Archive for General
De ce Fondul Monetar European nu e o idee buna
Criza din Grecia i-a facut pe economistii europeni sa caute organisme noi prin care sa ajute tarile aflate in situatii dificile. Asa s-a ajuns la ideea infiintarii Fondului Monetar European.
Acesta insa ar duce mai multa instabilitate in Uniunea Europeana, decat ar ajuta, cred analistii de la Forbes.
Oficialii greci s-au jucat cu trucuri de contabilitate pentru a ascunde sefilor UE cheltuielile lor exagerate din ultimii ani. Acum, Grecia trebuie sa ramburseze o datorie de 30 miliarde de dolari in aprilie si mai 2010. Nu se stie daca pietele financiare vor accepta o reesalonare a acestei datorii, fara a cere dobanzi semnificativ mai mari.
Grecia nu a reusit sa respecte un element esential al uniunii monetare: “stabilitatea”. Pactul de Stabilitate si Dezvoltare al UE a fost modificat in 2005, pentru a permite Germaniei si Frantei sa incalce regulile deficitului bugetar la inceputul anilor 2000. Comportamentul de acum al grecilor poate fi pus pe seama faptului ca si altora li s-a permis sa incalce regulile fiscale ale Uniunii.
Acum, tarile europene refuza sa acorde un sprijin bilateral Greciei. Asta nu e de mirare, deoarece niciun astfel de angajament nu ar fi acceptat de alegatori si ar putea fi contestat in instantele de judecata. Asa ca aceasta criza acuta va fi probabil rezolvata printr-un imprumut colectiv din partea grupului de tari dispuse sa dea bani Atenei.
Pe termen mai lung, unii economisti promoveaza instituirea unui Fond Monetar European (CEM), structurat pe principiile Fondului Monetar International.
Potrivit propunerii, Fondul ar contracta imprumuturi de pe pietele financiare si ar oferi la randul sau credite in anumite conditii tarilor membre UE atunci cand acestea se afla in criza de bani si nu au cu ce sa isi acopere datoriile externe. Sustinatorii Fondului sustin ca infiintarea acestui organism ar face ca natiunile din zona euro sa fie mai disciplinate fiscal. Exact opusul este probabil sa fie adevarat, sustine Forbes.
In momentul de fata, economiile europene se confrunta cu o problema clasica de prea multa ingaduinta. Un stat cheltuie mai mult decat populatia poate plati si genereaza beneficii pe termen scurt pe piata interna. Insa costurile pe termen lung sunt transferate tuturor celorlalti membri din zona euro care sufera din cauza cresterii ratelor dobanzilor.
Deficitele mai mari sunt acoperite cu un capital care altfel ar fi investit in sectorul privat, ceea ce mareste ratele dobanzilor. Grecii sunt de vina in acest caz, dar cei care platesc sunt partenerii lor europeni.
Dar si alte tari europene importante se confrunta cu perspectiva unor deficite bugetare in crestere, din cauza generoaselor lor programe de asigurari sociale si populatiilor in continua imbatranire. Astfel, Spania, Franta, Germania, Portugalia, Italia si alte natiuni din UE ar trebui sa introduca masuri fiscale, in principal de reducere a cheltuielilor cu pensiile si asigurarile de sanatate, deoarece ratele de impozitare europene sunt deja foarte ridicate.
Fara ajustari, deficitele bugetare in crestere ar provoca riscuri mai mari de inflatie si ar eroda imaginea euro ca moneda sigura.
Speranta ca disciplina fiscala in randul membrilor UE ar deveni mai credibila, odata cu crearea Fondului Monetar European este gresita din mai multe motive. In primul rand, Fondul, imprumutand de pe pietele financiare, ar consuma potentialul capital de investitii si ar duce la cresterea ratelor dobanzii. Un efect al infiintarii Fondului ar fi ca imprumuturile guvernamentale ar deveni imediat mai costisitoare.
In al doilea rand, crearea unui astfel de fond ar provoca un risc “moral”, la fel cum FMI face deja oferind asistenta economica pentru tarile care se confrunta cu crize monetare sau bugetare. Increderea ca exista Fondul care poate oricand sa-i scape ar incuraja imoralitatea fiscala a “grecilor” lumii.
Alta intrebare care se pune este - in ce ar investi Fondul banii pe care ii are la dispozitie? Daca investeste in obligatiuni nationale, efectul asupra dobanzii ar fi neutralizat, dar asta ar muta capitalul investit in zona privata in investitii publice, ceea ce pe termen lung va afecta cresterea economica.
Pentru a asigura evitarea situatiilor de criza, Fondul ar trebui sa investeasca in titluri de valoare din afara Europei. Dar asta ar elimina resursele de investitii din Europa, statele membre nu vor accepta asa ceva.
In cele din urma, daca Fondul ar face investitii in domeniul privat, asta ar contrazice principiile de management financiar. Ar creste riscul de pierderi, tocmai atunci cand banii FME vor fi necesari pentru salvarea vreunei tari europene.
Pentru a mentine credibilitatea monedei euro pe pietele internationale, statele UE au nevoie de un plan fiscal comun, pe termen lung, care ar genera economiile bugetare necesare.
Toti membrii UE ar trebui sa ia parte la un proces coordonat de consolidarea bugetelor, indiferent de pozitiile lor economice. Consolidarile ar trebui sa fie conditionate de profilurile demografice, structurile de buget, vulnerabilitatile financiare si capacitatile de a produce venituri la buget ale fiecarui stat.
Bogdana Boga
sursa: ziare.com
trimite unui prieten
Europa şi criza boieriei
Se anunţă vremuri tulburi. România e bântuită de fantoma grevelor. Mai grav e că şi Europa intră în zodia grevelor.
De când a apărut opţiunea de a munci în Vest, milioane de români au avut o şansă în plus: dacă nu-şi găsesc de lucru în ţara lor, atunci pot încerca în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Grecia sau Ungaria. Acum, însă, şomajul creşte peste tot. Nori negri se anunţă de la Atlantic la Marea Neagră.
Problema e că nu asistăm la o zgâlţâire de parcurs, ci la un şoc istoric. Europa se află în faţa unui cutremur care o va schimba pentru multe decenii. Turbulenţele au legătură cu o «supraîncălzire» a nivelului de trai. Pur şi simplu, europenii trăiesc mai bine decât îşi pot permite. Totul porneşte de la împrumuturile excesive.
Câtă vreme economiile vest-europene au duduit, iar cele est-europene au crescut spectaculos în capitalismul postcomunist, boala a fost dusă pe picioare. În unele ţări, nici măcar nu a fost diagnosticată. Altele au tratat-o cu aspirină, ca pe o simplă răceală. Între timp, europenii au continuat să se joace de-a Alice în Ţara Minunilor.
Tragedia Europei este incapacitatea populaţiilor sale de a accepta scăderea nivelului de trai. La cele mai mici tentative ale guvernelor de a reduce costurile, se ajunge la grevă. În cele mai multe ţări dezvoltate, sindicatele au căpătat o putere devastatoare. Decenii de-a rândul, au impus legi ultrasocialiste. Câştiguri tot mai mari, muncă tot mai puţină. Pauze lungi şi dese, weekenduri prelungite, concedii nesfârşite, sporuri diverse, gratuităţi de tot felul. Guvernele au acceptat, pentru că aveau de unde să dea: cifrele economice arătau bine.
Acum, spirala economică a luat-o în jos, iar traiul pe datorie a explodat. Europa a intrat în «criza boieriei». Locuitorii săi au o singură şansă: să-şi reducă drastic cheltuielile. Şi, implicit, să accepte scăderea nivelului de trai. Dar nu sunt pregătiţi s-o facă! Reacţia violentă a grecilor, grevele nesfârşite ale celor de la Air France sau British Airways, atitudinea de forţă a sindicatelor din cele mai multe ţări - toate acestea arată ce ne aşteaptă în continuare.
După ce au cunoscut binefacerile planului Marshall - care i-a scos din sărăcia cruntă în care i-a lăsat războiul -, francezii, nemţii, englezii sau italienii s-au obişnuit să trăiască din ce în ce mai bine. Acum li se cere să accepte şi reversul medaliei. Viaţa nu poate merge totdeauna în sus; uneori te mai duce şi în jos. Dacă nu vor înţelege că, pe termen lung, altă soluţie nu există, «bătrânul continent» riscă să devină scena unor şocuri profunde. Să nu uităm ce s-a întâmplat după marea criză de la începutul anilor ‘30…
Între timp, chinezii continuă să muncească mult şi ieftin. Produsele lor se vând din Islanda până în Patagonia. Iar economia lor creşte, creşte, creşte…
Grigore Cartianu
sursa: adevarul.ro
trimite unui prieten
China si Germania, adevaratele puteri economice mondiale?
In ciuda diferentelor evidente, China si Germania au multe puncte in comun, iar, in prezent, par sa se fi unit in incercarea de a-si impune viziunea lor asupra economiei mondiale.
Cele doua tari sunt legate de un puternic numitor comun: exporturile. Pana in 2009, Germania detinea suprematia in domeniu. Anul trecut, China a trecut in fata. De asemenea, ambele au surplusuri atat comerciale, cat si ale economiilor, spre deosebire de restul tarilor din lume, care se lupta cu deficitele. Astfel, se gasesc intr-o pozitie unica de a avea, intr-adevar, puterea de a dicta mersul economiei mondiale.
