă și ei la minut. Uite ce bine arată bunicu’ dezbrăcat și cu ciorapii în mână! Nici doamna învățatoare n-arată rău, dimpotrivă, își spun micuții privind poza din carte și punându-și imaginația la contribuție. Așa, jos autoritatea! Trăiască egalitatea și imaginația descătușată!

Încă puțin și noua generație va cânta Marseilleza: „Allons enfants de la Patrie, le jour de nudité est arrivé”.

Până mai ieri «Tous a poil» (Cu toți în pielea goală) era doar o carte hărăzită băiețeilor și fetițelor din clasele primare, recomandată învățătorilor de către Centrul de documentare pedagogică al învățământului francez. Nu este singura. Copiii francezi au găsit pe bănci la început de an școlar și «Tata poartă rochie», «Am 2 tați ce se iubesc» sau «Noua rochie a lui Bill». Azi «Tous a poil» e în centrul unui mare scandal, în timp ce învățământul francez e în centrul, de fapt la mijlocul, clasamentului ce reflectă situația învățământului european.

Domnul Jean Francois-Copé, președintele Uniunii Mișcarea Populară, a remarcat cu ironie acidă într-o emisiune televizată: „Nu știu dacă trebuie să zâmbim, dar pentru că este vorba de copiii noștri, nu-ți prea vine să zâmbești… În pielea goală bebelușul, în pielea goală baby-sitter, la fel vecinii, în pielea goală mămica, învățătoarea… Vedeți, este bine pentru autoritatea profesorilor”.

Atât i-a trebuit. Revoltat de conservatorismul soft al liderului opoziției, Vincent Peillon (ministrul Educației Naționale) apare îmbrăcat în fața microfoanelor presei, dând astfel un prost exemplu elevilor și profesorilor. Vorbește despre asociațiile de părinți și asociațiile de lectură care și-au dat acordul și despre inchiziție. Prudent sau neatent, nu spune nimic despre fasciști, dușmanii învățământului și poporului francez. Adică despre cei care sunt contra revoluției sexuale și a predării teoriei gender în școli.

Domnul Marc Daniau, care probabil nu este obsedat sexual, dar cu siguranță este ilustratorul cărții, găsește dezagreabilă folosirea ei de către opoziție în scopul manipulării politice.

Cu toti in pielea goala contra cenzurii Editori si librari franceziSolidari cu „autorii și cărțile pe nedrept atacate” 14 editori și librari hotăresc să-și folosească nuditatea ca scut împotriva mârșavelor atacuri ale domnului Copé. „Cu toți în pielea goală contra cenzurii”, s-ar putea numi tabloul vivant în care protestatarii pot fi admirați în timp ce își apără organele genitale cu propriile producții intelectuale – cărțile pentru copii.

Realitatea transmite un mesaj clar: în Franța școala nu mai are obligația de a-i învăța carte pe elevi, ci de a le asigura dezvoltarea sexuală. În urmă cu ani psihanalistul marxist Wilhelm Reich, autor al cărții «Revoluția Sexuală» și fondator în 1930 al «Asociației pentru o politică sexuală proletară», se întreba nehotărât: „Trebuie să facem dragoste ca să facem mai bine revoluție, sau să facem revoluție ca să facem mai bine dragoste?”

În zilele noastre guvernanții francezi și activiștii LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Transexual) au găsit răspunsul: și una și alta, concomitent. Prin urmare, încă de la creșă și grădiniță, copilașii deprind ABC-ul revoluției învățând să se masturbeze, pentru a deveni, odată cu trecerea anilor petrecuți în școală, revoluționari experimentați: sex oral, sex anal, orgasm și deschidere către toate tipurile de orientare sexuală. La școală, cu toți în pielea goală! Lăstarii sex-revolutiei cresc, din Franța, Marea Britanie și Elveția, până-n Germania și Suedia. Nebunie? Nici gând, normalitate!

Ar fi atunci deplasat ca unii să-și imagineze un viitor în care universitățile vor primi studenții boboci arborând pe fațade îndemnul: „Oferiți-vă plăcere fără piedici”? Doar așa a făcut și Sorbona în timpul revoluției anarho-marxiste din mai ‘68.

Nimic nu este imposibil! Tot imposibil părea, celor de acum 20 de ani, ca masturbarea să fie învățată în creșe și grădinițe. Și uite că n-a fost! Pentru „marea majoritate” imposibil ar părea acum ca sado-masochismul să fie, peste ani, materie în programa școlară, dar „marea majoritate” uită că nu mai are de mult niciun cuvânt de spus. Prin urmare revoluția sex-socialistă ar trebui să scoată cuvântul „imposibil” din dicționare, așa cum a scos cuvintele „tată” și „mamă” din legislație.

