Archive for Omul si cartea
Pe oamenii de cultură îi sărbătorim, cu fast, după moartea lor…
„Nu există încă un statut al muncii intelectuale şi artistice. Un statut care să lege rodul de pom. Care să arate că rodul trebuie plătit anume ca să poată fi păzit şi întreţinut pomul care altfel se pierde, usucă, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU
Pe oamenii noştri de cultură şi de creaţie îi sărbătorim cu fast după moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dăm emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculăm afirmaţiile lor cele mai semnificative şi suntem profund impresionaţi. Câţi însă s-au întrebat ce facem pentru aceştia cât sunt în viaţă? Munca intelectuală şi artistică n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciată nici de noocraţi, căci ei îşi evaluează pozitiv doar propria prestaţie.
Intelectualul de rutină se chinuie realizând o muncă „nerentabilă”, pentru că rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însă se reflectă în componenţa, calitatea societăţii de mâine. De intelectualul de excepţie, de creatorul de artă nu are nimeni nevoie, pentru că, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupă ba cu un best seller franţuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatură bună de citit în tren ori în vreo sală de aşteptare. Editorul îşi doreşte un câştig imediat, iar romanele româneşti contemporane ori cărţile de poezie nu mai sunt căutate ca în epoca precedentă. Am putea crede că nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însă dacă ne apropiem cu atenţie mărită şi meticulozitate fie şi numai de creaţiile premiate de diferite uniuni ale artiştilor, scriitorilor, observăm cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pildă, ar trebui tipărit în cinci sute de mii de exemplare, să fie cunoscut în toată ţara, să fie citit, popularizat. Iată, aşadar, avem de-a face cu o societate care nu dă credit creatorilor de artă, inventatorilor, intelectualilor în genere… însă o astfel de societate - încotro?
Deşi la şcoală învăţăm că va câştiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viaţă nu se întâmplă întotdeauna aşa. Deşi la şcoală se vehiculează termeni ca demnitate, curaj, adevăr, bun-simţ, abnegaţie, deşi toată lumea „trece” prin şcoală, nu toţi oamenii pe care o să-i întâlnim în viaţă dau dovadă de aşa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa că: nu pentru şcoală învăţăm (ceea ce învăţăm), ci pentru viaţă. Ce mai este valabil aici, că şi în zicala românească: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român suferă o transformare interioară extrem de dureroasă. În dreptul fiecărei din acţiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamăgire”. Pentru că, negreşit, ceea ce face un profesor, de pildă, nu se rezumă numai la predatul orelor, activităţi metodice, pregătiri suplimentare cu elevii în cadrul şcolii, corectarea tezelor, pregătirea personală pentru susţinerea gradelor, serbări, competiţii, simpozioane, adică nu se referă numai la ceea ce se vede, ci şi la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educaţia… sufletului, şi pentru ca tot ce realizează în şcoală ori pentru şcoală e… nerentabil. Interesant, dar adevărat. şi cum să nu fie aşa, când oamenii crescuţi şi educaţi la toate nivelurile în România sunt nevoiţi să plece în străinătate…?! (Nu mai iau în considerare faptul că statul român cheltuie nişte bani cu şcoala respectivilor, iar când să culeagă rodul, să fructifice investiţia, se trezeşte că n-are mijloace.)
Un premiant la Olimpiada de Matematică la etapa internaţională, licenţiat între timp al Universităţii din Bucureşti, performer în informatică, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristeţe că ar fi rămas în România numai dacă ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha Műller? Dar atâţia scriitori şi oameni de ştiinţă, de cultură, de origine română, care s-au stabilit în Anglia, Franţa, Italia, Germania, Spania, Australia?!
Cum se desfăşoară învăţământul în România?
La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunoştinţele acumulate şi realizări. Cei care au plecat cu o facultate la bază de aici pot să spună, mai mult decât alţii, dacă le-a folosit şcoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupaţii importante de gândire şi decizie, nu au plecat acolo să zugrăvească, să spele vase ori să ingrijească vreun copil.
Desigur că în România, dincolo de tot ce se întâmplă, cea mai mare fericire a dascălului este să-şi vadă elevul pătruns de învăţătura dată. În ciuda a ceea ce se mai afirmă uneori tendenţios, el îşi face datoria “pe câmpul de luptă”. Bucuria discipolului de a se simţi instruit, de a primi din “mana” învăţăturii ar putea să menţină multă vreme seninătatea magistrului, dincolo de grijile existenţei. E dureros însă pentru cel de-al doilea să constate că dintr-o dată devine desuet, demodat, îmbătrânit peste noapte. El, cel care ar trebui să constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru că învăţătura sufletească pe care o dă nu mai are aceeaşi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar şi familia obişnuiesc tânărul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, intervenţia profesorului seamănă cu un strigăt în deşert. Dacă nu va căpăta concursul celorlalţi factori influenţi în educaţia tânărului, omul de la catedră cu greu va putea birui. Pe de altă parte, vedem că dascălul nu mai e un exemplu din faptul că din ce în ce mai puţini vor să-i “calce” efectiv “pe urme”. Deşi lumii îi place să vorbească de avantajele obţinute de omul de la catedră, despre nu ştiu ce şi nu ştiu cum, totuşi un număr foarte mic şi-ar asuma r i s c u l de a suporta acelaşi t r a t a m e n t.
În general, individul din societatea românească contemporană îşi pune întrebarea dacă, trecând prin şcoli, câştigi mai mult decât dacă faci afaceri precum Lumânăraru, analfabet, dar miliardar. Este vorba de strădania de a învâţa şi rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe măsura silinţei, atunci şi dorinţa va muri treptat. Se naşte, bineînţeles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… să înveţi? Până acum ne-am amăgit cu noţiuni de bine, frumos, bunăstare, progres, promovându-le, fără a exista putinţa materializării lor. Ce surprize oare ne rezervă societatea de mâine?
În altă ordine de idei, din păcate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înţeleg că dascălul nu poate trăi numai din satisfacţii spirituale, că, în ceea ce priveşte neajunsurile, i-a ajuns cuţitul la os.
Dacă am conştientiza situaţia actuală, am vedea mai clar ce ne aşteaptă. În general, ne bazăm pe devotamentul dascălului, care există, persistă, nu înşeală în cele mai grele încercări. E vorba, desigur, de dascălul din generaţiile mai vechi, pentru că acesta e obişnuit cu de toate, alergător de cursă lungă, îndelung răbdător, cu vechime şi obişnuiţă în cadrul binecunoscut al şcolii, deci fără gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retribuţia nu este chiar la limita răbdării. Dar debutantul? Cel care ar trebui să asigure ziua de mâine a învăţământului românesc? Ei, cu acesta e altă poveste. Cât calm să aibă şi ce răbdare, când n-are decât cu o sută de roni în plus faţă de ajutorul de şomaj…?! Satisfacţiile spirituale trec şi se filtrează la el direct şi concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mânecă? Cât să rabde şi pentru ce? Pentru că cei ce fac regulile să confirme victorioşi încă o dată că au dreptate?
