C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Omul si cartea

Spre asta ne indreptam

Share Button

jupuire umana“Civilizatia! M-a gandit eu. Cine ar indrazni sa spuna ceva impotriva civilizatiei? Nu, civilizatia inseamna ceva: cel putin acesti copii ai nostri, care se plimba aici in pace, pe Nevski Prospekt, nu vor vedea cum tatii lor vor fi jupuiti de piele, iar mamele lor nu vor vedea cum sunt aruncati aruncati acesti copii in sus, pentru a fi prinsi in baioneta, cum s-a intamplat in Bulgaria. Macar aceasta achizitie sa fie meritul civilizatiei! (…) Da, acest lucru e deja obtinut si probabil niciodata nu-l vom mai pierde – iata un considerent extrem de important care se insinueaza fara voie in suflet, si nu este catusi de putin neinsemnat, ceva care n-ar merita sa i se acorde atentie, cu atat mai mult cu cat lumea ramane, totusi, un mister, cu toata civilizatia ei si achizitiile acesteia.Dumnezeu stie ce primejdii mai pandesc lumea si ce se poate intampla chiar si in viitorul apropiat.

Si iata, tocmai ma pregateam sa exclam in sinea mea, entuziasmat: ”Traiasca civilizatia!”, ca brusc am inceput sa ma indoiesc de toate:

”Oare s-o fi realizat asta macar pentru copii de pe Nevski Prospekt? Nu cumva nu-i decat un miraj si aici, si numai ni se arunca praf in ochi?”.

Stiti domnilor, mi-am dat seama ca-i un miraj sau, ca sa ma exprim mai bland, ca-i aproape un miraj si ca, daca aici, pe Nevski, nu se jupoaie pielea tatilor sub ochii copiilor, asta nu-i decat o simpla intamplare, datorata unor, ca sa zicem asa,”circumstantele care nu depind de public”, cat si, evident, faptului ca aici sunt sergenti de strada. (…) Imi inteleg cuvintele in sensul lor literal. Inteleg literalmente jupuirea pieilor, chiar aceea care s-a intamplat asta vara in Bulgaria si cu care le place atat de mult turcilor victoriosi sa se indeletniceasca. Si tocmai despre aceasta jupuire eu afirm ca, daca nu exista pe Nevski, e ”doar o intamplare, datorata unor circumstante care nu depind de noi” si in primul rand pentru ca deocamdata asa ceva este interzis, ca altfel, cu toata civilizatia noastra, nu ne-am da in laturi sa o facem.

Dupa parerea mea, daca este sa spunem lucrurile pana la capat, oamenii se tem pur si simplu de un obicei, de o regula luata drept litera de lege, aproape de o prejudecata; dar daca cineva dintre oamenii ”competenti” ”ar demonstra” cat de cat ca pentru cauza comuna ar fi chiat util sa jupoi uneori pielea de pe cate o spinare si ca, desi operatia este dezgustatoare, totusi ”scopul scuza mijloacele”, deci, daca cineva s-ar pronunta in acest sens intr-un stil adecvat si in circumstante propice, atunci, credeti-ma, imediat ar aparea si executori, ba dintre cei mai bucurosi. O, sa admitem ca acesta este paradoxul meu cel mai ridicol! Sunt primul care voi semna cu ambele maini sub aceasta definitie, dar, cu toate acestea, va incredintez ca lucrurile s-ar petrece exact asa. Exista civilizatie, exista si legile ei, exista chiar si o incredere in ele, insa, daca ar aparea o moda noua, o multime de oameni s-ar si schimba imediat. Evident, nu toti, dar ar ramane un grup atat de restrans incat chiar noi doi, cititorule, ne-am mira si inca nu se stie de ce parte ne-am trezi: intre cei jupuiti ori printre jupuitori?

