C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Omul si cartea

Poveşti cu graţieri şi abuzuri

Share Button

Trăim o epocă ciudată. Explozia Internetului a schimbat lumea. În bine şi în rău, dracu’ ştie dacă mai mult bine sau mai mult rău. Din punctul meu de vedere, un lucru e cert: Internetul şi explozia comunicării au creat, între altele, raiul băieţilor care trăiesc din manipulare. Dacă prin mijloace clasice era al dracu’ de greu să manipulezi mulţimi importante de oameni, netul şi presa modernă (aia clasică a decedat din cauza netului) a făcut-o extrem de uşoară.
ganditor-1362607921
Oamenii au astăzi tendinţa naturală de a nu citi decât chestiile cu care sunt de acord dinainte de a le citi, nu se uită decât la cei cu cate sunt, din start, de acord etc. Targetarea publicului ţinţă e atât de facilă încât manipularea s-a transformat dintr-o chestie subtilă într-una “pe faţă”. Nici măcar nu e nevoie să minţi, adevărul e atât de gri zilele astea, că e suficient să îl prezinţi incomplet unor oameni care vor, din start, să vadă numai alb sau negru.

Hai să luăm vânzoleli ultimelor perioade pe post de exemplu:

Graţierea şi modificarea codurilor prin ordonanţe de urgenţă. Jurişti de renume mondial, de la Danileţ până la înfierbântaţii de la Curtea de Apel Constanţa susţin că nu se poate constituţional asta, pentru că o graţiere se dă numai prin lege organică. Ba se poate! Domeniile în care nu pot să intervină ordonanţele de urgenţă sunt scrise în Constituţie, iar Curtea Constituţională a clarificat de mult (prost, din punctul meu de vedere) ce se poate reglementa prin ordonanţe şi ce nu. Că nu e legitim, e adevărat. Dar e valabil pentru 99% din OUG-urile date în neştire de toate guvernele. E cel puţin bizar faptul că acum prostestăm că cică nu schimbăm legile justiţiei prin ordonanţe de urgenţă (foarte corectă afirmaţia, de altfel) dar nimeni nu a zis nici mâc când acum un an Guvernul a schimbat prin ordonanţă de urgenţă vreo 70 de articole din codul de procedură penală. Fără aviz de la CSM, fără dezbatere publică, de la cel mai european guvern din istoria României. Am aflat de acea ordonanţă de urgenţă în sala de judecată, judecându-mă pe unul dintre articolele modificate. Cel mai ironic în toată lupta asta între “penali” şi “instituţiile anti-corupţie” este că şi DNA-ul a fost înfiinţat tot prin ordonanţă de urgenţă. Şi încă nu protestează nimeni pe tema asta. Iar acea ordonanţă de urgenţă a fost aprobată în Camera Deputaţilor cu mai puţine voturi decât era nevoie pentru o lege organică…

Pe scurt, e adevărat că nu e firesc să modifici coduri prin ordonanţe de urgenţă. E la fel de adevărat că nu e firesc să protestezi pentru asta numai când instituţii înfiinţate prin ordonanţă de urgenţă cer asta.

Graţierea în sine este o instituţie perfect legitimă. E adevărat că, în urma graţierii, unii ies din puşcărie, iar alţii nu mai merg. Dar, pentru numele lui Sauron, dacă asta este un dezastru pentru omenire, de ce dracu mai avem această instituţie? De ce s-au mai dat graţieri (ultima acum vreo 10 ani parcă) şi nu o fost atâta scandal? E de discutat textul ordonanţei/proiectului de lege sau ce dracu o fi. Acel articol 2 este stupid din punct de vedere juridic şi extrem neclar în ceea ce priveşte aplicarea sa (nu scrie când trebuie să ai 60 sau copii: la data comiterii faptei, la data condamnării, la data aplicării graţierii etc.). Lista de infracţiuni excluse de la graţiere e discutabilă, dar nu ştiu de unde ideea că vine Apocalipsa peste noi. Cine citeşte până la capăt lista aia constată că, prin referire la art. 5 din Legea 78, toate faptele de corupţie sau asimilate sunt excluse.

Nu cred că această graţiere poate rezolva problema enormă a suprapopulării puşcăriilor. O poate diminua, dar nu cred că o poate rezolva. În egală măsură însă, nici alte afirmaţii publice nu sunt reale, ci sunt făcute cu scopul de a manipula. Tocmai citesc o ştire că ceva deşteaptă de la un ONG spune că graţierea ar închide dosarele revoluţiei şi ale mineriadei. Era să îmi pice ochii din orbite. Dooooaaaaamnăăăăă, cred că nici la Spiru nu te putea învăţa aşa ceva! Preşedintele, repet Preşedintele, plus Preşedintele Senatului, repet al Senatului, primii doi oameni în statul ăsta cretin pe care îl avem vorbesc despre amenda pe care ne-o dă/nu ne-o dă CEDO. Nu te aştepţi ca băieţii ăştia să ştie ce face CEDO, dar te aştepţi ca ai lor consilieri să ştie. CEDO nu dă amenzi. Eventual, îţi spune că tu, ca şi stat, te-ai pişat pe propria constituţie atunci când ai ignorat nişte drepturi fundamentale ale unor oameni. Şi, eventual, te obligă să le dai nişte bani acelor oameni ca despăgubiri pentru că ţi-ai bătut joc de ei. Dar nu dă amenzi. Sau poate am lipsit eu în ultimii ani de pe planeta asta.

Alţii or făcut lista celor care scapă. Nume, unu’ şi unu’, suficiente cât să agite masa din ce în mai mare de IYI (intellectual yet idiot) funcţionali pe care îi putem manipula. De unde Avraaam ştiţi asta? Că acele procese sunt pe rol, se pot pronunţa tot felul de pedepse, se pot schimba încadrări juridice etc. La mine în birou am făcut o analiză să vedem ce se întâmplă dacă intră graţierea aia în vigoare. O să iasă din închidoare 2 foşti clienţi: unul condamnat pentru ucidere din culpă (accident de circulaţie), iar altul condamnat pentru transferul unor date de carduri. Atât. Pe dosarele aflate pe rol, habar nu am şi e imposibil de anticipat. Eventual, am un client în apel unde doar eu am făcut apel, omul are sub 5 ani şi nu se mai poate mări, dar ăla cred că va fi achitat. Oricum, e cu suspendare, deci graţierea nu tare îl interesează. De unde Dzeu or ajuns unii la concluzia că scapă Udrea, de exemplu, să mor dacă ştiu. Că ar putea să o ajute graţierea e adevărat, dar până acolo drumul e lung.

Pe scurt, eu cred că, dacă eliminăm art. 2 din ordonanţă şi mai revizuim un pic lista de fapte exceptate, ar fi lege bună. Mai ales dacă ar fi adoptată de Parlament, nu de Guvern.

Abuzul în serviciu. A doua iritare maximă a societăţii oarecum civile este modificarea conţinutului de la infracţiunea de abuz în serviciu. Ca să fiu sincer, eu aş abroga acel text. Cu totul, nu cu 200.000 lei sau orice alte sume. Încerc să explic.

Înainte de asta, pentru urechile fine i-auzi una de la Comisia de la Veneţia (n-am chef să explic ce e asta, dar există google.): “Comisia susține că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale articolului 7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului suveranității legislative, precum previzibilitatea și acuratețea juridică și susține, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive (conform Liivik v. Estonia, 25 iunie 2009) […] 102. Pe această bază, Comisia de la Veneția considera prevederile penale naționale cu privire la abuzul în serviciu, excesul de autoritate și expresii similare trebuie interpretate în sens îngust și aplicate cu un prag înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi spre exemplu: infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice, șamd.“

