C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Omul din corporație

Share Button

Un scriitor britanic remarca undeva că, dintre toate formele de autodistrugere, niciuna nu este mai patetică decât aceea în care individul alege să fie tratat în relațiile umane vitale ca membru al unei organizații și nu ca o persoana umană, de sine stătoare.

corporatisttristul

Mi-am adus aminte de vorbele acestea după ce am urmărit în ultimele săptămâni revolta tinerilor și maturilor din corporații, satisfăcuți de eforturile lor politice și economice. Corporația s-a transformat pe nesimițite într-un etalon pentru liberalism, gândire independentă, democrație și bunăstare. O etichetă cu sclipici, bună de pus la costumul (vorba vine) de duminică.

Nu e tocmai dificil să demonstrezi că niciuna din însușiri nu este conformă realității. Ca să luăm doar exemplul mai paradoxal, corporația, deși este (?) un produs al pieței libere, întotdeauna va acționa împotriva pieței libere. Adică, nu doar că marile corporații nu vor sprijini promovarea ideilor liberale, dar vor lucra fără întrerupere pentru a introduce reglementări împotriva competiției, a distruge mici întreprinzători, pe cale de consecință, a exploata angajații și a oferi servicii/produse din ce în ce mai proaste, etc. În practică, corporația este echivalentă fascismului economic, iar partenariatul public-privat nu înseamnă altceva decât că, așa cum strigau aceiași tineri furioși în urmă cu vreo câțiva ani, corporația face legistlația. Codul Fiscal al României, de pildă, se face aproape întotdeaună după discuții cu marile firme de consultanță fiscală, al căror interes obiectiv este de a nu simplifica legislația și de a obține spațiu de optimizare fiscală pentru clienții lor (alte corporații). Exemplele sunt, de altfel, nenumărate. Unul dintre cele mai amuzante este acela al unui antreprenor local, proprietarul unui lanț de cafenele și restaurante, care a susținut cu aplomb legea anti-fumat, fiind conștient că mulți competitori vor sucomba în absența vicioșilor. Singurul lucru neluat în calcul a fost efectul aproape fatal pe care legea l-a avut asupra propriei afaceri.

Cazurile descrise succint mai sus pălesc ca gravitate în comparație cu activitatea corporațiilor bancare, petroliere, farma sau agricole, responsabile, printre altele, de declanșarea unor războaie sau conflicte de amploare. Dar esența este aceeași.

Corporația nu se manifestă nociv doar în exterior, ci își desfășoară propriul fascism și asupra membrilor organizației. Jacques Barzun a observat undeva că statul totalitar și marile firme au același obiectiv: controlul total al individului, abolirea completă a spațiului privat.

Oricine a petrecut chiar și puțină vreme într-o astfel de întreprindere poate depune mărturie despre practicile (extra)curiculare. De la faimoasele teambuilduinguri cu jocuri de rol (un prieten îmi mărturisea despre o excursie în care șeful i-a pus să practice jocul de-a stâpânul și sclavii, în care sclavii erau, bineînțeles, angajații ), până la testele de personalitate, birourile de resurse umane cu selecția lor în funcție de conformitate, panourile motivaționale, etc., toate dau seama despre încercarea de a absorbi complet persoana și a o transforma într-o caricature disciplinată, care răspunde satisfăcută la comenzi, inclusiv la cele din afara orelor de program, atâtea câte sunt. Așa că nu e de mirare de ce, recent, angajații multinaționalelor s-au încolonat, docili și mulțumiți, pentru a face revoluție. Recomandările “dezinteresate” ale top managementului au contat, probabil, puțin, decisivă a fost nevoia de conformitate.

Într-un experiment mult discutat și devenit o referință clasică în istoria managementului, Elton Mayo a scos în evidență importanța condițiilor informale, în special nevoia de apartenență, pentru a obține o productivitate sporită din partea muncitorilor. Cu alte cuvinte, standardizarea psihologică și presiunea informală din marile întreprinderi nu reprezintă un dat colateral, ci o necesitate economică, în primul rând. Grupul are o prioritate funciară în fața individului. Grupul este standardul după care se adaptează individul. Grupul decide ce trebuie să gândească individul. Aceasta este în esență etica fundamentală a oricărei corporații. Orice altă perspectivă devine irelevantă.