Mi se va striga, desigur, in fata, ca toate acestea sunt baliverne, ca niciodata n-ar putea aparea o asemenea moda si ca macar atata lucru a realizat civilizatia. Domnilor, cata credulitate in partea dumneavoastra! Radeti? Ei bine, dar in Franta (ca sa nu aruncam o privire mai pe-aproape), in anul 1793, oare nu s-a instaurat exact aceasta moda a jupuirii pieilor, si inca sub forma celor mai sfinte idealuri ale civilizatiei, Rousseau si Voltaire! O sa-mi spuneti ca a fost vorba de cu totul altceva si ca asta s-a intamplat demult, insa va rog sa observati ca fac apel la istorie numai ca sa nu vorbesc despre prezent. Credeti-ma, totdeauna e posibila cea mai deplina aberatie si in mintile, dar si in inimile oamenilor, iar la noi, chiar in epoca pe care o traim, nu numai ca este posibila, dar e si inevitabila, judecand dupa mersul lucrurilor. Ia sa vedeti daca multi sunt de acord atunci cand definesc binele si raul. Si asta nu in nu stiu ce ”adevaruri”, ci chiar de la prima intrebare pusa. Si cu cata rapiditate au loc la noi schimbarile si volte-face? [schimbare brusca si totala de opinie– cu precadere in politica – n.ed.] Ce inseamna valetii de cupa de la Moscova? Mi se pare ca nu sunt decat acea parte a fractiunii nobilimii ruse care nu a suportat reforma taraneasca. Chiar daca ei insisi nu sunt mosieri, sunt insa fii de mosieri. (…) Si nu numai reforma taraneasca a fost cauza, pur si simplu nu au suportat ”noile idei”:

”Daca tot ce am invatat, cica, nu sunt decat prejudecati, atunci de ce le mai urmam? Daca nu exista nimic, inseamna ca putem face totul – iata ideea!”.

Observati ca este o idee incredibil de raspandita, o impartasesc noua zecimi din adeptii noilor, cu alte cuvinte, noua din zece progresisti nu sunt capabili sa inteleaga altfel noile idei. (…) A, desigur, omenirea a acumulat de veacuri o multime de reguli de umanitate si unele dintre ele trec drept intangibile. Insa eu vreau doar sa spun ca, in pofida tuturor acestor reguli,
principii, religii, civilizatii, intotdeauna se salveaza o mica parte, cea mai neinsemnata, a omenirii; ce-i drept, aceasta iese victorioasa, dar numai in cele din urma, iar
la ordinea zilei, in mersul curent al istoriei, oamenii raman parca aceiasi pentru totdeauna, adica in marea lor majoritate nu au o conceptie cat de cat ferma nici despre sentimentul datoriei, nici despre sentimentul onoarei, si daca ar aparea o moda cat de cat noua, imediat ar incepe sa alerge cu totii in pielea goala, ba inca si cu placere. Exista reguli, insa oamenii nu sunt deloc pregatiti pentru ele. Mi se va spune: pai nici nu-i nevoie de pregatire, e suficient sa gasim doar aceste reguli! Asa sa fie, si oare vor rezista mult timp regulile, oricare ar fi ele, daca tinem mortis sa alergam in pielea goala?

Dupa parerea mea, un adevar ramane clar: e posibil sa gandesti si sa simti de unul singur si dintr-o data, dar sa devii om dintr-o data nu e posibil, ci trebuie sa iti faci ucenicia de om. Aici e vorba de disciplina. Tocmai aceasta disciplinare neobosita a sinelui e respinsa de unii din ganditorii nostri contemporani: ”a existat, cica, prea mult despotism, e nevoie de libertate”, iar marea majoritate nu este condusa de aceasta libertate decat la un servilism de lacheu fata de ideile straine, caci grozav ii place omului tot ce i se serveste de-a gata. Mai mult chiar: ganditorii proclama legi generale, adica reguli conform carora toti vor deveni subit fericiti, fara nicio ucenicie, imediat ce regulile vor intra in vigoare. Insa, chiar daca un asemenea ideal ar fi posibil, cu oamenineispraviti nu s-ar infaptui niciun fel de reguli, nici cele mai evidente. Disciplinarii neobosite si muncii neintrerupte asupra sinelui ar putea sa li se consacre cetateanul nostru. Cu acest travaliu generos asupra sinelui ar fi trebui sa incepem, pentru ca mai apoi sa putem face aceasta ”destelenire” a noastra, altfel n-ar mai avea rost sa rasturnam brazdele”.

Da? Insa principalul lucru pe care nu-l stim este ce e bine si ce e rau. In acest sens, ne-am pierdut orice simt. Am spulberat toate autoritatile vechi si am instaurat altele noi, insa cei mai inteligenti dintre noi nu cred in noile autoritati, iar cei mai curajosi se prefac din cetateni valeti de pica. Si asta inca nu-i tot.