Treptat se pun bazele civilizației libidinale visată de Herbert Marcuse. Pentru îndeplinirea acestui deziderat în școlile franceze activiștii LGBT veghează, prin grija ministrului Vincent Peillon, la asimilarea de către elevi a teoriei gender, cea despre care istoricul și jurnalistul Jean Sevillia spunea: „Teoria gender susține că nu suntem sexual determinați. Heterosexual, homosexual, bisexual sau transexual, fiecare își formează identitatea în funcție de contextul social și și-o poate schimba după voia sa”.

În urmă cu 40 de ani, în Franța, „Frontul homosexualilor de acțiune revoluționară” sfida opinia publică: „Ne-am lăsat sodomizați de arabi. Suntem mândri și o vom face din nou”, iar Lesbienele Roșii, grupate în Mișcarea de eliberare a femeilor, se întâlneau în palatul Mutualité din Paris sub bannerele mobilizatoare: „Trăiască isteria, trăiască folosirea drogului!”, „Sodoma și Gomora, lupta continuă”.

Fierta, Egalita, PerversiteAzi revoluționarii anali, partenerii arabilor, și amazoanele roșii care luptau pentru autonomia Sodomei și Gomorei fac parte din structura învățământului francez. LGBT îi învață pe elevi încă din clasele primare cum să-și schimbe „după voia lor” identitatea sexuală „în funcție de contextul social”. Și când nu sunt ocupați să afișeze de Gay Pride pancarte pe care scrie „Fierté, Egalité, Perversité”, trasează prioritățile serviciului public de educație.

În 2012 LGBT a publicat Platforma Revendicativă pe unul dintre siteurile guvernului francez, în care propune, cere și impune: „educația sexuală trebuie să fie deschisă spre diverse orientări sexuale sau identitatea de gen… niciun așezământ (de învățământ) public sau privat nu poate promova o metoda reductivă sau regresivă de predare a educației sexuale… conținutul programelor și manualelor școlare trebuie să evolueze pentru a reprezenta mai bine societatea reală, pentru o mai bună înțelegere a orientărilor și identităților sexuale, nu numai a heterosexualității… heterosexualitatea nu trebuie să mai fie singura referință în societatea noastră… este important să se lupte împotriva acestor stereotipuri încă de la creșă”.

Astfel învățământul francez a devenit oglinda „societății reale”. Deși în Franța populația homosexuală reprezintă 1% dintre bărbați și 2% dintre femei, ea este prezentă prin activiștii ei în toate școlile și liceele, pentru a superviza implementarea studiului teoriei de gen.

Ministrul pentru drepturile femeilor, Najat Vallaud Belkacem, spunea în 2011, pe vremea când era doar secretar național al Partidului Socialist: „Teoria de Gen, care explică identitatea sexuală a indivizilor atât din punct de vedere al contextului socio-cultural, cât și biologic, are calitatea de a aborda problema inadmisibilelor inegalități ce persistă între bărbați și femei sau în domeniul homosexualității și de a face operă pedagogică în aceste domenii”.

„Operă pedagogică” în învățământul francez fac oameni cu experiență și acreditați de Ministerul Educației Naționale, asemeni lui David Dumortier, mai cunoscut ca travestit în timpul nopților decât ca poet și scriitor în restul timpului. Micuții de la Școala elementară Marcel Lafitan din Versailles au făcut cunoștiință, înca din luna februarie 2016, cu o lucrare reprezentativă din creația travestitutului dascăl.

David le-a citit «Mehdi își face buzele cu ruj» și le-a explicat logica acestui gest: sărutările lui vor rămâne întipărite mai mult timp. Cei mici îl adoră, mai ales că David îi îndeamnă să se deghizeze în fetițe. Nu, asupra lor nu planează pericolul prozelitismului homosexual, dimpotrivă. Așa cum îi asigură pe părinți site-ul Sindicatului învățătorilor din învățământul primar, David Dumortier „îi sensibilizează pe copii cu tandrețe, pudoare și un ton potrivit, asupra fericitelor momente ale copilăriei când indentitățile sexuale nu s-au stabilit încă, când masculinul se amestecă cu femininul, când ambivalența este o bogăție”.

Această fericită prezentare a calităților sale de educator este completată de David Dumortier cu sinceritate și mândrie într-un interviu acordat France Inter: „Sunt un diavol în lirică și o curvă în pat… îmbrăcat în femeie aștept la mine bărbați… și am primit vagoane de bărbați”.

Până în prezent domnul Jean Francois Copé sau alți politicieni din opoziție n-au făcut comentarii nici asupra calităților educative ale cărții «Mehdi își face buzele cu ruj», nici asupra virtuților pedagogice ale travestitului ce-și culege băieții de pe internet.

Dacă nu-i bine „cu toți în pielea goală” , merge însă „toți cu ruj pe buze și travestiți în fetițe”. Una e să fi acuzat, ca om politic, de cenzură și pudoare excesivă și alta de homofobie. Dacă în prima situație riști să fi doar etichetat, în cea de-a doua ești deja descalificat.

