“Noi (bancherii) ar trebuie să avansăm cu prudenţă şi grijă, prin fiecare mişcare, pentru că deja există un număr mic de persoane care prezintă semne de agitaţie. Ar fi prudent, prin urmare, să demonstrăm o politică aparentă de cedare în faţa autorităţii populare, până când planurile noastre vor fi avansat atât de mult, încât să ne putem declara pe faţă modelele financiare, fără să ne temem de nici o rezistenţă organizată.”
The Bankers’ Manifesto of 1892
Produs în 2009 de Ethical Markets Media, The Money Fix explorează tiparele economice ale lumii naturale şi ale societăţii umane, demontând miturile monetare nedisputate ale sistemului financiar mondial, bazat pe credit bancar, probând înţelegerea eronată a mecanismelor sale intime, de care am ajuns să depindem aproape total, oferind însă, într-o notă perfect optimistă, trei tipuri de sisteme monetare alternative, destinate rezolvării problemelor economice ale unor comunităţilor locale sau chiar internaţionale şi eliminării alienării generate de climatul competiţional curent.
Ethical Markets Media este o companie independentă de film, desigur, care promovează apariţia şi dezvoltarea noilor sisteme economice mondiale, mult mai durabile, ecologice şi aşa cum spune şi numele, mult mai etice, un obiectiv nu prea greu de atins, totuşi, fiindcă sistemele monetare cămătăreşti, promovate de dinainte de revolta lui Isus din templu şi până în prezent, pot fi definite oricum, dar numai etice nu.
Opiniile prezentate în interviuri dinamice şi nesofisticate, se adresează publicului larg şi vin din partea unor rebeli consacraţi ca Noam Chomsky, Lynne Twist, Aqeela Sherrills, Elisabet Sahtouris ş.a., dar şi din partea unor foşti răsfăţaţi ai sistemului, care par să fi evadat din lanţurile bancare, ca Fritjof Capra, Gar Alperovitz sau Bernard Lietaer.
Michael Linton - creatorul LETSystem
Bernard Lietaer este un caz mai deosebit, fiindcă, înainte de a scrie, de exemplu, o carte al cărei titlu spune aproape tot despre esenţa sistemelor monetare, “Viitorul banilor: Dincolo de lăcomie şi deficit”, a fost un personaj central al finanţelor mondiale, ocupând, vreme de aproape 40 de ani, diverse funcţii importante.
O dată cu publicarea tezei sale post-universitare la MIT, în 1971 - care includea descrierea aşa-numitelor “floating exchanges” - şi a lucrării “Nixon Shock”, în acelaşi an, revelând eradicarea sistemului fundamentat de acordurile Bretton Woods, prin “eliberarea” dolarului de ultimele constrângeri datorate obligativităţii acoperirii în aur şi inaugurarea unei noi ere, a schimburilor menţionate mai sus - practicate, până atunci, doar de unele monede exotice ale Americii Latine - tinerelul consultant de management s-a trezit, peste noapte, o stea în devenire, intrată în atenţia mai marilor lumii financiare.
Tehnicile imaginate de el, pentru aceste monede marginale latino-americane, au devenit imediat singurele cercetări sistematice acceptate în tratarea tuturor monedelor majore ale lumii, Lietaer începând o cu totul altă carieră, plină de secrete, fiindcă nici până astăzi nu a dezvăluit care era “acea bancă importantă americană”, care a negociat, la sânge, drepturile exclusive asupra noii abordări a ratelor fluctuante de schimb, care deschideau, cel puţin pentru FMI şi Banca Mondială, noi portiţe pentru perfectarea jafului planetar.
În timp ce la Banca Centrală din Belgia (Banca Naţională a Belgiei) a pus în aplicare mecanismul de convergenţă (ECU) către sistemul monedei unice europene, în aceeaşi perioadă a servit ca preşedinte al Sistemului Electronic de Plăţi al Belgiei, “experienţa” sa, de consultant în aspecte monetare de pe patru continente, fiind vitală pentru corporaţii.
Este ciudată convertirea acestui mogul al finanţelor mondiale, numit de Business Week, în 1992, “cel mai important comerciant mondial de valute” şi, eu personal - dată fiind afilierea sa la una dintre cele mai abjecte organizaţii mondiale, Clubul de la Roma, înfiinţat în aprilie 1968 de Aurelio Peccei, sub oblăduirea lui Dean Rusk şi a fundaţiei Agnelli - mă îndoiesc că este reală.
Deci, de unde provin banii ?
Este trist că până şi la această oră, după ce au fost realizate nenumărate filme destinate trezirii năucilor, ca acel prim şi excelent realizat documentar, The Money Masters, din ianuarie 1996, al avocatului Patrick S. J. Carmack, regizat şi narat de William T. Still, ca să nu mai vorbesc de întreaga serie Zeitgeist sau Money as Debt, marea majoritate a oamenilor continuă să răspundă, inocent, că guvernele creează banii, fără a realiza că aproape toate “băncile naţionale” ale lumii, sunt de fapt bănci private.
Culmea este că sub complexitatea teoriilor stufoase, generate de indivizi ca Milton Friedman şi Bernard Lietaer, se ascunde un adevăr de o simplitate descurajantă: 95-99% din rezerva monetară internaţională este creată din nimic, pe baza creditelor acordate de bănci, în baza mecanismului rezervei fracţionate.