Zau ca nu-i mare lucru sa se apuce de jupuit pielea de pe spinari, ba inca si proclamand ca operatia este utila pentru cauza comuna si ca, deci, este sfanta. Cum, in ce sens sa incepi munca asupra sinelui, daca nu stii ce e bine si e rau?

(…) Nu, e nevoie …sa fie recunoscut acelasi adevar, adevarul lui Hristos, recunoscut pentru fiecare credincios. Macar pe undeva trebuie sa se pastreze acest adevar, macar o natiune trebuie sa poarte lumina. Altfel ce se va intampla? Totul se va intuneca, se va invalmasi si se va scufunda in cinism. Daca nu veti mentine moralitatea indivizilor luati in parte, cum va mai putea trai intregul organism al poporului? E nevoie de autoritate, e nevoie de un soare care sa lumineze. (…) Altfel riscam sa inaltam un stindard cu inscriptia: Apres nous le deluge (Dupa noi, potopul!). Se poate ca o ”civilizatie” atat de glorioasa sa-l conduca pe omul european la aceasta deviza, sfarsind-o astfel cu el?

(F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. II, Polirom)

Share Button

Adevărul nu te face liber, dar cartea te liberează

Share Button

lanturi„Adevărul vă va face liberi” spune un dicton biblic. Iar adevărul este legat de cele mai multe ori de cunoaştere şi de suportul material clasic al acestui proces: cartea. Astfel, nu este lipsită de acoperire şi formularea „cartea te va face liber”. Iar dacă cineva se îndoieşte de valoare acesteia, să privească spre puşcăriaşii mondeni care devin rapid scriitori pentru a obţine liberarea.

Deşi alfabetizată târziu, societatea românească a avut până nu demult un cult pentru carte, întreaga literatură predată în şcoli propunând diverse personaje a căror viaţă se construieşte în jurul dorinţei de a accede la lumina cărţilor, de la Nică al lui Ştefan a Petrei până la Niculae Moromete. Cartea a fost privită ca o şansă de a ieşi din noroaiele satelor şi de a deveni domn la oraş, unde curge apa din perete şi mergi pe asfalt. „Omul cu carte” a fost multă vreme un model de succes social. „Ai carte, ai parte” spune un proverb, dovadă că modelul s-a întipărit destul de bine în mentalul colectiv.

De vreo două decenii încoace, cartea a început să piardă din importanţă, motivele fiind multiple. S-a schimbat modelul omului de succes. Acesta nu mai este „omul cu carte”, ci „omul cu bani”. Şi s-a văzut (chiar s-a insistat pe această idee) că pentru a avea bani nu ai nevoie numaidecât de carte. Posturile de televiziunile şi publicaţiile de mare tiraj sunt pline de „ţânţăreni”, „becali”, „cămătari”, „vangheli” şi tot felul de manelişti prezentaţi ca dovezi ale eşecului modelului „omului cu carte” şi ca triumf al mârlăniei opulente.

Şcoala făcută cu seriozitate a fost înlocuită de „şcoala vieţii”, ceea ce înseamnă că nu cunoştinţele acumulate în mod metodic îţi asigură succesul ci şmecheria şi versatilitatea dobândite „după blocuri”. Cu ani în urmă, cei ce cădeau la examenul de bacalaureat plângeau, făceau depresii; în ultimii ani, se hlizesc ca la ultima glumă proastă pe care au făcut-o.

Ultimul an a adus în spaţiul public un nou model al „omului cu carte”: puşcăriaşul care scapă de o bună parte din pedeapsă. Se vede că aplicarea cunoştinţelor dobândite la şcoala vieţii se lasă de multe ori cu puşcărie. Atunci, unii dintre ei se gândesc la carte ca la o şansă de salvare. Dar nu aşa cum se gândeau Nică al lui Ştefan a Petrei sau Niculae Moromete, ci aşa cum au învăţat la cursurile de formare continuă din şcoala vieţii: ca nişte şmecheraşi care fac rost de un set de pile şi bomfaiere pentru a tăia gratiile de la pârnaie. Pui pe unul să copie din mai multe cărţi, copy-paste (după modelul premierului), şi „pac-pac”, vorba unui viitor beneficiar al cărţii, cartea iese şi aşa se poate ieşi de la răcoare.