Ce i-o fi apucat pe băieţii ăia de la Strasbourg să spună o astfel de inepţie? Şi de ce dracu’ statele care susţin “lupta anti-corupţie” precum SUA, Olanda, Franţa sau Germania nu or incriminat drăcovenia asta de infracţiune, dacă asta este sursa binelui în lume. Răspunsul e simplu: pentru că incriminarea e atât de largă încât nu există funcţionar care să nu fi comis fapta asta. Textul spune că merge la pârnaie orice funcţionar (public sau privat) care o încălcat o lege în exercitarea atribuţiilor sale şi o provocat o pagubă cuiva. Orice poliţist care o făcut un proces verbal de contravenţie anulat ulterior în instanţă pentru că e nelegal merge la puşcărie. Orice procuror care o redactat sau avizat un rechizitoriu anulat în instanţă merge la puşcărie. Orice judecător care pronunţă o soluţie casată de instanţa superioară merge la puşcărie. Orice casier de la butic care nu îţi dă 5 bani rest merge la puşcărie. Orice şef de instituţie care semnează vreun act pe care îl pun sub nas departamentele de sub el, iar actul e anulat ulterior în instanţă ca fiind nelegal merge la puşcărie. Etc. Aaaa, nu e normal să fie aşa? Fix de aia o zis Comisia de la Veneţia ce o spus, tocmai de aia învăţătorii noştrii mai din Vest nu au aşa ceva prin legi. Sigur că nici la noi nu merg la pârnaie toţi funcţionarii. Dar legea asta permite organelor să aleagă pe cine vor, că sigur ceva îi găsesc. Aşa cum mi-a spus un procuror: “o să luăm toate dosarele la care a lucrat dl. X până găsim ceva unde a făcut vreun act ilegal“. Sau cum a spus un procuror de şedinţă atunci când am spus că am hotărâri judecătoreşti care spun că un act a fost legal: “Ministerul Public are o altă opinie“. Pe scurt, vreţi Kafka? Infracţiunea de abuz în serviciu este o subiect permanent.

Sigur, voci autorizate, mari jurişti ai acestei ţări până să descopere că sunt doar nişte jurnalişti cu ochi albaştri, susţin altceva. Că scapă Dragnea, că scapă Udrea sau alte persoane pe care nu le adoră nimeni. De data asta, s-ar putea să fie adevărat. Dar, oricum o luăm şi o punem, textul ăla de la abuzul în serviciu este o imbecilitate. Cu sau fără ăia 200.000 lei, cu sau fără decizia CCR. Iar apropos de isteria declanşată prin aceleaşi butoane, vă mai amintiţi:

cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a spus că nu e firesc ca SRI, SIPI, DIPI şi alţi I să ne asculte telefonul? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. Or trecut aproape 2 ani. Câţi or scăpat?
cum urla aceeaşi societate civilă despre pericolul pentru lupta anticorupţie atunci când CCR a modificat oarecum textul de la abuz în serviciu? Se spunea că scapă nu ştiu câţi, erau liste prin presă, Moise Guran era cu ochii ieşiţi din orbite, iar Mândruţă plângea amar la radio. O trecut vreun an. Îmi spune cineva numele unuia achitat?
PS. Vă mai amintiţi de M10? :)) Care lupta masiv cu corupţia, condus de un fost procuror care aresta studenţi în perioada mineriadei… Care sprijinea statul de drept negociind politic funţiile înalte din parchet… Care se dădea mare că o înfiinţat DNA-ul, când, de fapt, surpriză, DNA-ul a fost înfiinţat de Adrian Năstase, un simbol al luptei anti-corupţie. Ce mai face M10, chiar?

PS. Textul meu nu are concluzie. Are doar nişte constatări şi un îndemn: nu vă mai lăsaţi tâmpiţi atât de uşor. Nici de Antena 3 şi nici de hotnews. Mulţi dintre cei care s-au separat în loc să se unească sunt la fel: oameni cinstiţi, educaţi, care vor să fie bine. Pentru asta trebuie să folosim propriul creier. Să folosim informaţia, nu senzaţia. Şi să verificăm dracu’ acea informaţie. De la unii care se pricep la domeniul respectiv. Nu de la cei care se pricep la toate, pentru că atunci când nu ştii nimic poţi să faci orice.

sursA: raduchirita.ro

Share Button

Elita noastră. De la academicieni la bodyguarzi

Share Button

În România zilelor noastre, nu doar oamenii, ci şi dezbaterile trăiesc de pe azi pe mâine. Ne agăţăm cu toţii de scandaluri, împărţim ţara în două tabere, discutăm despre nume şi mize, despre context şi substrat, despre chichiţe şi detalii, dar ocolim, în fapt, fondul problemei.
monkeys-class
Acuzaţiile de plagiat aduse doamnei procuror-doctor Kövesi, de pildă, ne îndepărtează atenţia de la o chestiune mai gravă şi mai profundă. Asta nu înseamnă că nu trebuie să lămurim dacă o persoană, indiferent cine ar fi ea, se face vinovată de fraudă intelectuală. Cu atât mai mult când vorbim despre şefa unei instituţii care combate corupţia. Şi chiar dacă acuzatorii ei sunt lipsiţi de o minimă credibilitate sau sunt mânaţi de dosare penale.

Să nu uităm însă de unde am pornit discuţia. De la un fenomen, nu de la o persoană. Iar fenomenul nu este plagiatul, ci impostura care macină nu doar educaţia, ci întreaga societate românească.

Jurnalistul Petre Bădică de la „România liberă“ a început de curând să facă o analiză extrem de interesantă a „elitei“ politice a momentului. Rezultatul îl puteţi bănui. Majoritatea celor care prezidează diverse comisii parlamentare n-au nici cea mai vagă legătură cu domeniul pe care se presupune că îl acoperă.

Aşa aflăm, astăzi, că şeful Comisiei de Învăţământ din Camera Deputaţilor este un fost poliţist, convertit în director la o firmă de pază. La Senat, şeful Comisiei Românilor de Pretutindeni e un fost preşedinte de club de fotbal, care a absolvit fix 12 clase.

Lista este mai lungă, vă recomand s-o citiţi. Şi să o comparaţi apoi cu galeria politicienilor care conduceau Parlamentul de altădată: scriitori precum Costache Negri, Duiliu Zamfirescu, Nicu Gane sau Mihail Sadoveanu, istorici precum Alexandru Lapedatu, Nicolae Iorga sau Dimitrie Sturdza, jurişti precum Gheorghe Costaforu, Gheorghe Cantacuzino sau Theodor Rosetti, filosoful Petre Negulescu, matematicianul Dimitrie Pompeiu, publicistul Constantin Rosetti, politicieni ca Ion C. Brătianu sau Alexandru Vaida-Voevod. Mai toţi, membri ai Academiei Române!

Ştiu, o să-mi spuneţi că, într-o democraţie, votul nu ţine cont de studii, diplome, doctorate. Nici măcar atunci când ele sunt luate la Sorbona, nu la „Spiru Haret“. Carevasăzică, poporul poate alege, în mod suveran, să fie reprezentat de orice neghiob. Nu uitaţi însă de unde vine cuvântul „elită“, al cărui sens iniţial, în latină, era chiar „demn de a fi ales“.

Se vede treaba că, în România zilelor noastre, avem nevoie mai mult de bodyguarzi decât de academicieni!

Autor: Sabin Orcan
sursA: romanialibera.ro

Share Button

Despre imposibilitatea teoriei pure

Share Button

1. Mitul neutralităţii şi calea către totalitarism

Neutralitatea absolută a teoriilor despre om şi societate în raport cu orice context şi conţinut etic, religios, teleologic sau metafizic este, în esenţă, un mit modern, dar, în acelaşi timp, nu fără rădăcini în istoria ideilor. Cum e de aşteptat, nu a adus şi nici nu va putea aduce vreun câştig nici din perspectiva unei cunoaşteri autentice a omului şi societăţii, şi nici pe palierul „vieţii în cetate”. În fapt, cu cât mai acerbă a fost încercarea de izolare a „teoriei pure” despre om şi societate de aspectele etice şi de practica realităţii sociale, cu atât mai lipsită de realism şi utopică s-a dovedit a fi teoria.
geometry
Ideea unei cunoaşteri absolut neutre despre om şi societate este, din punct de vedere spiritual, rodul aceleiaşi seminţe gnostice care, potrivit lui Eric Voegelin, a găsit teren propice de dezvoltare odată cu modernitatea şi a alimentat atât planurile milenariste ale utopiştilor şi progresiştilor tehnocraţi (mai nou, eurocraţi) de a construi „ştiinţific” în stil asiatic sau occidental, paradisuri terestre de tot felul, cât şi visurile de transfigurare şi reconstrucţie a omului potrivit idealurilor gnostice.

