C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for General

De ce românii care ajung directori în multinaţionale devin vătafi şi îşi trădează conaţionalii?

Share Button

De foarte multe ori auziţi printre prietenii voştri afirmaţia că dacă ar găsi, ar avea un business, o afacere care să le aducă 3.000 – 5.000 de euro pe lună, ar lăsa jobul pe care îl au şi ar deveni antreprenori.

corporatistul

Am pornit de la comentariul unui cititor la unul dintre articolele mele: „Am lucrat timp de patru ani şi jumăte la o corporaţie, unde, aşa cum aţi descris şi dvs. în editoriale, viaţa se scurge foarte uşor, salariul vine la fix, jobul este clar structurat cu taskuri precise, compania ţine costurile cât mai jos, investind la minimum în dezvoltarea angajaţilor, când doresc angajaţi specializaţi şi pregătiţi bine, preferă să angajeze din afară oameni noi, decât să dezvolte mai departe un anagajat vechi şi loial. Am avut nişte experienţe mizerabile! Toate cauzate de managementul românesc, foarte inflexibil şi loial exclusiv şefilor mai mari, manifestând zero ataşament şi respect faţă de conaţionalii lor!!”

Nu de puţine ori aţi auzit faptul că românii se plâng de românii lor care ajung directori în multinaţionale, luând locul unor expaţi, afirmând că aceştia devin şi se comportă dintr-o dată ca şefi, ca vătafi, poziţii apropiate unor companii româneşti şi mai puţin directori în sensul unor poziţii dintr-o multinaţională.

Odată ce au preluat poziţia, puterea, directorii/şefii români îşi schimbă atitudinea faţă de momentul când criticau expaţii şi devin vătafi, nu se mai uită în jur, nu mai ţin cont de unde au pornit şi de trecut, ci fac ceea ce spune corporaţia, ceea ce spun şefii direcţi sau de la HQ (headquarter – sediu central), execută întocmai şi chiar mai mult, având un exces de zel suprapronunţat.

De multe ori anunţul unor decizii de restructurare şi execuţia acestor programe sunt lăsate pe seama directorilor români, care sunt mult mai cinici şi mai răi cu ai lor decât ar fi un expat, care păstrează în el o anumită reticenţă în luarea deciziilor, având în vedere că este totuşi străin în România.

De asemenea, nu de puţine ori aţi auzit că odată ce românii devin directori nu mai vor să lucreze, să dea business românilor şi companiilor româneşti, preferând să lucreze cu ceea ce vine de la centru sau cu alţi străini de pe piaţă, chiar dacă produsele şi serviciile sunt la acelaşi nivel.

Francezii lucrează cu francezii în România, îşi dau business reciproc, austriecii lucrează cu austriecii, nemţii lucrează cu nemţii, americanii lucrează cu americanii, nemţii, francezii, britanicii, chinezii şi ruşii, dacă necesităţile o impun, în schimb românii fug de români.

Foarte mulţi spun că businessul românesc este atât de slab pentru că românii nu se susţin între ei.

Nu de puţine ori aţi auzit spunându-se că anumite decizii proaste, care nu ţin seama de situaţia din teren, se iau în altă parte – la Viena, la Paris, la Londra, la Berlin sau Frankfurt, peste ocean, pentru că directorii români nu au puterea şi nici dorinţa să se lupte pentru alte decizii care ar putea fi mult mai bune, preferând să nu comenteze, ci doar să le execute.

Mulţi angajaţi spun că după ce au văzut la lucru un director expat faţă de un director român, ar prefera să lucreze cu un expat, care este mai dispus la comentarii, la discuţii legate de o propunere sau alta, la prezentarea unor argumente la centru, chiar dacă ar şti mai puţin din punct de vedere tehnic decât un român.

Ironic – nu? -, să-ţi doreşti să lucrezi, să ai şef un expat, în loc de unul de-al tău?

Cunosc câţiva oameni de afaceri, mai mari sau mai mici, care preferă să facă afaceri cu străinii mai degrabă decât cu românii, chiar dacă critică faptul că investitorii străini au cucerit România şi cel puţin în declaraţii nu sunt de acord cu acest lucru.

Muncim pentru alţii, muncim pentru străini la noi în ţară, ne-am vândut lor, spun ei. Dar în realitate preferă mai degrabă să lucreze cu străinii, pentru că îşi încasează banii, şansele de a lua o ţeapă sunt mai reduse, sunt mai serioşi şi au şi bani.

Toţi românii ştiu că dacă lucrezi cu un conaţional, fiecare vrea să lucreze pe banii celuilalt; pe lângă faptul că munceşti pentru realizarea produsului sau serviciului, mai trebuie să munceşti suplimentar pentru a-ţi încasa banii şi de multe ori aceştia sunt mai puţini decât ai convenit iniţial.

Criza începută în 2008 a scos la suprafaţă problemele businessului românesc şi ale leadershipului din multinaţionale şi din companiile româneşti.

Ne iluzionăm crezând că putem fi ca nemţii, ca britanicii sau ca americanii, dar foarte puţini dintre noi s-au convertit la cultura economică, de business şi organizaţională a acestor societăţi.

La fel cum îl invidiem şi îl urâm pe un conaţional care a ajuns director într-o multinaţională, la fel ne urăşte şi el, şi atunci se comportă ca atare.

Odată ajuns director, arde totul în jur, otrăveşte fântânile pentru ca nimeni să nu vină să-i ia locul, nu îşi pregăteşte un înlocuitor, de frică să nu îi ia locul, ţine deciziile la el şi deleagă cât mai puţin pentru a nu pierde din putere.

Credeţi că aţi putea fi altfel dacă aţi prelua voi o poziţie de director într-o multinaţională?

Sau asta este modalitatea noastră istorică prin care putem să supravieţuim aici?

Autor: Cristian Hostiuc

Sursa: Business Magazin

Share Button

Verdict: Korruption, herr Iohannis, Korruption!

Share Button

Judecătorii de la Curtea de Apel Piteşti au pus capăt procesului cu una dintre casele familiei Iohannis, dobîndităprin fals în acte publice, proces care a durat 17 ani (a început încă din mileniul trecut, adică în 1999)!

iohannis_diaspora_15981600

Acest final vizează însă doar partea civilă a procesului (şi nici măcar aceasta, căci chiriaşii care cumpăraseră apartamentele din acel imobil trebuie acum să deschidă noi procese pentru a se reveni la situaţia anterioară „jafului“), dar lucrurile dificile pentru familia Iohannis abia acum încep!

Şi iată de ce: în noul Cod penal al României, capitolul III, „Falsuri în înscrisuri“, Art. 323 precizează, în privinţa „Uzului de fals“: „Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată“.

Vechiul Cod penal, la art. 291, avea absolut acelaşi conţinut foarte clar: „Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial“. Mai multe instanţe, precum şi o expertiză grafoscopică au stabilit că în acest proces familia Iohannis s-a folosit de un testament fals şi de o adeverință falsă de la primăria din comuna Porumbacu de Jos (cel care a emis-o a fost deja condamnat). Că familia Iohannis ştia despre falsul acestor documente este dovedit de folosirea lor în instanţă şi după ce au fost declarate false!
Mai devreme sau mai tîrziu, un dosar penal cu această acuzaţie, de „Uz de fals“, va fi finalizat pe numele preşedintelui Klaus Iohannis! Desigur, în funcţie de cît va mai rămîne Laura Codruţa Kovesi şefă a DNA. Asta e, ghinion!

Avocatul V.V.Vulcan: „Momentul de corupţie s-a produs în 1999“

În „Cotidianul“, v-am prezentat pe larg subiectul acestui „Dosar al caselor familiei Iohannis“.
Au fost dezvăluite toate documentele esenţiale care arătau cum s-a ajuns la această situaţie incredibilă, în care asupra actualului preşedinte al ţării să planeze suspiciunea mai mult decît rezonabilă că, prin fals şi uz de fals, a obţinut nu mai puţin de 13 apartamente şi un spaţiu comercial, situate în cele două imobile din centrul Sibiului, situate pe str. Magheru şi str. Nicolae Bălcescu.

Astăzi, cînd instanţa de la Curtea de Apel Piteşti a pus capăt definitiv acestui dosar, vă prezentăm doar acele documente care arată cum s-a ajuns la comiterea infracţiunilor de fals şi uz de fals.

Înainte de acestea, iată ce spune avocatul Virgiliu Viorel Vulcan, prodecanul Baroului Sibiu, cel care l-a îngenuncheat pe Klaus Iohannis în acest proces (transcriere după intervenţia la Antena 3): „Momentul de corupţie categoric s-a produs în anul 1999, cînd, în faţa instanţei de apel a Tribunalului Sibiu, faţă de hotărîrea instanţei de fond de respingere a acţiunii de revendicare a caselor naţionalizate, Georgeta Lăzurcă, Carmen Iohannis şi Baştea Ion, într-o conivenţă evidentă, au promovat acel înscris fals de la Primăria Porumbacu.

În baza acelui înscris fals, Tribunalul Sibiu a apreciat că cei trei au calitate procesuală să revendice imobilul în numele defuncţilor Ghenea şi a trimis cauza spre rejudecare. Judecătoria Sibiu, într-un formalism excesiv, într-un singur termen, a soluţionat cauza, a deposedat statul şi a dispus restituirea caselor – nu către cei trei –, ci către defuncţii Ghenea! Primăria Sibiu nu a mai atacat sentinţa şi hotărîrea a rămas definitivă şi irevocabilă la fond. Ăsta este momentul de corupţie şi de aici a plecat totul!“.

Prezentăm şi una dintre cele două adeverinţe cu conţinut fals, emise de primăria Porumbacu de Jos, pentru care secretarul Liviu Munteanu a fost condamnat penal, pe care Georgeta Lăzurcă, Carmen Iohannis şi Ioan Baştea le-au folosit în acest dosar.