Mulţi dintre analfabeţii cu bani din România au început să urmeze cursuri de alfabetizare doar pentru a putea obţine permise de conducere auto. Dorinţa de a-şi conduce singuri maşinile a adus cartea în viaţa lor. În ultima perioadă cartea a început să fie prezentă şi în viaţa celor ce vor să se libereze. Bineînţeles, la un alt nivel. Ei trebuie să o producă.

Îmi este greu să-mi dau seama cum va fi privită de acum înainte cartea în România, odată ce şi-a dovedit calităţile de iarbă a fiarelor. În varianta pesimistă, se va produce o devalorizare a ei. Dacă şi un semianalfabet poate să producă o carte, înseamnă că nu mai este vorba de nimic excepţional, ci de un produs ca oricare altul, care nu merită respect. Să mai termine „telectualii” cu împăunatul, pentru că ceea ce fac ei după o viaţă de studiu poate face şi un puşcăriaş într-un an. Dar, e posibilă şi o variantă optimistă. Se spune că societatea care nu investeşte în şcoală va avea mai multe puşcării. Dar, este posibil ca puşcăriile să se transforme în case de creaţie mai puternice decât era cea de la Mogoşoaia. Şi nu ar fi mare lucru dacă, cu timpul, aceste instituţii ar trece în subordinea Ministerului Culturii. Se va înfiinţa, probabil, o uniune a scriitorilor puşcăriaşi şi edituri specializate pe acest gen de producţii. Fiecare viitor puşcăriaş va şti că îşi pregăteşte şi o carieră literară, iar ştiinţa de carte va avea o puternică motivaţie pe care infractorii o vor percepe încă din fragedă pruncie din îndemnul mamelor lor: „învaţă, maică, şi tu niţică carte, că poate o să ai nevoie să scrii una ca să ieşi din puşcărie! Că nu cred că adevărul te va face liber, dar cartea te liberează.”

sursA: adevarul.ro
autor: Sorin Bocancea

Share Button

Tineretul nostru se imbecilizează?

Share Button

Economismul, pragmatismul şi utilitarismul şi-ar fi pus atît de masiv amprenta asupra actualului sistem de învăţămînt încît valorile culturii europene ar fi periclitate iar tineretul, imbecilizat.

Concursurile televizate de tipul cine ştie cîştigă, sau mai exact, devine milionar, dau prin ele însele măsura nivelului precar al cunoştinţelor de cultură generală al participanţilor, mai cu seamă al celora din tînăra generaţie.

Dar nu aceste emisiuni de divertisment, şi nici nenumăratele inepţii, difuzate din păcate în anumite segmente ale mass media l-au determinat pe Bernhard Heinzlmaier, psiholog şi filolog, co-fondator al Institutului de investigare a nivelului cultural al tinerei generaţii, cu sediul la Viena, să tragă un semnal de alarmă prin ultima sa carte, provocator intitulată „Performeuri, stilişti, egoişti – despre un tineret care s-a dezis de la vechile idealuri”.

Heinzlmaier, care cu străşnicie urmăreşte de mai mulţi ani dramatica eroziune a ceea ce poate fi numit cultura umanistă în rîndul tinerei generaţii din Germania şi Austria, ia în vizor sistemul de învăţămînt, excesiva economizare a acestuia, sub „oblăduirea OECD”. Programele de învăţămînt sunt elaborate doar în funcţie de cerinţele pieţii. La modă sunt ştiinţele naturii, ştiinţele economice, date de-o parte sunt educaţia literară, muzicală, plastică.

Autorul, care deplînge în paginile cotidianului Die Welt „sistematica imbecilizare a tineretului, aruncat cu un orizont îngustat de cunoaştere şi cu sufletul uscat într-o inumană societate în care doar performanţele contează”, se teme că renunţarea la cultura umanistă ar periclita chiar ordinea democratică a societăţii noastre, pe termen lung sau mai scurt. Heinzlmaier nu este singurul care avertizează asupra acestui risc datorat şi faptului că, în absenţa unei cunoaşteri mai profunde a trecutului şi prezentului, liberul arbitru şi calitatea opţiunilor politice vor avea de suferit.

Deja într-un interviu publicat în 2007, în ziarul Die Presse autorul semnala că în societatea multiculturală occidentală, tînăra generaţie autohtonă, care nu se mai află în posesia unui puternic set de valori morale, religioase şi habitudini tradiţionale este confruntată cu membri unor comunităţi religioase şi etnice, în majoritate de imigranţi, încă tributari unor mentalităţi şi unui comportament, în parte patriarhal – arhaice. Acest clivaj în cadrul aceleiaşi generaţii, deţine un deloc neglijabil potenţial conflictual.