Nu e rău deloc, dimpotrivă, că încă din școală băieții învață să se machieze și renunță de a mai fi atât de conservatori în alegerea vestimentației. Nici că fetele deprind de la specialiste metodele de utilizare a harnașamentului din piele ce susține un dildo ale cărui dimensiuni nu doar că îndeamnă la reflecții orgasmice, dar și înlătură „inadmisibilele inegalități ce persistă între bărbați și femei”. E conform teoriei care a stabilit: nu ne naștem bărbați sau femei, devenim în cursul vieții. Asta pentru că 3% = 97%!

Imposibil? Revoluția a catalogat cuvântul „imposibil” drept reacționar și a dat egalității un nume nou, Gender.

Papa porte une robe_Tata poarta roche
Papa porte une robe (Tata poarta rochie)

Din această cauză Laura Slimani, președinta Tineretului Socialist Francez, nu umblă cu mișmașuri în încercarea de a înșela vigilența părinților, cum fac superiorii ei pe linie politică și o spune pe aia dreaptă: „Da, genderul există. Și da, noi îl vom preda în școli, și e cu atât mai bine”. Nimeni nu mai are nimic de comentat. Oricum, copiii aparțin statului și nu părinților, cum a anunțat deja senatoarea socialistă Laurence Rossignol, așa că ciocu’ mic!

Peste drum de Versailles în celălalt capăt al Europei, la Cluj, o tânără mamă protesteaza. La grădiniță băiețelul ei de 4 ani a învățat să spună o rugăciune înainte de masă. Dacă ea și „partenerul” ei m-ar fi întrebat din timp i-aș fi sfătuit să aibă un pic de răbdare. Peste câțiva ani copilul ar fi învațat cu totul altceva la grădiniță.

Mai viguros în pat decât în politică (de aia a și fost ales) președintele Francois Hollande și-a părăsit a doua parteneră de viață pentru una nouă, mai „proaspătă”. Este în spiritul „moralei” noii revoluții franceze. Deși a renunțat la Ségolène Royal pentru Valerie Trierweiler și la aceasta pentru Julie Gayet, Hollande nu este încă mulțumit. Vrea să renunțe de tot și la vechea societate franceză, sau la cea mai rămas din ea. Să-și tragă una nouă. Este aproape sigur ca va reuși, și asta pentru că “Dreapta” politică nu se va împotrivi. Doar nu poate risca să fie acuzată că nu-i în pas cu moda.

Știm acum că identitatea sexuală se schimbă în funcție de contextul social și după voia fiecăruia, pentru că așa ne învață teoria gender. Știm și că o revoluție veritabilă nu se termină niciodată. În permanență va fi ceva de revoluționat în căutarea perfecțiunii. Prin urmare, domnul Hollande, sau un alt președinte francez, și-ar putea schimba într-un viitor apropiat ultima parteneră cu un partener, dovedind astfel că heterosexualitatea nu mai este singura referință în societate. Ar putea apărea la recepții, amândoi, „a poil”?

Nu, este imposibil!

Preluare: În linie dreaptă / Autor: Bogdan Caleharu

Share Button

America lui Michael Moore, sau necesitatea organizării

Share Button

LadyLibertyCryingStatele Unite ale Americii sunt identificate de ceva timp cu agresiunile militare şi supravegherea informatică generalizată, cu rapacitatea speculatorilor de pe Wall Street şi fraudele financiare, de la firma ENRON la  schema Ponzzi a lui Bernard Madoff, cu exploatarea pe care o exercită corporaţiile în ţările sărace şi cu manipularea prin mass media. Sunt aspectele cele mai distructive ale capitalismului, corelative individualismului egoist şi traficului ocult de influenţă la vârful statului, cu sprijinul bigoţilor bântuiţi de mesianismul patriotard, spre folosul mai pragmatic al firmelor petroliere sau din domeniul infrastructurii.

Documentarele lui Michael Moore ne relevă o altă Americă, poate mai puţin cunoscută însă la fel de reală. Este America oamenilor decenţi, cu respect faţă de muncă şi capabili de solidaritate cu semenii aflaţi în nevoie; a cetăţenilor care nu acceptă să fie minţiţi de guvernanţi, care iau în serios democraţia, înţeleasă ca putere a poporului şi control public asupra conducătorilor. Din această conştiinţă politică activă au decurs mobilizarea populară de la începutul secolului al XX-lea, ca reacţie la abuzurile magnaţilor din industrie, campania pentru drepturile civile din anii 1960, protestele împotriva războiului din Vietnam şi a bombardării ilegale a Cambodgiei, manifestaţiile contra campaniei din Irak, mişcarea occupy şi, nu în ultimul rând, angajamentul electoral masiv în favoarea lui Barack Obama – o mare speranţă prea puţin confirmată.