Teoriile politice şi economice nu se nasc într-un vid ideologic şi cultural. Formularea acestor teorii nu poate avea loc decât ex ante, într-un cadru „preştiinţific”, constituit de cultură, valori, limbaj, concepţii privind omul şi rostul omului în lume etc. Răspunsuri la întrebări despre sensul vieţii, despre ce se întâmplă cu omul după moarte ş.a. sunt, prin natura lor, dincolo de orice demonstraţie logică şi testare empirică; pe de o parte, un răspuns „pur ştiinţific” dat acestor întrebări nu este posibil; pe de altă parte, poziţionarea în raport cu astfel de probleme impregnează, cel mai adesea, în mod fundamental, teoriile care au în centru omul şi societatea umană.

În monumentala istorie a gândirii economice, M. N. Rothbard prezintă comunismul marxist ca având la bază o teologie reabsorbţionistă – conform căreia omul (ca specie, nu ca persoană) îşi găseşte mântuirea şi împlinirea prin reuniunea panteistă (reabsorbţia) într-un tot cosmic, universal şi indistinct („one cosmic blob”) care este considerată a fi leacul „alienării omului”. Alienarea este văzută de Marx, în stilul lui Hegel şi Plotin, într-un sens cosmic şi metafizic, fiind considerată inerentă creaţiei. Spre deosebire, în creştinism, creaţia este absolut bună, iar căderea lui Adam este înţeleasă în cheie morală, implicând responsabilitatea personală, nu în cheie metafizică şi nu într-un mod impersonal. (Rothbard 2006, 349-350)

Marx a fost unul dintre cei mai radicali utopişti – iar lucrul acesta nu poate fi înţeles cu adevărat decât văzându-i filosofia subiacentă. Nu a pierdut vremea descriind în detaliu cum va arăta societatea ideală, câte districte va avea şi cum vor fi organizate acestea. Utopismul lui Marx merge însă mult mai departe: utopia marxistă este „un atac explicit asupra creaţiei divine” şi s-a concretizat într-o „dorinţă sălbatică de a o distruge”; reabsorbţia universului policrom este preferabilă creaţiei; diversitatea stânjenitoare a realităţii sociale (cu instituţii precum diviziunea muncii, specializarea, banii, proprietate privată) poate fi sau chiar trebuie abolită. În substrat se află ideea plotiniană a distrugerii multiplului (diverselor faţete ale creaţiei) şi a redobândirii unei presupuse unităţi pierdute prin reabsorbţia într-un tot cosmic indistinct aflat dincolo de orice schimbare şi timp. (Rothbard 2006, 364)

Marx însuşi – în pofida faptului că susţinea socialismul „ştiinţific”, respingând diverse alte tipuri de socialism pe motivul că sunt „moraliste” şi „utopice” – se afla cu mult mai mult imersat în tradiţia utopismului mesianic decât orice alt făuritor de utopii. Nu numai că a conceput o societate ideală şi utopică, dar pretindea, de asemenea, că până şi calea către această societate utopică este inevitabilă, determinată de legi imuabile ale istoriei imanente materiei. Locul Spiritului Absolut hegelian este luat, la Marx, de monismul materialist determinist. Într-o astfel de viziune, orice rău e doar aparent. În fond, ideile de bine şi de rău moral sunt abolite. Constrângerea oamenilor şi supunerea lor conform regulilor noului regim nu sunt din capul locului evaluate moral. Fiecare persoană sau eveniment sunt judecate ca fiind „progresiste” sau „reacţionare”, în funcţie de avansul sau întârzierea „împlinirii” visului gnostic al societăţii utopice.

Dacă, aşa cum sugerează analiza lui Rothbard, „socialismul ştiinţific” nu este decât o iluzie, ideea fundamentării strict ştiinţifice a teoriei liberale sau libertariene are mai mult temei? Dacă răspunsul este negativ decurge oare de aici că fără o abordare „ştiinţifică” ne aflăm într-o imposibilitate fundamentală de a decide şi discerne între teoriile sociale? Nu decurge, cred, decât că miza adevărată a dezbaterii se află pe palierul ideologic, etic, cultural şi nu în ultimul rând, spiritual.

Care este sau care ar putea fi substratul cultural şi spiritual al liberalismului austriac? Sugestia lui D. C. Comănescu este aceea că, aşa cum marxismul este impregnat de o teologie reabsorbţionistă şi, mai mult decât atât, de o spiritualitate satanistă, care presupune „mântuirea” prin depersonalizare, liberalismul (libertarianismul austriac) este proiecţia lumească a unui alt tip de orientare spirituală, care presupune o eshatologie personalistă.

Eshatologia personalistă care accentuează responsabilitatea persoanei care acţionează este fundamentală în creştinismul ortodox şi, în acest sens, se poate vorbi de vocaţia liberalismului de a deveni ortodox, prin înrădăcinarea în spiritualitatea ortodoxă a respectului pentru persoană şi proprietate.

Eshatologia personalistă pune accentul pe persoanele responsabile moral care acţionează şi pe posibilitatea de a atinge fericirea veşnică prin dialog interpersonal non-conflictual. Fericirea personală depinde de modul în care indivizii se raportează atât la Dumnezeu, cât şi unii la alţii. Conform creştinismului ortodox, fericirea (chiar şi în vremuri de supărări lumeşti) depinde de comuniunea voluntară cu Dumnezeu şi de iubirea întru Dumnezeu a tuturor celorlalţi oameni. Spiritualitatea/eshatologia ortodoxă nu reprezintă doar un temei intelectual pentru ideea de interes personal pe termen lung corect înţeles. Creştinismul ortodox reprezintă, de asemenea şi mai ales, experienţa existenţială a sfinţilor: o mărturie istorică neîntreruptă, icoană şi ghid pentru atingerea fericirii prin lucrarea dialogului interpersonal. Ortodoxia pretinde că este Spiritualitatea personalistă. Ca atare oferă fundamentul spiritual care din punct de vedere logic şi existenţial asigură un sistem economic şi de drept personalist (al „libertarianismului”)[1]. (Comănescu 2006)

Această înrădăcinare a respectului pentru persoană şi proprietate într-o tradiţie de tip personalist (cum este creştinismul şi, în special, creştinismul ortodox) a făcut ca persoana şi proprietatea sa legitimă să fie considerate în primul rând valori în sine şi nu simple mijloace în vederea obţinerii unor beneficii, şi ca respectul persoanei şi proprietăţii să fie mai degrabă modul de a fi al persoanei virtuoase decât rezultatul urmării oarbe a unor reguli sociale impersonale.

Ce se va alege de libertarianismul austriac dacă va opta să fie indiferent sau să se depărteze o etică personalistă universalizabilă[2] insistând quasi-exclusiv pe temeiurile „ştiinţifice” („neutre”), ale liberalismului?

Cel puţin un început de răspuns este sugerat de M.N. Rothbard în articolul „Big-Government Libertarians” (1994). Rothbard constata că odată cu constituirea unei mişcări libertariene oficiale, aceasta a fost tot mai mult acaparată de libertarienii etatişti („big-government libertarians”) aceştia emulând, practic, un alt curent, care avea deja o anumită istorie, cel al conservatorilor etatişti. Pe lângă motive cât se poate de pragmatice – finanţări, integrare în anumite cercuri şi medii sociale şi politice, putere, locuri de muncă comode – Rothbard identifică un anume tip de impregnare culturală şi atitudine morală ca stând la baza acestei noi mişcări: libertarienii etatişi, notează Rothbard, se definesc cel mai adesea prin încercarea de a rupe cu orice cultură sau tradiţie (în special cu tradiţia creştină, pe urmele lui Ayn Rand), prin ignorarea istoriei şi, în genere, printr-o anumită sărăcie culturală:

…mişcarea [libertariană] timpurie a anilor ’70 a eşuat lamentabil, rupându-se deliberat de orice tip de mişcare de dreapta precum şi de orice altă cultură sau tradiţie din Statele Unite. Urmând spiritului lui Ayn Rand, căreia mulţi libertarieni i-au călcat pe urme, libertarienii au pretins că sunt individualişti şi revoluţionari autentici, complet separaţi de mişcările de dreapta şi înfăţişând lumii marca proprie a unei noi revelaţii politice. Într-adevăr, mişcarea libertariană a ignorat aproape întotdeauna orice istorie şi orice aspect legat de relaţiile externe. Silogismele esoterice ale teoriei libertariene, romanele sau filmele ştiinţifico-fantastice, muzica rock şi chestiuni ce ţin de complexitatea computerelor au constituit suma şi substanţa cunoaşterii şi interesului lor. (Rothbard 2000, 101)

Strict logic, admite Rothbard, libertarianismul este sau poate fi consistent cu orice atitudine morală şi perspectivă culturală, dar practic doar consistenţa logică nu e suficientă, religia, cultura, principiile morale contează pentru păstrarea spiritului liberalismului autentic.