Cum în ultima vreme semnalele de alarmă de felul celor pe care acum le lansează Bernhard Heinzlmaier nu au lipsit, se naşte fireasca întrebare – ce-i de făcut? Alternativele la învăţămîntul de stat există dar ele nu sunt accesibile decît acelor membri ai societăţii care au suficientă dare de mînă să-şi trimită odraslele la şcolile particulare, la internate şi licee de elită. Deşi facultăţile umaniste sunt încă masiv frecventate de studenţi, ele sunt dependente de factorii economici în materie de finanţare a diverselor programe şi proiecte.

Germania bunăoară, duce lipsă la ora actuală de ingineri, de cadre medicale şi chiar de profesori şi educatori. Şi atunci nu trebuie totuşi orientate preferinţele tinerilor studioşi înspre amintitele domenii?

Tinerii de azi sunt pragmatici, individualişti supuşi unei puternice presiuni a opţiunilor. Este foarte greu uneori să alegi cînd ai de unde dar este mai uşor atunci cînd „eşti orientat”. Valorile actuale sunt succesul, imaginea publică favorabilă, strălucitoare, performanţele materiale şi profesionale. De timpuriu tinerii sunt „dresaţi” de chiar mass media şi noile tehnologii de comunicare, astfel încît să poată atinge aceste obiective. Ei sunt învăţaţi să joace un rol, să se prezinte excelent, să se vîndă cît mai bine.

Heinzlmaier crede că economizarea învăţămîntului ar fi o palmă dată idealurilor generaţiei 68, anul revoltelor studenţeşti din Europa occidentală, revolte care s-au soldat şi cu implementarea unor metode anti autoritare în sistemul de educaţie şi învăţămînt, cu scandarea unor idealuri ecologist-stîngiste. Numeroşi militanţi de odinioară s-au lăsat „corupţi” de aşa numita societate egocentrică a anilor 90, crede autorul cărţii citate.

Studii recente, confirmă însă şi dorinţa tot mai multor tineri de a întemeia o familie, dar şi dificultatea de a stabili momentul optim al unui planning familial. Această nostalgie „domestică” are o explicaţie: în vremuri nesigure, familia este factorul principal de siguranţă şi stabilitate.

Pledoaria finală a lui Bernhard Heinzlmaier este în favoarea revenirii în educaţie şi învăţămînt la valorile culturii umaniste, eliberarea de sub imperativele unui economism pentru care valoarea supremă este rentabilitatea financiară. Dacă un nou curent de emancipare şi primenire umanistă a societăţii nu se va impune şi în sistemul de învăţămînt, dacă societatea civilă nu va fi reimpulsionată, viitorul va fi sumbru, conchide expertul austriac.

Autor: Rodica Binder
sursA: capital.ro

Share Button

Trăind într-o hologramă: Realitatea noastră holografică

Share Button

Am ajuns să creştem gândind şi crezând că lumea şi realitatea în care existăm este ceva tangibil şi fizic şi ceva ce putem percepe. Acest proces nu doar că a devenit deziluzionant în raport cu diferitele fenomene greu de explicat, dar percepţiile noastre au devenit subiective. Ca urmare a numeroaselor progrese semnificative în cunoaşterea informaţiilor asupra rasei umane, au fost formulate schimbări radicale în modul în care realitatea este percepută acum.

Universul care a fost văzut odată ca un spaţiu gol cu biţi de materie împrăştiată, acum este perceput ca o proiecţie holografică rezultată dintr-o realitate care nu poate fi detectată cu instrumentele noastre biologice şi tehnice.

Dovezile existenţei unei realităţi holografice au devenit destul de abundente, prea multe pentru a nu fi luate în considerare. Ceea ce le dă mai multă veridicitate sunt mărturiile celor care au experimentat stări superioare de conştiinţă şi au căpătat eşaloane ale realităţii prin meditaţie.

Pentru a da un singur exemplu, totul a început în 1982, când la Universitatea din Paris s-au făcut câteva cercetări, în urma cărora s-a descoperit că, în anumite circumstanţe, particulele subatomice, cum ar fi electronii, sunt capabile să comunice instantaneu unul cu celălalt, indiferent de distanţa care le separă. Nu conta dacă se aflau la 10 metri sau 10 miliarde de kilometri distanţă. Fiecare particulă părea că ştie întotdeauna ce face cealaltă.