Astfel destui tineri cu pregătire didactică au luat alte căi mai rodnice. Şi, chiar dacă n-o să le placă unora sau altora ceea ce afirm, în scurtă vreme, vor pleca tot mai mulţi. Ştiu ce-mi vor spune unii: că n-au unde să se ducă, că rata de şomaj etc. etc. Însă să nu uităm că cei tineri au altă deschidere. Ei sunt gata să înveţe să o ia de la capăt şi nu cred că vor să mai facă jocul răbdării… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum că îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învăţământ (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…
La rândul lui, creatorul de artă sau omul de cultură se confruntă şi el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observăm cum unii se zbat să-şi găsească un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adăugat abia la… pensie. Ca şi cum un creator de literatură ar avea o activitate mai prodigioasă după o anumită vârstă…!?
Glumim, dar acesta să fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, să fie copleşit de poverile existenţei, să scrie în timpul… liber, să creeze un roman din fragmente disparate, să înfiripe o operă hibridă şi chinuită… Într-o ţară atât de minunată, frumoasă, splendidă, cu peisaje de vis, dar, din păcate, cu reguli, norme, îngrădiri care fac ca timpul de după muncă să nu existe, pentru că nu-ţi poţi plăti impozitele din salariu, trebuie să ai două-trei joburi, ca să te întreţii… Un binecunoscut critic contemporan zicea că scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degrabă, un performer la viteză, deci pe o perioadă limitată, pe un spaţiu restrictiv. Părerea mea e că nu are cum să reziste în maratonul literaturii, pentru că e ocupat în a-şi câştiga existenţa.
Dacă, de exemplu, un sportiv cu posibilităţi nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o muncă mai relaxată, să zicem, cum ar fi cea de birou şi ar sta nu opt ore, ci doar jumătate de normă - numai patru, realizând antrenamentul după serviciu, câte succese ar avea în competiţie…??! Ne mai întrebăm atunci de ce nici un creator român de literatură nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internaţionale… Apoi, chiar dacă artistul reuşeşte ca prin minune să-şi realizeze opera, intervin alte probleme. Nu şi-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selecţia e arbitrară. Şi câte şi mai câte.
Ar mai fi multe de semnalat. Dar mă opresc aici. Poate voi reveni cu altă ocazie, poate nu. Aş încheia cu citate de genul: Un popor fără spiritualitate, fără cultură n-are viitor, nu supravieţuieşte, e ca şi mort etc., dar aceste fraze măreţe s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenuşiu, ca şi cum n-ar fi fost rostite niciodată.
Carmen Catunescu
sursa: revistanoinu.com
Related Posts: |
 |
Rentabilitatea capitalului uman sau exploatarea omului de către om? Un fascinant studiu a întocmit şi publicat recent reprezentanţa din România a marii companii de audit şi consultanţă PricewatershouseCoopers (PwC).... |
|
La vremuri noi, tot ei Legea privind sistemul unitar de pensii publice nu se anunta deloc atat unitara pe cat o arata chiar titulatura ei si pe cat o promiteau initiatorii. Scapa... |
 |
Ce târg propune UE Rusiei pentru reunificarea Moldovei UE a propus Rusiei să renunţe în viitorul apropiat la susţinerea acordată regimului separatist din Transnistria, fiind gata să garanteze aderarea... |
Criza Valorilor şi moartea Culturii ca instrumente de marketing
Ce au în comun campaniile „Cruciada Culturii“, organizată de Tudor Chirilă, „Noi vrem respect“ a grupului Realitatea-Caţavencu, „Mişcarea de rezistenţă“ a lui Marius Tucă, de la Jurnalul naţional, şi „Revoluţia generaţiei Facebook“ a Alexandrei Svet/Florianei Jucan? Toate sînt campanii sociale făcute să susţină Valorile şi Cultura, cu majuscule. Şi Valorile, şi Cultura se presupune că ar fi entităţi pe moarte în România, existenţa lor atîrnînd de un ultim fir de păr. Acest fir de păr este, desigur, campania organizată de persoana/instituţia X.
Dincolo de scopul declarat, ele sînt şi campanii de marketing ce se folosesc de majusculele Culturii şi Valorii pentru a promova un grup de persoane/un grup de presă. Mai mult, ele formează deja un trend: e la modă să deplîngi degradarea Valorilor şi a Culturii şi, mai mult, poţi cîştiga beneficii de imagine direct proporţionale cu numărul majusculelor cu care ortografiezi aceste substantive comune.
Pseudorevoluţia Facebook
Tonul acestui trend l-a dat, în august 2009, „Revoluţia Facebook“ a Alexandrei Svet. Domnişoara Svet, PR al revistei Q-magazine conduse de Floriana Jucan, porneşte de la un diagnostic din avion al societăţii româneşti: „Sîntem blocaţi, inerţi, paralizaţi privind la două Românii: România LOR – hoţii, corupţii, agramaţii, tupeiştii – şi România NOASTRĂ – a oamenilor cinstiţi, muncitori, pregătiţi, integri, capabili, tineri şi deştepţi“. Şi, mai mult, vine cu o propunere: „Şi tu, şi eu cunoaştem cel puţin cinci oameni inteligenţi care ne-ar putea reprezenta mai bine în Parlamentul European decît EBA sau Becali“.
Alexandra Svet îi şi nominalizează pe cei cinci „pe care ea îi consideră competenţi şi de valoare“, acesta fiind un exemplu pentru toţi cei care îi susţin curajul de a arăta că există şi o altă Românie. Pe lista ei se află Camelia Sucu, „femeie de afaceri de succes“, muzicianul Damian Drăghici, „artist premiat cu Grammy“, jurnalista Floriana Jucan, Edy Uzunov, „proprietarul Regatta“, şi Mihaela Nicola, care este antrepenor în PR.