Cel de-al doilea document fals din acest dosar este, desigur, „testamentul“. La dosar există o „scrisoare“ semnată „Unchiul“, adresată lui Ioan Baştea, în care este descris modul în care pot fi luate prin fals casele: Ioan Baştea este sfătuit să se ducă la Georgeta Lăzurcă, mama lui Carmen Iohannis, să-i ofere jumătate din imobil, „pentru că la ea este cheia“, adică dacă va depune mărturie că un testament fals este adevărat.

Sentința grafoscopică: fals!

Toate indicaţiile din această scrisoare au fost urmate şi aşa a apărut „testamentul“, în care unchiul lasă moştenire imobilele, deşi nu exista un document care să ateste că era proprietarul bunurilor lăsate moştenire, acestea fiind naţionalizate în anii ‘60! De altfel, acest aşa-zis „testament“ a fost analizat grafoscopic şi s-a stabilit încă din anul 1998 că nu a fost scris de Ioan Baştea!

Despre circuitul acestor documente s-a tot scris în presă, aşadar, nu detaliem aici povestea lor. Ce este însă important de subliniat este că din 8 mai 1998 intră în scenă şi Klaus Iohannis, care primeşte procură de la Ioan Baștea pentru a-l reprezenta pe acesta în tot ceea ce urma să însemne administrarea cotei de proprietate care îi revenea din cele două imobile situate în centrul Sibiului.

Însă, cînd a fost descoperit falsul întocmit de secretarul Primăriei din Porumbacu de Jos, totul a luat-o razna pentru Iohannis şi ceilalţi, întrucît Nicolae Baștea nu a fost nepot al lui Eliseu Ghenea, ci al soţiei acestuia, Maria, care a murit în 1962, toate bunurile sale fiind moştenite de soţ, pe care l-a moştenit o soră, iar aceasta, neavînd urmaşi, a fost moştenită de statul român! Din acest motiv, adeverinţele emise de secretarul Primăriei Porumbacu de Jos au fost declarate false, căci, în realitate, Nicolae Baştea nu era moştenitorul averii!

NUP semnat de procurorii Ţuluş şi soţia acestuia, Claudia Roşu

Prin rezoluţia Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Alba Iulia, este constatat falsul acelor adeverinţe şi, implicit, din acel moment, folosirea lor în proces demonstrează că persoanele respective cunosc caracterul lor fals, îndeplinindu-se condiţia fundamentală prevăzută de art. 323 din noul Cod penal (art. 291 din vechiul Cod penal).

Din acel moment, procurorii vorbesc despre comiterea de infracţiuni în acest dosar, fapt finalizat cu condamnarea secretarului Primăriei din Porumbacu de Jos. În privinţa celorlalţi, s-a dispus disjungerea dosarului şi continuarea cercetărilor privindu-i şi pe Georgeta Lăzurcă, Carmen Iohannis şi Klaus Iohannis, „sub aspectul săvîrşirii infracţiunilor de instigare la fals intelectual, uz de fals şi mărturie mincinoasă“:

Acest dosar a avut un circuit foarte complicat, trecînd de la DIICOT la DNA şi invers, aşa cum am prezentat în articolele noastre precedente. În anul 2009, pentru o parte dintre aceste acuzaţii formulate de procurorii de la Alba Iulia, a fost dată de către DNA, structura centrală, o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Sîntem însă în posesia acestei rezoluţii date de DNA şi observăm un lucru incredibil: rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru „abuz în serviciu“ este semnată de procurorii Doru Florian Ţuluş şi soţia acestuia, Claudia Mihaela Roşu! Pentru celelalte fapte, dosarul este din nou disjuns şi trimis spre soluţionare tot la Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Alba Iulia.
Pentru conformitate, prezentrăm și declaraţia de avere a procurorului Doru Florin Ţuluş, depusă la CSM, unde se observă că procurorul Claudia Mihaela Roşu este soţia sa.

Dosarul zace în sertarele Codruţei Kovesi

Dacă ar fi fost vorba despre oricare alt cetăţean al României, dosarul privind falsul, uzul de fals şi mărturia mincinoasă ar fi fost soluţionat de mult cu condamnarea făptuitorilor, imediat după ce instanţa a constatat comiterea acestor infracţiuni. Fiind însă vorba despre actualul preşedinte al ţării, dosarul zace acum în sertarele Codruţei Kovesi. Cît timp, nu ştie nimeni, însă oricînd el poate fi redeschis şi cercetat cu obiectivitate. Pînă una-alta, în partea civilă a dosarului, lucrurile s-au încheiat după 17 ani de procese prin pierderea a două imobile, de fapt, a 13 apartamente şi un spaţiu comercial, de către familia Klaus Iohannis. Rămîne ca şi cei peste 300.000 euro încasaţi de familia prezidenţială de la Raiffeisen Bank să intre în posesia Primăriei Sibiu, împreună cu penalităţile respective.

De asemenea, dacă va fi totuşi soluţionat şi dosarul penal, preşedintele va pierde şi cele trei case dobîndite din chiria de la Raiffeisen Bank, prin procedura confiscări extinse, căci acest lucru a fost confirmat chiar de către Klaus Iohannis, care a declarat: „Folosind banii din acea închiriere, am reușit iarăși să-mi cumpăr un apartament care se găsește într-o zonă bună. L-am închiriat și pe acela și din banii proveniți și de acolo am cumpărat, în final, cele două căsuțe, care sunt ultimele achiziții pe care le-am făcut“! În acest moment, după decizia Curţii de Apel Piteşti, capătă caracter definitiv, executoriu şi irevocabil sentinţa Curţii de Apel din Braşov, pe care o publicăm integral. Parafrazîndu-l pe Iohannis, aceasta spune: „Jos mîinile de pe casele oamenilor!“

Autor: Ion Spânu

Sursa: Cotidianul

Share Button

Chris Terheș: ”Dacă România e atât de coruptă, iar DNA e atât de eficientă, nu ar trebui să fie în instanțele din România sute de mii de cauze de corupție?”

Share Button

Kovesi manipuleaza datele statistice intr-un mod atat de ostentativ incat frizeaza pana si logica elementara.


Daca in Romania presa ar fi profi, ar lua la purecat si verificat fiecare afirmatie spusa de Kovesi si ar putea lesne observa ca multe din ceea ce spune nu au fundament. Dupa faza cu achitarile va mai dau un exemplu: in bilantul pe 2016 spune asa:

– nr. total de cauze in lucru in 2016: 12.353;
– nr. cauze solutionate: 3.341 (27% din total);
– nr. cauze trimise in judecata: 403 (3% din total).

La o simpla privire puteti observa ca 27% din lucrul depus de acesti procurori a fost miscatul de maculatura, care s-a finalizat prin clasari, renuntari la urmarire penala sau trimiteri la alte parchete.

Cu toata dragostea, vorba poetului, dar cand 27% din lucrul facut de procurorii DNA e mutatul de hartii de colo-colo, aia nu-i eficienta.

Apoi, sa ai 3% trimiteri in judecata pe an e un dezastru.

Vad ca Kovesi, Iohannis si altii tot lauda maretia luptei anticoruptie si progresele realizate. Datele statistice furnizate de DNA nu sustin o asemenea afirmatie.

Pai comparati 403 dosare trimise in judecata de DNA in 2016 cu cca 3 milioane (!!!!!) de dosare aflate pe rolul instantelor romanesti. Ce procent va da?

Daca Romania e atat de corupta, cum tot vor unii sa o faca sa para, iar DNA e atat de eficienta, nu ar trebui sa fie in instantele din Romania sute de mii de cauze de coruptie?

Concluzia e foarte simpla: ori nu-i atata coruptie in Romania, si DNA nu poate trimite in judecata decat 3% din ce cauze are, ori DNA e ineficient. Focalizarea lor e pe actiuni de PR, nu de combatere a coruptiei.

AICI gasiti raportul DNA pe 2016.

Autor: Chris Terhes

Sursa: Chris Terhes

Share Button

Iulian Capsali: Statul stă Drept în formol

Share Button

Cel care a câștigat în instanță contra președintelui Johannis, avocatul Virgiliu Viorel Vulcan, face o mărturisire care ar putea să intre într-un manual de studiu despre patologia puterii.

646x404

Sentimentul este asemănător cu perplexitatea dată de cunoscuta frază ieșită mecanic dintr-un șanț cerebral căptușit cu tablă: „A trebuit să moară oameni pentru ca această demisie să se producă”, făcută după moartea a 64 de tineri. Atunci, la un semnal, au izbucnit în strada legiunile soroșiste sprijinite de servicii – „tinerii frumoși și liberi” – ca sa dea jos Guvernul și să scuipe pe zidurile Bisericii.

Domnul avocat Vulcan face următoarea dezvăluire care arată impotența sufletească a clientului pus de Sistem la Cotroceni. O face fără să-și ascundă amărăciunea:

„La parterul acestui imobil (din Sibiu) a fost o librărie. Se numea ‘Mihai Eminescu’. Librăria a fost evacuată de către domnul profesor Iohannis la 15 ianuarie 2001. De Ziua Poetului Național, Luceafărul a fost evacuat din propria sa casă, din librăria cu același nume.”

Asta nu e tot. Totul trebuie făcut metodic, pas cu pas:

„În spatele acestei librării, un naiv minunat și-a închipuit că poate înființa o bibliotecă privată care să asigure posibilitatea sibienilor să vină și să împrumute cărți spre lectură. Cu o lună înainte, această bibliotecă a fost evacuată. Din acest punct de vedere, bunul român Klaus Iohannis a preferat, în locul librăriei ‘Mihai Eminescu’, să închirieze unei bănci spațiul generos pe o chirie plătită în avans pentru cinci ani”

După ce am văzut care este sentimentul național ce-l stăpânește pe dl. președinte, să observăm ce spunea #RISE_Project în 2015 despre modul în care și-a calculat financiar tot proiectul familia Johannis. Vorbim despre aceeași casă în care se afla librăria Eminescu și în care un idealist visa ca sa deschidă o bibliotecă:

„Folosind adeverințe de stare civilă false și un certificat de moștenitor încheiat prin fraudă – acte care le atestau un drept inexistent de succesiune – Baștea și Johannis au reușit să scoată două clădiri (una fiind cea în discuție – n.n.) din proprietatea statului și să le treacă pe numele lor.”