Motivul? Tarile cu surplusuri au rolul de a le finanta pe cele cu deficite, prin urmare le da posibilitatea celor dintai sa impuna diverse conditii. Pe de alta parte, daca debitorii acestora intra in incapacitate de plata, acest risc fiind destul de ridicat in prezent, surplusul celor doua tari se va dovedi un lucru iluzoriu, cred analistii de la Financial Times.
Germania a fost prima care a vorbit deschis despre posibilele pericole, dar si despre strategia sa de le impiedica sau inlatura. Wolfgang Schauble, ministrul de Finante german, sustine ideea acordarii unor ajutoare financiare de urgenta tarilor cu deficite mari, in combinatie cu mai multe penalizari aspre, printre care se numara suspendarea drepturilor de vot in Uniunea Europeana si chiar excluderea membrilor cu mari probleme din zona euro. Acest lucru era de neconceput anterior, adoptarea monedei unice europene fiind considerata o cale fara intoarcere.
Analistii sunt de parere ca, daca Germania reuseste sa impuna ceea ce vrea, va juca un rol negativ in cautarea pentru o iesire comuna din criza lipsei de cerere pe piata internationala. Astfel, zona euro nu va exporta la nivelul cerut pe piata, ci ar exporta in exces.
Daca tarile mai slab dezvoltate din zona euro ar fi obligate sa-si reduca deficitele fiscale abrupt, ar destabiliza economia din intreaga zona. Rezultatul ar fi si deterioarea fiscala din Germania si Franta, cele mai puternice economii locale. Sa ne imaginam ca Germania, in acest caz, ar lua masurile aspre de care ar fi nevoie, insa nu ar putea sa impuna acest lucru si Frantei, desi aceasta din urma are deja un deficit estimat la 9% din PIB, pentru 2010.
Prin urmare, nu Grecia este adevarata amenintare, fiind, la urma urmei, o tara neinsemnata din punct de vedere economic. In schimb, Franta de exemplu, o adevarata putere mondiala, pe care nimeni nu o poate forta sa faca ceva ce nu doreste, ar afecta intreaga Europa. Iar Germania, vazandu-se in imposibilitatea de a obliga o tara precum Franta sa-i urmeze sfaturile, se va vedea nevoita sa plece ea insasi din zona euro.
Varianta chineza
China are aceeasi idee a deflatiei ca si Germania, diferenta fiind ca vrea sa impuna acest lucru Statelor Unite.
Premierul chinez, Wen Jiabao, a declarat, recent, ca intentia SUA de a-si deprecia moneda si facerea unor presiuni pentru ca si alte state sa faca la fel, in vederea sporirii exporturilor sale, nu este altceva decat o forma de protectionism.
Insa, la randul sau, China face exact acest lucru: mentine yuanul la un nivel scazut in raport cu dolarul, avand in curs fix, tocmai pentru a nu pierde la exporturi.
A cere unei tari cu surplus imens sa-l reduca, intr-un moment de criza economica, nu este o forma de protectionism. Ceea ce vrea China este ca SUA sa impuna masuri fiscale si monetare restrictive, care ar scadea si competitivitatea si preturile, un lucru care ar dauna si Chinei si restului lumii si care, cu siguranta, nu se va intampla.
Pentru a se reusi o adevarata cooperare, trebuie depasite diferentele evidente in gandirea economica. Tarile cu surplus insista sa continue ca si pana acum, insa refuza sa accepte faptul ca, odata ce partenerii de afaceri dau faliment, surplusul nu le va ajuta cu nimic.
Intre timp, tarile cu deficite isi pot face reduceri fiscale masive doar prin majorarea exporturilor. Daca tarile cu surplus - adica principalii exportatori China si Germania - nu le vor permite acest lucru, ajustandu-si propriile exporturi, se va ajunge la aceeasi problema din anii 1930, cand fiecare tara incerca in mod disperat sa le faca pe celalalte sa cumpere ce producea ea.
In aceasta lupta, statele cu surplus au slabe sanse de reusita. O destabilizare a zonei euro ar fi extrem de negativa pentru productia din Germania, iar recurgerea la protectionism din partea SUA ar devasta China. Prin urmare, fiecare parte - si cea cu surplus si cea cu deficit - trebuie sa renunte la anumite lucruri, pentru binele economiei mondiale.
Teodora Bodeanu
sursa: ziare.com
trimite unui prieten
Munca de jos…
Munca, psihoza generala a romanilor harnici si progresisti, a redevenit subiect de dezbatere. E greu de spus de ce exista o dezbatere pe tema unui fenomen atat de rar intalnit in Romania, dar sa zicem. In orice caz, dintre toate conceptele legate de munca, cel mai mult ma intriga ideea ‘muncii de jos’.
1.Munca de jos – Definitii
E foarte greu sa definesti un concept precum ”munca de jos”. Practic, pentru un director de creatie dintr-o mare agentie de publicitate, munca de jos ar insemna sa scrie texte pentru promotiile la detergent. Pentru un sef al unei echipe de maturatori de strada, curatatul toaletelor ecologice e munca de jos. Conceptul este relativ si se poate rezuma la diferenta dintre ce esti platit sa faci si ceea ce esti pus efectiv (sau ”alegi”) sa faci. Pe scurt, munca de jos cuprinde tot ce consideri a fi ”nedemn” de statutul tau inchipuit sau reglementat prin contract.
2.Munca de jos – Un pretext ?
Un angajator suedez (o firma de asistenta sociala) se plangea cu ceva timp in urma de un obicei al angajatilor romani. Majoritatea aveau placerea nebuna de a face zeci lucruri micute si irelevante pentru postul lor pentru a se plange ulterior pe tema asta. In Romania nu e neobisnuit pentru un un consilier bancar, sa zicem, sa faca munca de secretara. Problema e ca de cele mai multe ori : nimeni nu-l obliga sa faca respectiva munca, nu exista rezultate concrete, iar respectivul ajunge sa-si irite colegii.Drept exemplu, un amic amintea cazul unei asa zise specialiste in PR de la o firma de programare, specialista pe care nu a vazut-o niciodata scriind un comunicat de presa. Gagica zambea sefilor, plimba cafele si uneori dadea lectii. Pe de-asupra, se plangea constant ca este pusa sa faca zeci de lucruri mici si ca ea nu apuca sa-si faca ”treaba”. Iata deci cum munca ”de jos”devine pretext pentru a-ti ascunde lipsa de calificare si de a poza concomitent in victima.
3.Munca de jos – ”Umilire” ?
Sunt destule persoane care considera anumite actiuni ”nedemne” de ei. Cand un minoritar etnic burtos, posesor de Q7, iti spune ca e nedemn sa-si stranga jegul din fata apartamentului ar fi ”demn’ sa-l dai judecata, Totusi, cand un angajat cu experienta in munca de birou e pus de sefi sa care lazi, demisia ar trebui sa fie primul impuls. Nu are importanta daca esti student, muncitor necalificat, jurnalist de investigatie, programator sau inginer sef : una este sa fii stresat de munca depusa la inceputul carierei si alta e sa stai trei ani intr-o firma si sa constati ca nu ai evoluat deloc. Daca e vorba de o munca pe care nu trebuie sau nu poti sa o faci (cum ar fi raschetarea parchetului) , atributul ”de jos”capata sens propriu.
4.Complexe ?
Sunt oameni complexati de ce fac. Fie ca sapa pavajul sau ca fac strategii de comunicare pentru multinationale, sunt unii care considera ca munca e ceva ”murdar”. Aici e pur si simplu o chestiune de viziune, autodepasire sau poate doar de cultura (am intalnit nemti complet fericiti cu joburile lor ”nedemne”). Totusi, atunci cand spui ca ”Ah, sunt programator, dar fac munca de jos, optimizare de cod” nu faci decat sa-i jignesti pe oamenii care fac asta din placere si care si-ar dori jobul respectiv.
Nici acum nu stiu de ce m-am obosit sa rescriu insemnarea asta. Poate pentru simplul motiv ca m-am saturat de oameni care se plang constant ca fac ”munca de jos” in conditiile in care ei ”pot mai mult”. Poate pentru ca a mai murit un om din combinatia intre conditii improprii de munca si propriile ambitii. Rezultatul ? Statul e de vina ! Patronii sunt niste criminali dom’le ! Haideti sa ignoram faptul ca respectivele persoane si-au dorit mai mult si si-au asumat CONSTIENT un sacrificiu. Haideti sa ignoram ca afara fenomenul este ultra cunoscut (Japonia ar fi un exemplu) si sa ne intoarcem in patria eternilor nedreptatit. Cazurile din ultimii ani sunt niste exemple , extreme, e drept, dar sunt in continuare niste exemple. Sunt oameni care au vrut ca lucrurile sa fie altfel fara sa se compromita moral. Ca n-au ales cea mai buna combinatie e intr-adevar un fenomen nefericit dar nu munca in sine i-a ucis.
Dupa Malcom Gladwell, un job satisfacator ar trebui sa implice complexitate, autonomie si o corelare efort-recompensa. Din pacate, pentru majoritate, fie ca-s proaspat absolventi sau seniori, doar ultimul cuvant mai spune ceva. Munca este ceva gretos pus in slujba unei recompense financiare. In atare conditii , dupa ce ca nu-i se acorda respect si este redusa la ceva mecanic, tot munca este cumva de vina pentru ratarea noastra ca indivizi. Buna gluma, Romania…
Vlad Stoiculescu
sursa: voxpublica.realitatea.net
trimite unui prieten
Tupeu über alles
Nimeni până acum nu a ştiut să ambaleze mai optimist un dezastru, să mintă cu mai multă dezinvoltură, să sfideze mai flagrant logica elementară şi bunul-simţ. Actualii noştri guvernanţi au făcut din tupeu o formă de artă. În campania electorală, profesorilor li s-au promis lefuri mai mari cu 50% (promisiune materializată într-o lege ratificată de preşedintele Băsescu).