Malefica Bank for International Settlements (BIS), pe care o menţionam într-un alt articol de pe blog, impunea în 1988, prin reglementările “Basel I”, o rezervă standard de capital de 8%, pentru toate băncile centrale membre ale sistemului Rothschild, fapt care arunca aproape imediat Japonia într-o recesiune de circa 15 ani, deşi până atunci uimise lumea cu o balanţă excedentară, vreme de ani de zile.
În 2004, reglementările “Basel II” impuneau coordonarea cu piaţa a standardelor de evaluare a capitalurilor, respectând fluctuaţiile ce apăreau, de exemplu, în valorile stocurilor de acţiuni.
SUA a implementat aceste standarde în noiembrie 2007, iar o lună mai târziu piaţa de acţiuni a intrat în colaps şi creditele au început să dispară, pe măsură ce băncile înăspreau condiţiile de calificare, iar urmările crizei declanşate atunci nu au dispărut nici în ziua de azi.
De ce ?
Să dăm cuvântul cunoscătorilor !
Bruce Wiseman: “Scopul acestei crize financiare este de a doborî dolarul american, ca bază a unei finanţări stabile planetare şi, în mijlocul confuziei care va rezulta, se va pune în locul lui o autoritate monetară globală [GMA - administrată direct de bancherii internaţionali, eliberată de orice control guvernamental] - o organizaţie de control financiar planetar.”
Oare greşeşte ?
Dr. Peter F. Krogh, decan al School of Foreign Service, completează:
“Puterile capitalismului financiar au avut un plan de anvergură, nimic mai puţin decât să creeze un sistem mondial de control financiar, în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic din fiecare ţară şi economia lumii, ca întreg.[...] Secretul lor este faptul că au preluat, din partea guvernelor, monarhiilor şi republicilor, puterea de a crea banii lumii.”
Aceleaşi personaje propun şi un plan uluitor de simplu de redresare a economiei americane, care cuprinde, ca să vezi, numai două măsuri:
1. Împuternicirea Trezoreriei SUA cu posibilitatea de a emite bancnote (la fel ca Greenbacks, dolarii verzi ai lui Lincoln, care i-au atras condamnarea la moarte din partea ocultei financiare), pentru a se putea plăti datoria naţională.
2. Creşterea simultană a rezervei de capital a băncilor private, de la valoarea actuală de 10% până la 100%, eliminând, ca atare, capacitatea lor de a emite monedă electronică şi absorbind în acelaşi timp fondurile astfel create, în contul datoriei naţionale.
Hmm… oare de ce nu s-au mai gândit şi alţii la aşa ceva ?
Cei doi paşi anteriori, pe care Congresul american are puterea să-i legifereze, ar elimina datoria naţională a SUA, fără inflaţie sau deflaţie şi ar pune capăt practicilor incorecte ale zarafilor moderni, de a crea bani din nimic, prin sistemul rezervei fracţionate, dispariţia dobânzilor anuale de 400 de miliarde de dolari conducând la o echilibrare rapidă a balanţei monetare.
Şcoala monetaristă, al cărei cap recunoscut este mai sus amintitul Milton Friedman, a fost criticată, pe bună dreptate, de către şcoala austriacă de economie, pentru incapacitatea de a recunoaşte faptul că în nici un sistem de bani discreţionari nu a durat, vreodată, prea mult timp înainte ca guvernul să cedeze tentaţiei de a umfla oferta monetară, ca un impozit indirect asupra oamenilor, prin scăderea proporţională a valorii economiilor lor şi a salariilor, precum şi transferarea bogăţiei lor în mâinile guvernului.
Pentru a fi corect faţă de Friedman, el a scris că: “[...] avem nevoie de angajamentul de a crea bani stabili. Cel mai bun aranjament, în prezent, ar fi să se impună autorităţilor monetare să menţină rata procentului de creştere a bazei monetare într-un interval fix. Acesta este un amendament deosebit de greu de impus, pentru că este atât de strâns legat de o anumită structură instituţională. O versiune ar fi: Congresul va avea puterea de a autoriza obligaţiile guvernamentale nepurtătoare de dobândă, sub formă de numerar sau intrări în registru, cu condiţia ca masa monetară rezultantă să nu crească cu mai mult de 5% pe an şi nu mai puţin de 3%.”
Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a aproba o astfel de modificare constituţională, se poate susţine că Friedman nu are nici un mijloc practic (numai cel teoretic, enunţat mai sus) pentru a restrânge astfel de practici bancare, sub oblăduirea directă a guvernului.
Aşa stând lucrurile, sunt de acord în parte cu concluzia lui Friedman, că “nu este nici fezabil, nici de dorit restabilirea unui standard aur-argint”, deşi tot el declara, mai târziu, că ar fi preferabil un astfel de standard, în locul mult detestatului sistem al rezervei fracţionate bancare.
Aş spune “Doamne ajută”, dacă s-ar mai concretiza vreodată un astfel de standard, eliminat prin grija lui Roosevelt şi Nixon, iar până atunci putem spera şi la măsuri de tranziţie, cum ar fi cea propusă de candidatul independent la preşedinţia SUA, “teroristul” Ron Paul, de a elimina Rezerva Federală şi, implicit, toate băncile naţionale private subordonate BIS Rothschild.