„Procesul se judecă de treisprezece ani. Acum, se află pe rolul Curții de Apel Brașov. Cele două familii care li se opun lui Baștea (partenerul de afacere – n.n.) și Johannis au câștigat, de trei ori la rând, penultimul act al procesului, judecat la Tribunalul Brașov.

Perdanți în această fază, Baștea și Johannis au prelungit litigiul, ÎN MOD ARTIFICIAL, CU ȘAPTE ANI (subl.n.), invocând, în două rânduri, existența unor vicii de natură procedurală: netrimiterea corectă a citațiilor la o adresă din Florida (SUA), unde își avea domiciliul Baștea.

În perioada în care procesul a bătut pasul pe loc, sub pretextul neexpedierii corecte a citațiilor în străinătate, rentele produse de acest spațiu comercial – virate de banca Raiffeisen în conturile lui Baștea și Johannis – s-au ridicat, în total, la o sumă de aproximativ 420.000 de euro, potrivit contractelor de chirie deținute, în copie, de RISE Project.”

Tot acest desen în acvaforte arată că Sistemul este în stare să calce pe cadavre calcinate. Și mă aștept, așa cum se asteaptă mai multă lume, ca DNA-ul Codruței Kövesi să producă un cutremur enorm ca să astupe un scandal care este abia la început. Prin asta înțeleg mutarea atenției opiniei publice spre “ciuma roșie” și cererea de arestare a premierului Grindeanu, a lui Dragnea sau a celui de-al doilea om în stat, Tăriceanu.

Nu văd altfel cum vor ieși din acest scandal, mai ales că se dovedește cu documentele apărute pe situl de investigații luju.ro că Laura Codruța Kövesi a semnat un protocol secret între Parchetul General, unde era la acea vreme șefă, și SRI, instituindu-se câmpul tactic al serviciilor în Justiție, ca într-un adevărat regim totalitar.

Asta deși, pe 27 ian. a.c., din birourile DNA ieșise un comunicat prin care se declara că:

„Nu există și nu a existat nici un protocol de colaborare SRI-DNA și nici protocol secret Coldea/Kövesi. Nu au existat echipe mixte SRI-procurori ori întâlniri între procurori și ofițerii de informații în case conspirative”.

Lumea Justiției face cunoscut faptul că “existența unui protocol de cooperare între SRI și marile parchete pe dosarele penale încalcă flagrant Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care prevede interdicții și sancțiuni severe:

“Art. 7 – (1) Judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații.
Sancțiunea:
(4) Incălcarea dispozițiilor alin. (1) conduce la eliberarea din funcția deținută, inclusiv cea de judecător sau procuror.”

DNA, instituția care ar trebui sa fie etalonul moral al României, are o șefă care a plagiat “doar” 4% din teza de doctorat și minte societatea în comunicate oficiale, doar ca să-și acopere propensiunile de poliție politică.

Președintele României este individul în geacă roșie care a declarat de curând străzii înfierbântate că a ieșit ca să sprijine mitingul pentru a-și exprima indignarea față de faptul că „o gașcă de oameni politici cu probleme penale”’ vrea să slăbească statul de drept. În fapt, tocmai statul de drept se dorește a fi fezandat cu șenilele Binomului, iar strada, organizată pe sistemul patentat la EuroMaidanul kievean, a fost folosită ca berbece împotriva unei puteri alese democratic. Exact ca în complet destabilizata Ucraină.

O sa vedeți ieșind oameni în stradă care să #reziste împotriva unui președinte de stat amoral, cu o pornire antinatională greu ținută în frâu și cu probleme penale greu de acoperit? Nu, că nu-i organizează nimeni pentru așa ceva. Și Klaus Iohannis, și Codruța Kövesi sunt pioni din Sistemul corporatocrat, cel care a transformat țara într-o colonie periferică a Europei și care se bate în SUA împotriva președintelui ales.

O sa vedem, probabil, încătușați defilând prin fața camerelor tv într-o veșnică încercare de manipulare mediatică.

În fapt, lovitura de stat a fost acoperita de luminițele telefoanelor și laserele proiectate pe blocurile din Piața Victoriei.

Din clipa în care DNA a început urmărirea penală a guvernanților care au propus un act legislativ (un OUG în speță), asistăm la un act de canibalism politic prin care separarea puterilor în stat a fost pur și simplu pulverizată în intestinul Hidrei eșuate pe malul Damboviței.

Autor: Iulian Capsali

Sursa: Iulian Capsali

Share Button

Unde nu există fum, vor exista moschei

Share Button

Întreprinzători români, fiți atenți. Există o oportunitate economică excelentă în curs de dezvoltare și, dacă acționați rapid, puteți lua un loc de cinste la bairam.

morometii_popescu_rebe_ilie_gheorghe__large

Așa cum era de așteptat, această șansă economică minunată ne este dată de către Uniunea Europeană. Pentru a afla totul despre această oportunitate de aur, citiți doar raportul recent emis către Consiliul European intitulat „Proiectul Europa 2030: Provocări și oportunități”. Este o lucrare fascinantă, și merită a fi citita. Dar ca să vă faceți o idee despre ce este vorba, voi cita un paragraf relevant:

Chiar dacă măsurile interne destinate să sporească participarea pe piața forței de muncă ar putea fi realizate pe deplin, acestea nu vor fi suficiente pentru a compensa în totalitate consecințele schimbării demografice asupra ofertei de forță de muncă. Realitatea este că până în 2050, în absența puțin probabilă a imigrației și la niveluri constante de participare a forței de muncă, forța de muncă din UE se va diminua cu aproximativ 68 de milioane de lucrători. Deoarece nu toți imigranții devin activi din punct de vedere economic, în cele din urmă ar fi necesar un câștig net de 100 de milioane de persoane pentru acoperirea deficitului. În mod realist, un asemenea aport considerabil în următorii 40 de ani nu este nici probabil nici neapărat dezirabil. Cu toate acestea, forța de muncă din migrație va face parte din soluția la viitoarele insuficiențe de forță de muncă și de competențe din Europa, iar UE va trebui să dezvolte o abordare proactivă a imigrației.

Așa că Bruxelles-ul dorește 100 de milioane de nou-veniți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord în următorii 30 de ani. Dar, așa cum ei înșiși o recunosc, acesta este un obiectiv nerealist. Cu toate acestea, cu noroc și determinare, Uniunea ar trebui să fie în măsură să atingă cel puțin o cincime din obiectiv. Însemnând: 20 de milioane. Pentru a compensa datele demografice în scădere. Pentru a asigura forța de muncă necesară.

Acum, puteți să mă faceți teoretician al conspirației sau propagator de știri false (mulți o vor face, sunt sigur), dar cred că și cel mai puțin cinic dintre noi trebuie să realizeze că România a fost adusă în Uniunea Europeană pentru a oferi forță de muncă (ieftină).

Integrarea imigranților din acele regiuni în Europa de Vest a fost, să zicem, problematică. Iar statistica muncii din aceste state membre mai prospere ne permite să deducem cu siguranță că nu vor avea locuri de muncă pentru nou-veniți, care vor fi reorientați în direcția noilor frați europeni din răsărit. Bineînțeles că vor accepta unii doctori și ingineri, dar bunul simț sugerează că grosul „noilor europeni„ vor fi muncitori în fabricile germane și franceze situate în statele membre periferice. De aici oportunitatea de aur la care m-am gândit pentru agenții economici progresiști din România: construirea de moschei.

Gândiți-vă un moment, și să nu pierdeți timp. Tot ce trebuie să faci, tânăr întreprinzător, este să începi procesul de depunere de acte la UE și la Fundația Soros pentru primirea de fonduri publice în scopul construirii de moschei în întreagă țara. Cu astfel de sume trecându-ți prin mâini, n-o să fie greu să-ți umpli și buzunarul pe parcurs.

Acum, poate că simți aversiune la risc. Poate ai impresia că această oportunitate minunată, ca atâtea alte, va ocoli România. Lasă-mă să te asigur că nu va fi cazul. De unde știu? Simplu: interzicerea fumatului.

Voi explica, dar să ai răbdare, treaba e un pic mai complicată. Vezi tu, ori de câte ori interzicerea fumatului a fost introdusă oriunde în lume, a fost pusă în aplicare numai după mulți ani de extragere a datelor. Prohibițiile nu sunt niciodată puse în aplicare înainte de clipa în care acestea au deja garanții rezonabile de acceptare. Cam așa stă treaba: după ce se creează un soft de jucat șah, este testat în meciuri cu un mare maestru mondial de șah, ca un test de inteligență a mașinii. În cazul în care programul câștigă, IT-iștii știu că au dezvoltat un soft de inteligență artificială puternic. În cazul în care interzicerea fumatului poate fi introdusă fără manifestații violente de nemulțumire a publicului, inginerii sociali știu că au dezvoltat cu succes un program de control puternic asupra societății.

Urmează căsătoria gay. (Nu este o coincidență faptul că ambele mișcări au început în California, laboratorul ingineriei sociale globaliste și locul de naștere al tuturor „rețelelor sociale” electronice, astăzi de nelipsit în viața proștilor, credulilor și a narcisiștilor.)