Dar, în loc să crească, veniturile cadrelor didactice au scăzut. Până aici, nimic uluitor. Cu adevărat fascinant este modul în care Cabinetul Boc neagă evidenţa. Personalul din Educaţie este aspru dojenit că, în loc să creadă asigurările premierului, persistă în urâtul obicei de a se lua după fluturaşii de salarizare. Legea pensiilor loveşte la temelia puterii de cumpărare a pensionarului de rând? Vai, ce interpretare răuvoitoare! De ce să zăbovim asupra acestui detaliu minor când, de fapt, conducătorii noştri vor doar să stârpească “pensiile nesimţite”?
Şi nu e vina lor dacă tocmai acest nobil obiectiv nu va fi atins. E vina magistraţilor care - cârcotaşi ca întotdeauna - s-au băgat în vorbă amintind că legile nu se aplică retroactiv…
O altă “veste bună” vine dinspre Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate. Care, prin iunie, îşi va epuiza întregul buget pe anul în curs. Până atunci, CNAS speră să legifereze “coplata” serviciilor medicale. Cică românul trebuie să se dezveţe să se mai ducă aşa, tam-nisam, la spital. În general, ar fi bine să se gândească de două ori înainte să deranjeze un doctor. Asta în condiţiile în care toate statisticile arată că avem o problemă serioasă cu prevenţia şi depistarea timpurie a maladiilor. Prea mulţi bolnavi ajung prea târziu la medic. Dar, pentru Guvernul Boc, chiar şi atunci e cam devreme… Doar ne-a explicat ministrul de Finanţe impactul pozitiv al “ieşirilor” din sistemul de pensii.
O altă măsură de natură să stimuleze “ieşirile din sistem” vizează regimul medicamentelor compensate. CNAS nu vrea să mai suporte decât costurile celor mai ieftine tratamente disponibile pe piaţă. Ai nevoie de un antiinflamator? Gratis primeşti doar aspirină! Culmea cinismului, preşedintele Casei Asigurărilor de Sănătate susţine că, astfel, pacienţii ar putea face chiar economie! Sigur, 70% dintre bolnavii cronici ar trebui să renunţe la reţetele prescrise până acum de medici şi să opteze pentru scheme terapeutice la modă în urmă cu douăzeci-treizeci de ani. Mulţi nu vor avea încotro. În cazul cardiacilor, costurile tratamentului actual riscă să crească şi de nouă ori.
Actuala putere vrea, probabil, să însănătoşească naţiunea prin selecţie naturală. Devine aproape firesc că favorita Cotrocenilor citează din Goebbels. Guvernul din care face parte pare să-şi fi pus toate speranţele în axioma propagandei naziste: “O minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”. Uită însă un mic amănunt: Hitler i-a putut prosti pe nemţi şi fiindcă a învins o criză economică.
Miruna Munteanu
sursa: jurnalul.ro
trimite unui prieten
Romania optimista
Partidul Social Democrat a dat de pamant cu Romania, luand patrimoniul ei public, al poporului, si bagandu-l in buzunare private de suporteri si de straini, deschizand toate portile de invadare economica, destructurand sisteme unitare in favoarea mafiilor, liberalizand fara noima in profitul unei paturi superpuse. Totusi partidul aspira la urmari fericite, dl. Iliescu face planuri pentru 2025, dl. Nastase elaboreaza si el principii de perspectiva, fara nicio jena, pentru o noua recunoastere pe termen lung! Partidul Liberal, asociat cu Partidul National Taranesc, crestin si democrat, a dat si el cu Romania de pamant, continuand prelevarea si instrainarea patrimoniului in ritm sustinut, in favoarea mafiei proprii, prabusind moneda nationala, destructurand ce a mai ramas. Da si el semne de inviorare, are si el programe de larga perspectiva, desi ramas singur la guvernare a aruncat in aer toate castigurile si ne-a bagat intr-o lefterie generala. Liberalii au acum mari framantari teoretice, bineinteles optimiste. Dl. Mugur Isarescu a dat de pamant cu Romania, oprind la inceput creditarile ieftine care sa creeze o clasa de mijloc laborioasa, si starnind un blocaj comercial de anvergura, aproape letal, urmat de o ieftinire cumplita a bunurilor nationale. Si el e zambitor, optimist, fin amfitrion si se lauda cu prosperitatea Bancii Nationale pe fondul unei mizerii generalizate la care a contribuit copios. Acum vine si Partidul Democrat-Liberal, si el infruptat amarnic la comenzi de stat oneroase si din dirijari de credite preferentiale, si strange cureaua natiunii, ca s-o insanatoseasca si s-o reindustrializeze, cu tinte de 20-30 ani buni de aici inainte. Bogatii sunt peste tot, mafiotii peste tot, complicitati in structurile secrete si in magistratura venala au toti, viitorul se anunta prosper, mai ales ca tandemul Basescu-Boc legifereaza pentru 2030-2040.
Suntem Tara Fagaduintei, Gradina Maicii Domnului. Sase sute de mii de romani au murit pe campiile Rusiei ca sa recuperam Basarabia-Bucovina-Herta: nu le-am recuperat! Alte sute de mii au murit in partea cealalta pentru o Transilvanie care e inca frecata de revendicari si revizionisme, si cumparata hectar dupa hectar, conform optimistei Constitutii din 2003, unde au colaborat mai toate partidele. Am mers dintr-o parte intr-alta sa ne asiguram un statut de cobeligeranti: nu ni l-am asigurat; ci am platit de ne-am uscat! Ne-a pradat cine a vrut. Inca din secolul XVIII se dadeau de catre altii ca gratificatie fasii din teritoriul nostru: harst! na si tie, Austria! harst! na si tie, Rusia, o bucatica mai mare sau mai mica! Dadea si Anglia, dadea si Napoleon, dadea si Turcia, caci era patrimoniul ei. Rusii si turcii se incaierau pe teritoriul nostru, Austria ne calca de cate ori avea chef, mai veneau si protectorii unguri sa ne determine domeniile. Banatul Severinului a trecut de zeci de ori de la unul la altul, ca si judetele de sud ale Basarabiei, uite asa, de joaca! Acum, pricopsiti cu scutul anti-racheta, cum spuneam, Apusul si Rasaritul se pot ciorovai nitel si pe teritoriul nostru, ca experiment.
Mai sunt si alte profetii optimiste: ca o parte din Italia va fi inghitita de ape si atunci locuitorii ei se vor refugia cu milioanele pe pamantul nostru arabil. Ca evreii, inghesuiti in Palestina-Israel, vor cauta aici o a doua patrie. Ca ungurii vor hatana de Transilvania pana o vor obtine sau cumpara cu totul. Ca fratii chinezi vor face aici un cap de pod. Ca populatia romaneasca, ajunsa degraba la 16 milioane de capatani, se va zburataci si altera, invadata.
La asta se adauga ideea ca la noi e buricul pamantului si al civilizatiei. Ca ne asteapta un cutremur catastrofal. Ca in 2012 e programat sfarsitul lumii prin explozie nucleara sau corp ceresc.
Dupa ce am dat inapoi in toate (afara de consum alimentar pe credit, locuinte speculative si injuraturi libere), dupa ce am inghitit cu ghiotura subcultura americana si drogurile asiatice, incercand pe pielea noastra ba excesele dictaturilor, ba molima viciilor democrat-capitaliste, avand rachetele altora pozitionate pe noi, ramanem funciarmente optimisti si mandri, caci bonzii nostri politici si financiari, care au dat cu noi zdravan de pamant, vad in continuare departe si se ciorovaiesc cu aplomb, iar Dumnezeu care e dintotdeauna roman nu ne lasa! Nu ne lasa pana nu ne vede zob.
Paul Everac
sursa: cronicaromana.ro
trimite unui prieten
Romania sindicala si Romania reala
Incepe primavara sindicala. Intai protesteaza profesorii si studentii, apoi ar putea iesi in strada angajatii de la metrou, medicii si functionarii. Revendicarile sunt in linii mari aceleasi: bani mai multi si stabilitatea locurilor de munca.
Intr-un fel sunt solicitari si actiuni firesti. Peste tot in lume, pentru orice salariat acestea sunt prioritatile si orice sindicat este dator sa le promoveze si sa lupte pentru ele.
In mod special, in Romania exista factori agravanti care scot oamenii in strada. Cel mai pregnant este pierderea increderii in guvernanti.
Nicio secunda guvernul nu a lasat impresia ca are situatia sub control, ca stie ce face, ca are o strategie clara. Impresia generala a fost de bajbaiala, masuri luate azi au fost modificate sau abolite maine, masuri luate fara niciun studiu de impact au produs efecte adverse, declaratii aruncate intr-o doara au creat panica inutila.