Celor care criticăm abuzurile administaţiei şi inechitatea sistemului economic din Statele Unite ni se atribuie, în clar sau în subtext, calificativul de antiamericani. Dacă ne raportăm însă la milioanele de oameni care susţin demnitatea persoanei şi egalitatea în drepturi, care protestează în faţa derapajului oligarhic şi a transformării regimului într-un Mare Frate, atunci suntem proamericani. Conform distincţiei lui Samuel P.Huntington, ne situăm de partea valorilor democratice originare ale Statelor Unite, împotriva instituţiilor ce nu le mai respectă.

Vorbim aşadar despre o forţă de presiune majoră, susceptibilă să le reactualizeze conservatorilor spectrul revoluţiei; o mulţime legitimată şi activizată inclusiv de celebrităţi din film şi muzică, de la Jane Fonda la George Clooney, sau de la Bob Dylan la R.E.M. În aceste circumstanţe, cum se face totuşi că oligarhia tinde să prevaleze, în sensul că statul reprezintă mai curând interesele marii finanţe decât ale contribuabililor simpli, conform formulei capitalizarea câştigurilor şi socializarea pierderilor? Să mai amintim alocarea a 200 miliarde dolari din Rezerva Federală, adică din impozitele tuturor, pentru a salva băncile în 2008, fără ca băncile să acorde în schimb nici o amânare debitorilor la plata ratelor? Într-un interviu publicat în „New York Times”, la 26 noiembrie 2006, Warren Buffet nu se sfia să proclame războiul claselor, precum şi convingerea că tocmai clasa lui era pe cale să-l câştige.

Există, bineînţeles, mai multe explicaţii, referitoare la inserţia profesională a generaţiei tinere, exercitarea hegemoniei culturale, accesul la resurse şi la mijloacele de comunicaţie, ca să nu mai amintim contraponderea electorală a populaţiei cu opţiuni de dreapta, impregnate adeseori de fundamentalismul neoprotestant marca George Bush junior. Toate aceste aspecte corespund unei cauze operative care le condiţionează manifestarea, şi anume prezenţa unor cadre organizatorice. Măsurile antitrust, intervenţia autorităţilor federale în conflictele de muncă de partea salariaţilor, legile privind drepturile civile şi de vot au devenit posibile numai sub influenţa sidicatelor şi a comitetelor civice, în care se reuneau membri şi activişti din mai multe grupuri etno-rasiale. Campania lui Martin Luther King s-a impus tocmai pentru că, spre deosebire de Panterele Negre, a promovat o viziune integrativă, obţinând în consecinţă sprijinul unui segment important din rândul albilor.

Astăzi însă, când sindicatele şi comitetele civice sunt în declin, când discriminarea pozitivă şi „corectitudinea politică” plasează categoriile exploatate într-o relaţie concurenţială, protestul şi-a redus impactul politic. În locul unei contestări programatice în însăşi structura angrenajului instituţional, cu suport popular la nivelul întregii ţări, avem izbucniri pasagere, iniţiative din mediul aşa-numiţilor hipsteri, mult prea puţin integrate social ca să perturbe semnificativ funcţionarea sistemului. În absenţa organizării, care să catalizeze nemulţumirea şi să-i imprime sensul programatic, aceasta pur şi simplu se risipeşte în acţiuni fără finalitate normativă.

Lecţia americană este concludentă şi în cazul României, unde abuzurile şi injustiţia survin deoarece dominaţia oligarhiei nu este compensată eficient de organisme profesionale şi partide ale categoriilor populare. Câtă vreme stânga se va pierde în dispute intestine despre nonierarhizare, machism şi virtuţile marginalităţii, în loc să acţioneze concertat în baza unui proiect democratic şi anticapitalist general acceptat, cele mai revoluţionare idei vor rămâne doar pe hârtie, spre hazul noilor îmbogăţiţi şi al politicienilor corespunzători.

Autor: Alexandru Mamina

Sursa: Argumente si fapte

Share Button

Sclavii în casă ai Uniunii Europene

Share Button

Africa-Slavery-capitalism”Cioroi în casă” este un termen peiorativ, folosit pentru a compara o persoană de culoare cu un sclav în casă deținut de stăpînii de sclavi, în perioada sclaviei legale din Statele Unite ale Americii. Termenul a fost folosit pentru prima dată într-un discurs public de Malcolm X în 1963, pentru a face distincția ”sclavilor în casă” de ”sclavii la cîmp” deținuți de stăpînii lor.

Astfel, ”sclavii în casă” erau descriși ca avînd o viață mai bună decît cealaltă categorie, a ”sclavilor la cîmp”, în schimbul compromisului pe care îl făceau prin părăsirea plantațiilor pentru a-i sluji îndeaproape pe stăpînii lor, în case, renunțînd în acest fel la lupta împotriva sclaviei și susținînd structurile de putere ale asupritorilor albi. ”Sclavii în casă” au fost acuzați că au renunțat la mîndrie, la cultura și tradițiilor lor, devenind colaboraționiști ai asupritorilor albi doar pentru a putea să beneficieze de traiul mai bun în casa stăpînilor lor, în comparație cu condițiile foarte aspre de pe plantații.