A propos de proști, creduli și narcisiști: mai nou, s-au autointitulat „tineri frumoși și liberi”. Cu un an în urmă, umblau încă prin baruri, bucurându-se de țigări și heterosexualitate. Odată ce ingineriile sociale de marcă UE i-au trimis pe trotuar cu țigările lor, nu mai era mare lucru pentru Facebook să-i determine să facă și câțiva pași în stradă.

[Ca o paranteză pentru „tinerii frumoși și liberi”: Soros, comandantul vostru, are un fetiș în a numi revoltele pe care le sponsorizează împotriva „guvernelor corupte” cu culori specifice. Sugestia mea este, tinereilor, sa va numiți revoluția „revoluția infraroșu”, deoarece infraroșu este invizibil ochiului uman, și pentru că este folosit in telecomenzi spre a activa de la distanță obiecte cu care semănați.]

Așa cum Soros a organizat „Women’s March” din Statele Unite după modelul operației „Pussy Riot” organizată de același Soros în Rusia cu câțiva ani în urmă, de asemenea, ce fac acum acești idioți este doar o reiterare a operației „Occupy Wallstreet”. (Șoroșiștii mai greu vin cu o idee nouă.) La vară, deci, Facebook va spune acestor zombies să-și așeze corturile în mijlocul fiecărui oraș important. Oricum, nu prea au de ales, sunt obligați: Vama, zilele astea, a devenit nașpa de tot.

[N.B.: singurul lucru pe care Noua Ordine Mondială îl detestă mai mult decât heterosexualitatea este creștinismul. Le stă în gât de foarte mult timp influența pe care Biserica Ortodoxă o păstrează asupra unei mari parți a populației în România. Introducerea unei minorități mari (unei majorități?) de oameni de altă religie va ajuta în terminarea puterii bisericești asupra populației și reducerea influenței Bisericii în afacerile statului.]

Așa că, nu te teme, întreprinzătorule, o nouă specie de români a pornit pe drum spre noi și va apărea curând la orizont. Aici, nu va fi nicio rezistență populistă împotriva imigrației ca în alte state membre ale Uniunii Europene: „tinerii frumoși și liberi” au renunțat la țigări și s-au inițiat la practici homoerotice (sau o vor face cel târziu la vară în campingul lor „improvizat” #rezist). Nu, nu va fi nicio plângere din partea nimănui; RAND Corporation și SRI International au luat măsuri. Deci grăbește-te, fi primul la coadă pentru a obține fonduri UE / Soros pentru moschee.

Și dacă ești ca mine, dacă ți se pare scârbos mirosul de bere stătută și de trupuri transpirate care umple acum barurile fără fum de tutun, ei bine, doar un pic să mai aștepți. În câțiva ani, noii europeni ne vor aduce mirosul condimentelor arabe și al nitroglicerinei.

Mulțumiri Uniunii Europene și laudă lui Allah!

PS: Camping fericit, copii! Bucurați-vă de vară. Asigurați-vă că și postați o mulțime de fotografii pe Instagram. Nu încetați lupta pentru drepturile transsexualilor. Soros vă iubește! Sau mai bine, duceți-vă naibii. Va fi o vară plină de nori.

Autor: Milo Roth

Share Button

Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (II)

Share Button

III. Creând „opinia publică”: „Personalitatea autoritară”. Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)
cropped-collapseofindustrialcivilization

Eforturile conspiratorilor Proiectului Radio de a manipula populaţia a dat naştere pseudo-ştiinţei moderne a sondării opiniei publice în vederea creşterii controlului asupra metodelor pe care aceştia le dezvoltaseră.

Astăzi, sondajele de opinie publică, asemeni ştirilor televizate au fost complet integrate în societatea noastră. Un „studiu ştiinţific” despre ceea ce se spune că ar crede oamenii în legătură cu o problema poate fi produs în mai puţin de 24 de ore. Unele campanii pentru birourile politice de nivel înalt sunt total structurate de către sondaje. În realitate, mulţi politicieni încearcă să creeze „problematici” ce, în esenţă, sunt lipsite de importantă, dar despre care se ştie că vor arată bine în sondaje, pur şi simplu pentru a-şi întări imaginea şi popularitatea. Importante decizii politice sunt luate în funcţie doar de sondaje, ignorându-se votul cetăţenilor sau al Parlamentului. Ziarele chiar vor scrie ocazional editoriale moralizatoare, chemând oamenii să gândească independent, în acelaşi timp însă trimiţând cecuri grase organizaţiei locale de sondare a opiniei publice.

Ideea „opiniei publice” nu este nouă. Platon a scris împotriva ei în dialogul „Republica”; Alexis de Toqueville a scris pe larg despre influenţa acesteia asupra Americii la începutul sec. al XIX-lea. Dar nimeni nu s-a gândit să măsoare opinia publică înainte de sec. XX şi nimeni nu s-a gândit înainte de anii ’30 să folosească aceste 4 măsurători pentru luarea deciziei.

Este util să reflectăm puţin asupra conceptului. Credinţa că opinia publică poate fi un determinant al adevărului este o patologie filozofică. Ea se opune ideii unei minţi individuale raţionale. Fiecare minte individuală este un dar divin, putând fi capabilă de descoperiri raţionale, ştiinţifice şi de înţelegerea descoperirilor celorlalţi indivizi. Mintea individuală e unul dintre puţinele „lucruri” ce nu pot fi aduse la o „medie” de tip matematic. Spre exemplu, în momentul unei descoperiri, este posibil, poate chiar probabil, ca omul de ştiinţă ce a făcut descoperirea să fie singurul care să deţină acea „opinie” asupra naturii, în timp ce toţi ceilalţi pot avea o opinie diferită sau niciuna. Ne putem imagina lesne ce „cercetare ştiinţifică” va fi fost aceea a modelului sistemului solar a lui Kepler, imediat după publicarea „Armoniei lumii”: 2% pentru, 48% împotriva, 50% nici o opinie.

Aceste tehnici de cercetare psihoanalitice au devenit standardul nu numai pentru Şcoala de la Frankfurt, dar şi pentru majoritatea departamentelor de ştiinţe sociale din SUA, în special după sosirea ICS în America. Metodologia aceasta a fost baza de cercetare în cadrul celui mai renumit proiect al Şcolii de la Frankfurt: „Personalitatea autoritară”. În 1942, directorul ICS, Max Horkheimer a luat contactul cu Comitetul Evreiesc American, care l-a însărcinat cu stabilirea unui Departament de Cercetare Ştiinţifică în cadrul Institutului. Comitetul i-a oferit, de asemenea, un grant consistent pentru studierea anti-semitismului în populaţia american[. „Scopul nostru”, nota Horkheimer în introducerea studiului „nu este studierea prejudecăţilor, ci explicarea lor cu scopul de a fi eradicate. Eradicarea înseamnă reeducare, ştiinţific planificată pe baza înţelegerii la care s-a ajuns ştiinţific”.

Scala A-S

În cele din urmă, 5 volume au fost produse pentru acest studiu de-a lungul anilor 40. Cel mai important a fost ultimul volum – „Personalitatea autoritară”, scris de Adorno cu ajutorul a trei psihologi sociali ai Universităţii Berkely din California.

În anii ’30, Erich Fromm a întocmit un chestionar pentru a evalua psihoanalitic lucrătorii germani în cadrul a mai mulţi parametri: „autoritar”, „revoluţionar”, „ambivalent”. Centrul studiului lui Adorno a fost, din nou, scala psihoanalitică a lui Fromm, având, însă finalul pozitiv schimbat din „personalitate revoluţionară” în „personalitate democratică” – pentru a face că lucrurile să fie mai bine primite pentru audienţa de după război.

Nouă trăsături de personalitate au fost testate şi măsurate, incluzând:

  • Convenţionalismul – aderenţa rigidă la valorile convenţionale ale clasei de mijloc;
  • Agresiune autoritară – tendinţa de a supraveghea, condamna, respinge şi pedepsi acei oameni ce încalcă valorile convenţionale;
  • Proiectivitate – dispoziţia de crede că lucruri neobişnuite şi periculoase se petrec în lume;
  • Sex – grijă exagerată privind problemele de natură sexuală.

Pe baza acestor măsurători au fost construite mai multe scale:

  • Scala E – Etnocentrism
  • Scala CPE – conservatorism politico-economic
  • Scala A-S – antisemitism
  • Scala F – fascism

Folosind metodologia lui Rensis Lickerts a măsurării rezultatelor, autorii au fost capabili să „asambleze” o definiţie empirică a ceea ce Adorno a denumit „noul tip antropologic”-personalitatea autoritară. Înşelăciunea constă, ca în cazul majorităţii studiilor psihopolitice, în ipoteza unei tipologii weberiene. O dată ce tipologia e statistic determinată, tot comportametul poate fi explicat. Dacă o personalitate anti-semitică nu acţionează într-un mod anti-semitic, persoana va avea totuşi un motiv ulterior pentru a acţiona ca atare sau persoana este discontinuă în acţiune. Ideea că mintea umană este capabilă de transformare este total ignorată în această clasificare.

Rezultatele acestui studiu pot fi interpretate în moduri diametral opuse. Cineva poate afirma că studiul a demonstrat că populaţia SUA era, în general, conservatoare, nu dorea abandonarea economiei capitaliste, credea într-o familie puternică, iar promiscuitatea ar trebui pedepsită. De asemenea, că lumea postbelică era un loc periculos, având totodată temei şi suspiciuni legate de evrei. Pe de altă parte, se puteau lua aceleaşi rezultate şi demonstra că pogromurile anti-evreieşti şi raidurile de la Nurenberg „mocneau” încă, aşteptând un nou Hitler pentru a le reaprinde. Oricare din cele două interpretări ar fi acceptată, alegerea este una de natură politică şi nu de natură ştiinţifică.