Pe de alta parte, guvernul nu a trecut nici macar testul de integritate, cat timp exista destule dovezi ca banii publici continua sa fie drenati catre clientii politici. In plus, populismele fara acoperire sunt decontate acum tot in neincredere. Cum sa ceri profesorilor sa mai aiba incredere in tine cat timp nu numai ca nu le-ai majorat salariile cu 50%, dupa cum te-ai angajat solemn prin chiar legea pe care ai votat-o cu entuziasm si a carei aplicare ai garantat-o, ci le-ai diminuat, in unele cazuri, prin disparitia unor sporuri?
Privite asadar din aceasta perspectiva, protestele sindicale sunt justificate. Exista insa si cealalta pespectiva, care nu e nici guvernamentala, nici politica si nici bugetara. Este perspectiva realitatii. Si din aceasta perspectiva, protestele sindicale din aceasta primavara sunt la fel de eficiente precum acelea impotriva venirii iernii sau impotriva topirii zapezii.
Fara o sustenabilitate reala, adica fara ca economia sa-i produca, banii pentru majorarea pensiilor si a salariilor pot veni din doar doua directii: imprumuturi, care sa arunce in aer deficitul bugetar si asa destul de mare, sau pornirea tiparnitei de bani, care sa arunce in aer inflatia. In primul caz am lua-o fix pe calea parcursa deja de Grecia, in cel de-l doilea, devalorizarea banilor ar inghiti rapid cresterea nominala a veniturilor. Adica ne-am fura singuri caciula in mijlocul iernii.
Oamenii simpli care ies in strada nu inteleg, poate, aceste lucruri. Dar liderii sindicali le cunosc foarte bine. Si daca ar fi onesti nu ar promova revendicari nerealiste, ba chiar toxice. Nu sunt insa. Sindicatele sunt profund politizate, iar legatura baronilor sindicali cu partidele politice, in special PSD, si unii oameni de afaceri controversati, de exemplu Sorin Ovidiu Vantu, sunt notorii. Cum putem crede in onestitatea grevei de la metrou, de exemplu, cat timp liderul sindical Ioan Radoi este senator PSD?
Si nu in ultimul rand, nu e lipsit de semnificatie faptul ca salariatii cei mai loviti de criza nu ies in strada, desi ei sustin economia care ii hraneste si pe protestatari. Angajatii din sectorul privat suporta in tacere o situatie cu mult mai grea decat cei de la stat. Disponibilizarile din mediul privat au fost cu mult mai numeroase, reducerile de salarii au devenit aproape o regula, sporurile si primele nici nu intra in discutie, iar orele suplimentare nu se platesc, ba chiar oamenii sunt multumiti ca ele exista, deoarece indeparteaza riscul disponibilizarii.
Si, culmea ironiilor, potestele bugetarilor tot pe ei ii lovesc cel mai tare, fie pentru ca vor avea probleme cu copiii scolari, fie pentru ca nu vor putea merge la serviciu cu metroul sau vor face cozi si mai mari in fata ghiseelor institutiilor publice.
Exista in acest moment o Romanie sindicala si o Romanie reala. Cele doua ar trebuie sa fie concordante. Politizarea si nerealismul le-au facut acum divergente.
trimite unui prieten
Modificarea Constitutiei, necesara si riscanta
De modificarea Constitutiei avem noi nevoie cand somajul creste, pensiile si salariile par tot mai neindestulatoare, iar ratele la banca sunt o problema pentru tot mai multi romani? La fel de bine ne putem intreba de ce sa ne mai spalam pe dinti cand avem hepatita sau de ce sa ne taiem unghiile cand ne doare maseaua.
Da, avem mare nevoie de modificarea Constitutiei pentru ca foarte multe dintre blocajele si anomaliile care macina societatea romaneasca isi gasesc originea in infrastructura legislativa insuficienta, inadecvata sau de-a dreptul aberanta. Sa ne amintim de cate ori in ultimii 5 ani Curtea Constitutionala a fost pusa sa arbitreze conflicte izvorate din prevederile ambigue ale legii fundamentale.
Privita din aceasta perspectiva, insistenta, cu care presedintele Traian Basescu urmareste declansarea pocesului de modificare a Constitutiei este perfect legitima. In plus, este un proiect asumat, dublu validat prin votul electoratului, atat la referendum cat si la alegerile prezidentiale. E drept, in Romania se poarta abandonarea proiectelor imediat ce ele si-au consumat potentialul electoral, asa ca un gest de consecventa si normalitate trebuie salutat, nu privit cu suspiciune.
Dar daca necesitatea modificarii Constitutiei e greu de contrazis cu argumente de buna credinta, continutul acestor modificari e plin de capcane.
Din start trebuie sa spunem ca o modificare limitata strict la cele doua aspecte supuse referendumului din noiembrie este total insuficienta. Ele nu trebuie sa lipseasca, desigur, pentru ca poporul, mai mult sau mai putin informat, s-a pronuntat totusi asupra lor. Dar e nevoie de mult mai mult, dupa cum se arata si in raportul comisiei special constituite la Cotroceni sub conducerea profesorului Ioan Stanomir.
In primul rand, e nevoie de o clarificare a raporturilor dintre principalele institutii ale statului, dar si de o delimitare clara a atributiilor celor doua puteri executive: presedinte si guvern. Toate acestea trebuie regandite astfel incat puterile sa se contrabalanseze eficient fara a se putea bloca insa reciproc in conflicte fara cale de iesire. Pe de alta parte, ar trebui sa existe si o justa proportie intre atributiile unei institutii si modul in care este ales cel care o reprezinta. De exemplu, in acest moment atributiile presedintelui Romanei sunt prea restranse in raport cu sufragiul universal si direct in urma caruia este ales. Cu alte cuvinte, atributiile pe care le are nu-i permit sa indeplineasca direct aproape niciuna dintre asteptarile puse in el de electorat, in momentul alegerii.
Marele risc este insa ca acest demers de modificare a Constitutiei sa fie dinamitat de personalizarea excesiva. Viata noastra politica este complet isterica si irationala, dominata de visceralitati. Pare ca nu mai putem face o distinctie intre institutia prezidentiala si Traian Basescu, de parca acesta ar fi etern.
Aceasta pesonalizare marcheaza profund propunerile PSD si PNL, care pledeaza acum pentru o republica parlamentara, in care presedintele sa fie ales de forul legislativ. Este, desigur, o formula consacrata, perfect functionala in multe tari ale lumii, insa nu are nicio legatura cu traditia si mentalitatea romanilor. Electoratul nu va accepta niciodata sa renunte la o prerogativa de putere esentiala: alegerea presedintelui tarii.
Sa nu uitam ca prezidentialele sunt intotdeauna alegerile cu cea mai mare prezenta si cele care starnesc cele mai mari pasiuni. In aceasi timp, Parlamentul este una dintre institutiiile care se bucura de credibilitate si popularitate minime. Depre sansele propunerii crete a lui Tudor Chiuariu, care vrea nici mai mult nici mai putin decat desfiintarea functiei prezidetiale, nici nu vad de ce am mai vorbi.
Daca PNL, care nu a avut niciodata un prezidentiabil cu sanse reale, propunerea poate avea o oarecare logica, in cazul PSD care a dat de atatea ori presedintele, ideea are o clara tinta antiBasescu. Asta nu inseamna ca in privitne care nu privesc aceasta obsesie, PSD nu pregateste lucruri interesante: de exemplu blocarea traseismului politic (desi si aici traume recente ale partidului si-ar putea spune cuvantul) sau introducerea votului obligatoriu.
De partea cealalta si Traian Basescu ar putea fi suspectat ca vrea sa foloseasca modificarea Constitutiei pentru a obtine un fel de ,,regim Putin”. Este o suspiciune pe care o formuleaza un recent raport al Oxford Analytica. Potrivit acestuia, Traian Basescu ar urmari sa modifice Constitutia astfel incat sa slabeasca Parlamentul care sa se transforme intr-un activator al puterilor prezidentiale. Totodata, OA avanseaza ipoteza ca Traian Basescu ar dori sa se asigure ca va continua sa exercite puterea, din umbra, prin crearea unei miscari politice in fata careia toate celelalte sa paleasca.
Si visceralitatile partidelor si ambitiile lui Traian Basescu sunt potentiale pericole majore care ar putea deturna demersul absolut necesar al modificarii Constitutiei intr-un esec lamentabil si foarte periculos.
Ioana Ene
sursa: ziare.com
trimite unui prieten
O ţară de consumatori
Producătorii români sunt isterizaţi de nepriceperea guvernului Boc de a relansa economia.
Am cumpărat pere. Nu din piaţă, ci de la un butic de la metrou. Trei pere cu 10 lei. Aveau etichete pe care scria „Modena”. Bune pere, le-am mâncat, că doar am dat o grămadă de bani. Nici pere nu mai suntem în stare să cultivăm.
Am aflat din presă că s-a închis Fabrica de Ţigarete de la Sfântu Gheorghe. Ce „Carpaţi” fără filtru se făcea aici, înainte de ‘89! Ţigările „Carpaţi” de Sfântu Gheorghe erau mai bune decât „Carpaţi” de Râmnicu Sărat (oribile!), dar mai slabe decât „Carpaţi” de Timişoara. (Mă rog, după gusturile mele.) Dar şi fabrica de la Timişoara a murit, care făcea parte din Societatea Naţională Tutunul Românesc (SNTR), firmă de stat, prăduită, călcată în picioare şi sufocată până şi-a dat duhul. Nici ţigări nu mai producem.