Speranţa există, fiindcă în pofida legislaţiilor fasciste globale, comunităţile reuşesc să dezvolte sisteme locale de credit, lipsite de monstruozitatea numită dobândă, urmând tiparele naturale care se conformează mult mai mult cooperării şi simbiozei, decât concurenţei, afacerile americane în sistem de barter cifrându-se, de exemplu, la momentul filmării, la 30 de miliarde de dolari, sumă deloc neglijabilă pentru un început.
Soluţiile sunt valabile acum, iar The Money Fix ni le dezvăluie printr-o documentare istorică impecabilă şi convingătoare, fiindcă nu este deloc târziu să reintegrăm valorile reale în viaţa umană şi în natură, întărind legăturile comunitare, prin colaborare şi compasiune, eliminând vechea şi criminala paradigmă a profitului mai presus de orice, fiindcă mişcările locale bazate pe schimburi complementare de bunuri şi servicii ne reamintesc că suntem fiinţe interconectate şi că abundenţa ne este la îndemână, dacă vom realiza că trebuie să evadăm, cât mai curând, din sistemele monetare centralizate.
Şi dacă tot nu v-am convins sau litania mea financiară v-a făcut să uitaţi motivele, haideţi să ni le reamintim împreună, citând cuvintele profetice ale unui alt iniţiat convertit, Sir Josiah Stamp, director al Bank of England (numit în 1928), creditat unanim pe locul al doilea în clasamentul averilor britanice:
“Sistemul bancar a fost conceput în nelegiuire şi a fost născut în păcat. Bancherii sunt stăpânii Pământului. Luaţi-l de la ei, dar lăsaţi-le puterea de a crea bani şi cu o singură trăsătură de condei vor crea depozite suficiente ca să-l cumpere din nou. Cu toate acestea, luaţi-l de la ei şi toate averile mari, ca a mea, vor dispărea şi ele ar trebui să dispară, pentru că aceasta ar fi o lume mai fericită şi mai bună, în care am putea trăi. Dar, dacă doriţi să rămâneţi sclavii bancherilor şi să plătiţi costurile sclaviei voastre, lăsaţi-le în continuare puterea de a crea bani.”
Psywar prezintă utilizarea propagandelor şi a relaţilor publice de către corporații şi guverne, pentru manipularea oamenilor. Filmul explorează modul în care guvernul american a organizat evenimente pentru a manipula opinia publică în legătură cu războiul din Irak, Se discută de asemenea, scandalul Pentagonului, şi activităţile ascunse ale Rendon Group. Filmul expune activităţi guvernamentale şi corporative ce au ca scop crearea de confuzie între ştirile reale şi cele false, precum şi evoluţia în timp a unor campanii de relaţii publice de dezinformare, campanii strategice şi alte instrumente de manipulare PR care au transformat SUA intr-un loc în care cetăţenii sunt manipulați cu eficienţă, şi la scară foarte largă.
Traducere şi sincronizare: Marian Matei.
Sursa: http://metanoia-films.org
CBC Canada difuza în data de 29.09.2011 un nou documentar, The Trouble with Experts, în regia lui Josh Freed, care ne reaminteşte într-un stil alert şi ironic, de una dintre laturile fundamentale ale manipulării televizate, dependenţa noastră de “experţi”, care ne spun cum şi ce să mâncăm, cum să ne creştem copiii, cum să votăm, cum să ne reparăm casele, cum să alegem vinurile sau operele de artă, cum să interpretăm evenimentele politice şi, până de curând, când marea escrocherie economică mondială a fost dată din nou în vileag, ce acţiuni bursiere să alegem.
Sursa text & subtitrare: Marian Matei - antiiluzii.blogspot.com
Consuming Kids throws desperately needed light on the practices of a relentless multi-billion dollar marketing machine that now sells kids and their parents everything from junk food and violent video games to bogus educational products and the family car. Drawing on the insights of health care professionals, children’s advocates, and industry insiders, the film focuses on the explosive growth of child marketing in the wake of deregulation, showing how youth marketers have used the latest advances in psychology, anthropology, and neuroscience to transform American children into one of the most powerful and profitable consumer demographics in the world. Consuming Kids pushes back against the wholesale commercialization of childhood, raising urgent questions about the ethics of children’s marketing and its impact on the health and well-being of kids.
The media material presented in this production is protected by the FAIR USE CLAUSE of the U.S. Copyright Act of 1976, which allows for the rebroadcast of copyrighted materials for the purposes of commentary, criticism, and education.
„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva.
De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi.
Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi?
Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”
What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si teoreticieni, pornesti într-o calatorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti într-un univers care este mai bizar si mai viu decât ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta, perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gândul? Din ce este facuta realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realitatii?
Aceasta stiinta ne conduce nu doar în lumea materiala, ci într-un tarâm profund al spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanti în el. Daca gândurile sunt mai mult decât intersectii electrice neuronale întâmplatoare, atunci constiinta este mai mult decât un accident anatomic. Exista o putere mai mare, dar este cu adevarat acolo, în afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo, afara si aici, înauntru?