Horkheimer şi Adorno credeau cu tărie că toate religiile, inclusive iudaismul erau „opiul maselor”. Scopul lor nu era acela de a proteja evreii de prejudecăţi, ci de a crea o definiţie a antisemitismului şi a autoritarismului ce putea fi exploatată pentru a forţa „reeducarea planificată ştiinţific” a americanilor si europenilor în îndepărtarea lor de la principiiile şi civilizaţia iudeo-creştină pe care Şcoala de la Frankfurt le dispreţuia. În scrierile teoretice ale acelei perioade, Horkheimer şi Adorno au dus teza aceasta până la concluziile cele mai paranoide: precum capitalismul era inerent fascistoid, filosofia creştină în sine este sursă a anti-semitismului. Aşa cum Horkheimer şi Adorno aveau să scrie împreună în 1947 în „Elemente de anti-semitism”, „Hristos, Spiritul devenit carne, este vrăjitorul îndumnezeit”.

Auto-reflecţia omului în absolut, umanizarea lui Dumnezeu prin Hristos reprezintă „proton-pseudos”, falsitatea primordială. Progresul dincolo de iudaism este îngemănat cu presupoziţia că omul Iisus a devenit Dumnezeu. Aspectul reflexiv al creştinismului, „intelectualizarea magicului”, reprezintă „sursa răului”.

În acelaşi timp, Horkheimer a putut scrie într-un articol mai popularizat, intitulat „Antisemitismul – o boală socială”, că „în prezent, singură ţară unde nu pare să mai existe nici un fel de anti-semitism este Rusia”. Această încercare personală de a maximiza paranoia a fost ajutată mai târziu de Hannah Arendt, care avea să popularizeze „personalitatea autoritară”, în a sa celebra „Orginile totalitarismului”. Arendt a adăugat, de asemenea, faimoasa sa înfloritură retorică despre „banalitatea răului” în scrierea ulterioară „Eichmann la Ierusalim”: chiar şi un simplu proprietar de magazin ca Eichmann se poate transforma într-o bestie nazistă în anumite circumstanţe psihologice – fiecare gentilom este suspect din punct de vedere psihoanalitic.

Versiunea extremă a tezei personalităţii autoritare aparţinând Hannei Arendt este astăzi filosofia operantă a „Cult Awareness Network – C.A.N”, un grup ce lucrează, printre altele cu Departametul de Justiţie al SUA şi Liga Antidefăimare a Lojei B’naiB’rith. Folosind metoda standard a Şcolii de la Frankfurt, C.A.N identifică grupurile politice şi ideologice ce reprezintă inamicii săi politici, apoi le „redenumește” drept „grupare” pentru a justifica apoi operaţiunile împotriva lor.

Explozia opiniei publice

În pofida tezei sale centrale nedemonstrate a „tipurilor psihanalitice”, metodologia cercetării interpretative a Şcolii de la Frankfurt” a devenit dominantă în ştiinţele sociale, rămânând în acest fel şi astăzi. În fapt, adoptarea acestei noi pseudo-ştiinţifice tehnici în anii ’30 a determinat folosirea pe scară largă a cercetărilor privind „opinia publică”, mare parte din ele fundamentate de către agenția Madison Avenue. Majoritatea sondajelor de opinie – A.C Nielsen, George Gallup, Elmo Roper – au început la mijlocul anilor ’30, folosind metodologia ICS, având în vedere succesul programului de analiză Stanton-Lazersfeld. Până în 1936, activitatea de sondare a opiniei publice a devenit suficient de răspândită pentru a justifică o asociaţie comercială: Academia Americană a Cercetării Opiniei Publice din cadrul Universităţii Princeton, condusă de Lazersfeld; în acelaşi timp, Universitatea din Chicago a creat Centrul Naţional de Cercetări ale Opiniei Publice. În 1940, Biroul de Cercetare Radio a devenit Biroul de Cercetare Socială Aplicată – o divizie a Columbia University, avându-l că director pe neobositul Lazersfeld.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Lazeresfeld a proiectat în mod special folosirea cercetărilor pentru a analiza psihologic comportamentul de vot al oamenilor şi, până la alegerile prezidenţiale din 1952, agenţiile de advertising Medison Avenue controlau deplin campania lui Dwight Eisenhower, folosind rezultatele lui Lazersfeld. 1952 a fost, de asemenea, anul în care alegerile s-au desfăşurat pentru prima dată sub influenţa televiziunii, care, aşa cum Adorno prevăzuse cu 8 ani înainte, într-un interval scurt de timp crescuse enorm în influenţă.

Batten, Barton, Durstine & Osborne – celebra agenţie de advertising BBD&O, a proiectat întreaga campanie de apariţii pentru TV la fel de minuţios ca raidurile lui Hitler de la Nuremberg; spoturi de 1 minut au fost produse pentru a se mula perfect pe nevoile votanţilor, determinate de cercetări. De atunci, strategia a continuat fără încetare.

Întreaga dezvoltare a televiziunii şi a advertisingului din anii ’50 şi ’60 a fost condusă de oameni „antrenaţi” în tehnicile de alienare în masă ale Şcolii de la Frankfurt.

Frank Stanton avea să devină, începând cu „Proiectul Radio” cel mai important „leader” al televiziunii moderne. Principalul „rival” al lui Stanton din perioada formativă a TV-ului a fost Sylvester „Pat” Weaver de la NBC. După un doctorat în „comportamentul de audiţie”, Weaver a lucrat cu programul de analiză la finalul anilor ’30, înainte de a deveni vice-preşedintele reţelei. Carierele lui Stanton şi Weaver sunt tipice pentru dezvoltarea TV-ului. Astăzi, oamenii care conduc reţelele de televiziune, agenţiile de publicitate şi organizaţiile de sondare a opiniei publice, chiar dacă nu au auzit de Theodor Adorno, cred cu tărie în teoria acestuia că mass-media poate şi trebuie să transforme tot ce atinge în „fotbal”. Televizarea în 1991 a războiului din Golf ar trebuie să confirme acest lucru.

Tehnica mass-media şi advertising-ului dezvoltată de Şcoala de la Frankfurt controlează acum în mod efectiv campanile electorale din SUA. Acestea nu mai sunt bazate pe programe politice, ci pe alienare.

Fețele pline de milă şi fricile iraţionale sunt acum identificate de cercetările psihoanalitice pentru a fi transpuse în „probleme de rezolvat”. Problemele ce vor determina viitorul civilizaţiei actuale sunt în mod sistematic reduse la oportunităţi fotografice şi bit-uri radio, ca în cazul transmisiunilor radio ale lui Ed Murow din anii ’30 – unde efectul dramatic este maximizat şi conţinutul de idei este redus la zero.

Cine este inamicul?

Parte a înşelătoriei personalităţii autoritare din zilele noastre derivă, de asemenea, din faptul că Şcoala de la Frankfurt şi teoriile sale au a fost acceptate oficial de către guvernul SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cominterniştii fiind responsabili de definirea inamicilor SUA, atât pe timp de război, cât şi după aceea.

În 1942, Biroul pentru Servicii Strategice – OSS, rapid constituitul serviciu american de spionaj şi operaţiuni sub acoperire, l-a însărcinat pe fostul preşedinte al Universităţii Harvard, James Baxter să formeze o Unitate de Cercetare şi Analiză în cadrul Diviziei de Intelligence a OSS. Până în 1944, Unitatea a reuşit să adune un numeros şi prestigios grup de tineri cercetători emigrant, încât Stuart Hughes, pe atunci doctorand, declara că „a lucra pentru Unitate era asemeni a două absolviri universitare”, pe cheltuiala guvernului. Secţiunea central-europeană a fost condusă de către istoricul Carl Schorske; sub conducerea acestuia a acţionat ca şef de secţie Franz Neumann, avându-i ca şi colaboratori pe veteranii ICS Herbert Marcuse, Paul Baran şi Otto Kirchheimer. Leo Lowenthal a condus secţiunea de limbă germană a Biroului Informaţiilor de Război.

Sophie Marcuse, soţia lui Herbert Marcuse a lucrat la Oficiul Naval de Informaţii. De asemenea, la Unitatea de Cercetare şi Analiză mai activau: Siegfried Kracauer, profesorul de filosofie kantiană a lui Adorno, acum în postura de teoretician de film; Norman O. Brown, care avea să devină celebru în anii ’60 graţie combinării teoriei hedoniste a lui Marcuse cu terapia cu orgon a lui Wilhelm Reich în vederea popularizării „perversităţii polimorfice”; Barrington Moore Jr., profesor de filozofie în anii următori, co-autor al unei cărţi cu Marcuse; Gregory Bateson – soţul antropologistei Margaret Mead (cea care a scris jurnalul Şcolii de la Frankfurt) şi Arthur Schlesinger – istoricul care s-a alăturat Administraţiei Kennedy.

Prima însărcinare a lui Marcuse a fost aceea de a conduce o echipă în vederea identificării atât a celor ce urmau să fie judecaţi drept criminali de război după încheierea conflagraţiei, cât şi a celor ce puteau fi lideri potenţiali ai Germaniei postbelice. În 1944, Marcuse, Neumann şi Kirchheimer au elaborate „Ghidul de denazificare”, care avea să fie diseminat ofiţerilor forţelor armate americane, care ocupau Germania, pentru a-i ajuta pe aceştia în identificarea şi eliminarea comportamentelor pro-naziste.

După armistiţiu, Unitatea a trimis reprezentanţi pentru a lucra ca ofiţeri de legătură cu diferitele puteri ocupate. Marcuse a fost însărcinat cu zona de ocupaţie a SUA, Kirchheimer cu cea a Franţei, iar Barrington Moore cu cea sovietică. În vara lui 1945, Neumann şi-a părăsit poziţia petru a deveni şeful departamentului de cercetare a tribunalului Nuremberg. Marcuse a rămas în continuare până la începutul anilor 50 în zona intelligence-ului american, ajungând şef al Diviziei Central Europene din cadrul Biroului de Informaţii al Departamentului de Stat American, un Birou însărcinat oficial cu „planificarea şi implementarea unui program pozitiv de cercetare în intelligence în vederea îndeplinirii cerinţelor de informaţii a CIA şi ale altor agenţii autorizate”.