Ultima găselniţă a postului Realitatea TV, concursul „Coşul corect”, ne arată nişte persoane care aleargă prin hipermarket, aruncând în cărucioare produsele de pe rafturi. Câştigă cel care bagă în cărucior produse în valoare totală cât mai apropiată de 10.000 de lei. Un concurs de „doi lei” (aranjament de promovare pentru Carrefour) care urmăreşte (subtil) să ne trezească tentaţia de a ne cheltui şi ultimii bani din buzunare.
Am devenit nişte consumatori controlaţi de retaileri şi manipulaţi de reclame şi promoţii. Nu ne mai interesează să producem. Am obosit. Suntem istoviţi de cât de mult am muncit în ultimii 20 de ani ca să privatizăm ţara.
E mai comod să importăm, să comisionăm, să distribuim şi să vindem. Ce produc alţii, ieftin şi performant, noi cumpărăm scump şi la mâna a doua. O ţară de consumatori. Ne-am pierdut reflexul construcţiei, al proiectării sau al concepţiei. Viaţa noastră este simplă: consumăm.
N-am văzut vreun premier sau vreun ministru care să se fi concentrat pe o strategie de relansare a producţiei. Miniştrii guvernului Năstase, asemeni comisionarilor lacomi, au prăduit din „plusvaloare”, miniştrii lui Tăriceanu au pus taxa auto şi s-au fudulit cu „economia care duduie” (de importuri!), iar cei ai lui Boc sunt neputincioşi să gestioneze criza. Ne-a cuprins o stare generalizată de paralizie şi lehamite. Producătorii români (cei care mai supravieţuiesc) sunt copleşiţi şi isterizaţi de nepriceperea guvernului Boc de a relansa economia. Vor închide sau îşi vor vinde afacerile pe nimic. (Dacă vor avea cumpărători.) Rămân multinaţionalele să facă legea în toate domeniile importante ale României: alimentar, financiar-bancar, farmaceutic, comunicaţii şi energie. Vom trăi şi vom consuma după planurile şi strategiile acestor multinaţionale. În talk-show-uri şi seminarii găsim o explicaţie fandosită: globalizarea.
Scenariul potrivit căruia am fost primiţi în Uniunea Europeană pentru a deveni o piaţă de desfacere s-a adeverit. Altă soartă nu avem decât să trăim din fonduri comunitare, să ne împrumutăm de la FMI şi să consumăm toţi banii. Dar cu atenţie, să nu ne stea în gât.
Petre Barbu
sursa: adevarul.ro
trimite unui prieten
Economy Kept On Life Support While Global Governance Is Organized
Winter is slowly melting away here in the U.S., and Spring will soon be upon us. Wall Street is currently flush with delight at the year long run of the stock market (driven by fiat bailouts), which at first glance appears to be doing quite well, though international incidences such as those in Dubai and Greece have revealed how shaky the market actually is in the face of any unhealthy news. In the meantime, the dollar, recently on the edge of detrimental value loss, has made a semi-miraculous recovery in the span of a few months, especially as the Euro suffers. Official employment numbers, despite the continuous loss of jobs monthly, have somehow fallen and are for the moment stabilized. Is it time for America to dust off the old credit cards and return to the wild and rollicking carefree spending days of pre-2007? Perhaps not…
While the mainstream media puts on the recovery song and dance, the fundamental problems of the collapse remain the same, and in some cases are growing ever more precarious. Subsections of the public, unaware of the real issues at hand, are holding a misguided jubilee in the tranquil eye of a hurricane, wrongly assuming that the storm has passed.
The world is breathing a hasty sigh of relief at the beginning of 2010, but what are the facts behind the current “peaceful” economic moment? In this article, we will examine whether or not the good news is legitimate, or, if are we being lulled into a false sense of security…
Job Market Statistics Manipulated
At the beginning of the year, official unemployment stood at around 10%. This number of course does not include those people who are off unemployment benefits and still have not found jobs, or those people who are underemployed. The Labor Department then announced their intention to revise their “birth/death ratio” method of calculating job loss, which would supposedly add a whopping 800,000 lost jobs to their books that were hidden before:
http://money.cnn.com/2010/02/04/news/economy/jobs_outlook/
Directly after this news was released, markets braced for a substantial increase in the unemployment percentage. Yet, by some act of magic, the unemployment percentage fell to 9.7%!
http://www.epi.org/publications/entry/jobs_picture_20100205/
How is this possible? Well, those of us who were hoping for greater Labor Department transparency (including myself) should have known better. With the Labor Department, two-plus-two NEVER equals four…
As the EPI article above indicates, while the government has reportedly changed their dubious “birth/death ratio” method, they also at the same time changed their “home survey” method. This survey is meant to give the Labor Department an overall view of unemployment percentages, but now the government has sharply reduced the number of households they actually survey, making the results more volatile and easier to manipulate. This why even though nearly a million jobless people were added to the unemployment rolls, the government was still able to report a drop in unemployment percentages. Sound like a dirty trick? Yes, it is…
According to the EPI’s estimates, which are probably still conservative, over 11 million jobs would need to be created in order to bring employment rates to pre-2007 levels. This is called the “jobs gap.” To fill the jobs gap by 2013 (which is about the time frame that the government has suggested it would take for a full recovery) the U.S. would need to generate over 400,000 jobs a month for the next three years! As I think most of you can see, this is not going to happen. Last month according to official numbers the U.S. lost another 36,000 jobs. Jobs are not being created, and will not be created anywhere near the 400,000 a month mark required for a three year recovery.
Also not often reported is the span of weeks at which those who are unemployed have to wait until they find another job. This “lag time” in-between jobs has grown markedly higher in recent months as the chart below shows:
In January of this year alone, 6.3 million people (over half of those unemployed) had been without a job for more than 6 months. This is an astonishing number, and it shows just how out of touch MSM reports of recovery are. Anyone who has been unemployed for more than just one month knows how tense and uncertain such a situation makes life. Imagine the misery of a 6 month hiatus from steady work, not able to fully support ones self and not knowing when you’ll be able to again. The Labor Department, nor the media, seems to take the factor of ‘duration’ into account when considering whether employment is actually in recovery. Nor do they take into account the fact that most of the jobs lost over the past two years were high paying and specialized, while most of the scant few jobs created have been low paying service sector positions.
What is most frightening about this information is that it reveals deliberate mishandling of statistics. Instead of being more open about unemployment numbers, the government is moving to hide them further. But why would they escalate secrecy on the economy?
The Day The Dollar Died
Last week, Li Ruogu, chairman of Export-Import Bank of China, a lender tasked with supporting the country’s foreign investments, stated that China would continue to support the dollar and that reports of a break from U.S. treasuries were “absolute nonsense.” Investors in treasuries this week seemed to take the comment as a good sign that the dollar’s place as world reserve currency is assured. However, one might ask why it was suddenly so important for China to comfort treasury markets?
Interestingly, statements of China’s “affection” for the dollar have come right after their central bank decided to dump $34 billion in U.S. treasuries. Along with other nations, the U.S. suffered the worst one month treasury dump on record so far at $53 billion:
http://finance.yahoo.com/news/Foreigners-cut-Treasury-apf-1402391707.html?x=0
This follows a treasury dump last year by China of $25 billion, after which we predicted that such dumps would occur more frequently and in larger amounts. Apparently, we were right:
http://neithercorp.us/npress/?p=105
http://english.people.com.cn/90001/90780/91421/6734461.html
Initially, it was reported after their latest dumping of U.S. bonds that China had lost its position as the number one investor in U.S. debt, placing Japan in the top spot. Strangely, only days later this report was rescinded after the Treasury released a statement claiming that China did indeed dump $34 billion in bonds, but, they were still the number one investor in T-bills:
http://sg.news.yahoo.com/afp/20100217/tbs-us-economy-finance-bonds-china-japan-ec2362a.html
How is this possible? According to the Treasury, they “forgot” to include Chinese treasury holdings in third markets such as Hong Kong and Britain. This is very strange. Who holds these extra bonds and what are they doing sitting in foreign venues? Is it not convenient that these bonds appeared from thin air just as news of China’s treasury dump was hitting the bond market? And now we suddenly have a Chinese finance official attempting to reassure the world that China still wants T-bonds while at the same time they are trying to get rid of them? If this behavior seems confusing it is because this is what occurs when governments lie big; no matter how good they are at it, they can’t make the facts add up.
If one examines Treasury Auctions month-to-month, they would find that “Primary Buyers” of treasuries (who have to buy treasuries when no one else is buying) now dominate auction sales. Indirect buyers, who cannot be tracked, also make up a large portion of competitive bids on treasury bonds. It is suspected that most of these indirect buys are made by the Federal Reserve itself in order to prop up the dollar. The article below explains the process succinctly:
http://community.nasdaq.com/News/2010-02/Something-Very-Strange-Is-Happening-With-Treasuries.aspx
The bottom line is that foreign governments are NOT buying treasuries at volumes necessary to keep the U.S. afloat amidst its ever climbing national debt, and in some cases, they are now trying to quietly and gradually dump what they have so as to not arouse immediate suspicion from the markets. In fact, the Treasury and the Federal Reserve seem to be helping them do this!
The dollar is, in effect, dead, but disinformation and market manipulation, mainly by the private Federal Reserve, is being used to reanimate it for appearances. The result is the conjuring of a kind of “zombie currency,” a Weekend at Bernie’s currency that the Fed props up with strings and pulleys to fool everyone at the party.
The most obvious question here is, why go through so much trouble to keep the dollar around at all?