“În realitate, aceia care aderă cel mai entuziast la etica organizației își pun foarte puține întrebări legate de mersul societății pe termen lung. Nu e pentru că nu le-ar păsa, ci mai degrabă pentru că tind să creadă că obiectivele corporației și cele ale moralității coincid”, scria, în 1956, Whilliam Whyte într-un studiu neegalat despre omul din corporație, “The organization man.”

Tirania corporatistă se face, însă, prin colaborarea voluntară, de regulă, a angajaților, bucuroși să ia parte la beneficii materiale și psihologice îndoielnice. Acest lucru sugerează un model coercitiv soft, mai înșelător, dar cu atât mai periculos. După cum remarca același Whyte, măcar într-un scenariu ca “1984” știai cine sunt oamenii cei răi, pe când aici ești supus unei dictaturi impersonale.

“Trăiesc în Epoca Managerială, într-o lume a Administraţiei. Acum, cel mai mare rău nu se face în acele “bârloguri ale crimei” murdare, pe care îi plăcea lui Dickens să le descrie. Nu se face nici măcar în lagărele de concentrare şi în lagărele de muncă. În acelea vedem rezultatul său final. Dar el e conceput şi comandat (mutat, secondat, dus la îndeplinire şi înregistrat) în birouri curate, cu covoare, încălzite şi luminate corespunzător, de către oameni tăcuţi, cu gulere impecabile şi unghii tăiate şi obraji proaspăt bărbieriţi, care nu au nevoie să ridice vocea. Din această cauză, desigur, simbolul meu pentru Iad seamănă cu birocraţia unui stat poliţienesc sau cu sediul unei companii de afaceri extrem de josnice.” (C.S. Lewis – Scrisorile unui diavol bătrân către unul mai tânăr)

Autor: Ninel Ganea

Sursa: Karamazov.ro

Share Button

Fascistosfera și știrile false

Share Button

În lunile octombrie si noiembrie, fundatia olandeza GEFIRA (Global Analysis From the European Perspective) a monitorizat cu ajutorul site-ului marinetraffic.com, traseele urmate in apele Mediteranei de 15 nave care apartineau unor oengeuri umanitare. Organizatiile umanitare erau: Migrant OffShore Aid Station, Medecins Sans Frontieres, Save the Children, Pro Activa Open Armas, Jugend Rettet, Sea Watch Organization, Sea Eye si Life Boat.

lying-media

In urma monitorizarii, GEFIRA a realizat ca aceasta veritabila “flotila umanitara”, colaborand cu traficantii libieni, ii imbarca pe imigrantii clandestini pe tarmul libian si ii transporta, in siguranta, in porturile Siciliei. Astfel, de pe 1 octombrie si pana pe 24 noiembrie 2016, au fost transportati din Libia in Italia, 39 192 de imigranti africani clandestini! Si nu a fost vorba de o ampla actiune de salvare a unor nefericiti naufragiati pierduti pe intinderea Mediteranei, ci de partea unei uriase operatiuni de trafic ilegal de persoane, care se desfasoara de ani de zile sub ochii binevoitori ai autoritatilor europene; un veritabil pod naval intre malurile Libiei si cele ale Italiei.

Rezultatul acestei monitorizari s-a tradus intr-un film video care a fost postat pe site-ul http://www.gefira.org

Materialul a fost preluat si de site-ul www.fdesouche.com, considerat de catre mainstream media franceza, datorita pozitiilor sale contrare imigratiei extra-europeane si fundamentalismului islamic, drept un site de “extrema dreapta”.

De retinut ca aceasta stire a aparut si a circulat, mai intai, in “media alternativa”, pe Internet.

In Franta, primul organ al mainstream media care a reactionat negativ a fost cotidianul de stanga „Liberation”. Sub titlul “Migranti: cum fascistosfera intoxica recicland datele publice”, radicalii de stanga de la “Liberation” acuzau GEFIRA – “obscura fundatie olandeza” – si site-ul Fdesouche de difuzarea unei stiri false pe Internet si Twitter, si de “manipularea unor date aflate la dispozitia publicului”!