În timpul mandatului său ca oficial guvernamental american, Marcuse a sprijinit divizarea Germaniei în RDG şi RFG, insistând că aceasta va preveni o alianţă între nou eliberatele partide de stânga şi forţele vechi, conservatoare, industriale şi de afaceri. În 1949, el a elaborat un raport de 532 de pagini, intitulat „Potenţialităţile unui comunism mondial” (declasificat abia în 1978), care sugera că stabilizarea economică a Europei prin Planul Marshall va limita potenţialul de recrutare a partidelor comuniste vest-europene până la un nivel aceeptabil, determinând o perioadă de co-existenţă ostilă cu URSS, marcată de confruntări doar în locuri îndepărtate, precum America Latină sau Indochina – o predicţie, de altfel, surprinzător de bună. Marcuse a părăsit Departamentul de Stat pentru un grant oferit de Fundaţia Rockefeller în vederea colaborării cu diversele departamente de studiu al URSS înfiinţate de universităţile de top americane după război, în majoritate de către veterani ai Unităţii de Cercetare şi Analiză. În acelaşi timp, Max Horkheimer avea să-şi aducă o contribuţie şi mai semnificativă. Că parte a proiectului de „denazificare” a Germaniei, sugerat de UCA, Înaltul Comisar American pentru Germania – John J. McCloy, având la dispoziţie fonduri discreţionare, l-a rechemat pe Horkheimer în Germania în vederea reformării sistemului universitar german. McCloy chiar a solicitat preşedintelui Truman şi Congresului SUA aprobarea unui grant, avându-l că beneficiar pe Horkheimer, care avea să devină astfel un cetăţean cu dublă cetăţenie – americană şi germană.

Pentru o scurtă perioadă, Horkheimer a fost singura persoană din lume ce deţinea cele două cetăţenii. În Germania, el a început revigorarea completă şi rapidă a Şcolii de la Frankfurt, la sfârşitul anilor ’50, incluzând pregătirea unei noi generaţii de bursieri angrenaţi în distrugerea civilizaţiei occidentale, precum Hans-Georg Gadamer sau Jurgen Habermas – care vor avea o influenţă aşa de distructivă în Germania anilor ’60. Într-o perioadă a istoriei americane când unii indivizi erau târâţi în şomaj şi suicid pentru „dulcea aromă a stângismului”, veteranii Şcolii de la Frankfurt, toţi cu extraordinare „garanţii” ale Cominternului, trăiau vieţi încântătoare. America „înmânase”, într-o măsură foarte extinsă, definirea propriilor inamici ai naţiunii în mâna celor mai înversunaţi adversari ai săi.

IV. Erosul aristotelian: Marcuse şi contracultura drogurilor promovate de CIA

În 1989, Hans Georg Gadamer, unul dintre protejaţii lui Martin Heidegger şi ultimul din generaţia originală a Şcolii de la Frankfurt a fost rugat să ofere o apreciere a propriei munci de către ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. El a declarat: „Cineva trebuie să conceapă etica aristoteliană ca reprezentând adevărata împlinire a provocării socratice, pe care Platon a plasat-o în centrul dialogurilor sale asupra interogaţiei binelui”.

Platon descrie ideea de bine că fiind ultima şi cea mai înalta idee, ce se presupune a fi cel mai înalt principiu al existenţei pentru Univers, Stat şi sufletul uman. La polul opus acestui principiu, Aristotel opune o critică decisivă, sub formula celebra „Platon este prietenul meu, dar adevărul este prietenul meu şi mai mult”. El a respins ideea că binele este principiul universal al existenţei, presupus a opera în acelaşi fel atât pentru cunoaşterea teoretică, cât şi pentru cunoaşterea practică şi activitatea umană.”

Această afirmaţie nu numai că enunţă succinct filozofia subiacentă a Şcolii de la Frankfurt, dar sugerează, de asemenea, un punct de inflexiune în jurul căruia putem ordona o mare parte a disputei filozofice a ultimelor două milenii. În termini simpli, corecţia aristoteliană adusă lui Platon ascunde fizica de metafizică, relegând Binele la un simplu obiect al speculaţiei, asupra căruia „cunoaşterea noastră rămâne la nivelul ipotezei” – în cuvintele lui Wilhelm Dilthey – filozoful favorit al Şcolii de la Frankfurt.

Cunoașterea noastră asupra „lumii reale”, aşa cum cum Dilthey, Nietzche şi alţi precursori ai Şcolii au dorit să sublinieze, devine erotică, în sensul cel mai larg al termenului, ca fixaţie obiectuală. Universul devine o colecţie de obiecte care fiecare operează pe baza naturii proprii (în sens generic) şi a interacţiilor reciproce (mecaniciste). Ştiinţa devine deducerea categoriilor specifice ale acestor naturi şi interacţii. Din moment ce mintea umană este aproape în exclusivitate un aparat senzorial, aşteptând mărul newtonian „să plonjeze” în deducţie, relaţia umanităţii cu lumea (şi viceversa), devine un ataşament erotic legat de obiecte. Înţelegerea universalului – încercarea minţii de a fi o imagine vie a Dumnezeului celui Viu, este, prin urmare, iluzorie. Acest „universal” fie nu există, fie există incomprehensibil ca „deux ex machina”. Altfel spus, Divinul există că supra-adăugare (superadiționare) la universul fizic – Dumnezeu este că un adevărat Zeus – aducând trăsnete asupra lumii dintr-o locație exterioară acesteia. Sau, chiar mai clar: Dumnezeu este cu adevărat Cupidon, lansând săgeţi de aur pentru a face că obiectele să se atragă sau să se respingă.

Cheia întregului program al Şcolii, începând cu originarul Luckacs, este „eliberarea” erosului Aristotelian pentru a face starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic.

Când liderii ICS au ajuns în SUA, la mijlocul anilor ’30, au fost foarte exaltaţi, deoarece acest loc nu avea nici un fel de apărare filosofică adecvată împotriva a ceea ce aceştia numeau Kulturpessimismus – pesimism cultural. În orice caz, cu toate că Şcoala a „săpat” multe drumuri interioare în viaţa intelectuală Americană înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această influenţă era în mare parte exercitată în cercuri academice şi la radio; cu toată importanţa sa, radioul nu avea încă influenţa sa covârşitoare asupra vieţii sociale atinsă în timpul războiului. Mai mult, mobilizarea pentru război şi victoria împotriva fascismului au deraiat agenda Şcolii. În 1945, America era foarte optimistă, cu o populaţie ferm convinsă că o republică mobilizată şi susţinută de ştiinţă şi tehnologie putea realiza aproape orice.

Cei 15 ani de după război au cunoscut dominaţia vieţii de familie de către radio şi televiziune, ambele conturate de Şcoala de la Frankfurt, într-o perioadă de eroziune politică, în care potenţialul pozitiv al Americii a degenerat într-o poziţie pur negativă la adresa ameninţării reale şi uneori manipulate a URSS. În acelaşi timp, sute de mii de tineri, aşa-numiţii „baby boomers” intrau la colegiu şi aveau să fie expuşi la otrava Şcolii, direct sau indirect. Este exemplificator faptul că, în 1960, sociologia a devenit cel mai popular curs în universităţile americane. Într-adevăr, dacă cineva observă primele manifestaţii de protest studenţeşti de la începutul anilor ’60, cum ar fi Mişcarea pentru Libertatea Cuvântului de la Universitatea Berkeley sau Declaraţia de la Port Huron, care a fondat organizaţia Studenţi pentru o Societate Democratică, va fi izbit de lipsa de conţinut real a acelor discursuri.

E multă anxietate în a fi determinat să te conformezi sistemului. „Sunt o fiinţă umană! „Nu mă încătuşa şi mutila!”, suna un slogan iniţial al Universităţii Berkeley, dar este clar că „problemele” citate derivau mai mult din manualele de sociologie decât din nevoile reale ale societăţii.

Revoluţia psihedelică a CIA

Neliniştile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre traumatica „decapitare” a naţiunii prin asasinarea lui Kennedy şi introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un „instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliştilor francezi, şi au fost populare în cadrul elitelor boeme europene şi americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a doua jumătate a anilor ’50, CIA-ul şi serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potenţialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse şi distribuite sub „egida” operaţiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreaţional chiar în cadrul Agenţiei, fiind chiar distribuit la liber între prietenii „familiei”, incluzând un număr substanţial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare şi Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a „aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci şi nuvelistul Ken Kesey, precum şi membrii iniţiali ai trupei rock Greatful Dead au „deschis” uşile percepţiei la US Navy. Guru-ul revoluţiei psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost iniţiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) şi şi-a început cariera ca angajat contractual al CIA.

La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au ca efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine şi preocupată de obiecte. Chiar şi cele mai banale obiecte ajung să aibă o „aura”, despre care Benjamin vorbise iniţial. Victimele devin atemporale şi profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Şcolii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situaţia de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Şcolii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile „Generaţiei Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernităţii, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Şcolii de la Frankfurt.

Lucien Goldmann, un radicalist francez şi fost profesor-invitat al Universităţii Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: „Mişcările studenţeşti au găsit în munca sa şi numai în ea formularea teoretică a problemelor şi aspiraţiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunităţile „iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viaţă „eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Şcoala de la Frankfurt, precum „comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare „Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puţin urbană a cărţii lui Rupert Brooke din 1905, intitulată „Nu merită să vorbeşti cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur şi simplu, pe materiale deja existente.