…nu poate exista o separare autentică între ideologia politică formală şi viziunile şi atitudinile culturale. Libertarianismul este consistent logic cu aproape orice atitudine faţă de cultură, societate, religie sau principiu moral. Strict logic, doctrina politică libertariană poate fi separată de toate celelalte consideraţii; din punct de vedere logic cineva poate fi – şi, într-adevăr, cei mai mulţi libertarieni, în fapt, sunt: hedonişti, libertini, imorali, inamici militanţi ai religiei în general şi ai creştinismului în particular – şi, în acelaşi timp, pot fi adepţi consistenţi ai libertarianismului. În fapt, strict logic, cineva poate fi adept consistent al drepturilor de proprietate din punct de vedere politic şi, în acelaşi timp, poate fi, în practică, hoţ, escroc, pungaş meschin şi şantajist, cum prea mulţi libertarieni s-au dovedit a fi. Din punct de vedere strict logic, cineva poate face toate acestea,dar psihologic, sociologic şi în practică, lucrurile nu merg aşa. (Rothbard 2000, 101)

Indiferenţa şi ignoranţa faţă de aspectele culturale şi spirituale – în sensul nerecunoaşterii importanţei cultivării lor constante – pot juca un rol la fel de nefast ca şi opoziţia manifestă şi obtuză. Un pericol evident este acela că, pe măsura ce libertarianismul încearcă să se afirme aşa zis „neutru” (în spirit scientist) şi să urmărească doar sau, în primul rând, consistenţa logică a doctrinei politice, ignorând relevanţa impregnării etice, culturale şi spirituale, va deveni inevitabil predispus să aibă o coloratură gnostică, dat fiind că gnosticismul a ajuns quintesenţa spiritualităţii moderne, aşa cum sugerează Eric Voegelin. Lăsând jos garda pe palierul cultural şi spiritual fie de dragul unei neutralităţi iluzorii, fie dintr-o lene culturală şi spirituală, riscul major este acela de a cădea pradă unei spiritualităţi reabsorbţionist-impersonaliste de tip new age (vezi mişcări libertariene gen Thrive) afine, în ultimă instanţă, cu mişcările şi curentele totalitare.

Astfel, Rothbard constata, pe de o parte, din analiza teoriei marxiste, dar şi dintr-o istorie trăită, că atitudinile morale, culturale şi tipul de spiritualitate nu pot fi realmente separate de concepţiile privind organizarea societăţii umane şi de ideologiile politice formale. Acestea din urmă sunt inevitabil impregnate mai devreme sau mai târziu de dominanta culturală şi spirituală a vremii. Fenomenul libertarienilor etatişti nu e întâmplător. Eric Voegelin, la rândul său, considera că alunecarea Occidentului (cu întreg spectrul său de curente politice) spre totalitarism şi comunism este înscrisă în gena gnostică culturală şi spirituală a modernităţii – şi s-ar fi consumat mult mai rapid, dacă Occidentul ar fi îmbrăţişat absolut fără inerţii spiritualitatea gnostică şi n-ar fi existat rezistenţa culturală şi spirituală a creştinismului. Comunismul va rămâne un pericol latent pentru Occident, sugerează Voegelin, atâta vreme cât buruienile gnostice nu vor fi smulse din rădăcină. Fără o critică de profunzime a curentelor de stânga (pe plan cultural şi spiritual) rădăcinile gnostice vor da noi vlăstari.

Societăţile occidentale de tip gnostic sunt într-o stare de paralizie intelectuală şi emoţională pentru că nici o critică fundamentală a curentelor gnostice de stânga nu este posibilă fără a arunca în aer, în acelaşi timp, curentele gnostice de dreapta. […] Chiar şi în cele mai favorabile circumstanţe externe, comunismul va rămâne un pericol latent atâta vreme cât dezbaterea publică în societăţile occidentale va fi dominată de clişeele gnostice. Cu alte cuvinte: atâta vreme cât recunoaşterea structurii realităţii, cultivarea virtuţilor sophia şiprudentia, disciplina intelectului, dezvoltarea unei culturi teoretice şi viaţa spirituală sunt stigmatizate în public ca fiind „reacţionare”, în vreme ce ignorarea structurii realităţii, ignorarea faptelor, interpretarea eronată şi falsificarea istoriei, aprecierile iresponsabile pe baza unor convingeri sincere dublate de analfabetism filozofic, opacitate spirituală şi sofisticări agnostice sunt considerate virtuţi, iar deţinerea lor deschide drumul succesului public.” (Voegelin 1987, 178)

Atâta vreme cât în agora, virtuţile tradiţiei clasice şi creştine vor fi catalogate drept „reacţionare”, iar „virtuţile” gnostice (idealismul gnostic, ignorarea structurii realităţii, ignorarea sau chiar falsificarea istoriei, decadenţa morală) vor fi considerate „progresiste” şi totodată vor fi singurele răsplătite social spectrul totalitarismelor de tot soiul va continua să domine într-o formă sau alta.

2. Obsesia „teoriei pure” – rădăcini filozofice şi spirituale

Ideea separării şi autonomizării teoriilor despre om si societate de etică, practică şi de orice context şi conţinut religios, teleologic sau metafizic se află chiar în inima ştiinţelor sociale moderne, în modul în care acestea s-au constituit şi definit. Nu este surprinzătoare această obsesie a separării „teoriei pure”, de toate celelalte aspecte, în ştiinţele moderne, căci modernitatea a adus cu sine viziunea unei lumi fragmentate şi măcinate de conflicte aparent ireconciliabile – între universal şi particular, între teorie şi practică, între caracter şi raţiune, între etică şi ştiinţă.

Preţul pus pe „teoriile pure” a crescut odată cu pozitivismul şi scientismul. Neutralitatea ca scop ultim al teoriilor despre om şi societate are mare legătură cu idealul pozitivist şi scientist, de altfel, utopic, al „concepţiei ştiinţifice despre lume”. Impactul pozitivismului şi scientismului asupra teoriilor despre om şi societate a condus la consolidarea ştiinţelor sociale, prin delimitare în raport cu orice conţinut netestabil sau neconfirmabil empiric. Din punct de vedere al metodelor, canonul pozitivist este drastic şi reducţionist: la baza „adevărurilor” ştiinţei trebuie să stea datele empirice şi raţionalismul purificat şi de laborator (adevărurile a priori nu pot fi decât tautologii, potrivit dogmei pozitiviste). Conceptele şi limbajul trebuie şi acestea, la limită, purificate de orice conţinut nereductibil la date empirice şi propoziţii analitice. Aceasta este baza presupusei neutralităţi a ştiinţelor sociale moderne, dar şi cauza reducţionismului radical. Lipsa de relevanţă şi de realism a teoriilor sociale moderne, aerul aproape ezoteric datorat, în principal, limbajului reinventat şi artificial sunt marcante. Preferinţa pentru limbajul matematic reflectă de cele mai multe ori o viziune mecanicistă asupra omului şi societăţii, fără legătură cu realitatea – bază solidă pentru utopii.

Ştiinţele sociale moderne, consolidate în spirit scientist sunt departe de a fi neutre faţă opţiuni metafizice şi orientări spirituale. Filozofic, modernitatea poate fi înţeleasă în cheie nominalistă, iar spiritual, în cheie gnostică. Ştiinţele moderne nu fac excepţie de la această interpretare.

Empirismul şi materialismul sunt produsele filosofiei nominaliste care neagă că universaliile au existenţă reală. Abandonarea realismului şi acceptarea nominalismului în marea dezbatere medievală („cearta universaliilor”) marcheză, în viziunea lui Weaver, începutul decadenţei modernităţii. Problema implicată în ultimă instanţă, subliniază Weaver, este aceea dacă există o sursă a adevărului mai înaltă decât omul şi independentă de om. Poziţionarea în raport cu această întrebare este decisivă pentru perspectiva asupra naturii şi rostului umanităţii.