Asadar, un organism al MSM punea eticheta “fake news” pe o informatie cenzurata de MSM, dar difuzata de “media alternativa”, care reprezinta de ceva vreme o veritabila concurenta pentru presa oficiala.

http://www.liberation.fr/desintox/2016/12/08/migrants-comment-la-fachosphere-intoxique-en-recyclant-des-donnees-publiques_1533725

Numai ca, la doar doua saptamani dupa ce leftistii de la “Liberation” puneau stampila „Fals” pe “stirea alternativa” aparuta pe Internet, “Financial Times” a publicat un raport confidential al Frontex (Agentia europeana pentru paza frontierelor). In raport, Frontex acuza Oengeurile umanitare care opereaza in Mediterana, de colaborare cu traficantii de imigranti clandestini! Frontex specifica in raport ca “imigrantii primesc indicatii clare, inainte de plecare, asupra directiei precise de urmat pentru a se intalni cu navele Oengeurilor.”! Tot Frontex vorbea despre “primul caz raportat in care retelele criminale ii trec pe imigrantii clandestini direct pe una dintre navele Oengeurilor.”! Deasemenea, Frontex atragea atentia ca imigrantii salvati de vasele Oengeurilor “nu se arata dispusi sa coopereze cu expertii anchetatori, fiindca au fost avertizati de catre oamenii oengeurilor sa nu colaboreze cu politia italiana si Frontex.”!

https://www.ft.com/content/3e6b6450-c1f7-11e6-9bca-2b93a6856354?segmentId=a7371401-027d-d8bf-8a7f-2a746e767d56

Prin urmare, in mod surprinzator, o agentie a Uniunii Europene certifica, involuntar, veridicitatea unei stiri distribuite de “media alternativa”, de “fascistosfera”, informatie care fusese declarata “stire falsa” de MSM, cea care se erijeaza in garantul adevarului! Frontex era pe aceeasi lungime de unda cu GEFIRA si Fdesouche! Ar mai fi trebuit acum ca „Liberation” sa acuze si Frontex de difuzare de „fake news”!

De ce este atat de importanta “istoria “ asta cu Gefira, Fdesouche, Liberation si Frontex? Doar unii au lansat o informatie si altii au pus-o sub semnul indoielii, asadar nimic neobisnuit.

Este importanta, pentru ca libertatea de expresie de pe Internet si retelele de socializare a inceput sa deranjeze, asa ca, din Statele Unite si pana in Uniunea Europeana, se incearca impunerea unui sistem de cenzurare al retelelor de socializare, asta in numele luptei impotriva asa ziselor “stiri false.”

Establishmentul politico-mediatic de stanga a considerat “stire falsa” – din cauza asta a si trecut-o sub tacere 4 zile – agresiunea sexuala in masa comisa la Koln de bandele de imigranti musulmani, in noaptea Anului Nou. “Stirea falsa” a circulat atunci, pentru ca inca se putea, numai pe siteurile de pe Internet si pe retelele de socializare. Datorita lor a putut afla opinia publica internationala ceea ce s-a intamplat la Koln si nu datorita mainstream media, care a cenzurat-o pentru ca era incorecta politic, prin urmare “falsa”.

Si pentru ca aceste “stiri false”, spunea domnul Martin Schultz in urma cu doua luni, “reprezinta un atac la adresa drepturilor omului si al democratiei”, ele trebuie combatute, atentiona tot el, “printr-un cadru legislativ la nivel european”! Presedintele Parlamentului european propunea ca “Facebook sa faca un prim pas si sa infiinteze o linie telefonica deschisa 24 de ore, pentru semnalarea stirilor false”, dand de inteles ca Facebook risca plata unor amenzi substantiale daca problema nu este rezolvata in timp util.