E interesant acest mod de a înlocui non-valorile cu valorile. Floriana Jucan, de pildă, e, conform domnişoarei Svet, „jurnalista erudită care s-a încăpăţînat să educe cititorul de presă din România şi a reuşit să impună pe piaţă o revistă fără femei dezbrăcate şi bîrfe dezgustătoare“. Vă reamintesc şi alte realizări ale Florianei Jucan, cu care ea însăşi se mîndreşte: e autoarea romanului „de senzaţie“ Ambasadorul, despre aventurile ei erotice cu fostul ambasador al Elveţiei la Bucureşti, Jean-Pierre Vettovaglia (Vettovaglia a fost demis în urma scandalului „Jucan“); e amanta neconsolată a interlopului defunct Gigi Kent; e unul dintre jurnaliştii care nu scapă nici o ocazie pentru a-l linguşi/intervieva pe Corneliu Vadim Tudor – actualmente, europarlamentar, alături de EBA şi de Gigi Becali.
Iată un manifest împotriva hoţilor şi a europarlamentarilor de tip Becali, scris de apropiaţi ai lumii interlope şi de simpatizanţi ai lui Vadim Tudor!
Cine vrea respect?
Manifestul PR-istic al Alexandrei Svet a fost mediatizat, în special, de publicaţiile şi televiziunile trustului Realitatea-Caţavencu (Cotidianul, Caţavencu, Realitatea TV, Money Channel). În luna octombrie, în timp ce multe voci criticau trustul pentru poziţia sa în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 2009 şi pentru politica brutală faţă de redacţia Cotidianul, Realitatea-Caţavenu a pornit o campanie asemănătoare, intitulată „Noi vrem respect“.
Premisele campaniei sînt asemănătoare cu acelea ale „Revoluţiei Facebook“ – sînt înşirate o serie de probleme ale omului de rînd, din perspectiva cetăţeanului onest şi lipsit de orice putere politică sau financiară: „Noi vedem cum şcoala românească se prăbuşeşte“, „Noi sîntem mereu pîndiţi de moarte pe şoselele groazei“, „Noi mergem la spital cu teama că e ultimul drum“, „Noi ducem, în tăcere, România în spate“ etc.
O serie de editorialişti ai platformei VoxPublica au glosat pe tema respectului (ortografiat uneori „RESPECTULUI“), cu interpretări ce au mers de la discriminarea romilor pînă la respectul pe care ni-l datorează politicienii: „În România, toată lumea cere respect, dar foarte puţini au chef să-l ofere. Li se cuvine lor, nu şi altora“ (Simona Tache); „Ar trebui să ne respectăm vecinii, vînzătoarea care ne dă pîinea şi apa minerală, colegul de birou“ (Costi Rogozanu); „Optez pentru o măsură de inspiraţie machiavelică – românii trebuie să determine şi autorităţile şi politicienii SĂ SE TEAMĂ de ei“ (Cristian Pătrăşconiu). Alţi bloggeri au titrat, maliţios: „Realitatea TV către păgubiţii FMI: Noi vrem respect!“.
Pentru a întări legitimitatea morală a demersului, au fost alese cîteva figuri credibile, purtătoare ale mesajului, printre care şi Victor Rebengiuc. Actorul de la Teatrul Bulandra a adus în discuţie problema degradării valorilor: „Nivelul a coborît foarte jos, nivelul cultural, nivelul de educaţie, nivelul de civilizaţie“; spotul său este conceput după filozofia „inamicului la porţi“, ne aflăm într-un perpetuu război pentru supravieţuire: „Atunci cînd vrei să-ţi aperi ţara şi să ai grijă de oamenii ei, la fel ca orice ostaş sau medic, te aşezi şi scrii“.
Paraziţii au contribuit şi ei cu un videoclip la campanie, foarte asemănător, ca mesaj, cu „România, trezeşte-te!“ al trupei Moromeţii, din 2004, dar orientat, în acest context, împotriva puterii.
Vive la résistance!
Concomitent cu campania Realităţii, Jurnalul Naţional şi Trustul Intact au pornit „Mişcarea de rezistenţă“. Marius Tucă înşiră, într-un manifest al mişcării, o impresionantă listă de inamici publici: „Sîntem mai mult ca oricînd copleşiţi de nefiresc, de fenomene dăunătoare, care tind să devină normă, manele, playback şi cîntăreţi la laptop, piţipoance, cocalari, kitsch, corupţie, şpagă, politicieni şmenari sau curve politice, opţiuni electorale doar între rău şi mai rău, pseudovedete sau pseudomodele, mitocănie, tupeu, ipocrizie, ignoranţă, băieţi de bani gata şi poponeţi de Dorobanţi“ etc., etc.
Jurnalul naţional îi ridică pe români la luptă, sub steagul mişcării, în numele „adevăratelor valori“, chemîndu-i să facă masă critică: „E nevoie să fim mai mulţi. (…) În numele valorilor adevărate, Jurnalul Naţional porneşte «Mişcarea de rezistenţă». O mişcare cu dimensiuni culturale, dar şi sociale, într-o anume măsură politice, dar şi comerciale“.
Şi campaniei de la Jurnalul i s-au alăturat o serie de VIP-uri din lumea spectacolului, printre care Florin Chilian, o apariţie frecventă în campaniile promoţionale ale Jurnalului pentru colecţia de literatură română, şi Maria Dinulescu, a cărei relaţie cu unul dintre inamicii publici invocaţi de Marius Tucă, Poponeţ de Dorobanţ, tocmai fusese comentată intens de presă.
Desigur, pe magazinul virtual Jurnalul naţional se vînd tricouri inscripţionate cu „Susţin Mişcarea de rezistenţă“, alături de tricouri „Radio Zu“ şi de tricouri „Folk You“, albastre.
Împotriva Urîtului
După ce Crin Antonescu îl citase ca exemplu de moralitate în faţa întregii naţiuni române, în cadrul dezbaterii televizate de dinaintea primului tur de scrutin, pentru o campanie realizată în liceele bucureştene, cîntăreţul Tudor Chirilă a pornit „Cruciada Culturii“.
Manifestul său, tipărit pe blogul său Bed for Love, preia din celelalte campanii atît strategia „inamicului la porţi“, cît şi lista inamicilor publici: „«Cruciada Culturii» este ideea unei mişcări de reacţie. Reacţie la prost gust. La superficial. La vulgaritate. La mimetism. La submediocru. La subcultură. Ofensiva lor este, în zilele noastre, fără precedent. Într-o propoziţie: «Cruciada Culturii» este o reacţie împotriva Urîtului“.
Aproape toate substantivele comune din manifestul lui Chirilă sînt scrise cu majusculă, deşi liderul trupei Vama Veche nu propune, printre soluţiile salvatoare în ceea ce priveşte cultura română, trecerea la ortografia limbii germane: „România este sub asediu. De ani buni. Mediocritatea, Prostul gust, Facilul, Vulgarul, Valorile Inversate, toate la un loc au lansat o ofensivă fără precedent împotriva Frumosului. Vă sună familiar cuvintele de mai sus, nu?“.