Eros şi civilizaţie

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 şi care a adus „mesianismul revoluţionar” al Şcolii de la Frankurt din anii ’20 în contextul şi prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea „Eros şi civilizaţie” a lui Herbert Marcuse. Publicată iniţial în 1955 cu finanţare din partea Fundaţiei Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Şcolii de la Frankfurt în forma conceptului de „dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moştenire de gândire Marcuse intenţionat o perverteşte, este identificat ca moştenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaşte două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale şi una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul fiinţei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacţiune). Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranţă de scăpare din monodimensionalitatea societăţilor moderne industriale este eliberarea părţii erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea faţă de „raţionalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte „Omul unidimensional”: „O confortabilă, fină, acceptabilă şi democratică lipsă de libertate prevalează în civilizaţia industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greşit identificată de Marcuse cu instinctul de interacţiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carităţii, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, explicit scoasă în evidenţă, cu excepţia freudienilor renegaţi, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv raţiunea însăşi, spune Marcuse, acţionează pentru a-l reprima.

„Universul totalitar al raţionalităţii tehnologice este ultima transmutaţie a ideii de raţiune”, sau „Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realităţile omului: zborurile spaţiale, rachetele şi navetele cosmice, frumoasele maşinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia forma „Marelui Refuz”, o respingere totală a monstrului capitalist şi a realizărilor sale, incluzând „raţionalitatea tehnologică” şi „limbajul ritual autoritar”.

Ca parte a „Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un „ethos estetic”, transformând viaţa într-un ritual estetic, într-un „life-style” ( un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influenţa lui Marcuse).

O dată cu Marcuse, ca punct de referinţă, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conţinut.

„Eros şi civilizaţie” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar şi a continuat în câteva ediţii. În prefaţa la ediţia din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan „Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. „Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până şi folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităţilor în manifestele sale era o parte a „Marelui Refuz”, numindu-l „o sistematică rebeliune lingvistică ce loveşte contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite şi definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, contributor la opera „Viaţă împotriva morţii” – 1959 şi „Corpul iubirii” – 1966, chemând bărbatul să-şi lepede confortabila „armură” a egoului şi să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrăţişa realitatea instinctuală a perversităţii polimorfice şi va face să aducă omul „înapoi” la „unirea cu natura”.

Cărţile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luaţi în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin „recanalizarea” „energiei orgonice”.

Educaţia primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A.S. Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaţionale cereau că elevii să fie învăţaţi să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor „autoritari”.

Cartea lui Neil „Summerhill” s-a vândut în 24.000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100.000 de exemplare şi la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universităţi, devenind astfel una din cele mai influente texte educaţionale ale perioadei, fiind un punct de referinţă pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalţi teoreticieni ai Şcolii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuşi a devenit „toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda şi, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunţat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, aşa cum Vaticanul obişnuieşte pentru denunţarea formală a indivizilor în viaţă), împreună cu Freud, pentru justificarea „dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” şi a denumit teoria eliberării „o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberaţie a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât „iubirea neîngrădită” şi atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obişnuiţi să se perceapă ca pe nişte obiecte, determinate de natura lor. Importanţa omului ca persoană dăruită cu chip divin şi har creativ, capabilă să acţioneze la nivelul întregii civilizaţii umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă graţie faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mişcării drepturilor civile în mişcări de tipul „puterea negrilor” şi transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forţat în a se transforma într-un alt „cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiţei Astarte.

Un rezumat al cărţilor „Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) şi „Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich şi alţi extremişti freudieni.

O călătorie „rea”

Această popularizare a vieţii ca ritual erotic pesimist nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmaşii lui Marcuse şi Adorno domină complet universităţile, învăţând studenţii să înlocuiască raţiunea cu exerciţiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puţine lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv „moştenirea” datorată Şcolii de la Frankfurt.

„Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de „toleranţă represivă” a lui Marcuse – toleranţă faţă de mişcările de stânga şi intoleranţă faţă de mişcările de dreapta, impusă de către studenţii Şcolii de la Frankfurt, numiţi acum profesori de studii feministe şi afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În acelaşi timp, urâţenia, atât de atent cultivată de „pesimiştii” Şcolii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentaţie a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin şi ICS, să nu dorească „eliberarea subcontextului erotic”. Nu poţi cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg şi Beethoven în cadrul aceluiaşi program şi să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Şi, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială. O imagine ultimă: Copiii americani şi europeni urmăresc filme precum „Coşmarul de pe strada Elm” sau „Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figure hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe faţă, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni groteşti, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil „la liber” în fiecare zi.

V. Tinerii hippy de factură nazist-comunistă ai anilor ‘20

O parte considerabilă a filozofiei şi producţiei artistice a contraculturii americane, la care se adaugă non-sensul culturii New Age al zilelor noastre derivă pe scară largă dintr-un experiment social realizat în Ascona, Elveţia, între anii 1910-1935. Iniţial, o staţiune a membrilor cultului teozofic al Elenei Blavatsky, mica localitate elveţiană a devenit „raiul” sectelor oculte, stângiste şi rasiale ale mişcării New Age iniţiale de la începutul secolului XX. La sfârşitul Primului Război Mondial, Ascona era identică cu ceea ce Haight-Ashbury va deveni mai târziu – un loc plin de magazine healty food, cărţi oculte de tipul „I Ching”, „Naturmenschen”, oameni cu barbă şi părul lung, umblând în sandale şi purtând robe, în vederea „întoarcerii la natură”. Influenţa dominantă a zonei venea din partea doctorului Otto Gross, student al lui Freud şi prieten al lui Carl Jung, fost membru al cercului creat în jurul lui Max Weber, la momentul la care George Lukacs era, de asemenea, membru. Gross a împins teoriile lui Jackob Bachofen către limitele lor logice şi, potrivit cuvintelor unui biograf al său, „s-a spus că a adoptat Babilonul şi civilizaţia sa, în opoziţie cu cea iudeo-creştină a Europei… Dacă Isabela nu ar fi fost înfrântă de către Elia, istoria umanităţii ar fi fost diferită şi mai bună. Isabela a fost, de fapt Babilonul, „religia iubirii”, Astarte, Ashtoreth; „ucigând-o, moralismul monoteist iudaic a înlăturat plăcerea din lume”.

Soluţia lui Gross a fost recrearea cultului Astartei pentru a declanşa o revoluţie sexuală şi a distruge familia patriarhală burgheză. Printre membrii cultului se numărau Frieda şi H.D. Lawrence, Franz Kafka, Franz Werfel, nuvelistul care mai târziu avea să ajungă la Hollywood şi care a scris „Cântecul Bernadettei”, filozoful Martin Buber, Alma Mahler – soţia compozitorului Gustav Mahler (şi, mai târziu, persoana ce asigura legătura cu Walter Gropius), Oskar Kokoschka şi Franz Werfel.

Ordinul ocult „Ordo Templis Orientalis”, OTO, fraternia satanistă a lui Aleister Crowley, avea singura lojă feminină în Ascona. Este revelator să constaţi numărul mare de intelectuali, în prezent idolatrizați ca „eroi culturali” care au fost influenţaţi de nebunia New Age din Ascona, incluzând aproape toţi autorii care au cunoscut o revitalizare majoră în America în anii ’60 şi ’70. Locaţia şi filozofia ei se află la loc de cinste nu numai în operele lui Lawrence, Kafka şi Werfel, dar şi în cea a laureaţilor premiilor Nobel Gerhard Hauptmann şi Hermann Hesse, H.G Wells, Max Brod, Ştefan George, precum şi a poeţilor Rainer Maria Rilke şi Gustav Landauer.

În 1935, Ascona devine cartierul general al Conferinţei anuale Eranos, organizată de Carl Jung pentru popularizarea Gnosticismului. Ascona a fost locul de creaţie a ceea ce numim astăzi dans modern, precum şi cartier general peentru Mary Wigman şi Rudolf von Laban – creatorul celui mai popular sistem de notaţie a dansului. Isadora Duncan a fost, de asemenea, o vizitatoare frecventă. Laban şi Wigman, asemeni Isadorei Duncan, au căutat să înlocuiască geometria formală a baletului clasic cu re-creaţii ale dansurilor cultice, capabile să trezească ritualic memoria rasială primordială a spectatorilor. Când naziştii au venit la putere, Laban a devenit primul oficial de rang înalt al Reich-ului în materie de dans, el şi Wigman creând programul ritualic de dans pentru Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin, filmat de regizorul personal al lui Hitler, Leni Reifensthal, fosta studentă a lui Wigman. Ciudata psihanaliză ocultă, populară în Ascona, a fost, de asemenea, decisivă în dezvoltarea majorităţii artei moderne. Mişcarea dadaistă şi-a avut originea în apropierea Zurich-ului, dar toate figurile sale iniţiale erau de factura mişcării Ascona, în special Guillaume Apollinaire – un adept aparte a lui Otto Gross.

Documentul fondator al suprarealismului a venit tot din Ascona. Doctorul Hans Prinzhorn, psihiatru din Heidelberg, s-a mutat în Ascona, unde a devenit iubitul lui Mary Wigman. În 1922 el a publicat o carte intitulată „Lucrările artistice ale celor bolnavi mental”, bazată pe picturile pacienţilor săi psihici, fiind acompaniată de o analiză ce pretindea că procesul creativ arătat în acest tip de artă este mai „eliberator” decât cel al vechilor Maeştri.

Cartea lui Prinzhorn a fost citită pe scară largă de către artiştii moderni ai momentului, istoricii recenţi numind-o „biblia suprarealismului”.