Supus unor presiuni uriase, venite nu numai din partea sistemului politic neo-marxist dar si a celui mediatic aflat in slujba lui, Facebook a decis sa lupte contra proliferarii “stirilor false” – care sunt acuzate ca au contribuit in mod decisiv la alegerea lui Donald Trump ca presedinte al Statelor Unite. Daca pe retelele de socializare ar fi circulat numai stirile adevarate, transmise de catre MSM, si nu “stirile false”, Hillary Clinton ar fi fost acum presedinte – acesta este mesajul receptat in prezent.

Astfel, pe 6 februarie, Facebook a anuntat ca va colabora, in Franta, cu 8 organisme media: Le Monde, Liberation, Agentia France Presse, BFM-TV, France Televisions, France Medias Monde etc. in cadrul unui proiect ce are ca scop depistarea, catalogarea si eliminarea “stirilor false” din reteaua de socializare! Asadar, in Franta, de “curatenia” de pe Facebook, transformat in “media alternativa”, se va ocupa, de acum incolo, organismele mainstream media…de stanga! Bineinteles, nu putea lipsi “Liberation”. Si aceasta “colaborare” va fi extinsa si in alte tari!

http://www.lemonde.fr/actualite-medias/article/2017/02/06/huit-medias-francais-s-allient-a-facebook-dans-sa-lutte-contre-les-fake-news_5075054_3236.html

Astfel, intr-un viitor foarte apropiat, o “stire falsa”, ca aceea difuzata de Gefira, sau ca “noaptea pradatorilor sexuali din Koln”, ori una despre “coruptia familiei Clinton” se va volatiliza imediat dupa postare.

Si acum, dupa ce am vorbit atata despre “stirile false”, si una adevarata: “Mai multi IT-isti din Sibiu au pus bazele unui program care sa depisteze si sa blocheze stirile false”. Unul dintre ei a spus: “O să avem un tool care le va detecta automat şi le va posta într-un fel foarte uşor pentru cei 30.000, sperăm noi să ajungem cam la 30.000 de voluntari care să raporteze aceste ştiri. În felul acesta, Facebook le va descoperi mult mai repede şi va putea să le oprească propagarea, înainte de a deveni prea toxice.”

Asadar, lupta impotriva „fascistosferei” a inceput si la noi.

Autor: Bogdan Calehari

Sursa: Napoca News

Share Button

ai descarcat aplicatia de gasit stiri false? esti prost.

Share Button

Recunosc, eu care m-am gandit la toate frontierele jurnalismului online, la asta nu m-am gandit. Ca idee – jos palaria. Ca efect, e insa o mizerie incredibil de periculoasa, o smecherie de propaganda menita sa iti turteasca complet si bruma de spirit critic pe care il mai ai. Da, ma refer la aplicatia pulii, care identifica stirile false si te ajuta sa te informezi corect (sanchi).

1984 teaser

Cum actioneaza mizeria numita “de necrezut”? Nimeni nu stie. Stim cum functioneaza un antivirus: identifica tipare de actiune care si-au demonstrat nocivitatea si le opune alte actiuni, menite sa-ti salveze computerul sau intimitatea. Un antivirus contine algoritmi de matematica pura, fara nici o imixtiune umana, ca omul e tampit, daca-i bagi virusul intre sanii unei tipe misto dintr-o imagine, o deschide si isi baga si el pula acolo, virtual.

Aplicatia asta anti fakenews nu are insa, in spate, vreun algoritm. O recunosc chiar creatorii ei. E doar un cacat de extensie de browser, care atunci cand intri pe anumite site-uri, afiseaza mesajul “Pare de necrezut? Verifică informaţia şi din alte surse”, iar în interiorul site-urilor apare mesajul “Cercetează înainte să crezi! Verifică informaţia şi din alte surse”. Pe ce site-uri? Pai, “pe o lista de 70 de site-uri ce poate fi downloadată din google store”.