Soluţia lui Tudor Chirilă este un concert la Ateneu al violonistei Sarah Chang, programat pe 14 februarie şi intitulat, pompos, Bătălia viorii. Cel mai ieftin bilet la acest concert costă 150 RON, iar cumpărarea biletelor este descrisă, pe site-ul www.cruciadaculturii.ro, drept un gest de „susţinere a cruciadei“/de a „lupta pentru frumos“.
Nu ni se spune nicăieri ce destinaţie culturală ar putea avea banii încasaţi din vînzarea biletelor; pe de altă parte, e greu de înţeles cum un concert trendy, pentru „lumea bună“, la Ateneu (nu pun sub semnul întrebării meritele artistice ale lui Sarah Chang, desigur), ar putea ridica nivelul cultural al omului de rînd. Nici cum acest concert din inima Bucureştiului, după un an de festivaluri de muzică clasică de nivel înalt (amintesc doar festivalurile „George Enescu“ şi Sonoro, din 2009), ar putea ridica brusc nivelul cultural din România, diminuînd Mediocritatea, Prostul gust, Facilul şi Vulgarul. Asta, desigur, dacă numita campanie „Cruciadele Culturii“ nu e o simplă strategie de marketing pentru a vinde bilete la concertul lui Sarah Chang.
E interesant şi faptul că, atunci cînd a mers prin cîteva licee de elită din Bucureşti (Neculce, Coşbuc, Lazăr, Creangă, Cuza), Tudor Chirilă a titrat pe blogul său: „Primul turneu de mentorship al unui lider de generaţie din România“. Aşadar, Chirilă s-a autodeclarat lider de generaţie, iar ceea ce face el crede că se numeşte mentorship. Tot un fel de cruciadă e şi aceasta, presupun. Unul dintre obiectivele principale ale proiectului era „să stimuleze interesul preadolescenţilor şi adolescenţilor pentru alegerea valorilor recunoscute, universal valabile“.
Sufocaţi în majuscule
Care e, în fond, problema cu aceste campanii? Ce dacă o persoană sau un trust de presă foloseşte Criza Valorilor, Moartea Culturii, Triumful Subculturii, Invazia Kitsch-ului, Suferinţa Omului-Cinstit-Şi-Muncitor pentru a vinde/a se vinde?
Nu ar fi nici o problemă cu trendul ce generează, în ultimele luni, astfel de pseudocruciade culturale, dacă:
1. cei care le pornesc ar fi autorităţi morale sau culturale; din păcate, unele dintre aceste campanii sînt pornite de persoane asociate lumii interlope (vezi cazul Alexandra Svet & Floriana Jucan) şi/sau de semidocţi cu acte în regulă (răsfoiţi timp de un minut blogurile aferente).
Cînd în spatele unei astfel de campanii se află o instituţie de presă, aceasta încearcă, prin apelul la cultură şi la cîteva figuri respectate de opinia publică, să redobîndească un capital de imagine pierdut într-un anumit context (vezi campania „Noi vrem respect“, demarată în preajma alegerilor; soarta pe care au avut-o ziarul Cotidianul şi colecţia sa de literatură universală, în aceeaşi perioadă, arată ce respect are, de fapt, trustul Realitatea-Caţavencu pentru presa de calitate şi pentru cultură);
2. în manifestele campaniilor nu ar fi înşirate atîtea adjective lemnoase şi atîtea substantive comune scrise cu majuscule. Din păcate, adjectivele şi substantivele cu majusculă sînt un simptom al semidoctismului de la punctul 1;
3. nu ar folosi, toate, strategia ţipătoare a „inamicului la porţi“, vin peste noi maneliştii şi ne îngroapă în subcultură. Maneliştii vin peste noi, cu siguranţă, însă o strategie de marketing cu ciocanul nu va ajuta pe nimeni, în nici un fel, să-i oprească.
Spotul lui Victor Rebengiuc pentru „Noi vrem respect“ e ceva mai subtil; acolo e invocat un inamic puternic, omniprezent, ceva ce nu vedem, nu auzim, împotriva căruia nu ştim cum să luptăm. Acest spot invocă – mult mai bine, cred, decît videoclipul trupei Paraziţii – spiritul campaniei, care se luptă, în fond, cu un inamic difuz. Cine vrea respect? Despre ce fel de respect este vorba? Şi a cui parte o ia, în fond, această campanie pentru respect?
Punctele 1, 2 şi 3 nu ar fi atît de supărătoare, ipocrizia nu ar fi o problemă aşa de mare dacă aceste campanii ar fi, cel puţin, urmărite pe termen lung şi ar avea un impact. Responsabilitatea socială corporatistă e şi o formă de marketing: o mare companie se implică în rezolvarea unor probleme ale comunităţii, trăgînd de pe urma acestei implicări un beneficiu de imagine. Însă, CSR înseamnă, în primul rînd, o sumă de proiecte urmărite pe termen lung.
„Revoluţia Facebook“ s-a oprit pe Facebook, la o listă de proiecte „propuse de susţinători“: site-ul mişcării, o fundaţie, „Atlas de Evoluţie Urbană“; „Televiziunea noastră“, „Problemele societăţii româneşti“, „Eventuale soluţii“.
„M-am înscris acum ceva vreme în chestia asta care se cheamă «Mişcarea de rezistenţă»… Pînă în ziua de azi n-am primit nici măcar o «scrisoare cu noutăţi» (sau «newsletter»). De ce? Pentru ca am impresia că mişcarea asta e o frecţie la un picior de lemn“, scrie un utilizator pe forumul Jurnalului Naţional. Sînt, cu siguranţă, şi cîteva lucruri bune în aceste campanii: unul dintre ele este acela că se atrage atenţia asupra unei stări de fapt; riscul e acela de a banaliza diagnosticul, făcînd din numirea stării de fapt un instrument de marketing facil, şi de a transforma într-o glumă proastă „valorile recunoscute, universal valabile“.