World Government And The SDR
Since the “Great Recession” began, economic forums and conferences such as the G20, and the annual World Economic Forum (WEF) in Davos, Switzerland have spoken of little else except the formation of a centralized world economy and the establishment of a legal body that has the power to run it. At the Davos “workshops,” economists and others present ideas for world governance as if they were the originators of the concept. It may not be surprising to most of us that there is rarely if ever anyone who participates in the WEF meetings that supports the restoration of national sovereignty. In fact, nearly all the participants seem to assume that a world government is the solution to all our ills. It is also important that like the G20, government officials from all over the world attend, including those from the U.S., and that very often the policies developed at these forums end up in legislation and mass media here at home. Meaning, the laws and propaganda supporting forced globalization and world government are fine tuned at the meetings and then brought to America for mass consumption. Below are a couple video examples of Davos workshops:
It is important to recognize what exactly is being presented in these two videos because they reveal much about our current economic circumstances. The goal of the G20 and the WEF, as they have stated on numerous occasions, is to dissolve national sovereignty. If they had their way, America as we know it would not exist, along with the Constitutional framework that is meant to protect our liberties. To achieve this end, a carefully engineered breakdown of the U.S. dollar is being enacted.
As we have shown, U.S. treasuries auctions have tanked and those long term treasuries already held by foreign nations are being slowly cast off. So far, the Federal Reserve has propped up the dollar by purchasing T-bonds in the place of foreign banks who no longer want them. By continually monetizing this debt, the Fed will inflate an incredible bubble in the treasury market. When will this bubble burst? The key lay in the rules governing Special Drawing Rights.
Special Drawing Rights (SDRs) are securities much like treasury bonds. Their value is determined by a basket of international currencies including the Dollar, the Euro, the Yen, and the Pound Sterling. The IMF claims that SDRs are not technically considered currency, but SDRs serve nearly all the functions of a currency except that they are not available to the general public (yet). It walks like a duck, and quacks like a duck, but the IMF would rather not call it a duck. In the end, the SDR is a world reserve currency, and its purpose is to topple the dollar.
Not long after the economic meltdown began, the IMF announced that they would begin the unlimited printing of SDRs. In 2009, within the span of a few months, SDR circulation went from $21 billion, to nearly $204 billion, and this is only the amount they have admitted to:
http://www.imf.org/external/np/fin/tad/extsdr1.aspx
Governments across the world have purchased SDRs, while at the same time dropping U.S. treasuries. China in particular has shown sharp interest in the SDR as a replacement for the U.S. dollar:
It may be prudent to mention that China’s heightened dumping of U.S. treasuries began right around the time that the IMF began mass printing SDRs. And, even more disconcerting, the U.S. Treasury also quintupled its supply of SDRs in August of 2009:
http://www.zerohedge.com/sites/default/files/images/US%20INTL%20RESERVES.jpg
Being that the U.S. dollar is supposedly the undisputed world reserve currency, why would the U.S. Treasury have any need to buy SDRs at all? Would this not be redundant? Unless, the Treasury knows that the dollar will not remain the world reserve currency for much longer….
Now we get to the tricky part…
The IMF has instituted new rules governing the SDR and those countries who trade it (called “member countries”). Drafting the “Fourth Amendment” governing SDR allocation, the IMF now requires member nations to retain a “special allocation” of the currency much higher than previous allocations. Countries who keep their SDR supply above the required level receive interest payment on their excess. Countries that fall below the required level have to PAY interest on the shortfall. That is to say, if the U.S. were to allow its SDR reserves to fall below the level demanded by the IMF, we would be punished monetarily. Also, under current rules, the interest rates of the currencies that make up the SDR help to determine the interest rates of the SDR.
The IMF claims it only acts as an “intermediary” between countries wishing to trade in SDRs, but since the IMF is the creator and printer of SDR’s, this would ultimately make them the controller of the SDR market, not some outside intermediary.
Participation in the SDR market for now is voluntary. However, what we are witnessing here is the subtle positioning of the SDR as the only alternative in the event that the U.S. dollar fails, and once again, China is the key.
China’s Slow Dollar Dive
The argument is constantly made by mainstream economists that China could never drop its large supply of U.S. T-bills because if they tried, the dollar would collapse, virtually erasing the value of their dollar holdings. The suggestion that “they are as dependent on us as we are on them” is rampant in the MSM, but, if we throw in the wild card factor of the SDR, this all changes.
If the Chinese central bank along with certain others amass enough SDRs over an extended period of time while gradually selling off their T-bonds, the SDR’s could act as a cushion to prevent foreign central banks from losing a large portion of their wealth while the dollar sinks. In fact, in the event that the Federal Reserve raises interest rates on the dollar (perhaps in response to the heightened risk of a mass treasury dump) those holding SDR’s actually benefit, because the interest they receive on their SDR reserves will also go up:
http://www.imf.org/external/np/exr/faq/sdrallocfaqs.htm
This would not absorb all of China’s losses in the event of a dollar collapse, but it would be a very effective stop gap, and ample incentive for them to continue dumping treasuries. I believe that this is the exact reason why the dollar and the Dow have been held up by the Federal Reserve for so long. They cannot allow a major dollar depreciation until the SDR is established on the world market as a ready substitute.
A good sign that this process might accelerate would be in the event that China de-pegs the Yuan from the Dollar and allows it to appreciate in value. This would signal that China is moving away from the traditional export arrangement with the U.S. Talks of a Yuan appreciation are already hitting the MSM:
http://www.telegraph.co.uk/finance/7386391/China-ready-to-end-dollar-peg.html
Investors in the U.S. will foolishly cheer a rise in the value of the Yuan, thinking that this will increase American exports to China. In reality, China will be preparing to dump the last of its U.S. bonds, and begin exports and imports with the new ASEAN trading bloc:
This new bloc has the potential to surpass profit margins in U.S. markets, especially in the face of extremely weak consumer activity in America. As the U.S. falters under sovereign debt pressure, China will be in prime standing with a ready supply of SDRs and an organized trading bloc to take up the slack of falling exports to the West.
Shock And Awe
The illusion of U.S. recovery seems to be paramount in the plan for Globalist centralization. Every scam imaginable has been fashioned to lure the public into a sense of false comfort. In my original observations on the economic collapse, I believed that we would likely see a “trigger” event in 2010, which would set off a “rolling breakdown” that would not fully climax for a few years. Now, I am not so sure. After examining the facts behind the implementation of SDRs as well as the potentially explosive situation in the treasury market, I believe that a “shock and awe” scenario is becoming more probable. The behavior of the Fed, along with that of the IMF seems to suggest that they are preparing for a focused collapse, peaking within weeks or months instead of years, and the most certain fall of the dollar.
As I think of it now, the advantages of a sudden financial flash flood are numerous. In a drawn out collapse, the Liberty Movement is given a tremendous time advantage, allowing us to double and redouble our membership while the public opinion of the Federal Reserve and the government in general would deteriorate. In a sudden breakdown, our time will be cut short, and the public will be distracted and fearful, desperate for an organized authority to offer any semblance of “order.” A slow collapse allows for the Liberty Movement to work peacefully within the system to build a third party capable of dethroning the current two party farce. A sudden collapse erases all political activity and opens the door to martial law and illegitimate government. And finally, a fast moving meltdown leaves a much stronger psychological impression; a catastrophic waking nightmare, instead of a slow grinding depression. A world government could never be brought about due to the “monotony” of a long slow economic burnout. Too many factors could present themselves in such an extended period that might interfere with the desired end result. Too many variables to calculate. In an abrupt collapse, the Globalists would need only to gage and influence the amount of fear in the populace to a sufficient boiling point then leap in with their intended solution to the problem; centralized global governance.
I feel that in either method, the Central Bankers will fail to reach their ultimate goal, but the prospect of a direct monetary break with limited warning does make the atmosphere much heavier. One can only prepare as much as possible mentally and emotionally, and keep his eyes wide open…
trimite unui prieten
Statul maximal
In teoria politica se vorbeste despre Statul minimal si despre Statul maximal.
Sa le luam pe rand.
Individul este rational si isi poate asigura prin propriile forte castigul. El nu are nevoie de protectia sau interventia nimanui pentru ca nimeni nu-i cunoaste mai bine interesul decat el insusi. Totodata, el fiind cel care isi cunoaste cel mai bine interesul, individul va gasi si cele mai eficiente mijloace de a-l obtine. Deci interventia statului nu se justifica in acest sens. In urma acestor argumente gandirea liberala conchide ca interventia statului nu numai ca nu se justifica ci, de cele mai multe ori este ineficienta. Individul isi este siesi suficient atat timp cat are un cadru legal ce ii asigura sanse egale cu ceilalti la obtinerea de profit. Fiind rational, individul nu are cum sa-si doreasca decat ceea ce este bine pentru el. Dintr-un impuls natural, autoconservarea, individul va tinde sa-si maximizeze utilitatea. Orice interventie “in sprijinul” sau i-ar putea fi o piedica in ceea ce el isi propune. In urma acestor argumente gandirea liberala conchide ca interventia statului nu numai ca nu se justifica ci, de cele mai multe ori este ineficienta.
Si cam asta e tot, asta e Statul minimal care pune in prim plan individul si intervine cat se poate de superficial in viata oamenilor. Sa va dau un exemplu: Marea Britanie.
Si sa trecem mai departe.