Cu cât aflam mai multe despre oameni, cu atât îi plăceam mai mult si îi judecam mai putin. Am început să mă tem mai putin de diferentele dintre noi. Mi-am dat seama cât de mult ne asemănăm: cu totii vrem dragoste, pace si câteva răspunsuri care să ne facă viata mai usoară. Vrem doar să ajungem la clătite!
De ce am fost pusi pe planeta aceasta? Să ne chinuim, să suferim si să reusim … numai pentru a muri…
Sunt convins de un singur lucru: nimeni nu are răspunsul! Cel putin până acum. Dar ne apropiem pe zi ce trece. Singurul lucru garantat este clipa aceasta. Cum o voi folosi? Voi căuta în continuare, pentru că si tu si eu suntem într-o călătorie, iar când încetezi să înveti si să te dezvolti începi să mori.”
“Libertatea, deci, înseamnă suveranitatea individuală şi nici un om nu poate cunoaşte libertatea, până când fiecărui individ nu i se recunoaşte dreptul de a fi unicul suveran legitim asupra propriei persoane, asupra timpului şi proprietăţii sale, fiecare om trăind şi acţionând pe propria sa răspundere.” - Josiah Warren (1798–1874)
Cu acest film foarte recent, Ungrip, lansat în prima zi a acestei luni, Talismanic Idols sau, altfel spus, fraţii Dan şi Ben Stewart, creatorii a două documentare extrem de apreciate, Esoteric Agenda şi Kymatica, revin în forţă, prezentând odiseea emoţionantă şi optimistă a unui om ce a devenit liber, Rob din familia Pagé, după cum se prezintă el însuşi, refuzând să mai accepte indentitatea artificială ce i-a fost oferită la naştere, de către un sistem care celebra înregimentarea unui nou sclav.
Problema suveranităţii individuale este atemporală, răsărind mai mult ca sigur în conştiinţele noastre în zorii civilizaţiei umane, deşi părea să fi fost abandonată în anumite etape istorice şi, din păcate, mai ales acum, în epoca dezumanizantă a înrobirii umane, glorificată prin tehnologie şi mass media.
Am dezbătut această noţiune şi în articolele anterioare, în contextul banalizării şi minimalizării ei de către promotorii imperiului global al cămătarilor, fiindcă este cea mai periculoasă opţiune a unui om, din punctul de vedere al oricărui sistem politic actual, care nu doreşte decât menţinerea sau înăsprirea mijloacelor sale de control fizic şi psihic, printr-o omogenizare artificială a culturilor umane şi distrugerea oricărei manifestări de gândire critică sau solidaritate umană, ca germeni “subversivi” ai unei eventuale revoluţii.
Deşi au răzbătut până la noi mesajele străvechi, prin scripturi, descoperiri arheologice, tradiţii şamanice, filozofie, poezie, artă şi muzică, pe măsură ce ne apropiem de punctul culminant al civilizaţiei tehnologice şi informaţionale, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de sentimentul întregirii noastre spirituale, devenind tot mai alienaţi şi nesiguri de rolul nostru real în ecuaţia existenţei umane.
Paradoxal, însă, conceptul de spiritualitate, atât de blamat şi ridiculizat de ştiinţa mecanicistă contemporană, refuză să moară, tot mai mulţi oameni fiind în căutarea unei treziri spirituale şi a adevărului, mult prea multă vreme confundat cu dogma religioasă sau tabuul ştiinţific.
Rob din familia Pagé a fost un informatician de succes, care, după 20 de ani de carieră şi un eşec în viaţa conjugală, a pus capăt carierei şi s-a mutat cu familia undeva la ţară, în ţinutul Alberta din Canada, unde şi-a construit o casă ecologică, separată de reţeaua energetică şi duce o viaţă apropiată de natură, respectând profund pământul pe care îşi cultivă propriile alimente.
Asumându-şi deplina responsabilitate asupra vieţii sale, pe plan fizic, mental, emoţional şi spiritual, după cum se exprimă el însuşi, fără a-şi impune voinţa asupra unei alte fiinţe umane, a trecut la schimbări fundamentale ale modului de viaţă al familiei, începând un proces lent şi dureros de eliminare a tuturor dependenţelor de stat sau corporaţii, construind simultan relaţii independente cu alţi oameni asemenea lui.
Rob continuă să împărtăşească toate descoperirile sale, ţinând lecţii săptămânale în Edmonton, Alberta, numite “Construirea libertăţii”, în care studenţii săi, care-l tratează cu un respect deosebit, învaţă treptat despre impactul enorm pe care sistemele sociale actuale îl au asupra vieţilor noastre şi care sunt metodele de a ne recăpăta controlul.
Rob a petrecut peste 3.500 de ore, începând din iulie 2008, testând pe viu teoriile pe care le-a studiat privind auto guvernarea, libertatea, viaţa echilibrată şi ecologică, începând să capete recunoaştere internaţională pentru modul lui de a aborda realitatea, motiv pentru care a şi fost contactat de Ben Stewart, care i-a dedicat acest film, oferindu-i posibilitatea de a-şi expune munca şi viziunea filozofică.