E, desigur, onorabilă şi iniţiativa lui Tudor Chirilă de a merge în licee. Însă, nu ştiu ce impact poate avea acţiunea sa în liceele de elită, unde, dacă le vorbeşti elevilor despre cărţi şi valori, nu faci decît să vinzi castraveţi grădinarilor. O sarcină mai dificilă ar fi un turneu prin liceele industriale, cît despre mediul rural, unde trăiesc aproape 50% dintre români şi unde problemele sociale şi educaţionale ating valori acute…
Articol realizat de Catalin STURZA
sursa: observatorcultural.ro
Related Posts: |
|
Psywar / Treziţi-vă ! (RO) Psywar prezintă utilizarea propagandelor şi a relaţilor publice de către corporații şi guverne, pentru manipularea oamenilor. Filmul explorează... |
 |
Sondaj: Ziar + carte = cultura? Tot mai multe companii de media au anuns la concluzia ca interesul publicului pentru o anumita publicatie creste, daca aceasta vine la pachet cu o carte... |
 |
SCRIITORUL NICOLAE BREBAN candideaza pentru Uniunea Scriitorilor si ataca frontal gasca Liiceanu-Dinescu-Manolescu si calomniatorii de la GDS Alegerile pentru desemnarea noului preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, care vor avea loc pe 23 noiembrie la Teatrul Naţional, vor pune faţă... |
“Mioriţa” - o temă falsă, o manipulare istorică
“Scoateţi Mioriţa de pe drapel!” – spunea, într-o emisiune tv, Florin Chilian. Avea şi nu avea dreptate. Mai mult n-avea. De ce? Şi el, şi Nicu Covaci, ca şi alţii mai mărunţi, sunt victimele unei colosale manipulări istorice, denumită - ba chiar “branduită” în acest sens - fatalism mioritic. O formidabilă demonstraţie de iluzionism, făcută cu toate obiectele la vedere (fără “preparaţie”, cum ar spune Iosefini), dar în care privitorul vede ce-i arată iluzionistul.
Cică blestemul naţiei noastre e filosofia acestei minunate balade. Fals! Ar fi bine să fie aşa - din motivele pe care am să le prezint - dar nu e aşa! În Mioriţa nu se scrie sau nu se spune nimic din ceea ce i se atribuie. Ciobanul nu se lasă ucis de confraţi decât în minţile noastre manipulate. În graba lecturii, uităm să citim un vers de o importanţă fundamentală: “ŞI DE-A FI SĂ MOR”…
Să recitim povestea, care e foarte simplă şi foarte explicită din punct de vedere epic…
Aflăm din primele şase versuri că trei ciobani se “deplasau” cu turmele “pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ni se spune apoi cine sunt ciobanii: “Unu-i Moldovan,/ Unu-i Ungurean/ Şi unu-i Vrâncean”. Urmează conflictul:
„Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l’apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş’are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi!”…
Să facem un stop cadru! Aşadar, ciobanul Moldovan e mai „ortoman” şi „are oi mai multe, mândre şi cornute”. Se presupune aşadar că era un om gospodar, deci activ, practic, concret, unul care făcea „zootehnie” performantă în aceleaşi condiţii cu ceilalţi doi. Subliniez: performaţele lui „ciobăneşti” erau aici, pe pământ, nu în plan metafizic. Era, cu alte cuvinte, cel mai „şmecher”! Aşa cum se întâmplă în viaţă (şi în filmele cu personaje pozitive şi negative), prosperitatea Moldovanului generează în ceilalţi doi sentimentul omenesc numit invidie. Incapabili să fie la fel de „şmecheri”, aceştia nu pot rezista „concurenţei” decât eliminându-l, ceea ce se şi hotărăsc să facă:
„Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l’apus de soare
Ca să mi-l omoare”…
Abia aici apare în ecuaţie mitologicul, intervenţia divină. Prin vocea oii, care i se adresează direct, avertizându-l:
„Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş’un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l’apus de soare”… etc.
Iar ciobanul care, cunoscând limba „fiarelor”, avea, se vede treaba, ceva abilităţi transcendentale, o aude, o înţelege şi-i spune:
„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
ŞI DE-A FI SĂ MOR
În câmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean…”
Aici se află cheia întregii mistificări. Versul “ŞI DE-A FI SĂ MOR” a fost omis, fie din prostie, fie din neatenţie, fie cu intenţie, în toate exegezele despre fatalismul mioritic al naţiei. Fatalism care a fost virat, prin interpretare şi inducţie, spre obedienţă, spre lipsa de coloană vertebrală a ciobanului (şi a noastră, prin extensie istorică). O fi adevărată lipsa de coloană vertebrală în ceea ce ne priveşte, dar asta n-are legătură cu Mioriţa. Modelul propus de baladă e cu totul altul, e invers!
Mioriţa este un testament. Într-un testament i se spune legatarului (oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz că el va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă. Spun asta pentru că e puţin probabil ca un individ care şi-a dovedit calităţile practice, luptându-se să fie cel mai bun pe domeniul lui de referinţă (cel mai “ortoman”), să fie dispus a ceda totul pentru o supoziţie postconcepută în secolul XX. E ilogic. Dacă acest lucru ar fi fost exprimat în textul baladei, era altceva. Dar NU A FOST EXPRIMAT nimic în acest sens! Scrie doar atât: “şi de-a fi să mor”. Unde scrie că n-a luptat? Nu scrie. Ba chiar există variante ale Mioriţei - mai rudimentare ca expresie artistică - în care ciobanul chiar luptă şi chiar îi învinge pe ceilalţi doi. În forma de faţă, esenţializată, Mioriţa este un testament. Într-un testament ţi se spune ce să faci “după”, nu “înainte de”. Şi dacă tot e să interpretăm, propun următoarea întrebare: ce motive ar fi avut ciobanul să nu lupte pentru a-şi apăra averea, de vreme ce s-a luptat ca s-o facă? Motivul, dacă există, e în mentalitatea sau în laşitatea noastră. Preferăm să aruncăm pe seama unei fatalităţi istorice propria blazare sau neputinţă, ca să scăpăm de responsabilitatea morală a faptului. Şi l-am transformat pe cioban într-un fel de “acarul Păun” al vinovăţiei noastre. În fapt, ciobanul din Mioriţa nu numai că nu se lasă doborât, dar nu acceptă nici moartea ca pe o înfrângere! O transformă în nuntă cosmică şi ne-o livrează ca model. Iar noi – ce-am înţeles? Că s-a lăsat omorât. De unde, până unde? El este învingătorul absolut, nu învinsul absolut. Chiar dacă e bătut, nu e învins. Nici în viaţă, nici în moarte.
Mioriţa nu e un model fatalist. Nu e nici măcar un paradox. Paradoxali suntem noi, care înţelegem lucrurile cele mai elementare pe dos. Şi astfel, prin înlocuirea Mioriţei cu o clonă obţinută în laborator şi botezată cu numele originalului, s-a ajuns la confecţionarea unei întregi paradigme a obedienţei. Din cauza acestei mistificări (substituiri), am început să urâm Mioriţa, ale cărei sensuri şi semnificaţii ne scapă. Am ajuns să ne fie ruşine cu cea mai virilă, cea mai profundă şi cea mai complexă baladă a noastră. Şi una dintre cele mai frumoase din lume…
În consecinţă, aş relua mesajul lui Florin Chilian în următoarea formulă: “Daţi jos de pe drapel clona Mioriţei şi puneţi originalul!”