70 de site-uri? Unde am mai auzit eu asta? A, da. La hotnews. Si imediat, la digi24. Si la realitatea. Nu acum, ci la inceputul lunii februarie. Invocau atunci aparitia unui IT-ist inimos, care a facut asta. Stirile alea au disparut, de it-istul ala nu stie nimeni cine e, acum se difuzeaza doar povestea asta cu voluntarii de la Sibiu. Iar extensia aia  dracu stie a cui e: a IT-istului, a sibienilor? Google zice ca e oferita de faction.ro, iar acoolo, ghici ce? Scrie negru pe alb ca “extensia se bazează pe o lista de website-uri creată de echipa noastră”.

bs

Deci o echipa de necunoscuti face o lista neagra. Cum i-a dus capul, dracu’ stie daca-s ziaristi, ofiteri, frizeri, daca au capacitatea de diseminare necesara, daca au folosit niste criterii sau doar preferintele personale. Cert este ca de pe lista neagra lipsesc realitatea, digi24 si hotnews, dar apar concurentii direct ai acestora, respectiv dcnews, antena3, romaniatv. Ghici ce platforme de stiri lauda aplicatia? Realitatea, digi24 si hotnews! Adica niste site-uri prinse si ele cu minciuna de tot atatea ori ca celelalte 70. Faza e ca tu te-ai obisnuit sa crezi minciunile lor, fara sa le verifici. De-aia te si temi ca ai putea crede diverse prostii, pentru ca STII DEJA ca esti batut in cap…

De-aia si esti atat de stupid incat sa crezi povestea asta cu aplicatia #denecrezut. Esti bou cu craci, coane! Esti trepanat de-ti curge din gura. Esti fix atat de prost cat sa meriti o viata de cacat. Daca tu accepti ideea ca niste nimeni au facut peste noapte un Minister al Adevarului meriti tot ce mai rau. Pentru ca esti gata sa redevii comunist. Numai in comunism se stabilea arbitrar adevarul, de catre niste nimeni. In lumea reala, adevarul se dobandeste individual, prin efort intelectual. Cand iti da cineva adevar cu E-uri mura-n gura nu dobandesti decat grasime pe creier, imbecilule.

Adaug si ca adevarul tau n-o sa fie niciodata si adevarul meu, pentru ca vedem lucrurile diferit, in functie de unde te-ai nascut, cate carti ai citit sau pe unde te-a purtat soarta. Du-te cu un elicopter intr-un sat din Amazon si o sa vezi ca oamenii aia nu vor intelege conceptele de elice, motor, portanta. Tribul va sustine sus si tare ca au coborat zeii din cer. Asta e adevarul, din perspectiva lor.

Da, exista site-uri care difuzeaza stiri cu continut fals si manipulator. Dar e bine sa existe. Ele fac diferenta dintre o gaina umana dezinformata si un om cu spirit critic, care trece prin propriul filtru ceea ce citeste. Cu putin noroc, daca ai nevoie de o aplicatie ca sa discerni, o sa citesti in curand, pe un site scapat de sub control, ca o ne transformam in fiinte energetice din diamant si vom trai doar privind soarele. Pe baza acestei lecturi, o sa-mi vinzi mie casa. Cu doar 5 euro, ca banii nu vor mai conta dupa Marea Transformare. Iar eu o sa fiu bine, in patul tau si pe muzica ta,  iar tu o sa mori de foame, orb, intr-un sant, idiotul pulii mele ce esti.

Adaug si ca daca citesti CARTEA ASTA, vei castiga la loterie, iti va creste pula cu opt centimetri si iti vor muri toti dusmanii. Cumpar-o! Cumpar-o! Cumpar-o! Cumpara tot ce ti se spune, futu-ti mortii ma-tii de donator de organe neasumat ce esti, ca de-aia esti pe Pamant, sa faci tot ce-ti spun altii….

Autor: Bogdan Stoica

Sursa: Bogdan Stoica

Share Button

Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (I)

Share Button

Preambul

Frankfurt-School-Jews

Unul din cele mai importante momente în înţelegerea culturii politice de tip socialist şi, implicit, a dogmei moderne a corectitudinii politice actuale este, fără îndoială, crearea Institutului pentru Cercetări Sociale de la Frankfurt (în continuare ICS sau Institutul), vector instituţional în propagarea disimulată a revoluţiei bolşevice. Plasat sub „acoperământ” cultural, morbul nihilist socialist vizează în acest caz civilizaţia de tip occidental, al cărei fundament creştin este menit a fi „macerat” în solventul ideologic al proaspătului organism revoluţionar cunoscut mai târziu sub denumirea de Şcoala de la Frankfurt.