Pe site-ul său personal, Rob saluta iniţiativa recentă, ce s-a extins la nivel mondial, a protestelor contra bancherilor din Wall Street, afirmând însă:
“Aş dori să lansez o provocare, acelor indivizi care doresc să schimbe sistemul. Cred că revoluţiile, în decursul istoriei, au eşuat în principal fiindcă multă lume a ajuns să se revolte, dar a sfârşit înlocuind sistemul, împotriva căruia se revoltase, cu exact acelaşi sistem. Apoi, în decursul timpului, sistemul a devenit din nou corupt şi i-a ‘consumat’ pe cei care au iniţiat schimbarea, procesul repetându-se continuu. Cred că dacă dorim să rupem acest ciclu, ar trebui mai întâi să identificăm cauzele reale ale problemei.
Cred că este foarte interesantă de urmărit amplificarea protestelor, care este un indicator clar, pentru mine, că anumite energii curg pe suprafaţa Pământului.
Întrebarea care rămâne este:
Ne revoltăm fiindcă suntem furioşi că suntem victimele acţiunilor altor oameni sau acceptăm faptul că, noi înşine, am permis să se manifeste această situaţie, ne asumăm 100% responsabilitatea pentru vieţile noastre, facem unele schimbări şi începem să ne comportăm ca adulţi conştienţi, ce se pot auto guverna ?”
Documentarul începe şi se termină cu profeticele cuvinte ale lui S. Brian Willson, unul dintre cei mai neobosiţi militanţi antirăzboi din SUA, care a luptat el însuşi în Vietnam, între 1966 şi 1970.
Eseurile scrise de Willson descriu în amănunt incredibilele tipare istorice ale SUA, dominate de aroganţă, etnocentrism, violenţă şi nelegiuire, atât în afacerile interne cât şi în politica externă, precum şi pericolul extrem reprezentat de această conduită pentru sănătatea viitoare a rasei umane şi a planetei.
Altele pun în discuţie abordări alternative, revoluţionare dar non violente, bazate pe principiul “reciprocităţii relaţionale radicale”, o terminologie care îi aparţine şi care este din ce în ce mai des folosită de fizicieni, matematicieni şi cosmologi, pentru a descrie natura holografică, încă nedezvăluită, a Universului.
Principiul este, în fapt, o sinteză a filozofiei holistice, afirmând că orice fiinţă, orice aspect al vieţii sau formelor energetice ce se manifestă în cosmos, sunt conectate inexorabil, orice acţiune asupra părţilor afectând întregul, în orice moment.
S. Brian Willson spunea:
“De la prima sperietură comunistă, din primul război mondial şi până astăzi, istoria noastră naţională este plină de obsesia securităţii naţionale, manifestată în detrimentul libertăţilor cetăţeneşti. În acest proces, activitatea politică legală şi dreptul la liberă exprimare sunt zădărnicite cu regularitate. Obsesia însăşi este scăpată practic de sub control, indiferent de retorica ce susţine contrariul, organizaţiile de ordine publică gestionând rapid situaţia, la modul teatral, folosind informatori şi o propagandă născocită.
Politica etichetării, fie că cineva este denumit ‘comunist’ sau ‘terorist’, a mascat mereu realitatea unor nedreptăţi sistemice şi a unei inechităţi de clasă, flagrantă. În timp ce ‘teama roşie’ persecuta ‘radicali’ şi ‘bolşevici’, Ku Klux Klan-ul care avea ca membri aproape 25% din populaţia masculină adultă a ţării, omora sau linşa cu regularitate afro-americani, fără nici o piedică. Să fi fost terorişti ? Nici măcar nu s-a sugerat aşa ceva.
Pe măsură ce prăpastia dintre fundamentul democratic şi forţele de ordine se adânceşte, iresponsabilitatea comportamentului poliţienesc este evident în descreştere, indiferent de timpul de pregătire. Tiparele empirice ale abuzului sunt atât de înrădăcinate, că structurile de supraveghere a comportamentului abuziv sunt copleşite.
Eu însumi am fost o victimă directă, etichetat ca ’suspect de terorism intern’, la simplul capriciu al FBI, pentru faptul că mi-am exprimat viguros dezaprobarea faţă de politica de teroare practicată de Reagan contra Americii Centrale sărăcite. Şi sub preşedintele Obama, lipsa protecţiei libertăţilor civile s-a accentuat, de fapt. Este o banalitate pentru FBI şi alte agenţii de ‘impunere a ordinii’ de a colecta informaţii asupra unor activităţi politice şi religioase legale, folosind cele mai ridicole pretexte.”
O analiză atentă a contextului social contemporan şi a istoriei - în măsura în care poate fi cunoscută - ar trebui să ne conducă la o concluzie unică: atât timp cât vor exista armate şi imperii, nu va exista niciodată pace pe acest Pământ şi nu ne rămâne decât să obosim recitând la nesfârşit, ca pe o litanie absurdă, lista atrocităţilor şi abuzurilor la care este supusă rasa umană, dacă nu vom înţelege, o dată pentru totdeauna, că drumul spre libertatea absolută, pe care doar ni l-a schiţat în documentar acest admirabil rebel intelectual, Rob din familia Pagé, nu poate fi iniţiat decât prin eliminarea tuturor structurilor politice, prin recucerirea libertăţii individuale şi manifestarea solidarităţii umane, exact opusul lui “divide et impera”, strategia de bază a oricărui regim tiranic.