Miron Manega
sursa: certitudinea.ro
Related Posts: |
|
Falsul în înscrisuri Aş vrea să discut în cele ce urmează despre capitolul III din Codul Penal, referitor la falsul în înscrisuri, cu referire directă la Elena Udrea.... |
|
Despre contaminarea psihologică şi cum să ne protejăm de ea Noi oamenii înţelegem foarte bine riscurile contaminării fizice, cum ar fi contaminarea cu pesticide, otrăvuri, radiaţii etc. Înţelegând acest... |
|
Un Joc Fals |
MARX, ABSOLUT MODERN
Criza economică a resuscitat interesul pentru Karl Marx. Vânzările cărţii Das Kapital au explodat la nivel mondial (o singură casă de editură germană a vândut mii de copii în 2008, comparativ cu 100 în anul precedent), o măsură a crizei atât de extinsă ca sferă şi efecte devastatoare încât a antrenat capitalismul global - şi pe predicatorii săi -într-un picaj ideologic.
Şi totuşi, chiar dacă doctrinele neoliberale suferă o implozie, de ce să fie Marx resuscitat? Pentru început, Marx a prezis foarte devreme succesul globalizării capitaliste al ultimelor decenii. El a prevăzut cu acurateţe mulţi dintre fac¬torii sortiţi să dea naştere actualei crize economice globale: ceea ce el numea „contradicţiile” inerente ale unei lumi alcătuite din pieţe competitive, producţie de bunuri şi specu¬laţii financiare.
Scriindu-şi cele mai vestite opere într-o eră când revo¬luţiile franceză şi americană nu împliniseră încă 100 de ani, Marx a avut premoniţii privind clătinarea, 150 de ani mai târziu, a AIG şi Bear Stearns. El a fost singurul care a înţeles ceea ce a numit “cel mai revoluţionar rol” jucat în istoria umanităţii de burghezie - alcătuită din strămoşii bancherilor de astăzi şi ai executivilor corporatişti de pe Wall Street. Aşa cum s-a exprimat Marx în Manifestul Comunist, „burghezia nu poate exista fără revoluţionarea constantă a instru-mentelor de producţie şi, prin ele, a relaţiilor de producţie şi, astfel, a tuturor relaţiilor sociale… Intr-un cuvânt, creează o lume după propria sa imagine”.
Marx nu a sprijinit globalizarea capitalistă, în vremea sa sau a noastră. In schimb, el a înţeles că „nevoia de expan¬siune a pieţelor pentru produse urmăreşte burghezia pe toată suprafaţa globului”, anticipând faptul că dezvoltarea capitalismului ar reprezenta, inevitabil, „pregătirea drumu¬lui către crize mai extinse şi mai exhaustive”. Marx a arătat că speculaţia dezastruoasă poate declanşa şi exacerba crizele, care ar ajunge să cuprindă întreaga economie. Şi a văzut dincolo de iluziile politice ale celor care susţineau că asemenea crize ar putea fi prevenite în permanenţă prin reforma treptată.
Ca orice revoluţionar, Marx a vrut să vadă vechea ordine răsturnată în timpul vieţii sale. Dar capitalismul încă avea o viaţă lungă înainte, iar el putea cu greu zări, cu toată pute¬rea lui de percepţie, erorile şi drumurile greşite pe care ar apuca-o generaţiile viitoare. Celor dintre noi care îşi deschid mintea, multe dintre cele spuse de Marx li se par relevante astăzi, cel puţin pentru cei care încearcă să „recon¬stituie spiritul revoluţiei” şi nu numai „să-i reînvie fan¬toma”.
Dacă ar fi fost martor la actuala criză, lui Marx i-ar fi făcut multă plăcere să arate cum defectele inerente ale capi¬talismului au dus la această stare de lucruri. El ar observa că practicile moderne din finanţe, cum ar fi securitizarea şi produsele derivate, au permis pieţelor să generalizeze riscurile integrării economice globale. Fără aceste inovaţii, acumulările de capital din ultimele decenii ar fi fost semni¬ficativ mai mici. La fel s-ar fi întâmplat dacă finanţele nu ar fi penetrat din ce în ce mai adânc în societate. Rezultatul a fost că cererea consumatorilor (şi, în consecinţă, prosperi¬tatea lor) din ultimii ani a început să depindă din ce în ce mai mult de cârdurile de credit şi de ipoteci, concomitent cu slăbirea puterii sindicatelor şi cu reducerile ajutoarelor sociale, care i-au făcut pe oameni mai vulnerabili la şocurile pieţei.
Acest sistem financiar global fluctuant şi dependent a contribuit la creşterea economică generală din ultimele decenii. Dar el a produs, în acelaşi timp, o serie de baloane financiare inevitabile, iar unul dintre cele mai periculoase a răsărit în sectorul imobiliar american. Spargerea ulte¬rioară a acelui balon a avut un impact atât de profund în întreaga lume tocmai din cauza faptului că existenţa sa era crucială atât pentru susţinerea cererii consumatorilor americani cât şi pentru susţinerea pieţelor financiare inter¬naţionale. Marx ar spune că această criză este exemplul perfect al capitalismului care arată precum „vrăjitorul care nu mai poate controla forţele infernului pe care le-a invo¬cat el însuşi”.
În ciuda gravităţii actualei situaţii, Marx nu şi-ar face iluzii că această catastrofă economică ar produce, ea însăşi, schimbare. El ştia foarte bine că sistemul capitalist, prin natura sa, cultivă şi stimulează izolarea socială. Un astfel de sistem, scria el „nu permite niciun alt fel de alte legături între oameni în afara celor bazate pe propriul interes şi pe plăţile în cash, nemiloase”. într-adevăr, capitalismul scu¬fundă societatea în „apele reci ale calculului egoist”. Izolarea socială care rezultă creează pasivitate socială în faţa crizelor de natură personală, cum ar fi concedierile sau confiscările de case. De asemenea, această izolare împiedică cetăţenii activi şi informaţi de a se asocia în comunităţi care să adopte alternative radicale la capitalism.
Marx se întreba, înainte de toate, cum să depăşească această pasivitate socială care consumă totul. El credea că sindicatele şi partidele muncitorilor, care se formau în vre-murile sale, erau un pas înainte. Astfel, în Das Kapital, el a scris că „obiectivul imediat” este „organizarea proletarilor într-o clasă” al cărei „prim scop” să fie „câştigarea luptei pentru democraţie”. Astăzi, el ar încuraja formarea de noi identităţi colective, asociaţii şi instituţii în interiorul cărora oamenii ar putea opune rezistenţă status quo-ului capita¬list şi ar începe să decidă cum să-şi realizeze mai bine nevoile.