Cu atît mai blamați erau ”sclavii în casă” de cei de pe plantații cu cît, bucurîndu-se de un trai relativ mai bun în casa stăpînilor albi, servitorii începeau să se identifice cu asupritorii lor, să se creadă mai buni decît ”sclavii la cîmp”. Încet-încet, ”sclavii în casă” se deziceau de ceilalți sclavi, participînd și ei efectiv la asuprirea populației de culoare, ajutîndu-și stăpînii albi să mențină controlul asupra ”sclavilor la cîmp” și servind interesele asupritorilor cu un zel chiar mai mare decît al acestora.

”Sclavii în casă” doreau să se integreze, cît mai mult posibil, în viața stăpînilor lor, adoptînd în acest scop obiceiurile albilor, limba și tradițiile asupritorilor. Pînă în ziua de azi, termenul de ”sclav în casă” a fost perpetuat în comunitatea persoanelor de culoare din Statele Unite, pentru a descrie un individ servil, fără coloană vertebrală, gata să renunțe la mîndrie și la ceea ce îl definește și să își pupe șefii și stăpînii în fund pentru a obține minime favoruri materiale.

Iar echivalentul modern al unui sclav în casă este spălătorul de vase care a fost pus de șefii săi să îi supervizeze pe ceilalți spălători de vase din bucătăria unui hotel sau restaurant de lux și care dă dovadă de exces de zel, făcînd viața grea colegilor săi doar pentru că, din postura de favorit al șefului, a ajuns să se creadă, la rîndul lui, șef.

Prin atitudinea lor generală, de la integrarea în UE și pînă în prezent, prin servilismul maladiv și extirparea oricărei urme de mîndrie în relația cu vesticii cei pricopsiți, în speranța că vor primi resturile de la masa celor bogați, cei mai mulți dintre români s-au dovedit a nu fi altceva decît niște sclavi în casă ai Uniunii Europene.

Sursa: Invectiva

Share Button

Ești 97% posedat de bănci! Adevărul despre sistemul monetar actual și despre colapsul său inevitabil

Share Button

97-Owned[1]O serie de evenimente economice recente precum scăderea aparent inexplicabilă a prețului petrolului, sancțiunile impuse Rusiei, care afectează într-o mare măsură Europa și decizia luată de Banca Centrală Elvețiană de a decupla francul elvețian de euro, prefigurează o nouă criză economică anunțată deja de mai mulți specialiști financiari. În acest context măsuri disperate precum cea a Băncii Centrale Europene de a tipări și arunca pe piață gigantica sumă de 1300 de miliarde de euro nu pot decât să îi provoace celui care muncește zi de zi să obțină venituri pentru hrana, îngrijirea și prosperitatea propriei familii niște întrebări logice precum: ce sunt de fapt banii? Cum sunt creați și de către cine? De ce există atâția oameni datornici și de ce este “normal” ca băncile să prospere de pe seama lor? De ce oamenii trebuie să muncescă întreaga viață ca niște sclavi pentru niște sume derizorii în timp ce bancherii pot dispune de sume exorbitante pe care le materializează din vârful pixului sau din taste? Nu cumva este ceva viciat în acest sistem care pune în pericol libertatea și viața oamenilor ce își doresc o viață un pic mai bună?

Filmul “97% posedat” (“97% owned”) reprezintă un studiu fundamental despre sistemul financiar și economic. E primul documentar care abordează problema și modul de funcționare a băncilor centrale și a procesului de creare a banilor. Atât timp cât banii dirijează orice activitate din lume, e absolut necesar să le înțelegem natura. Totuși, întrebările aparent simple sunt evitate, întrebări precum: Care e originea banilor? Cine îi creează? Cine decide modul de folosire a acestora? Și ce valoare au aceste întrebări pentru milioanele de oameni care au de suferit în cazul în care sistemul monetar intră în colaps?

Share Button

Romania: “singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur”

Share Button

bratarile dacilorPiticii culturii românești de genul unui Boia sau Patapievieci, primul remarcându-se prin faptul că îi consideră pe români un popor insignifiant în istoria și cultura europeană, fără drepturi istorice în Transilvania, iar al doilea fiind celebru prin emanații pseudointelectuale de genul “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu…” sau “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”…, așadar, piticii culturii românești vor avea încă o ocazie să le stea vorbele în gât, cu tot cu conținutul lor filozofic, ca urmare a declarațiilor fabuloase făcute de un reputat om de știință german, doamna Barbara Deppert Lippitz, arheolog, probabil cel mai mare expert în aur din Europa.