Consecinţa practică a filozofiei nominaliste este respingerea realităţii percepute prin intelect şi substituirea ei cu realitatea percepută prin simţuri. Odată cu această schimbare în aserţiunea cu privire la ce este real, întreaga orientare a culturii s-a schimbat şi ne aflăm pe drumul către empirismul modern. […] Negarea universaliilor aduce cu sine negarea a tot ceea ce transcende experienţa. Negarea a tot ceea ce transcende experienţa înseamnă, inevitabil, – deşi s-au găsit modalităţi de a camufla acest lucru – negarea adevărului. Odată cu negarea adevărului obiectiv nu mai este nici o scăpare din relativismul „omului ca măsură a tuturor lucrurilor”. (Weaver 1984, 3-4)

Alte câteva consecinţe şi teze consistente cu filosofia nominalistă: omul şi societatea pot fi cunoscute deplin cu suficientă măsurare şi cercetare empirică; natura, societatea şi chiar omul sunt un soi de mecanisme care se autoreglează; de vreme ce doar elementele concrete şi perceptibile senzorial există nu are rost a căuta în lumea aceasta sensuri (principii, cauze finale) dincolo de senzaţii şi, cel mult, relaţii logice şi convenţii; totodată, de vreme ce nu este nimic ce transcende experienţa cea mai înaltă vocaţie intelectuală a omului este aceea de a găsi metodele de a interpreta datele oferite de simţuri, iar raţionalismul pur şi dur (la limită tautologic) e ridicat la rang de filozofie. „Omul are nevoie doar să raţioneze corect pe baza evidenţei oferite de natură” (Weaver 1984, 5) descrie sintetic quintesenţa concepţiei nominaliste aflată la baza ştiinţelor moderne .

Spiritual vorbind – menţionam, pe urmele lui Eric Voegelin – modernitatea poate fi înţeleasă în cheie gnostică. Scientismul şi pozitivismul sunt, în ultimă instanţă, manifestări ale spiritualităţii gnostice al cărei prim principiu este tocmai ignorarea realităţii şi chiar substituirea realităţii cu o lume imaginară – lumea visului gnostic potenţată scientist. Problema de fond este ideea că ştiinţele pot da seama în principiu (chiar dacă nu au ajuns încă, sunt pe cale, progresul ştiinţelor nu are margini!) de tot ce înseamnă omul, de tot ce înseamnă societatea umană şi consecinţele acestei idei.

Natura gnostică a stiinţelor moderne, explică Voegelin, este manifestă în ideea de putere prin ştiinţă şi în iluzia transformării în chip magic a omului şi a lumii (prin puterea şi ştiinţa omului) într-un paradis terestru de un tip sau altul. Ideea de putere prin ştiinţă este într-un anumit sens rezonabilă – cunoaşterea relaţiilor cauzale este utilă în realizarea unor scopuri practice în viaţa de zi cu zi. Însă ignorarea sau negarea existenţei unei structuri a lumii dincolo de lumea perceptibilă senzorial a dus treptat la iluzia că omul şi societatea pot fi modelate oricum, că natura umană poate fi abolită fără a distruge în acelaşi timp omul, că ordinea spirituală poate fi ignorată fără a pulveriza în acelaşi timp societatea, în fine, că omul şi societatea sunt infinit maleabile sub supravegherea tehnocraţilor şi experţilor.

Legătura dintre ştiinţă şi putere şi creşterea canceroasă, care a urmat, a segmentului utilitarist al existenţei a impregnat civilizaţia modernă cu un element de cultură magică. Tendinţa de a reduce domeniul experienţei umane la raţiune, ştiinţă şi acţiune pragmatică, tendinţa de a supraevalua acest domeniu în raport cubios theoretikos şi viaţa spiritului, tendinţa de a-l transforma în preocuparea exclusivă a omului, tendinţa de a-l impune prin presiuni economice în societăţile aşa-zis libere şi prin violenţă în comunităţile totalitare – toate acestea sunt parte a unui proces cultural dominat de un avânt al imaginaţiei magice, adică dominat de ideea de a schimba substanţa [esenţa n. trad.] omului prin planificare voluntară şi pragmatică. Ne-am hazardat să sugerăm că, privind retrospectiv, era ştiinţei va apărea ca cea mai mare orgie a puterii din istoria umanităţii; ne aventurăm să sugerăm acum că la baza acestei orgii istoricul va găsi o explozie gigantică a imaginaţiei magice, după prăbuşirea formelor intelectuale şi spirituale ale îndepărtatei civilizaţii medievale. Punctul culminant al acestei explozii este visul magic de a crea supraomul, omul făurit de om care va fi succesorul creaturii lamentabile făcute de Dumnezeu; acesta este marele vis care a apărut prima dată ca ficţiune în operele lui Condorcet, Comte, Marx şi Nietzsche şi, mai târziu, pragmatic în mişcările comuniste şi naţional-socialiste. (Voegelin 2000, 191)

Scientismul şi pozitivismul sunt curente afine şi cu mişcările progresiste, iar eforturile de „occidentalizare” a ţărilor „înapoiate” – şi, mai nou de „europenizare” – reflectă această orientare culturală şi spirituală de tip gnostic – scientist. Totodată „occidentalizarea” aceasta în stil gnostic e o tendinţă în creştere manifestă nu doar în ţările „înapoiate” ci care se aplică Occidentului însuşi, punctează Voegelin: occidentul însuşi e în curs de occidentalizare, pe filieră gnostică sau new age.

Abandonarea virtuţilor clasic-creştine – sophia şi prudentia – fundamentale pentru înţelegerea realităţii, şi a condiţiei umane în aspectul lor cauzal şi teleologic – notează Voegelin – a dus, practic, atât la prăbuşirea moralităţii în societate, cât şi la abandonarea unei cercetări autentice şi explorării critice a istoriei şi realităţii sociale în general.

În etica clasică şi creştină prima dintre virtuţile morale este sophia sauprudentiapentru că fără o înţelegere adecvată a structurii realităţii, inclusiv a condiţiei umane, acţiunea umană şi coordonarea raţională a mijloacelor şi a scopurilor este cu greu posibilă. În lumea visului gnostic, pe de altă parte, nerecunoaşterea realităţii este primul principiu […] Identificarea visului cu realitatea ca şi chestiune de principiu are rezultate practice care pot părea stranii dar care cu greu pot fi considerate surprinzătoare. Explorarea critica a cauzelor şi efectelor în istorie este interzisă; şi prin urmare coordonarea mijloacelor şi a scopurilor în politică este imposibilă. (Voegelin 1987, 169-170)

Această sărăcie şi precaritate în planul ideilor şi cunoaşterii, dar şi în plan mai profund, moral şi spiritual, nu putea rămâne fără consecinţe practice.

3. Neutralitatea ca mod de viaţă: „eunucii spirituali”

Perspectiva gnostic-scientistă asupra lumii este în sine o formă de credinţă – în puterea nelimitată a omului de a domina şi modela lumea, omul, societatea – cu forme de viaţă asociate, şi chiar cu propriile „ritualuri”. „Concepţia ştiinţifică despre lume” a presupus şi presupune, în cele din urmă, o reconstrucţie la nivel ideologic şi chiar la nivel de comunitate umană, persoană şi limbaj. Multe dintre aspectele care, poate nu chiar demult, intrau (sau mai intră, în cazul comunităţilor tradiţionale) în sfera de decizie a persoanei sau poate a familiei, a comunităţilor locale au intrat tot mai mult în sfera de competenţă şi deliberare „obiectivă” a experţilor – de la organizarea economică şi socială, până la formarea personalităţii umane, în cele mai profunde aspecte ale sale (spre exemplu, „societatea ştiinţifică”, „educaţia ştiinţifică” modelate după „sfatul experţilor” şi implementate de tehnocraţi etc.).

Acest mod de viaţă supus patosului scientist şi fără nici un onor dat spiritului şi formării spirituale este sugestiv numit de Voegelin eunuchism spiritual. Secolul al XIX-lea s-a caracterizat printr-o impunere treptată a acestui mod de viaţă golit de elementul spiritual, fapt care a constituit fundamentul nefericit atât al anarhiei spirituale a vremurilor care au urmat cât şi al succesul intelectual al unor curente precum pozitivismul, evoluţionismul darwinist şi marxismul. Totodată s-a produs şi o restratificare a societăţii (de data aceasta nu pe clase şi, de aceea, mai subtilă): „eunucii spirituali” – victime ale patosului scientist, diletanţi sau ignoranţi în tot ceea ce înseamnă cultură şi formare spirituală – au devenit noua elită „în pas cu vremurile” dobândind tot mai mult prestigiu şi recunoaştere socială (Voegelin 2000, 195). Totodată această goliciune şi sărăcie pe plan cultural şi spiritual este într-un anumit sens inerentă educaţiei de tip progresist – al cărei teoretician de vază a fost John Dewey.