VI. Schimbarea de paradigmă New Age

Sondajul iniţial din 1930 al Şcolii de la Frankfurt, ce includea „Personalitatea autoritară”, a avut la bază categoriile psihanalitice elaborate de către Eric Fromm. Fromm a dedus aceste categorii din teoriile lui Bachofen – colaborator al lui Nietzche şi Richard Wagner, ce pretindea că civilizaţia umană a fost iniţial „matriarhatul”. Această perioada primordială a „democraţiei genocratice” şi dominaţia cultului „Magnei Mater” – „Marii Mame”, afirmă Bachofen a fost „scufundată” de dezvoltarea „patriarhatului raţional, autoritar, ce include şi religia monoteistă”.

Mai târziu, Fromm a utilizat această teorie pentru a pretinde că sprijinul acordat familiei nucleare era o dovadă a tendinţelor autoritare.

În 1970, la 40 de ani de la prima proclamare a importanţei teoriei lui Bachofer, Şcoala de la Frankfurt, prin intermediul lui Fromm, avea să cerceteze evoluţia lucrurilor. El a listat o serie de şapte „schimbări socio-psihologice”, care indicau avansul matriarhatului asupra patriarhatului.

Printre acestea se numărau:

  • Revoluţia femeilor.
  • Revoluţia copiilor şi adolescenţilor – având la bază munca lui Benjamin Spock şi a altora, revoluţie ce permitea copiilor căi adecvate şi inovative pentru a-şi manifesta rebeliunea.
  • Amorsarea mişcărilor radicale de tineret, care îmbrăţişează în întregime viziunea lui Bachofen, incluzând accentul pus pe relaţiile sexuale de grup, anularea structurii familiale şi însuşirea de comportamente şi vestimentaţie unisex.
  • Creşterea utilizării, de către profesionişti, a teoriilor lui Bachofen, pentru a corecta excesiva folosire a analizei sexuale freudiene asupra relaţiei mamă-fiu, în felul acesta făcând freudismul mai puţin ameninţător şi mai acceptabil pentru marea masă a populaţiei.
  • Viziunea unui paradis al consumatorilor. În această viziune, tehnica asumă rolul şi caracteristicile.

Marii Mame – o „mamă” tehnică în locul uneia naturale, care îşi „hrăneşte” şi „linişteşte” copiii cu neîncetate „cântece de leagăn”, sub forma radioului şi televiziunii. În acest proces, omul devine emoţional şi infantil, simţindu-se sigur, în speranţa că „sânul” mamei îi va furniza din belşug lapte, iar deciziile nemaifiind necesar a fi luate la nivel individual.

VII. Teoria personalităţii autoritare

Şcoala de la Frankfurt a împărţit profilul personalităţii autoritare pentru a fi folosit că armă împotriva inamicilor săi politici. Frauda rezidă în prezumţia că acţiunile personale nu sunt importante; mai degrabă, problema este atitudinea psihologică a autorului, aşa cum e determinată de scientiştii sociali ai Şcolii de la Frankfurt.

Conceptul este diametral opus ideii de lege naturală şi principiilor juridice republicane pe baza cărora SUA au fost fondate. El este, în cele din urmă, fascist şi identic cu ideile „crimăganditului” – descrise de George Orwell în a sa distopie „1984” şi celei de „crimă volitivă”, dezvoltată de judecătorul nazist Roland Freisler la începutul anilor ’30.

Când Şcoala de la Frankfurt s-a aflat în faza deschis pro-bolşevică, teoria sa autoritară a fost menită să-i identifice pe aceia insuficient de revolutionari, astfel încât ei să poată fi re-educaţi. Când însă şi-a extins cercetările după cel de-al Doilea Război Mondial, la ordinul Comitetului Evreiesc American şi al Fundaţiei Rockefeller, scopul ei nu a mai fost să identifice antisemitismul; acesta a fost numai o acoperire. Obiectivul a fost, de fapt, să măsoare aderenţa la valorile fundamentale ale civilizaţiei creştine, astfel încât aceste valori să poată fi etichetate drept „autoritare” şi apoi discreditate.

Pentru conspiratorii Şcolii de la Frankfurt, cea mai mare crimă era credinţa că fiecare individ era dăruit cu o raţiune suverană independentă, care să-i permită să discearnă ce e bine sau rău pentru întreaga societate. De aceea, a spune oamenilor că ai o idee raţională în baza căreia ar trebui să acţioneze este considerat gest „autoritar”, paternalist şi extremist.

După aceste standard, judecătorii lui Socrate şi ai lui Hristos aveau dreptate în a-i condamna.

Măsura actualului colaps al culturii noastre este dată de acceptarea de către majoritatea cetăţenilor a acestei definiţii a autoritarismului, ea fiind liber folosită în operaţiunile politice ale Ligii Anti-Defăimare sau al Cult Awareness Network, pentru a-şi demoniza inamicii politici.

Acaparat de Şcoala de la Frankfurt şi conspiratorii săi, Occidentul se înscrie într-o călătorie urâtă, din care nu i se mai permite să coboare.

Principiile pe care a fost fondată civilizaţia iudeo-creştină nu mai sunt dominante în societatea noastră. Ele supravieţuiesc asemeni unei mişcări subterane de rezistenţă. Dacă rezistenţa este într-un final scufundată, atunci civilizaţia nu va supravieţui şi, în epoca noastră marcată de pandemii şi arme nucleare, colapsul civilizaţiei occidentale va trage şi restul omenirii împreună cu ea în iad.

Ieşirea o reprezintă renaşterea civilizaţiei creştine. Deşi sună grandios, este ceea ce este necesar. Renaşterea e echivalentă cu un nou start; cu respingerea răului şi a sistemului inuman şi stupid şi întoarcerea la vechile idei ale umanităţii care au permis creşterea în libertate şi bunătate. Îndată ce am identificat miezul acestor valori putem începe reconstrucţia civilizaţiei.

În final, o nouă Renaştere se va baza pe adevăraţi oameni de ştiinţă, artişti, compozitori, dar, în primul rând ea va depinde de oamenii obişnuiţi, care vor trebui să apere chipul lui Dumnezeu şi raţionalitatea lui aflată în fiecare dintre noi. Având în vedere succesul Şcolii de la Frankfurt şi sponsorii Noii Ere întunecate, oamenii obişnuiţi ce au încredere în raţiune şi spirit de discernământ vor deveni nepopulari. Dar, nici o idee bună nu a fost la început populară.

Traducere şi preambul de Mircea Tănase după Michael Minnicino, ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

Sursa: Anacronic.ro

 

Share Button

Scandalul produselor de proastă calitate ia amploare în Europa: ‘Suntem coșul de gunoi al Europei’

Share Button

Scandalul produselor alimentare de proastă calitate i-a amploare în Europa după ce s-a constatat că produse similare au calități total diferite în țări din Vestul Europei față de Centrul și Estul Europei.

europa est

Cehia a anunțat că va presa Uniunea Europeană să interzică vânzarea de produse alimentare inferioare în estul Europei sub același brand ca mâncarea mai bună disponibilă în cele occidentale, a spus ministrul agriculturii de la Praga, potrivit Reuters.

Cehii se alatura astfel Slovaciei si Ungariei, care spun si ele ca multinationalele din domeniul alimentar vand mancare mai proasta pe piata estica – mai saraca si mai putin competitiva.

“In practica, in cazul anumitor produse, suntem cosul de gunoi al Europei”, a spus ministrul ceh al agriculturii, Marian Jurecka.

Organizatiile pentru drepturile consumatorilor din Cehia se plang de multa vreme de slaba calitate a alimentelor vandute de marile companii. Ele nu au parghii de actiune pentru ca aceste vanzari sunt legale in UE cat timp pe eticheta sunt scrise toate ingredientele.

Jurecka spune ca a ordonat un studiu privind calitatea alimentelor, care va fi incheiat in iunie. Datele, impreuna cu cele din Slovacia si alte tari, vor fi folosite apoi pentru efortul de a schimva regulile UE. In studiu vor fi incluse si alte produse in afara de alimente, precum detergentii.

Ungaria a anuntat la finalul saptamanii trecute ca o analiza realizata de o agentie guvernamentala arata ca marile companii obisnuiesc sa comercializeze produse de o calitate inferioara pe piata din estul Europei, chiar daca este utilizat acelasi brand si pret ca in tarile din vestul Europei.

De asemenea, autoritatiile slovace au anuntat in urma cu doua saptamani ca au descoperit diferente de gust, compozitie si aspect in aproape zece produse alimentare vandute local, prin comparatie cu aceleasi produse din Germania si Austria.

O dezbatere similara a existat in Parlamentul European in urma cu cativa ani, cand europarlamentarii au abordat problema intr-o dezbatere referitoare la o intrebare pusa de eurodeputata Elena Oana Antonescu (Romania), de la Grupul Partidului Popular European (Crestin Democrat).

Intr-un schimb de opinii din cadrul comisiei pentru mediu, sanatate publica si siguranta alimentara, reprezentantul Comisiei Europene, Jerome Lepeintre, a aratat ca producatorii schimba ingredientele in functie de puterea de cumparare, gusturile si traditiile din diferite tari (de exemplu, Nutella este mai solida in Germania decat in Franta, deoarece in Franta painea este mai putin rezistenta decat in Germania).

Participantii la dezbatere au cazut de acord ca, desi UE nu poate impune reteta, consumatorii au dreptul de a fi informati despre compozitia produselor.

Parlamentul European si Consiliul au adoptat in 2005 Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale intreprinderilor de pe piata interna fata de consumatori. Tot mai multe state europene se plang ca producatorii de produse alimentare, cosmetice si articole vestimentare incalca aceasta directiva.

Situatia a fost semnalata anul trecut si de europarlamentarii Daciana Sarbu si Pavel Poc (Cehia).

Cei doi au adresat o interpelare Consiliului European, cerand actiuni pentru verificarea si remedierea situatiei. Cei doi europarlamentari au declarat, citand studii comparative, ca exista standarde duble in calitatea alimentelor din UE, care par sa corespunda unei divizari Est-Vest.

Autor: Denisa Miron

Sursa: Stiri pe surse

Share Button