Fiind prezentă în România pentru analiza brățărilor dacice din aur, a căror autenticitate este dincolo de orice discuție, Barbara Deppert Lippitz ne spune:“Sunt unul dintre specialiștii cei mai cunoscuți, nu numai în Europa, ci în toată lumea, și spun adevărul. Civilizația dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în țara dumneavoastră. ”(Marius Fincă – “Cine sunt strămoșii noștri?”)


Ce ironie! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce autoritățile științifice românești îi îngroapă, lăsând în paragină cetățile dacilor, eliminându-i din manuale…

MINOLTA DIGITAL CAMERA
Într-un intrerviu acordat revistei Formula As, arheologul german ne mai spune și alte lucruri extraordinare. Iată câteva extrase semnificative din acest interviu:

“Voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Au lasat putina latina, pentru ca latina era limba oficiala, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, si foarte putine obiceiuri, dar ei nu au putut sa schimbe structura poporului dac, pana la plecarea lor si nici dupa aceea. Poporul român, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legatura românilor cu natura este mult mai profunda decat a celorlalte popoare europene. Si aceasta este cea mai importanta mostenire pastrata de la daci. Dacii erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.”

Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur. Si asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri. Probabil ca numai in America de sud, la Bogota, in celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o intreaga istorie gravata in aur, asa cum aveti voi. Nici la Luvru, nici la British Museum si nici in muzeele din Statele Unite nu gasim ce exista in muzeul dumneavoastra de istorie. (este vorba de Muzeul Național de Istorie din București – n.m.) Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decat ale tarilor respective. Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, asa cum ati fi meritat. Si cand spun “ati fi meritat”, ma gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut-o in construirea unei civilizatii demne de marile civilizatii ale lumii. Aici, la voi, nu gasim aur cumparat sau obtinut prin cuceriri, ca in celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, in exclusivitate, de aur autohton.”

“Voi, poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au radacini in batrana Europa”

(Dacă ești din Cluj îți recomand să vizitezi Muzeul de Artă Cluj-Napoca care găzduieşte în perioada 4 februarie-22 martie 2015 expoziţia-eveniment itinerantă „Aurul şi argintul antic al României”. VEI FI UIMIT!)

Sursă citate: http://www.formula-as.ro/2007/770/mica-enciclopedie-as-27/barbara-deppert-lippitz-8004

Oare nu le este rușine tuturor celor care au scuipat pe istoria și cultura geto-dacilor și a poporului român în ansamblul său? Oare nu se simt vinovați pentru manipulările la care sunt parte, pentru complicitatea la menținerea falsului istoric? Câți străini ar trebui să mai vină și să declare public că nu ne cunoaștem istoria adevărată și să sesizăm că principalii dușmani sunt chiar în interior?!…

Oameni buni, să fim mândri de originea noastră și să ne comportăm în așa fel încât să fim demni de această moștenire, precum ne îndeamnă, încă din anul 1859, istoricul francez Jules Michelet: “Nu invidiați vechile popoare, ci priviți-l pe al vostru. Cu cât veți săpa mai adânc, cu atât veți vedea țâșnind viața!” (Elie Dulcu – ȚRomânii, o antichitate arhaicăț, c. I.)

E cel mai bun îndemn. Să strângem rândurile și să ne redescoperim istoria. Așa va afla și Europa unde îi sunt o parte din rădăcini!

Daniel Roxin

Vă recomand să vizionați filmul FABULOASA ISTORIE STRĂVECHE DIN CARPAȚI, un film documentar pe care l-am realizat în colaborare cu istorici și arheologi importanți din România. Veți afla lucruri uimitoare! Vizionare cu folos!



Share Button

Marionetele din Congresul american au votat, din nou, în favoarea băncilor

Share Button

rich-congressŞocul crizei financiare din 2008 a determinat autorităţile americane să treacă degrabă la întărirea cadrului de reglementare a băncilor, fiind vizate, în special, cele considerate de importanţă sistemică.

După multe negocieri, unde reprezentanţii marilor instituţii financiare de pe Wall Street au luptat din greu pentru “capitalism” (n.a. nu este vorba de pieţele libere în accepţiunea liberalismului clasic, ci de varianta sa nouă, în care profiturile sunt private, iar pierderile socializate), Congresul a adoptat Legea Dodd-Frank în 2010. Promotorii ei au prezentat-o drept soluţia universală pentru prevenirea unor noi crize financiare şi eliminarea cuvântului “bailout” din dicţionare.

Şi a venit decembrie 2014, cu o nouă ameninţare de suspendare a activităţii pentru instituţiile federale şi un termen-limită foarte strâns pentru aprobarea noii legi a cheltuielilor federale, cu o valoare totală de 1,1 trilioane de dolari.

Printre numeroasele pomeni electorale, incluse în cele peste 1.500 de pagini ale actului normativ, şi-a găsit locul în lege şi “efortul” din ultimii ani al lobby-ului bancar: garantarea de către contribuabili a tranzacţiilor cu instrumente derivate.