Pe de alta parte exista Statul maximal, rod al teoriilor politice de stanga care considera individul incapabil sa isi poarte singur de grija si se ofera sa intervina legiferand in detaliu toate aspectele vietii cotidiene si dirijand prin institutii si corpul de functionari economia, sanatatea sau circulatia pe drumurile publice. In cazul in care majoritatea indivizilor ce compun o societate nu se bucura de o situatie materiala suficient de buna este necesar ca statul sa se ocupe de aceasta problema. Statul are mai multe mijloace la indemana pentru a rezolva problema decat un singur individ.
Sa va mai dau un exemplu: Rusia, sau … Romania.
Am terminat.
Si consecintele:
Sa luam ca exemplu zona Pipera din Bucuresti in care economia libera si indivizii au construit zone rezidentiale cochete, parcuri tehnologice si cladiri de birouri, multe cladiri de birouri. Iar statul, prin institutii si corpul de functionari intervine. Calculeaza impozite, sanctioneaza intarzierea in plata lor, etc. in numele bunastarii generale. Nu ar fi potrivit ca acolo sa se construiasca elemente de infrastructura pentru ca, in intelepciunea sa, Statul maximal dirijeaza eficient impozitele percepute in Pipera spre zone mai defavorizate, Valea Jiului spre exemplu. Infrastructura in zona Pipera se va construi mai incolo…
In Marea Britanie, Statul minimal ar fi asigurat cadrul institutional, organizatoric si fiscal necesar pentru ca in zona Pipera, economia libera si indivizii, sa construiasca drumuri suficient de largi, retele de fibra optica suficient de bune si relee pentru telefonia mobila suficient de puternice pentru ca aceasta zona sa creasca. Dupa care, ar fi asigurat cadrul institutional, organizatoric si fiscal pentru ca Valea Jiului sa creasca prin investitile… companiilor din Pipera, spre exemplu.
Evident ca nu e atat de simplu. Dar am putea macar sa incercam sa facem ceva si in directia asta. Si cu siguranta nu infiintand cateva institutii noi “pentru interventie” cum ar fi Agentia Nationala pentru Dezvoltarea Zonelor Miniere sau Agentia Nationala pentru Dezvoltarea si Implementarea Programelor de Reconstructie a Zonelor Miniere. Institutii care functioneaza oricum ineficient din impozitele platite de noi, cei din Pipera sau aiurea.
Florin Dumitrescu
sursa: fraudaimobiliara.ro
trimite unui prieten
Romania si Bulgaria, cele mai mari victime ale Greciei
Criza din Grecia ar putea submina fluxul de investitii in economiile din Europa de Sud Est, adaugand bariere in fata procesului de revenire al uneia dintre cele mai fragile regiuni de pe continent. Iar Romania si Bulgaria sunt cele mai expuse tari din aceasta regiune.
Imprumuturile grecesti in centrul si Estul Europei au fost concentrate in special in Romania si Bulgaria, amandoua luptandu-se sa isi revina de la caderile economice drastice si fiind cele mai expuse state din regiune in conditiile in care bancile grecesti se lupta sa isi consolideze finantele, arata o analiza Reuters.
Boc: Daca Romania renunta la reforme, ajungem ca Grecia
Grecia a fost un investitor important in regiune - pe locul doi in Serbia - de la caderea comunismului in 1989. Pana acum, probleme sale au avut doar un impact limitat asupra tarilor din imprejurime si este neclar in ce masura ar putea avea o influenta negativa.
Totusi, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) a avertizat saptamana trecuta ca s-ar putea inregistra o lovitura asupra sectoarelor bancare si economiilor, iar analistii au ridicat de asemenea semne de intrebare. Mai mult, firmele grecesti probabil nu vor investi major pe pietele lor tinta, incercand sa se acomodeze cu pierderile severe de acasa.
Fara crestere a investitiilor
“Chiar cred ca exista un risc foarte real”, a declarat analistul Neil Shearing de la Capital Economics. “Poate nu vor fi retrageri ale plasamentelor din Romania si Bulgaria, dar sigur nu va exista o crestere a investitiilor”, a adaugat acesta.
Prin comparatie, bancile si firmele din Grecia sunt mai putin prezente in statele in curs de dezvoltare din Nordul si Vestul Uniunii Europene, ca Polonia, Ungaria sau Cehia.
O crestere cu 50% a creditarii a ajutat economia Romaniei sa isi dubleze dimensiunea de la 2004 pana in 2008 si un trend similar s-a inregistrat si in Bulgaria. Totusi, rata cresterii a scazut aproape de zero in ambele state si nu se preconizeaza vreo revenire pentru viitorul apropiat.
Criza economica din Grecia, un efect de domino?
Aflate inca in recesiune, cele doua tari au nevoie de investitii externe pentru a se redresa. Totusi, din moment ce agentiile de rating au retrogradat calificativele Greciei, bancile elene nu isi vor extinde in 2010 portofoliile de credite in strainatate.
Cat au bancile elene din piata din Romania?
Bancile grecesti compun patru din cele zece institutii financiare de top din Bulgaria si trei din Serbia. In Romania, doua dintre primele zece mari banci sunt din Grecia - Alpha Bank si EFG Bank - si reprezinta 15% din activele bancare. In cazul Bulgariei ele compun 30%, iar guvernatorul bancii centrale si-a exprimat ingrijorarea privind o posibila criza a lichiditatilor.
Problemele Greciei sunt inca prea proaspete pentru a se regasi in date, spun analistii, iar unele banci austriece, ca Erste, au sugerat ca ar putea acoperi deficitul provocat de scaderea imprumuturilor de la institutiile grecesti sau ale altor banci lovite de criza.
Totusi, datele din 2009 au aratat ca o incercare din partea Erste de a-si majora cota de piata din Romania, a adus o crestere marginala, de la 10,9 miliarde de euro in 2008 la 11,2 miliarde de euro un an mai tarziu.
Grecia sperie investitorii straini
O alta provlema este ridicata de investitiile straine in general. In Romania, acestea s-au injumatatit la 4,9 miliarde de euro in 2009 de la 9,5 miliarde de euro cu un an inainte. Grecia s-a aflat la sfarsitul lui 2008 e locul sase in privinta investitiilor strainte directe (FDI) in Romania, cu 6,5%.
Pe langa problemele proprii ale regiunii - care au fortat Romania si Ungaria sa se imprumute la Fondul Monetar International - se adauga lipsa de incredere generata de simpla proximitate fata de o tara pe care acum investitorii o trateaza cu foarte mare grija.
“Probleme Greciei si situatia din Romania trimit semnale de ingrijorare. Toate acestea afecteaza disponibilitatea investitorilor si capacitatea tarii de a atrage capital proaspat”, considera Kiril Avramov, de la institutul Politica Capital din Sofia.
Cresterea economica a Romaniei este asteptata sa se cifreze la 1,3% in 2010, iar pentru Bulgaria doar 0,2-0,3%. Capital Economics vede situatia mai pesimist, prognozand o crestere economica de 0 pentru Romania, iar in ceea ce priveste Bulgaria, o crestere economica negativa, de 1,5%.
Romania, noua Grecie?
“In mod sigur, tari mai central Europene sunt mai putin expuse la probleme Greciei, impactul fiind doar unul indirect. [...] Din acest punct de vedere, toate celelalte tari sunt mai in siguranta decat Romania si Bulgaria”, considera Miroslav Plojhar, analist al JP Morgan.
Elena Enache
sursa: ziare.com
trimite unui prieten
Sunteti pregatiti sa platiti, poate fara sa stiti, datoriile Greciei?
Teoretic, pare imposibil ca in mod constient sa achitati factura datoriilor Greciei. Practic insa, din cauza interconexiunilor pietelor financiare, veti vedea ca nu e deloc asa. Poate aveti o asigurare de viata, de pilda. O buna parte dintre companiile de asigurari au investit banii in obligatiuni grecesti, portugheze sau spaniole. Asta nu mai e o posibilitate, ci deja o certitudine. Pana nu demult, obligatiunile de stat erau considerate printre cele mai sigure active in care poti investi.
- Din imprumutul de 8 miliarde de euro lansat de greci in ianuarie, bancile detin 28,5% iar asiguratorii 12,8%.
Multe banci, fonduri mutuale sau companii de asigurari au plasat acolo banii clientilor. Potrivit declaratiilor unui membru al boardului Allianz, compania avea o expunere la finele lui 2009 de 3,2 miliarde de euro in obligatiuni emise de tarile cu probleme. In Spania, 1,8 miliarde de euro, in Grecia, 900 de milioane iar in Irlanda, 500 de milioane de euro. La finele lunii septembrie 2009, Allianz detinea 94 de miliarde de euro in obligatiuni ale diferitelor state, dintre care 13% apartineau Spaniei.
- In afara bancilor si a asiguratorilor bondurile elene au sedus si bancheri centrali. Nu insa si BNR
Generali, care gestioneaza fondul Eurossima, propus de altfel si de ING Direct, noteaza in raportul pe 2009 ca a investit in obligatiuni din Grecia, Italia, Portugalia, Irlanda si Spania. Adica tot ceea ce inseamna PIIGS. Axa, compania care a preluat Omniasig Asigurari de Viata, are o expunere de aproape 10 miliarde de euro in bondurile emise de tarile din grupul PIGS. Din imprumutul de 8 miliarde de euro lansat de greci la sfarsitul lunii ianuarie, bancile au cumparat circa 28,5% iar asiguratorii 12,8%.