Nicio astfel de viziune ambiţioasă pentru promovarea schimbării nu a răsărit din această criză până acum, şi toc¬mai acest vid ar fi fost considerat de Marx cel mai supărător. In SUA, unele propuneri care au beneficiat de atenţie în ultimul timp au fost ridiculizate drept „socia-liste”, dar ele par radicale numai pentru că merg dincolo de ceea ce stânga Partidului Democrat este acum pregătită să sprijine. Dean Baker, co-director al Center for Economic and Policy Research, de exemplu, a cerut impunerea unei limite de două milioane de dolari pentru anumite salarii de pe Wall Street şi promulgarea unui impozit pe tranzacţiile financiare, care ar impune o taxă progresivă pe vânzarea sau transferul acţiunilor, obligaţiunilor şi altor bunuri financiare.
Marx ar vedea această propunere ca pe un caz perfect de gândire convenţională, deoarece sprijină explicit (chiar atunci când îl limitează) chiar acel lucru care este acum identificat, în cultura populară, drept problema principală: o cultură a riscului disociat de consecinţe. Marx i-ar ridiculiza la fel de mult pe aceia care cred că naţionalizările de bănci - de genul celor care au avut loc în Suedia şi în Japonia în timpul crizelor financiare de acolo din anii ‘90 – ar reprezenta o schimbare reală.
Ironic, una dintre cele mai radicale propuneri care cir¬culă astăzi a venit de la un economist de la London School of Economics, Willem Buiter, fost membru al Comitetului de Politici Monetare al Băncii Angliei, care nu este, cu si¬guranţă, un marxist. Buiter a propus ca întregul sector financiar să fie transformat într-un serviciu public. Deoarece băncile din lumea contemporană nu pot exista fără un depozit public asigurător şi fără băncile publice centrale care acţionează drept creditori în ultimă instanţă, nu este cazul, susţine el, ca acestea să-şi continue existenţa şi ca instituţii private, care urmăresc profitul. In schimb, ele ar trebui să fie deţinute de public şi să funcţioneze ca servicii publice. Această propunere este asemănătoare su¬gestiilor de „centralizare a creditelor în băncile statului”, pe care Marx însuşi le-a făcut în Manifesta. Pentru el, o reformare a sistemului financiar ar întări importanţa câştigării de către clasa muncitoare a „bătăliei pentru democraţie”, care ar transforma radical statul, dinr-un organism impus societăţii, într-unui care răspunde nevoilor ei.
„De la o economie financiară la finanţe sociale”, a scris Buiter, este “un pas mic pentru avocaţi, dar un pas uriaş pentru omenire”. Este clar, nu trebuie să fii marxist pentru a avea aspiraţii radicale. Trebuie totuşi să fii un fel de marxist pentru a accepta faptul că, şi în vremuri precum cele actuale, când clasa capitalistă este în genunchi, demoralizată şi dezorientată, o schimbare radicală este puţin probabil să se producă sub forma unui „pas mic pen¬tru avocaţi” (probabil prin adunarea tuturor „acţionarilor” într-o sală pentru a semna câteva documente). Marx ar spune că, fără crearea unor forţe populare prin noi mişcări şi partide radicale, socializarea finanţelor nu ar avea un teren fertil. De remarcat că în timpul crizei economice din anii ‘70 forţele radicale din interiorul multor partide social-democrate ale Europei au înaintat propuneri simi¬lare, dar nu au reuşit să-i facă pe liderii acelor partide să le sprijine, deoarece aceştia le ridiculizau, ca fiind de modă veche.
Încercările de a vorbi serios depre nevoia de a democra¬tiza economia într-un mod atât de radical au fost în mare parte marginalizate de către partidele de toate orientările politice în următoarele decenii, şi plătim încă preţul pen¬tru abandonarea acelor idei. Lipsa de raţiune încorporată în logica de bază a pieţelor capitaliste - şi atât de bine analizată de Marx - este, încă o dată, evidentă. încercând să se menţină pe linia de plutire, fiecare fabrică sau companie concediază muncitori şi încearcă să-i plătească mai puţin pe cei pe care îi păstrează. Subminarea siguranţei joburilor are efectul scăderii cererii în economie. După cum spunea Marx, comportamentul „micro-raţional” are cele mai proaste rezultate macroeconomice. Acum vedem unde duce faptul că l-am ignorat pe Marx şi am crezut în „mâna invizibilă” a lui Adam Smith.
Criza financiară de astăzi expune lipsa de raţiune nu numai în sfera financiară. Un exemplu este îndemnul preşedintelui SUA, Barack Obama, pentru adoptarea comerţului cu credite de carbon ca soluţie a crizei clima¬tice. Această propunere aşa-zis progresistă presupune ca acele corporaţii care îndeplinesc standardele de emisie să vândă credite altora care nu reuşesc să atingă aceste cerinţe. Protocolul Kyoto cere un sistem similar între state. Din nefericire, ambele planuri depind de aceleaşi pieţe fluctuante ale produselor financiare derivate care sunt inerent dechise manipulării şi prăbuşirii creditelor. Marx ar susţine că, pentru a găsi soluţii la probleme globale cum ar fi schimbările de climă, trebuie să ne desprindem de logica pieţelor capitaliste, nu să folosim instituţii de stat pentru a le consolida. La fel, el ar îndemna la solidaritate economică internaţională, şi nu la competiţie între state. Aşa cum s-a exprimat în Manifest, „Acţiunea unită a prin¬cipalelor… ţări, cel puţin, este prima condiţie pentru emanciparea proletariatului”.
Totuşi, construirea de noi instituţii şi organizaţii pentru schimbare trebuie să înceapă acasă. Deşi a făcut apelul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, Marx a insistat totuşi că muncitorii din fiecare ţară „trebuie mai întâi să-şi rezolve problemele cu propria burghezie”. Măsurile nece¬sare pentru a transforma actualele instituţii economice, politice şi juridice sunt „desigur, diferite de la o ţară la alta”. Dar, în toate cazurile, Marx susţinea că, pentru a realiza o schimbare radicală, oamenii trebuie determinaţi mai întâi să gândească ambiţios.