Conform informaţiilor din presa americană, textul respectiv este aproape identic cu propunerea venită din partea Citigroup, care a fost susţinută de toate instituţiile financiare de pe Wall Street.

Iar susţinerea nu s-a rezumat la declaraţii în presă.

Jamie Dimon, directorul executiv al băncii JP Morgan, a telefonat direct membrilor Congresului pentru a-i “convinge” să susţină legea, după cum arată o ştire din Washington Post. “Este foarte ciudat ca aceştia doi să colaboreze pentru susţinerea legii”, a declarat după vot Maxine Waters, membru al Congresului din 1991, conform unui articol din publicaţia online The Hill. Cine sunt cei doi? Dimon, bineînţeles, şi … Barack Obama.

Noua lege a bugetului va permite băncilor să tranzacţioneze derivatele financiare prin intermediul subsidiarelor ale căror depozite sunt garantate de FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation), în condiţiile în care Legea Dodd-Frank cere băncilor de pe Wall Street să-şi mute tranzacţiile cu derivate în afara ariei de garantare.

În plus, noua lege a bugetului măreşte şi limita donaţiilor individuale pentru “cauzele” politice doar de vreo zece ori, până aproape de 350 de mii de dolari. “Preşedintele Obama a promis, în 2008, că va limita influenţa marilor donatori în politică, dar acum nu face decât să constate reîntoarcerea unei vârste de aur a influenţei miliardarilor”, scrie Bloomberg într-un “necrolog” dedicat lui “Obama, reformatorul finanţărilor electorale”.

Se pare că “lovitura de stat” a sistemului bancar, despre care Simon Johnson, profesor de economie la MIT şi fost economist-şef al FMI, a scris încă din 2009, şi-a atins obiectivul. Marile bănci de pe Wall Street sunt, într-adevăr, prea mari pentru a mai cere permisiunea contribuabililor înainte de a le scoate banii din buzunar. Doar profiturile sunt garantate, nu-i aşa? Răspunsul este afirmativ, după cum arată şi cererea Goldman Sachs de amânare a aplicării “Regulii Volcker”, care prevede restricţionarea investiţiilor speculative, deoarece lichidarea unor poziţii de mai multe miliarde ar produce pierderi.

Stanley Fischer, fost guvernator al Băncii Israelului, fost economist-şef al Băncii Mondiale şi actualul vicepreşedinte al Federal Reserve, s-a declarat surprins de influenţa politică majoră a marilor bănci de pe Wall Street.

“La începutul aplicării Legii Dodd-Frank am crezut că băncile nu vor avea succes în influenţarea acesteia, din cauza prestigiului pierdut în timpul crizei”, a declarat Fischer la Institutul Peterson pentru Economie Internaţională, conform unei ştiri de pe site-ul Wall Street Journal. “Cât am putut să greşesc”, a remarcat apoi vicepreşedintelui Federal Reserve. Oare cum ar putea fi interpretată declaraţia sa? Recunoaşterea neputinţei? Capitulare?

Probabil că nu este altceva decât o încercare mult prea transparentă de aruncare a responsabilităţii în altă ogradă. În fond, profesorul Stanley Fischer este, de mult timp, un insider al cercurilor de putere internaţionale şi a fost conducătorul de doctorat atât pentru Ben Bernanke, cât şi pentru Mario Draghi.

Pentru concluzie ne îndreptăm către un studiu recent, publicat de doi profesori de la Princeton University şi Northwestern University în revista “Perspectives on Politics” (n.a. “Testing Theories of American Politics: Elites, Interest Groups, and Average Citizens”, Vol. 2, Nr. 3, Septembrie 2014). “Elitele economice şi grupurile organizate a intereselor de afaceri au un impact substanţial asupra politicii guvernului Statelor Unite, iar cetăţeanul mediu nu are aproape nicio influenţă”, scriu Martin Gilens şi Benjamin Page. Aceasta este democraţia americană? Dar de ce seamănă aşa de mult cu oligarhia?

Pornind de la rolul Citigroup în elaborarea părţii referitoare la bănci din noua lege a cheltuielilor publice, umoristul Andy Borowitz a prezentat o ştire de ultimă oră pe site-ul revistei The New Yorker: “Citigroup îşi mută sediul central în clădirea Capitoliului”.

Conform “ştirii” lui Borowitz, purtătorul de cuvânt al gigantului bancar a declarat că “este mult mai ieftin să ne mutăm la parterul Camerei Reprezentanţilor decât să zburăm constant de la New York, pentru a da instrucţiuni Congresului şi să le spunem cum să voteze”.
Ca reacţie la “parodia” legislativă din Congresul american, Bernie Sanders, un senator independent din partea statului Vermont, a anunţat lansarea unui proiect de lege al cărui scop este “dezmembrarea” marilor bănci de pe Wall Street. Din păcate, şansele de succes ale iniţiativei sunt nule. Soluţia mult mai simplă şi eficientă ar fi eliminarea tuturor reglementărilor, odată cu toate garanţiile şi programele de lichiditate oferite de Federal Reserve şi FDIC.
Atunci, un Jamie Dimon sau Lloyd Blankfein nu ar mai şti cui să dea telefon pentru a “vota” cum trebuie. Dar tocmai de aceea s-au înfiinţat băncile centrale, mai ales Federal Reserve.