Din fericire, bancile care opereaza in Romania au expuneri reduse in bondurile elene. De pilda francezii de la BNP Paribas detineau la sfarsitul lui 2008 peste 81 de miliarde de euro in obligatiuni de stat grecesti, care atarnau greu in balanta bancii. Potrivit agentiei Dow Jones, pana si bancile centrale au expuneri pe Grecia, Banca Angliei si a Frantei fiind considerate ca avand cele mai mari investitii in bondurile elene. Din surse foarte sigure, BNR nu a investit niciun ban in obligatiunile emise de statul grec. Ei, sunteti pregatiti sa achitati o parte macar din datoriile Greciei?
Dan Popa
sursa: hotnews.ro
trimite unui prieten
O voce din elita ţării
Motto: “Râsul te râde şi
batjocora te batjocoreşte”
(zicală populară)
Ca şi cum nu ne-ar fi de ajuns câte ne dor, mai suntem şi dispreţuiţi. Şi nu numai noi, cei în viaţă, care ne-am lăsat amăgiţi, dar e discreditat tot neamul nostru şi din toată istoria lui.
Adică şi părinţii, şi bunici, şi străbunicii, pe care nu-i mai avem şi cărora le suntem datori.
De aceea am considerat necesar să ne oprim asupra unei „voci” otrăvitoare, fiindcă nu aparţine unui anonim: e vocea persoanei care conduce Institutul Cultural Român, instituţia care ne reprezintă ţara în lume! E vocea domnului Horia Roman Patapievici, care în comunism a studiat fizica şi pe care tatăl său l-a „crescut în belşug”, după cum spune în opera sa „Politice” la pag. 56. Domnul Patapievici îşi exprimă opiniile de filozof-fizician şi gânditor profund într-un număr de scrisori adresate domnului Alexandru Paleologu, în Franţa. Au fost publicate, apoi, în cartea „Politice” în 1996, care a cunoscut 4 ediţii şi care cuprinde şi alte eseuri cu referire la prezentul politic. În paginile amintite avem neplăcuta surpriză să ne regăsim sub o adevărată ploaie de injurii, de dispreţ şi de batjocură de neimaginat. În mod simplist, pentru autor lumea românească de pe 22 decembrie ’89, se împarte în două categorii: „cei care au ieşit în stradă şi mi-au salvat viaţa şi cei care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii”. În concepţia dumisale, cei care n-au ieşit în stradă îi sunt inamici şi, probabil, l-au încărcat de grele resentimente!
Am să folosesc propriile expresii, ca să nu greşesc în a i le reda: „Aproape nu există lucru în jurul meu pe care să nu-l detest”, „fiindcă trăiesc într-un tembelism românesc”, „într-o societate spălată pe creier”. Despre poporul român spune că este „un popor cu substanţă tarată” (bolnavă), oamenii au „feţe patibulare” (vrednice de spânzurătoare), „ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, guri vulgare, o vorbire agramată şi bolăvănoasă”. Mai recent, într-o emisiune tv, a susţinut că maneliştii vorbesc mai corect româna decât oamenii din mass-media. Dar nu uită să sublinieze că „româna este o limbă în care ar trebui să încetăm să mai vorbim… sau să o folosim numai pentru înjurături” (p. 67) şi că „aproape încontinuu îmi e ruşine că sunt român” (p. 26).
Aflăm apoi de la acelaşi autor şi „iubitor de ţară” că „românii sunt un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu” (p. 35). Referindu-se la spaţiul mioritic, cu care s-au contopit toate generaţiile de români, spaţiu caracterizat prin blândeţe tolerantă, spirit receptiv, curaj şi patriotism, preşedintele I.C.R., cu ochiul şi simţul intelectualului de elită, ne spune că suntem: „intoleranţi, xenofobi, violenţi, laşi… şi un ocean de prostie. Chiar şi intelectualii sunt incredibili de proşti” şi „cu o educaţie pur românească nu poţi face nimic”.
Aproape că mi-i imposibil să-l mai citez pe domnul Patapievici, dar voi continua, cu scuzele de rigoare; iată cum ne mai „laudă”: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un c_ r, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. Făcând referire la opiniile academicianului E. Simion privitoare la unele creaţii, neagă şi existenţa unui adevăr filozofic, concluzionând: „chiar şi într-o poiană de narcise, un c_ _ _t, miroase tot a c_ _ _t” (p. 44). Horia Roman Patapievici, care conduce o instituţie de cultură, cu care ne reprezintă ţara în lume, se consideră competent şi om de elită şi ne face o mare „favoare”: cheltuieşte bani grei din bugetul acestui „popor de proşti, de flecari şi fără Dumnezeu”.
Ca elitist (nu om comun, de serie), ci creator de excelenţă, de unicitate, consideră că „trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni, care este România” (p. 66) că şi „în mediul rural au rămas, azi, ţărănoi stricaţi… şi nu se mai poate face nimic nici din ei” (p. 62).
Cum îşi justifică filozoful opiniile? El spune că acestea sunt un „diagnostic politic” din 1990 şi că numai „lipsa unei culturi” nu-i acceptă stilul. Susţine că imprecaţia şi chiar pornografia sunt „un tip pur literar” şi chiar îl citează pe Baudelaire: stilul acesta „displace tuturor imbecililor”. Despre elita din care face parte spune: „Aici, la Bucureşti, suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de fecale supurând de nestinsă putoare” (pag. 40). Ca să încheiem cu materialul clientului, îi urăm poftă bună şi considerăm că ar trebui să fie supărat pe preşedintele ţării care i-a dat aşa o funcţie în cultura poporului pe care îl detestă.
Despre noi, îl putem asigura că ne respectăm neamul cu strămoşii ale căror oase au devenit coline înverzite. Că ne ţine vii aerul curat al Carpaţilor şi ne vorbim limba noastră „limbă sfântă, limba vechilor cazanii”. Ţara este, până şi acum, ca o poiană de narcise, chiar dacă uşor brumate, dar pe domnul autor îl vedem tocmai materia care ne spurcă peisajul mioritic.
Ca să-mi cruţ stiloul, am folosit, în locul unor litere, punctele, dar am respectat vocabularul unui „elitist” norocos.
În trecut a fost crescut în belşug, iar în prezent, în graţiile şefului de stat.
Prof. VIORICA LAVRIC,
sursa: crainou.ro
trimite unui prieten
Identitate prin comparaţie?
Orice naţie are la nivel cultural, social şi economic calităţi şi defecte care o definesc în egală măsură. În România, încercăm şi bâjbâim într-o autoetichetare ca să ne definim identitatea comparându-ne până la dispariţie cu alţii. La limita minimei rezistenţe, importăm superficialul lipsit de valoare şi apoi bombănim că nu avem şi restul: circulăm cu viteză nemţească, dar nu avem autostrăzile lor, umblăm prin lume ca japonezii, dar nu avem disciplina lor, facem talk-show-uri ca americanii, dar nu suntem la fel de pregătiţi, umplem restaurantele ca italienii, dar urlăm în trei telefoane expuse printre furculiţe. Nu ne interesează cum suntem noi de fapt, pentru că am vrea să fim ca alţii. Şi când nu mai avem argumente şi subiecte de criticat, spunem cum ne comparăm noi cu America Latină. Tocmai m-am întors dintr-o astfel de ţară, şi anume din Columbia. Nu vreau să fac nicio comparaţie, vreau doar să spun cum este acolo. În Bogota, oraş cu opt milioane de locuitori, oamenii se bucură în fiecare dimineaţă de o zi frumoasă, cu toate că zilele sunt la fel tot anul, eşti îmbrăţişat cu căldură şi sinceritate la fiecare întâlnire, cerşetorul îţi zâmbeşte şi dacă-i dai un bănuţ, şi dacă nu, şi se depărtează în paşi ritmaţi de salsa, traficul infernal este un disconfort, nu subiect nesfârşit de discuţii şi înjurături.
Camilla e profesoară de artă, nemulţumită de angajator. Nu dezbate subiectul, se duce a doua zi şi-şi dă demisia. Va avea o problemă financiară, dar e fericită că are mai mult timp să picteze. Anei nu-i place caracterul lui Marquez, dar îl citeşte în dimineaţa de după petrecere, Andres este proprietarul celui mai cunoscut restaurant de cultură columbiană, dar nu-l interesează o franciză pentru că e vorba de corazon, şi nu de bani. Anita are 14 ani şi lacrimi în ochi la aeroport pentru că ne despărţim după o săptămână. Civilizaţia a înghiţit oraşul exact până la limita confortului, fără să muşte din încrâncenarea lui „a avea“ sau robotizarea lui „a face“. Oraşul are viaţă şi a lăsat liber exact spaţiul lui a te bucura, a dansa şi a iubi. Aceasta este o bucată din America Latină. Nu poţi să treci pe acolo fără să te copleşească gândul la cum ar fi viaţa ta, şi orice comparaţie cu acel loc ar trebui să fie aspiraţională. Să te compari cu alţii nu ajută decât dacă vrei cu adevărat să fii ca ei. Şi nu cred că vrem să fim nici ca nemţii, nici ca japonezii şi nici ca americanii. Care este identitatea în care ne regăsim? Dincolo de strategie, politică trecătoare şi pasiuni efemere, cred că trebuie să ne definim mai întâi identitatea. Până la urmă, dacă lăsăm la o parte orice comparaţie, cum suntem noi, de fapt?
ANCA BIDIAN, vicepreşedinte Kiwi Finance
sursa: capital.ro
trimite unui prieten
vizitatori unici
Primeste articolele direct in mail.