“Libertatea este posibilitatea de a pune la îndoială, de a face o greşeală… de a căuta şi experimenta… de a spune NU oricărei autorităţi - literară, artistică, filozofică, religioasă, socială sau chiar politică.”
Există doar o singură ‘Educaţie’, ce poate avea un singur scop: libertatea minţii. Orice altceva care necesită un adjectiv, fie ea ‘educaţie civică’ sau ‘educaţie socialistă’ sau ‘educaţie creştină’ sau orice alt fel de educaţie, nu este educaţie şi are un scop total diferit. Simpla existenţă a acestor ‘educaţii’ modificate este mărturia faptului că susţinătorii lor nu le pot impune unei minţi care gândeşte liber. O ‘educaţie’ care nu se poate impune unei minţi libere şi care, ca atare, trebuie predată prin predici şi precepte, aflate în serviciul acestor sentimente şi atitudini şi credinţe, nu este nimic altceva decât pură tiranie.” (Richard Mitchell - “The Underground Grammarian”, Septembrie 1982)
Ultimul documentar al National Inflation Association, din 14 mai 2011, College Conspiracy, are ca descriere, pe propriul site, afirmaţia “Educaţia universitară este cea mai mare escrocherie din istoria SUA !” şi îşi propune să demonteze multe mituri legate de sistemul educaţional american, unul dintre cele mai vehiculate fiind venitul suplimentar de un milion de dolari, câştigat în decursul vieţii de către un absolvent de facultate, prin comparaţie cu un simplu absolvent de liceu.
Înainte de toate, să vedem ce spun statisticile:
- împrumuturile studenţeşti actuale din SUA însumează peste 875 de miliarde de dolari, depăşind valorile cumulate ale cardurilor de credit, datoriile crescând cu un ritm estimat de 2.853,88$ pe secundă;
- aproape două treimi dintre toţi studenţii contractează împrumuturi studenţeşti, pentru a putea urma cursurile unei facultăţi;
- “The Project on Student Debt” estima că peste 206.000 de absolvenţi de facultate aveau datorii de peste 40.000$, la nivelul anului 2008;
- începând din 1982, costul serviciilor medicale din SUA au crescut cu 200%, dar asta nu înseamnă mare lucru, prin comparaţie cu valoarea totală a taxelor universitare, care a crescut cu peste 400%;
- cu toată reclama făcută eficienţei studiilor academice, studentul american mediu rezervă mai puţin de 30 de ore pe săptămână studiului în sine;
- rata şomajului printre absolvenţii de facultate, sub vârsta de 25 de ani, este de peste 9%, ceea ce se traduce printr-o cifră totală de peste două milioane de şomeri cu studii superioare;
- în SUA, astăzi, peste 317.000 de chelneri, peste 24,5% dintre agenţii de vânzări, peste 18.000 de paznici de parcare şi peste 365.000 de casieri, au studii superioare;
- începând cu 2010, salariile de debutant ale absolvenţilor cu studii superioare au scăzut dramatic, sub pretextul crizei economice;
- în 1992 erau 5,1 milioane de absolvenţi cu studii superioare, încadraţi pe posturi mult sub calificarea lor, în timp ce în 2008 cifra urcase deja la 17 milioane;
- statisticile federale au revelat că, începând cu 2001, numai 36% dintre studenţi şi-au obţinut licenţa după patru ani de facultate;
- o statistică recentă a Twentysomething Inc., a revelat un procent de 85% de studenţi în ani terminali, hotărâţi să se întoarcă acasă şi să renunţe la a mai căuta să se angajeze.
Situaţia din România nu este identică, dar se aseamănă din multe puncte de vedere.
Începând din 1990, aşa-zisele “facultăţi private” au apărut în scara blocului, ca ciupercile după ploaie, scoţând pe bandă rulantă “licenţiaţi”, a căror singură grijă, pentru a deveni absolvenţi, era de a-şi achita cu stricteţe taxele şcolare, evitând desigur să fie călcaţi de maşini, între timp, fiindcă standardele educaţionale au fost coborâte atât de mult, că practic le garantează obţinerea licenţei din momentul depunerii dosarului de înscriere.
Mai grav decât atât, a apărut posibilitatea “echivalării studiilor”, care cu foarte puţine excepţii, le-a oferit posibilitatea - indivizilor incapabili să treacă prin furcile caudine ale examenelor din învăţământul superior de lungă durată - să se strecoare pe uşa din dos, prin examene aranjate, dar plătite corespunzător pretenţiilor, care să le ofere diplome nemeritate, ajungând pe picior de egalitate cu cei care le obţinuseră corect.
Nu este mai puţin adevărat că nu cunosc să existe vreun sistem de învăţământ, la noi sau aiurea, care să se bazeze pe selectarea cursanţilor funcţie de aptitudinile reale, încă din şcoala primară dacă vreţi şi nu pe respectarea rigidă a unei programe de învăţământ absurde, care cultivă o singură calitate a unui om: capacitatea de a ingera şi regurgita, aidoma, cantităţi enorme de informaţii, fără nici o contribuţie proprie.