Acestea încă mai sunt privite de mase ca centre ale “competenţei”, deşi James Rickards, autorul cărţilor “Războaiele valutare” şi “Moartea banilor”, încearcă să ne demonstreze, de ani buni, că ” bancherii centrali nu ştiu ce fac”. În cadrul unor întâlniri informale cu bancheri centrali de la Federal Reserve şi Banca Angliei, aceştia i-au mărturisit că “nu ştim ce facem, totul este doar un experiment masiv”.

Şi atunci, cum pot marile bănci centrale să vină cu reglementări rezonabile? Şi ce mai înseamnă rezonabil, când şeful unei mari bănci poate transforma, printr-un simplu telefon, fărădelegea în lege?

“Partea frumoasă a unui pact cu diavolul este aceea că, atunci când îl semnezi, eşti conştient de toate condiţiile sale. Altfel, de ce ai fi recompensat cu iadul?” (UMBERTO ECO, Numele Trandafirului)

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa.ro

Share Button

Părintele Justin Pârvu despre România de azi. “România azi nu mai există decât cu numele. Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită”.

Share Button

IMG_1621România azi nu mai există decât cu numele, şi nu numai România, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlată de ele însele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Românie liberă pentru că guvernul României este condus de marile puteri care stau ascunse în spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internaţionale. Democraţia nu există în realitate, ea este numai în aparenţă şi ne dă nouă impresia că suntem liberi. Realitatea este doar în mâinile Comitetului Central care dirijează toată viaţa popoarelor. Este o evidentă înăbuşire a voinţei popoarelor şi o tendinţă evidentă de amestecare a neamurilor, ca oamenii să nu îşi mai recunoască mai întâi identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creaţie a lui Dumnezeu. …Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.

Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită. De aceea se şi introduc fel şi fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menţine şi accentua dezbinarea. Toţi au nevoie să fure bunurile şi pământurile României bogate. Şi unii şi alţii au interes să folosească ţara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

Noi, românii, am fost tot timpul un piept şi spadă puternică de apărare a Occidentului de-a lungul istoriei. Carpaţii aceştia au fost ziduri de fier ce au pus stavilă tuturor celor ce doreau să cotropească Europa. Dar Occidentul a ştiut mai degrabă să profite de pe urma noastră şi niciodată nu ne-au fost recunoscători, iar acum se întreabă ironic oare de ce a ajuns românul să cerşească? Mai e şi vina conducătorilor noştri şi partidelor româneşti care s-au mâncat între ele şi s-au înghesuit care mai de care să trădeze mai repede şi să primească susţinere din partea marilor puteri. Dar toată această situaţie şi obişnuinţă în a trăda nu a făcut decât să slăbească rezistenţa şi bogăţia ţării.

Da, noi am ajuns cerşetorii Europei, pentru că noi toată sărăcia noastră am pus-o în slujba Europei Occidentale, care acum trăieşte pe jertfa noastră.Dar rolul nostru foarte greu va fi valorificat de lumea aceasta a Occidentului care nu trăieşte şi nu poate să ajungă la gradul românului de jertfire. Îi invităm pe fraţii noştri occidentali să participe la sărbătorile acestea frumoase ale ţării noastre, aşa cum frumos vestesc tradiţiile populare Naşterea lui Hristos, poate mai frumos ca oricare popor, de la cel mai bătrân pană la cel mai mic prunc al lui, care gângureşte în braţele mamei, mărturisind parcă şi el Naşterea Domnului.

Azi voinţa poporului se clădeşte pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îţi dă doar impresia că eşti alegător liber. Iar votul nostru nu este decât folosit şi manipulat în interesele lor meschine. Decât să cheltui atâţia bani pentru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o şcoală, un spital din acei bani risipiţi. Ei fac campanii, promisiuni şi alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleşi ar trebui traşi la răspundere pentru ceea ce au făcut în oraşul sau satul unde guvernează fiecare. Dar aşa, dacă nimeni nu îi verifică şi ştiu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură şi trage fiecare pentru interesul lui personal. Ţara aceasta este guvernată nu după nevoile şi greutăţile poporului, ci după bunul plac al şefului.

Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea poporului. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa şi băncile internaţionale. Azi românul simplu nădăjduieşte în această Europă fals democratică.

Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

(Fragmente preluate din interviurile Părintelui Justin din Revista Atitudini)

sursa: atitudini.com

Share Button