Problema acestei descoperiri o constituie faptul că ea violează teoria lui Einstein, care spune clar că nicio comunicare nu poate depăşi viteza luminii. Din moment ce călătoria cu o viteză super-luminică semnifică spargerea barierei timpului, această nouă perspectivă i-a făcut pe mulţi fizicieni să încerce să găsească explicaţii pentru acest fenomen.

Unii fizicieni, ca de exemplu David Bohm, de la Universitatea din Londra, au introdus termenul de „univers holografic”, întrucât el credea că descoperirile lui Alain Aspect demonstrează că realitatea obiectivă nu există, în ciuda aparentei sale solidităţi. Bohm mai credea că Universul este centrul unei fantasme, a unei holograme gigantice şi create remarcabil, până la cele mai mici detalii.

Ca să înţelegem mai bine acest fenomen, să vedem ce este o hologramă, Aşadar,holograma este o fotografie tridimensională realizată cu ajutorul unui laser. În realizarea ei, obiectul care urmează să fie fotografiat este mai întâi „învăluit” într-o rază de laser. Apoi, o a doua rază laser este îndreptată spre lumina reflectată a primei raze, iar modelul de interferenţă rezultat este înregistrat pe un film. Când filmul este developat, se vor vedea doar turbulenţe de linii luminoase şi întunecate fără sens, însă dacă acest film este iluminat de o a treia rază laser, va apărea o imagine tridimensională a obiectului iniţial.

Într-o hologramă, totul este în interiorul fiecărei părţi. Nu contează de câte ori ai împărţi tot, o parte tot va conţine întotdeauna totalitatea ei. Unimea este un concept aparent găsit în fiecare sistem de credinţă majoră manifestat vreodată în domeniul conştiinţei umane, aşadar îndeamnă doar la descoperiri recente legate de realitatea noastră deja manifestată.

Dacă acest lucru este adevărat (şi există multe dovezi care atestă acest lucru), atunciUniversul este în sine o proiecţie, o hologramă. Electronii dintr-un atom de carbon din creierul uman sunt conectaţi la particulele subatomice ale unui somon care înoată, la fiecare inimă care bate şi la fiecare stea care străluceşte pe cer.

Într-un univers holografic, nici spaţiul şi nici timpul nu mai pot fi privite ca fiind fundamentale. Universul tridimensional în care trăim este holograma creată dintr-o realitate primară care se află în afara spaţiului şi timpului, deci este o copie a ceva „real”, de unde se duce faptul că sinele nostru real este într-o altă realitate. Conştiinţa noastră suntem de fapt, noi.

Traducere: Ecaterina Pop

Share Button

Despre sensul vieţii

Share Button

Dacă ne-am pune întrebări de tipul; ”Oare de ce m-am născut în secunda, în minutul, la ora, în ziua și-n anul în care m-am născut și nu în oricare altă zvacnire a timpului, a acestei vieți?” se poate să ne dăm seama că probabilitatea ca venirea noastră pe lume să fi fost o întamplare este atat de mică, încat s-ar putea să descoperim că nu existăm din întamplare. Se poate să înțelegem că trăim într-o secvență anume a timpului, a vremurilor, a epocilor, o dată cu anumiți președinți și nu cu alții, în același timp cu anumite figuri ale lumii și nu cu altele, iar probabilitatea de a fi în același timp cu acești oameni, cu cei delangă noi, cu prietenii, cu acești copii, cu acești parteneri, cu acești vecini sau cu acești colegi de serviciu este – de asemenea – insignifiantă. Dacă ne raportăm la cei șapte miliarde de oameni care trăiesc pe Pămant, s-ar putea să acceptăm că hazardul e un produs al imaginației, că trăim într-un univers ordonat, o dată cu oamenii din preajma noastră sau din lumea noastră, provocări speciale, poate cu totul diferite de cele pe care le trăiește oricare altă ființă de pe lume. Am putea găsi pe cale logică un sens al vieții noastre tocmai în această dispunere ordonată a existenței și am înțelege că sensul nostru ar putea fi acela de ”a răspunde” provocărilor care apar în experiența imediată a vieții de zi cu zi. Problemele din fața noastră trebuie să fie la fel de puțin probabile cum este și venirea noastră pe lume. Provocările ce ne apar se poate să nu conțină nimic întamplător, cat mai degrabă aspecte ce ne invită să fim variantele cele mai bune ale unei ființe conștiente, responsabile și capabile să intuiască în această magnifică prezență pe lume un fapt ”rar”, și – de ce nu – excepțional! Poate că existența însăși e o oportunitate unică, pe care ar trebui s-o conștientizăm pentru a ne pune în valoare pe noi înșine în aspectele cele mai frumoase, pentru a face din noi înșine, fiecare din sine însuși, cea mai bună variantă a ființei care am putea fi.