Cu atât mai mult, într-o societate ca cea post-decembristă de la noi, condusă cu mare grijă spre haos vreme de 20 de ani, deşi ni se promitea contrariul în timpul iureşului din 1989, în care toate ierarhiile sunt amorfe, bazându-se pe nepotism, mită şi trafic de influenţă, mai mult ca oricând, deţinerea unei diplome academice ştampilată în colţul potrivit de către orice “universitate” mai mult sau mai puţin legitimă, nu mai are nici un sens, mai ales dacă toţi tinerii se ambiţionează să obţină una, profitând de condiţiile dubioase actuale.
Nu ne mai putem mira atunci de caracterul strict comercial al reclamei pe care şi-o fac aceste “universităţi”, în această lume în care consiliile concurenţei există doar cu numele, din moment ce orice produs este “cel mai bun” şi, fără dar şi poate, se bucură de statisticile favorabile ale branşei corespunzătoare de “experţi”.
Pe de altă parte, dacă ar fi să dăm crezare Protocoalelor înţelepţilor Sionului, pe care le-am amintit într-un articol anterior şi pe care le puteţi descărca în limba română de la acest link, haosul instaurat în sistemele educaţionale nu este deloc întâmplător şi face parte dintr-o strategie bine gândită, de transformare a “educaţiei” într-un simplu instrument de propagandă, aşa cum reiese de pildă din protocolul nr. IX:
“Pentru a nu nimici înainte de vreme fundaţiile creştinilor, noi ne-am atins de ele cu o mână prevăzătoare, am luat în mâini resorturile mecanismelor lor. Aceste resorturi erau aşezate într-o ordine neclintită, dreaptă; noi am înlocuit-o cu o dezordine arbitrară. Ne-am preocupat astfel în secret de jurisdicţie, de alegeri, de presă, de libertatea individuală şi mai ales de învăţământ şi educaţie, care sunt reazemul vieţii libere.
Am înşelat, demoralizat, năucit şi corupt tineretul creştin printr-o educaţie greoaie şi inutilă bazată pe învăţăminte şi teorii pe care noi demult le ştim că sunt false, fiind născocite şi răspândite chiar de către noi.”
Şi realitatea confirmă integral afirmaţiile statuate în protocoale, fiindcă scopul învăţământului, analizat la rece, nu este de a educa, de a ilumina sau de a accentua sau promova inteligenţa unei persoane, ci se dovedeşte de multe ori a fi o înşelătorie elaborată, având scopul de a disciplina şi a ţine sub control tânăra generaţie a unei naţiuni, împiedicând-o să-şi dezvolte o gândire critică, independentă, totul conducând la menţinerea status quo, prin promovarea unor teorii “ştiinţifice” absurde sau complet lipsite de aplicabilitate practică, informaţiile primite şi însuşite în facultăţi fiind aproape în totalitate inutile în profesia respectivă, excepţie făcând doar anumite specializări, din domenii cu adevărat ştiinţifice, în care impostura se plăteşte scump.
În opinia lui Howard Zinn, exprimată în “A People’s History of the United States”, rolul real al universităţilor este de a crea o clasă de mijloc, ca o zonă tampon între cei cu adevărat bogaţi şi cei cu adevărat săraci într-o societate, protejându-i pe cei bogaţi de acţiunea directă a celor săraci şi, în baza vechii dar eficientei strategii “dezbină şi cucereşte”, clasei sărace i se oferă şi perspectiva iluzorie a unei oarecare ascensiuni pe scara socială, prin obţinerea unei diplome universitare, ca mijloc de evitare a acumulării unor resentimente periculoase, fără a i se spune însă şi reversul, al posibilităţii unei coborâri pe scara socială, prin crize economice false.
O altă minciună, revelată mai ales în acest an, la noi, prin circul orchestrat de escrocii politici portocalii pe marginea noii legi a pensiei, este că studiile superioare perpetuează mitul unei pensionări onorabile şi a unei false siguranţe economice la vârsta a treia, realitatea fiind radical diferită: de zeci de ani clasa politică a deturnat fondurile de pensii - constituite prin contribuţiile personale ale celor pensionaţi, în întreaga carieră şi nu prin contribuţiile imediate ale clasei active - cheltuindu-le ca de obicei pe cine ştie ce fantezii absurde, iar atunci când se vede confruntată cu necesitatea achitării acelor pensii, recurge la tactici josnice, acuzând pensionarii că refuză să moară la vreme, pentru a nu mai împovăra clasa activă a ţării sau, mai nou, modifică legea la bunul plac şi chiar încalcă un principiu juridic respectat vreme de milenii: principiul neretroactivităţii legii.
Perpetuarea obsesivă a mitului unei cariere de succes serveşte menţinerii integrităţii sistemului exploatator al capitalismului, în opinia aceluiaşi Howard Zinn:
“Noţiunea de clasă nu este dezbătută prea intens în Statele Unite, sub pretextul unei familii mari, unite şi fericite. Guvernul foloseşte un limbaj cabotin, referindu-se mereu la ‘interesul naţional’. Asta presupune că noi avem acelaşi interese cu Exxon, de exemplu şi că avem şi aceleaşi priorităţi, sau că noi şi guvernul avem acelaşi interes de a merge la război. Sunt mereu suspicios când vine vorba de terminologii ca ’securitatea naţională’ sau ‘apărarea naţională’, care încearcă să înglobeze întreaga populaţie într-o poziţie comună, care nici nu există de altfel.