Cât de probabil este să se întâmple asta? Chiar şi într-un moment în care criza financiară face să sângereze până la epuizare o mare parte din populaţia globului, când anxietatea colectivă atinge toate vârstele, rasele şi grupurile religiose, şi când, aşa cum se întâmplă mereu, greul şi privaţiunile afectează cel mai mult oamenii de rând, care muncesc, pognoza este incertă. Dacă ar fi astăzi în viaţă, Marx nu ar încerca să prognozeze exact când şi cum se va termina actuala criză. El ar face probabil observaţia că astfel de crize sunt parte integrantă a dinamicii continue a capitalismului.
Politicienii reformişti care cred că pot elimina ine¬galităţile de clasă inerente şi crizele recurente ale socie-tăţii capitaliste sunt adevăraţii romantici ai timpurilor noastre, agăţându-se ei înşişi de o viziune utopică asupra evoluţiei lumii. Dacă actuala criză a demonstrat ceva, este că Marx a fost mai realist.
Leo Panitch
sursa: foreignpolicy.com
Related Posts: |
|
Karl Marx, 1867 “Owners of capital will stimulate working class to buy more and more of expensive goods, houses and technology, pushing them to take more and more expensive... |
 |
Capitalul de Karl Marx Ion Iliescu: "Oamenii seriosi din toate lumea studiaza lucrari fundamentale(...)" Capitalul de Karl Marx |
 |
Why Marx Is The Man Of The Moment A penniless asylum seeker in London was vilified across two pages of the Daily Mail. No surprises there, perhaps - except that the villain in question... |
Natiunea lui Sadoveanu, Eliade si Nichita
Lantul e de aur, România nu mai stim prea sigur ce mai e si a cui. Realitatea demografica s-a schimbat brusc, ca o furtuna sosita din senin. Sîntem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armata. Sîntem colonizati de o populatie certareata si nesimtita, venita din nici o stepa, adusa de nici un avion. O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burta, urlînd din toti bojocii: „Am avere, am valoare!”.
E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masina de mîl uman care acopera încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita. Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetateni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în salasele de nomazi, cine mai stie? Lumea de pe strada nu mai e cea pe care o stiam din copilarie. Tata Ioane si Tanti Mimi, familie veche, cu casa în Cezar Bolliac, facuta la 1870, au lasat în urma un copil, care a mai facut un copil, blond si bucalat si bine crescut, cu care ma jucam acum 40 de ani. Pîna la urma, a plecat în strainatate, la studii si nu s-a mai întors niciodata. La fel, jumatate din strada: urmasii burgheziei care a avut timp sa dospeasca elite. În locul celor disparuti, au aparut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe geam. În locul bunicii care ne spunea sa nu scuipam pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupa bautura. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezenta grea si absurda s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam ca e bine si mai ales peste ce credeam ca e frumos.
Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetateanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cazneste sa-i educe odrasla: „Bine, bre, crezi ca esti tu mai dastept? Ia sa vad ce masina ai!” Noul domn Goe nu mai e nici macar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afara de viitorul tarii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.
Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici macar ridicola. E dincolo de asta, în sensul cel mai rau si primitiv cu putinta. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Acum cîteva zile, am vazut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhamate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viata de crima si muschi în sînge. Oamenii aia care dadeau ordine politiei se pregatesc sa dea asaltul final, spre puterea oficiala, dupa ce au pus mîna pe cea simbolica: ascultam muzica lor, ne refacem reperele dupa
valorile lor, sîntem calcati de masinile lor. Undeva, departe, Uniunea Europeana si moda corectitudinii politice ne învata sa multumim frumos pentru asta si sa ne stergem la gura. Am fost o natiune, devenim o suma de triburi.. Sîntem o tara ocupata de hoarde sosite din pîntece de mame eroine.. O tara pusa la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tara în care fiul naiv si sarac al taranului (cîti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, cînd se da jos din autobuz. Marginea lumii s-a razbunat dînd buzna în centru, pusa pe jaful identitatii nationale, întocmai ca barbarii care navaleau în Roma, surprinsi ca localnicii n-au puterea sa lupte.
Tara cea noua, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee si-n carti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de româna se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevazuta de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele ramîn sa sfideze eternitatea. Cu ele nu poti sa te stergi (…).
Chiar daca ai vrea.
Mot Raul
Related Posts: |
|
“TRAIM IN ROMANIA SI ASTA NE OCUPA INCA TOT TIMPUL” (scrisoare deschisa adresata lucratorilor Antenei 3 si audientei sale) Daca in antichitate sclavii erau mentinuti in starea lor de dependenta totala prin... |
|
DES-TICALOSIREA SISTEMULUI TICALOSIT E INUTILA CACI SISTEMUL SE VA TICALOSI LA LOC Traian Basescu a lasat deja Romaniei o mostenire de o valoare extraordinara, incomensurabila. Nu este vorba nici de conturi in valuta ca presupusele conturi... |
|
Pragmatic, despre indemnizatia mamelor De indemnizatia primita de parinte pentru cresterea copilului pana la doi ani beneficiaza cam 200 de mii de persoane, un numar infim comparativ cu al pensionarilor... |
Dacă…
de Rudyard Kipling
De poti sa nu-ti pierzi capul cand toti din jurul tau
Si l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină;
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău,
Să nu-ţi pierzi niciodată încrederea în tine;
De poţi s-aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea;
De rabzi să fii minţit fără ca tu să minţi;
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării;
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta ţel;
De poţi să nu cazi pradă nicicând disperării
Succesul şi dezastrul primindu-le lafel;
De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut;
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput;
Şi dacă corpul tău, uzat şi obosit,
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă;
Numai cu străjnicia voinţei tale, astfel
Să steie peste vremuri aşa cum stă o stâncă;
De poţi vorbi mulţimii fără să minţi, şi dacă
Te poţi plimba cu regii făr-a te îngîmfa;
De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă,
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;
Şi dacă poţi să umpli minuta călătoare,
Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom,
Al tău va fi pământul cu tot ce e sub soare
Şi ceea ce-i mai mult: vei fi om, copilul meu!
Related Posts: |
|
OAMENI BUNI! “AVEM TIMP PENTRU TOATE”! Ni s-a spus in repetate rinduri, ca noi, romanii am fi niste “timpiti” si ca nu invatam nimic din “intelepciunea” strainilor. Dar nu-i nimic. Vom... |
|
Gustul amar al unui pariu pierdut Este greu sa supravietuiesti in politica damboviteana. Iti trebuie atat “calitati” native cat si unele care se deprind in arena electorala. Inainte... |
 |
The Obama Deception si Noua Ordine Mondiala … sau cum sa pierzi 2 ore pretioase din viata ta The Obama Deception este ultimul film conspirationist al lui Alex Jones, film in care se promoveaza curentul teoria conspirationista a Noii Ordini Mondiale.... |