”Ce aș putea face pentru a fi atat de bun cat pot fi”? Cum aș putea deveni cel ce se place pe sine, cel mulțumit de el însuși, de gandurile sale, de faptele sale, de modul său de viață, cum aș putea fi mai iubitor, mai tolerant, mai înțelegător, ce aș putea să fac eu însumi pentru a fi așa cum mi-ar plăcea să fie cei din jurul meu? Dacă nu sunt aici și acum din întamplare, dacă viața mea – raportată la viața universului, a Pămantului, a lumii pare să fie rodul unei aranjări inteligente a existenței, dacă oamenii din lumea mea, cei iubiți, cei ce mă resping, cei răi și și cei buni nu au curs în existența mea din întamplare, înseamnă că sensul vieții mele e aici și-i acum, în fiecare experiență, în fiecare obstacol și-n fiecare problemă, în iubire și-n ură, în frumos și-n urat, în bine și în rău. A trăi alături de puțini dintre cei șapte miliarde de oameni care sunt azi pe Pămant trebuie să fie ecepțional și să conțină un mesaj, un sens, să aibă o valoare teribilă. Să fim atenți la lumea din jurul nostru, la oamenii de langă noi, la problemele ce ne apar în fiecare moment, căci aici, în aceste mărunte întamplări ale vieții, se pot ascunde răspunsuri pe care le căutăm mult prea departe, acolo unde ele nu au sens pentru noi. S-ar putea să trăim evenimente nefericite, dar – oare – de ce le trăim noi tocmai pe acelea și nu altele? De ce iubim o ființă și nu alta, de ce avem un copil și nu altul, de ce mama noastră nu-i alta și nu va putea fi niciodată alta? Probabil că e un sens în toate și, poate, că tocmai aceste ființe ce ne stau alături sau ne sunt împotrivă acum ne dezvăluie care-i sensul nostru, ce alegem să facem și cum alegem să fim, ce vrem să lăsăm în urma noastră pe lume? Cine și cum am vrea să fim, asta-i întrebarea, care ne poate ajuta să ne asumăm măreția propriei existențe și să acționăm permanent conștienți de faptul că, oricat ar fi alții de buni, contează cat de buni suntem noi și cată lumină facem în lumea aceasta, în propria existență și ce lumini sau umbre creăm în viețile celorlalți!

Autor: Maria Timuc

sursa: jurnalul.ro
Share Button

Întunericul

Share Button

intunericE acea lumină pală cu care, până la urmă, se obişnuiesc ochii, e acea zvâcnire ciudată cu care, mai devreme sau mai târziu, se obişnuieşte fiinţa, e acea licărire în nuanţe închise cu care, azi sau mâine, ieri sau alaltăieri, toţi ajungem să ne declarăm complici. E întunericul. Negura de bun-rămas şi negura de bun-venit. Muzica de fundal potrivită pentru toate depărtările lumii, depărtări de o oră, de o zi, de douăzeci de nopţi, depărtări care ţin pasul cu lacrimile şi cu adevărul, care se aruncă în faţa privirilor noastre, ca nişte bulgări de speranţă care se topesc, odată cu venirea anotimpurilor comode.

Întunericul. Acel fir de nisip pe care îl prind în braţe valurile de la Marea Neagră, de la marea noastră, marea care, până acum, nu ne-a ţinut niciun secret, marea pe care, până acum, nu am rugat-o niciodată să ne ascundă de comentariile cunoscuţilor palmele care ne-au rămas reci de astă iarnă, de când nu ştiam foarte bine ce-i cu noi, ce-i cu ei, ce-i cu realitatea, ce-i cu irealitatea.