Dewey nega valoarea culturii spirituale, considerând-o în ce mai bun caz inutilă şi, totodată dispreţuia ideea educării personalităţii în sens spiritual, susţinând că un astfel de deziderat al educaţiei este mai curând subversiv pentru coeziunea socială. În consecinţă, specificul inconfundabil al educaţiei progresiste s-a dovedit a fi lipsa totală de preocupare pentru formarea caracterului, practicarea virtuţii şi totodată, corelat cu acestea, neglijarea educaţiei spirituale. Cheia de boltă a impunerii acestei viziuni gnostic-scientiste asupra omului şi societăţii a fost învăţământul de masă – devenit aproape peste tot în lumea modernă obligatoriu.

Pas cu pas, observă John Taylor Gatto, curiculum-ul ştiinţific al învăţământului de masă, departe de idealul iluzoriu al neutralităţii, s-a transformat într-un nou tip de religie – o religie care pare să acorde iertarea absolută şi dezlegarea tuturor legămintelor spirituale importante, o religie care aparent eliberează revocând toate sancţiunile sau neajunsurile vieţii, dar care, în fapt, nu face decât să înrobească omul pe toate planurile – spiritual şi lumesc.

Religia ştiinţei spune că nu există bine şi rău. Experţii vă vor spune ce să faceţi pe baza unor consideraţii pragmatice. De vreme ce nu există nici liber arbitru şi nici moralitate nu poate exista nici responsabilitate personală, nici păcat, nici răscumpărare. Doar decizii matematice: având la bază utilitarismul sau legea talionului, nu contează exact ce anume… Religia ştiinţei spune că lumea se reduce la sentimente şi senzaţii fizice… religia ştiinţei predică faptul că moartea, îmbătrânirea şi boala reprezintă răul ultim. Dar cu pilule, poţiuni, loţiuni, aerobic şi operaţii chirurgicale poţi întârzia moartea şi îmbătrânirea şi, eventual, în mod magic industria medicală va elimina şi aceste nenorociri din viaţa omului. Iată. S-a împlinit. Vedeţi cum punct cu punct curriculum-ul ştiinţific a devenit din instrument o religie, care revocă fiecare dintre neajunsurile pe care creştinătatea ne îndeamnă să le acceptăm de bună voie? Vedeţi cum ştiinţa ne este vândută ca un panaceu capabil să ne ofere iertare absolută de toate legămintele spirituale? (J. T. Gatto 2000-2003)

Astfel, tinerii nu sunt învăţaţi cum să câştige învăţăturile şi înţelepciunea acumulate de-a lungul civilizaţiilor şi istoriei, nu sunt învăţaţi ce înseamnă mântuirea sufletului, iubirea aproapelui şi adevărata comuniune cu ceilalţi, ci cum să devină membrii unei societăţi utopice şi cum să se adapteze unei scheme impersonale şi anoste de socializare care invariabil are la bază o viziune eronată sau deficitară asupra naturii omului şi societăţii. Dar umanitatea nu este o comunitate în sensul unui număr de atomi sau monade care se lovesc unele de altele, spune R. Weaver, ci este o comunitate în sens spiritual. Prin urmare, educaţia care nu ia în seamă formarea spirituală şi a caracterului omului nu este educaţie nici pentru individ nici pentru societate, în adevăratul sens al cuvântului. (Weaver 2000, 195)

Bibliografie:

Dan Cristian Comănescu (2006), Is There a Libertarian Eschatology?, http://mises.ro/489/

M.N. Rothbard (2006), An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, Volume II, Ludwig von Mises Institute.

M.N. Rothbard (2000), „Big Government Libertarians”, în Llewellyn H. Rockwell (ed.),The Irrepressible Rothbard – The Essays of Murray Rothbard, JoAnn B. Rothbard Trust.

Eric Voegein (1987), New Science of Politics, The University of Chicago Press.

Richard M. Weaver (1984), Ideas Have Consequences, The University of Chicago Press.

Richard M. Weaver (2000) „Education and the Individual” în Ted J. Smith III (ed.) In Defense of Tradition, Liberty Fund.

Eric Voegelin (2000), „The Origins of Scientism” ]n Ellis Sandoz (ed.) (2000), The collected Works of Eric Voegelin: Published Essays 1948-1952, Volume 10, University of Missoury Press.

John Taylor Gatto (2000-2003), The Underground History of American Education, Odisseus Group.

[1] Traducerea acestui fragment şi a următoarelor aparţine autoarei.

[2] Fără participarea la seminariile din ultimii ani (2009-2010 şi 2011-2012) coordonate de D. C. Comănescu nu aş fi ajuns să reflectez la importanţa eticii personaliste universalizabile şi la raportul acesteia cu libertarianismul austriac. (Erorile şi inexactităţile posibile din această expunere nu trebuie imputate decât autoarei acestor rânduri.)

autor: Ionela Bălțătescu
sursA:

Publicat inițial pe Mises

// anacronic.ro

Share Button

Îndemnul unui profesor bătrân: nu vă mințiți pe voi înșivă

Share Button

Lyndon_Johnson_in_1970[1]Profesorii, acele persoane care încearcă din răsputeri să ne motiveze să venim la ore, să ne stârnească entuziasm pentru chestiile învățate și să nu râdă în hohote când facem greșeli. Și chiar dacă pare a fi un fapt normal, oportunitatea noastră de a învăța și accesul la informație este o șansă reală, pe care însă nu toți o înțeleg.

Un profesor de literatură engleză de la una dintre cele mai bune universități din România a hotărât ca, înainte de a ieși la pensie, să adreseze un mesaj destul de usturător studenților, încercând, pentru ultima dată, să “deschidă ochii digitali ai copiilor.”

“Pentru ce ați venit aici?
N-aș vrea să strig la voi, pentru că n-are sens, oricum n-o să mă înțelegeți. Nimeni nu are nevoie de voi aici, stând așa pe bănci, așteptând o minune și privind plictisiți înainte. Mergeți acasă, pentru că pierdeți timpul, vă pierdeți viața! Universitatea e un loc pentru învățat și nu aveți nici un drept să-l împuțiți cu lenevia voastră. Dacă vreți să învățați, sunteți bineveniți. Dacă nu, ieșiți afară, nimeni nu vă vrea aici.

Avem o țară plină de imbecili cu studii superioare, care nici măcar nu știu că America e continent, nu țară. Nu mai avem nevoie de fantome zombate care vin aici ca să-și ia o diplomă. Diploma aia poți s-o folosești doar atunci când se termină o anumită hârtie în casă. Nu vă mințiți pe voi înșivă: mai mult de jumătate dintre voi vor ajunge să lucreze la o fabrică sau într-un restaurant, pentru că sunteți lenoși și aroganți!

Sunteți o generație aproape pierdută. Nu vă interesează nimic, în afară de telefoane și computere și stomacurile voastre. Aveți o minte putrezită. Poate vă credeți mai inteligenți decât alții, poate câțiva dintre voi și sunt dar restul, restul sunteți toți la fel de mediocri. Pentru asta ați și venit aici – să acumulați cunoștințe, nu să putreziți în bănci! Nu vă irosiți unica șansă de a ajunge cineva. În epoca contemporană, unde informația digitală deține puterea, iar mintea umană este folosită din ce în ce mai rar, voi puteți să luați puterea în mâinile voastre, dar fără voință și cunoștință, o veți pierde foarte rapid.

Eu nu vreau să vă țin morală pentru că știu cum e: să ți se țină morală când ești tânăr și simți că toată lumea e la picioarele tale. Am fost și eu pe acolo și mi-e familiar sentimentul dat – nu contează ce studii faci, contează să știi să te descurci. Dar nu e mereu așa și nimeni n-o să țină cont de sentimentele voastre interioare sau de cât de bine puteți juca cărți sau jocuri video atunci când o să vă angajeze. Cunoștințele vor fi pe primul loc, iar puterea fizică și înfățișarea pe-al doilea.