Bogăţia enormă a acestei ţări a condus la crearea celei mai bogate clase conducătoare din istorie, lăsând suficiente resturi şi pentru clasa mijlocie, pentru a se asigura că acţionează ca un tampon între cei ce au şi cei ce nu au nimic. Ne mai mirăm atunci că orice candidat prezidenţial se învârte în jurul problemelor clasei de mijloc, promiţând una sau alta în schimbul voturilor ? Între timp, banii pentru campanie provin din donaţiile corporaţiilor, asigurând o politică guvernamentală bine plătită din vreme. De ce nu se adresează vreodată un candidat politic celor 50 de milioane de oameni care abia se mai descurcă ? Deoarece clasa mijlocie le asigură faţada respectabilă de care au nevoie. Dar, într-un final, un conducător bogat nu este nimic altceva decât un conducător bogat.”
De curând, Arne Duncan, secretarul de stat pentru educaţie - şi am să vă rog să mă iertaţi, ori de câte ori voi refuza să scriu cu majuscule aceste titulaturi nenorocite - a vizitat studenţii de la T.C. Williams High School din Alexandria, Virginia, încurajându-i pe faţă să solicite împrumuturi pentru a urma o carieră universitară:
“Vă rog să solicitaţi ajutor financiar, Vrem să vă dăm aceşti bani. Sunt o mulţime de bani care vă sunt destinaţi.”
În contextul unei crize financiare fără precedent, un asemenea îndemn al unei oficialităţi americane este cel puţin dubios şi, de altfel, unde va fi oare acest Arne Duncan când acei studenţi se vor trezi blocaţi, ca sclavi ai muncii, într-o cursă sufocantă de returnare a acelor împrumuturi studenţeşti ?
Oricum, America rămâne o lume a contrastelor, generate de multiplele experimente masonice derulate acolo, ca această “academie” a gardienilor de închisoare din California, oferită drept alternativă la Harvard, în care ţi se promit salarii lunare de 3.050$, deşi eşti doar un cadet, sau salarii de şase cifre ca gardian şi o pensionare timpurie, la doar 55 de ani, cu o pensie de 85% din salariul de bază ş.a.m.d.
Probabil că aceasta va fi “ocupaţia de vis” a viitorului, într-o ţară în care închisorile sunt private şi generează profit şi care deţine cel mai mare procent de încarcerări din lume, cu 7.225.800 de adulţi şi 86.927 de delicvenţi juvenili, la nivelul anului 2009.
Deşi nu am spus-o deschis în articolul trecut, consacrat unui alt documentar NIA, o voi face acum: îndemnurile repetate către achiziţia de aur şi argint - ca metodă minune de evitare a efectelor crizei financiare mondiale - sunt şi niţeluş cretine, fiindcă ignoră lecţii istorice fundamentale:
1. În data de 3 martie 1933, în condiţii similare de “criză financiară”, orchestrată de bancherii mondiali, sionistul criminal Franklin Delano Roosevelt promulga legea Emergency Banking Relief Act, din ale cărei secţiuni 2 şi 3 rezulta ordinul executiv cu nr. 6102, din 5 aprilie 1933, “The Gold Confiscation”, prin care se confiscau metalele preţioase aflate în posesia oricărui american (ce urmau să ajungă în Rezerva Federală şi la Bank for International Settlements, desigur, care este eşalonul superior al tuturor falselor ‘bănci naţionale’), sub ameninţarea unei amenzi de 10.000$ sau a unei pedepse cu închisoarea de până la 10 ani sau a ambelor variante.
2. Actuala legislaţie americană a introdus deja obligativitatea identificării biometrice a tuturor persoanelor care tranzacţionează metale preţioase, măsura următoare, luată sub pretextul “activităţilor teroriste” sau a unei false urgenţe naţionale, nefiind greu de ghicit.
“Suntem studenţi ai cuvintelor: ne ţinem gura în şcoli şi facultăţi, timp de zece sau cincisprezece ani şi ne alegem, într-un final, cu o traistă goală şi o memorie plină de cuvinte, dar lipsită de orice cunoştinţe.”
"Mai intai te ignora, apoi rad de tine, dupa aceea lupta cu tine, dar la sfarsit invingi"!
Emma Goldman
“Anarhia inseamna eliberarea mintii umane de sub dominatia religiei, eliberarea corpului umande sub dominatia proprietatii, eliberarea de catusele si constrangerile guvernului. Inseamna ordine sociala bazata pe adunarea libera a indivizilor…”
George Soros
"...întotdeauna este mai usor sã mobilizezi oamenii împotriva a ceva decît pentru ceva."
Dan David
"understanding THE PAST,
building THE PRESENT, dreaming THE FUTURE!"
Steve Forbes
"Intelegeti, cu toata puterea voastra de intelegere!"
“Noi (bancherii) ar trebuie să avansăm cu prudenţă şi grijă, prin fiecare mişcare, pentru că deja există un număr mic de persoane care prezintă semne de agitaţie. Ar fi prudent, prin urmare, să demonstrăm o politică aparentă de cedare în faţa autorităţii populare, până când planurile noastre vor fi avansat atât de mult, încât să ne putem declara pe faţă modelele financiare, fără să ne temem de nici o rezistenţă organizată.”