E acea lumină pală cu care, oricât am nega, ajungem să fim complici, complici oficiali, de primă scenă şi de culise tentante, e acea zvâcnire ciudată care se rosotgoleşte brutal în povestea noastră prea puţin stilizată, e acea licărire în nuanţe închise cu care, dintr-o dată şi, totuşi, parcă dintotdeauna, suntem datori să ne mai spălăm din ezitări şi din tăceri. E întunercul. Sublim circuit de alb, negru şi gri timid, incredibilă combinaţie de ochi întredeschişi şi zâmbete aproape asumate, impresionantă avalanşă de cuvinte nerostite, numai creionate prin gesturi, prin acest bun-rămas, prin acest bun-venit…

Autor: Ana-Maria Păunescu
sursa: jurnalul.ro

Share Button

Mecanismele de modelare si control al identitatii omului contemporan prin mass-media

Share Button


(…) “omul  în societatea industrială şi post-industrială şi-a creat un obiectiv, un scop din a construi, din a fasona, a crea orice fel de obiect de orice fel de formă, pentru aproape orice folosinţăÎn această sete demiurgică nu a rămas în afară omul, mai important decât orice fel de obiect, pentru că el este cel în temeiul căruia se constituie societatea. Astfel că de la începutul secolului XX şi chiar dinainte, de la sfârşitul secolului XIX, au început să se nască tot felul de teorii privind modul cum putem acţiona asupra omului, cum putem să pătrundem înăuntrul lui şi să schimbăm acolo ceva din rotiţele acelea, astfel încât el să funcţioneze cum vrem noi, căci atunci vom avea putere asupra lui. O dată cu începutul secolului XX, irump o mulţime de teorii, se fac foarte multe experienţe sociale. Mii, zeci de mii de cărţi şi studii s-au scris pe această temă: transformarea concepţiilor, atitudinilor, comportamentelor, a omului în esenţă. Vrem alţi oameni! Anul 1948, anul apariţiei cărţii lui Orwell, „1984, una din marile utopii [negative] ale istoriei literaturii și umanităţii, este cel în care se tipăreşte o altă carte, trecută cu totul neobservată. Se numeşte „Walden Two”, a lui Skinner. El chiar de asta se ocupă, de modul în care prin şcoală, prin tot felul de metode tehnice, inginerii sociale şi psihologice, putem fasona un nou individ, care să se potrivească nevoilor noastre. Care, însă, pot fi nevoile celor care conduc? Să poată stăpâni cât mai uşor individul.

În toată filosofia asta, mass-mediei i s-a acordat un rol important, esenţial; pentru că s-a constatat că omul trăieşte într-o relaţie interactivă cu lumea. El se schimbă în funcţie de lume, în funcţie de contextul în care trăiește, în funcţie de oamenii pe care îi întâlnește. De exemplu, dacă stai într-o puşcărie 10 ani, nu poţi să fii la fel cum ai fi dacă ai trăi într-o şcoală sau dacă ai trăi într-o mănăstire. Cu totul alt comportament, altă viziune, alte reacţii, alt individ. Nu este uşor să treci printr-o puşcărie şi să rămâi netransformat. Ei, întrebarea este:cum putem transforma noi lumea astfel încât să reuşim să înrâurim suficient individul încât se semene cu prototipul de care avem noi nevoie?

Simplu: mass-media creează o nouă realitate în care noi suntem scufundaţi. Ea ne înconjoară de peste tot. Ne oferă mitologiile. Să ştiţi că de când e lumea aceasta şi până astăzi, omul se conduce după mitologii. Mitologiile sunt naraţiuni, naraţiuni în care sunt codificate, sunt inscripţionate nişte comportamente. Pentru că omul este, de când este lumea, o fiinţă religioasă, esenţial este să-l legi pe om de aceste mituri. El are în el chemarea.

Astfel că mass-media astăzi se instituie ca o nouă „religie”, o religie politeistă, pentru că orice dumnezeu îşi găseşte locul în spaţiul mediatic. Şi când spun „dumnezeu”, mă pot referi și la bani, pentru că naraţiunea sau naraţiunile care transformă omul într-un consumator sunt omniprezente în mass-media. Când spun „dumnezeu”, cu d mic, mă pot referi lahedonism, la erotism, în sensul de idol, de raport idolatru.”

sursa: Conferinta “Sinele si Identitatea omului zilelor noastre” – Virgiliu Gheorghe (doctor in bioetica) // razbointrucuvant.ro

Share Button