Părinții voștri nu vor trăi mereu, trebuie să realizați asta. Sunteți maturi și nu mai are rost să avem tabu-uri. Da, vor muri, și veți muri și voi. Dar ei, în comparație cu voi, vor lăsa ceva în urma lor, ceva cu care vor, cu care trebuie să se mândrească, și acel ceva sunteți voi. Dacă nu vreți să puneți mâna pe carte și să vă schimbați spre bine, să acumulați ceva ce, în comparație cu excesul de hormoni și prietenii de-o noapte, nu va dispărea niciodată, pentru voi, atunci faceți-o măcar pentru părinții voștri.

Faceți-o pentru acele persoane care au muncit toată viața lor pentru ca voi să aveți unde dormi, să aveți ce mânca și să-și permită acel computer în fața căruia vă pierdeți zilele și nopțile. Data viitoare când mergi la baie, privește în oglindă și întreabă-te dacă părinții tăi s-ar mândri cu așa odor. Eu nu.

Sper ca următoarea noastră întâlnire să aibă loc într-o bibliotecă, nu restaurant fast-food. Rămâneți cu bine.”

Stanislav Sava
sursa: expunere.com / yupi.md

Share Button

Facultatea de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj: Ca indivizi, ne putem descurca și cu o oră de istorie pe săptămână, sau poate chiar fără niciuna. Dar ca națiune, ca societate coerentă și conștientă, nu vom supraviețui

Share Button

129488Elaborarea unui nou plan cadru pentru învățâmântul gimnazial a stârnit și stârnește reacții din partea cadrelor didactice. După ce Asociația profesorilor de Istorie din Neamț a cerut introducerea a minim două ore de istorie, pentru clasele V-XII, indiferent de literă, Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca își exprimă îngrijoarea față de noul plan cadru.

Universitarii clujeni consideră că generațiile actuale “se limitează progresiv, la universul artificial al rețelelor de socializare cum și de ce să se insereze în universul tradiției și al culturii”.

Aceștia consideră că nu există un echilibriu între cultură și tehnică, dintre spirit și materie “nu poate fi asigurat de un plan-cadru în care aria curriculară „Om și societate” nu acoperă nici măcar 20% din totalul de ore”.

“Dar cine să îi apropie atunci, în aceeași măsură,de tradiție, de spiritualitate, de cultură sau de identitatea națională, dacă matematica se predă în patru ore pe săptămână, iar istoria într-una singură?”, se întreabă cei de la Facultatea de Istorie a Universității clujene.

Profesorii susțin că istoria trebuie predată în condiții decente, altfel este o pierdere de vreme.

“Istoria nu se poate învăța într-o oră pe săptămână, ca muzica sau desenul (care pot să rodească și pe alte căi, în afara sălii de clasă, în sufletul creativ al elevului). Este inutil, este ineficient, este o pierdere de timp și de resurse umane. Dacă nu este predată în condiții decente, timp de 2 ore pe săptămână, pe parcursul întregului ciclu gimnazial, cum s-a practicat decenii la rândul și cum se mai predă în atâtea țări ale lumii, atunci poate ar fi mai bine să renunțăm la istorie de tot!”, arată documentul primit la redacție.

În final, profesorii argumentează că “istoria oferă elevilor educație democratică, economică sau interculturală.ă. Ea stimulează spiritul critic, împărtășirea în comun a valorilor, capacitatea de a compara și evalua forme diferite de civilizație”.

Viitorul se arată sumbru: “În aceste condiții, atragem atenția asupra faptului că tehnicienii și decidenții care au în grijă elaborarea și adoptarea acestor planuri poartă pe umerii lor o răspundere uriașă. Pe termen lung, miza acestor documente este însăși perpetuarea noastră socială și culturală. Ca indivizi, pe cont propriu, ne putem descurca și cu o oră de istorie pe săptămână, sau poate chiar fără niciuna. Dar ca națiune, ca societate coerentă și conștientă, nu vom supraviețui”.

Documentul integral poate fi consultat AICI.

Share Button

Suedia închide închisori din lipsă de infractori

Share Button

Suedia închide patru închisori din lipsă de infractori. Numărul condamnărilor atinge un minim istoricAutorităţile din Suedia au anunţat că vor închide patru penitenciare şi un centru pentru arestări preventive, ca urmare a numărului redus de condamnaţi care execută pedepse privative de libertate. În prezent, oficialii de la Stockholm raportează 4.500 de deţinuţi la o populaţie de 9,5 de locuitori.

Numărul deţinuţilor din Suedia a scăzut cu peste o mie, în perioada 2005-2014, ca urmare a diminuării pedepselor pentru persoanele acuzate de trafic de droguri şi a programului de reeducare a deţinuţilor demarat de conducerea penitenciarelor. “Rolul nostru nu este să pedepsim deţinuţii. Pedeapsa este însăşi codamnarea, adică privarea de libertate. Pedeapsa constă în faptul că se află aici”, spune Nils Öberg, directorul general al administraţiei penitenciarelor suedeze.

Numărul codamnaţilor a ajuns de la 5.722 la 4.500, iar rata recidivismului este de 40%, mult mai scăzută decât cea din Statele Unite ale Americii sau alte ţări europene.

“Unele persoane trebuie încarcerate, dar scopul principal al unei închisori trebuie să fie acela de a-i integra în societate şi a-i aduce într-o formă mult mai bună decât cea în care erau când au intrat aici”, mai spune Öberg.

Închisorile suedeze sunt dotate cu mese de tenis şi biliard, săli de pictură, sală de sport cu saună şi solar, sere şi stupi, iar fiecărui condamnat îi este alocat un ofiţer de legătură, direct responsabil de integrarea sa în societate.

sursa: businessmagazin.ro

Share Button

Ovidiu Gherasim-Proca, recenzie la noua carte a lui Claude Karnoouh: “Postcomunism pentru eternitate? In una dintre telegramele diplomatice americane, România postcomunistă era descrisă ca o „națiune sălbăticită”. Cum poate fi altfel o națiune ai cărei învățați elogiază capitalismul sălbatic?”

Share Button

10816032_10203434481479311_1180510536_nPuși în fața victoriei electorale fără egal pe care a obținut-o mișcarea Syriza la începutul anului de grație 2015, unii dintre comentatorii din România au fost surprinși să constate cât de puternică a fost rezistența față de politicile de austeritate în Grecia, cât de nesigure pot fi rețetele de succes stabilite în cercurile decizionale inaccesibile ale Uniunii Europene, cât de puțin capabilă este elita politică tradițională să gestioneze crizele economice ale modernității târzii. Nu ar fi fost luați pe nepregătite dacă ar fi citit măcar câteva dintre eseurile politice ale lui Claude Karnoouh. Dincolo de faptul că tratează, între multe alte subiecte, problema naufragiului financiar elen, ele sunt un excelent remediu împotriva naivității, alungă iluziile și combat idealismul sentimental. Cu atât mai mult cu cât consemnează observațiile și reflecțiile unui autor care a fost martorul celor mai importante frământări politice postbelice, are la dispoziție instrumentarul analitic al antropologiei culturale și nu ezită să pună evenimentele curente în contextul greu de cuprins al istoriei universale.

Din acest punct de vedere, nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru publicarea volumului „Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic”. Apărută la editura Alexandria Publishing House la sfârșitul anului trecut și beneficiind de traducerea Teodorei Dumitru, lucrarea reunește texte scrise între 2008 și 2013, așadar în perioada scursă de la momentul primului șoc al crizei până la stingerea protestelor de stradă masive ce i-au succedat, într-un răspuns spontan față de politicile de austeritate din ce în ce mai agresive. De aceea, cartea este simultan o cronică a crizei – cu toate dimensiunile ei, latura economică fiind probabil numai cea mai vizibilă, nu cea mai profundă – și un „raport final” asupra postcomunismului. Însăși succesiunea primelor două secțiuni, „Capitalism și modernitate tardivă” și „Postcomunismul românesc”, face să transpară în mod natural acest continuum, care unește interpretarea transformării României postcomuniste cu examinarea atentă a strategiilor de consolidare ale globalismului capitalist. În cursul lecturii, eseul de final al celei de-a doua secțiuni, examinând natura și posibilele efecte ale protestelor împotriva proiectului Roșia Montana din septembrie 2013, nu mi-a părut a fi nimic altceva decât o justă încheiere pentru cel cu care începusem, despre „candidatul providențial” Barack Obama – omul politic nou, admirat de tinerimea cu speranțe liberale, simbolul schimbării, vedeta mediatică. Nimic mai firesc. Este imposibil să nu remarci cât de bine stau alături marile câștiguri speculative de pe Wall Street și eșecul bugetar al Statului Român, politica autoritară a administrației Sarkozy față de țigani și fluxurile migratorii dinspre Estul dezindustrializat, marșandizarea privativă a culturii universitare europene (a se vedea capitolul „Criza universității – criza societății”) și autodeprecierea universităților publice din România.

Opțiunile ideologice ale lui Claude Karnoouh sunt cunoscute. A avut parte de prea mulți detractori printre intelectualii la modă din România ca să nu se știe pretutindeni că împărtășește convingeri de stânga, că folosește în mod consecvent conceptele sociologice și politico-economice marxiste și că nu este încântat de condamnarea ritualică, tardivă, a comunismului. Temele majore ale criticii anticapitaliste sunt ușor de recunoscut în textele lui. Totuși, lucru destul de rar întâlnit la autori cu opinii ferme din spațiul cultural românesc, ideile nu cer adeziune. Nu trebuie să-i dai dreptate autorului, nu trebuie să te afli pe aceeași lungime de undă cu el ca să le accepți evidența. Sunt, de fapt, prezentate în așa fel încât cititorul este obligat să-și asume o poziție, să se situeze critic. Fie față de realitatea politică, fie față de text.

Pentru cititorii obișnuiți cu tușele groase, simpliste până la caricatural, în care este schițată frecvent gândirea socială de stânga la noi, lectura postmodernității politice pe care o propune Claude Karnoouh nu va fi ușor de digerat. Pune multe nuanțe în imaginea capitalismului de azi și adaugă nenumărate elemente de context. Ele prezintă o stare de lucruri prea complicată pentru a încăpea în narațiunea maniheistă a luptei dintre bine și rău. Cu atât mai puțin în cea a optimismului revoluționar. Așa se explică, probabil, nota de realism pesimist a reflecțiilor despre posibilitatea emancipării. Chiar și cititorii avizați, cei care nu s-au rezumat la o lectură superficială a textelor radicale, cei care cunosc cuvintele profetice ale lui Guy Debord, vor fi pe alocuri puși în dificultate sau cel puțin vor fi nevoiți să iasă din propria zonă de confort. Vor descoperi sentințe aspre, fără ocolișuri, ce se îndreaptă spre diversele mode intelectuale stângiste, spre grupurile cu vederi de extremă stângă care repetă în gol sloganele trecutului, spre pasiunile ecologiste lipsite de busolă politică ori către pseudo-radicalismul unora dintre cercurile artistice avangardiste. Nu sunt menajate nici numele răsunătoare ale intelectualității radicale, precum Antonio Negri, Michael Hardt, Alain Badiou, Slavoj Žižek, Giorgio Agamben (pp. 60-66).

Însă ținta efortului critic ce definește această lucrare este, fără îndoială, ansamblul structurilor de putere ce determină societăți întregi să plătească fără întârziere, până la ultimul cent, costurile din ce în ce mai ridicate ale corupției politice transnaționale și ale eșecurilor pieței dereglementate. Diferitele înfățișări obscene pe care le ia imoralismul mercantil – de la câștigurile financiare exorbitante obținute de marii speculatori bursieri după subvenționarea băncilor „prea mari ca să fie lăsate să cadă”, până la degradarea inexorabilă a mediului („Copenhaga sau congresul păcălelilor”) și geopolitica cinică a statelor militarizate – compun înfățișarea sumbră a vremurilor în care trăim. Iar postcomunismul, cu experimentele lui sociale la scară continentală, cu incertitudinile și așteptările lui irealizabile, apare, în orizontul unei filosofii a istoriei de inspirație heideggeriană, ca „element cheie al desăvârșirii capitalismului de tipul al treilea – stadiu ultim al mondializării tehno-financiare” (p. 259). Ideile eseului ce dă titlul acestui volum gravitează în jurul aserțiunii redate mai sus. Postcomunismul este mai mult decât ansamblul tranzițiilor petrecute în Europa de Est. Ar putea fi considerat, mai curând, unul dintre acele laboratoare ale istoriei ale căror produse de sinteză prelungesc, prin miracolul Tehnicii, viața sistemului economic global: „Așadar, timpul, logica în care se dezvoltă esența formei-substanță Capital (…), înscrisă în Tehnică, în calitatea ei de ultimă metafizică a modernității (…), comandă discursul Dasein-ului în era post-, și nu invers. Ceea ce ne conduce firesc la interpretarea imploziei comunismului și a mutației chineze drept o reactualizare-radicalizare a unicului subiect real al istoriei modernității târzii: nu proletarul, ci Capitalul și capitaliștii” (p. 258).

Mai ales atunci când părăsesc registrul discursiv al filosofiei politice, diagnosticele au o luciditate tăioasă. Ele chestionează insistent prejudecățile intelectuale și locurile comune cele mai populare, vicleniile rațiunii și ale istoriei deopotrivă. Cuvintele sunt adesea necruțătoare, pentru că autorul e un polemist înflăcărat, întotdeauna pregătit să pună degetul pe rană sau să pedepsească patimile meschine ale adversarilor. Dar oricât de ascuțit ar fi verbul, dincolo de numeroasele referințe la cultura pop și ironiile savuroase, stilul exemplifică, inconfundabil, calmul erudit al gândirii savante de cultură franceză. Iar alături de erudiție stă o receptivitatea culturală subtilă, evidentă în seria de scrieri despre artă și societate care precedă ultima parte a cărții.

Claude Karnoouh este un „călător străin” care ne observă de mult timp. Lucrul acesta se vede în felul în care explică ceea ce el numește „eșecul românesc în postcomunism”, adaptarea eșuată, tragedia tranziției, trecerea de la developmentalismul dictatorial, hotărât să „sistematizeze satele”, la capitalismul monopolist fără opreliști, apt să aneantizeze resursa umană și materială a țării în cel mai scurt timp. Observațiile despre felul în care noua elită românească și-a refuzat originile rurale și responsabilitatea socială (pp. 289-292), pot fi alăturate, pentru contrast, caracterizării pe care ne-a furnizat-o una dintre telegramele diplomatice americane dezvăluite de Wikileaks, în care România postcomunistă era descrisă ca o „națiune sălbăticită” (expresia îi aparține comisarului european Chris Patten). Cum poate fi altfel o națiune ai cărei învățați elogiază capitalismul sălbatic?

Nu aș putea să închei fără să menționez schițele memorialistice de la finalul cărții. În primul rând pentru că ele includ un portret intelectual inedit al lui Claude Levi-Strauss, figură magistrală căreia antropologia europeană îi datorează mult, autor prin intermediul scrierilor căruia am descoperit teoria socială structuralistă. În al doilea rând, pentru fragmentul care descrie confruntarea cu propriul dosar de Securitate, în care profesorul francez se vede caracterizat fie ca spion în solda ungurilor, fie ca „om dificil”, cu „concepții semite puternice”, chiar „adept al extremismului semit” („Străin pentru mine însumi”). Nu se poate scrie nimic mai grăitor despre febra paranoidă care îi cuprinsese pe lucrătorii Securității la începutul anilor ’80, când ceaușismul devenise ideologie de partid și de stat. Nicăieri nu se poate vedea mai clar decât în această istorisire genealogia delațiunii și parvenitismului, pilonii pe care s-a ridicat edificiul opulent al oligarhiei de tip postcomunist.

Aici, în Est, ne-am obișnuit să gândim existența politică în termenii unei tranziții fără sfârșit. În felul acesta, fără să ne dăm seama, contribuim perseverent la construcția mentală a propriei marginalități europene, postcomunismul continuu. Sfârșitul istoriei, în sensul hegelian al expresiei, este departe. În sens apocaliptic, ca distrugere cataclismică, s-ar putea să fie la doi pași. Dar oare când se va sfârși postcomunismul? Când se va sfârși postcomunismul pentru noi?

Autor: Ovidiu Gherasim-Proca

Ovidiu Gherasim-Proca este lector universitar în cadrul Departamentului de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.

GANDESTE RECOMANDA: Cel mai nou volum semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” (capitolul “Cum se fabrica omul providential”), a aparut in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Volumul se poate comanda AICI

Share Button