Subversiv prin natura sa, Institutul este o agregare a forţelor intelighenţiei internaţionale socialiste, care înţeleg că lupta cu frontul occidental, eşuată sub raport militar după 1919, trebuie purtată nu de un proletariat revoluţionar clasic – model bolşevic, a cărui „ridicare” este de altfel problematica sub raport social şi politic, ci de o avangardă „ştiinţifică” ce prin demersuri persuasive asumă o conducere „iluminată” spre comunizarea statelor aflate sub influenţă.

Dezavuaţi în URSS pentru „deviaţionism” ideologic, primii actanţi – Antonio Gramsci şi Georg Luckacs – creează un model de preluare şi comunizare a statelor plecând de la premise diferite în raport cu cu cel de forţă şi represiune instaurat în Rusia. Modelul „pas cu pas”, consideră artizanii, este mult mai adaptabil şi mai eficient pentru că vizează „suprastructura” existentă în miezul creştin al societăţilor vestice şi a căror demantelare sub raport cultural va crea cu adevărat un „om nou” perfect reeducat, pentru că acesta, spre deosebire de cel reeducat brutal, îşi va iubi noul sine comunist, având un suflet nou.

Modelul este cu atât mai eficace cu cât se desfăşoară ocult, sub masca instituţiilor existente, sub prestigiul ştiinţelor timpului, în esenţă însă lucrând spre metastazierea întregului ţesut socio-politic. Se instaurează astfel un razboi de guerilă, asimetric, în raport cu propriii cetăţeni, insesizabil pentru că se desfaşoară pe coordonatele şi sub umbrela regimurilor democratice, inapte în a dezvolta forme de răspuns „imunologic”. Artă a transformării sociale ce ţine de domeniul magicului, preluarea subtilă a comandamentelor ideologice necesită timp şi pricepere, precum şi un instrumentar ştiinţific demn de un alchimist renascentist, model al magicianului brunian teoretizat de Ioan Petru Culianu.

În creuzetul transformării sociale totale vor fi astfel infuzate cele mai diverse şi inovative tehnici şi tehnologii, inserate în sociologie, psihologie, demografie, arte vizuale, comunicare politică şi tehnologiile comunicaţiilor, care pe parcursul a aproximativ 100 de ani vor gesta în principal în SUA şi Europa Occidentală, pentru a se disemina şi impune apoi ca model global.

Teza articolului de faţă este că modelul social transformist al Şcolii de la Frankfurt este actualmente instaurat în majoritatea societăţilor occidentale, sub forma corectitudinii politice, că dogmă a societăţilor democratice, care sunt pe cale să îşi piardă modelul identitar creştin şi să se prefacă într-un tot comunizat supranaţional, realizând astfel visul artizanilor săi a „societăţii fără clase”, dar şi fără Dumnezeu, căci precum remarcă Dostoievski, „omul fără ţară e şi fără Dumnezeu”. Parcursul istoric, ideologic, precum şi perspectivele ce se întrevăd vor fi analizate în cele ce urmează.

I. Şcoala de la Frankfurt: Intelighenția bolşevică

În zilele imediat următoare Revoluţiei Bolşevice din Rusia se credea pe scară largă că revoluţia proletariatului va fi imediat exportată din Urali în Europa şi, în final, în America de Nord. Acest lucru nu s-a întâmplat. Singurele două încercări de instaurare a unor guverne muncitoreşti în Vest – la Munchen şi Budapesta – au durat doar două luni. Internaţionala Comunistă – Cominternul a întreprins imediat mai multe operaţiuni pentru a vedea cauzele acestor eşecuri. Una dintre ele avea să fie condusă de Georg Lukacs, aristocrat maghiar, fiu al unui proeminent bancher al Imperiului Austro-Ungar.

Antrenat în Germania şi deja un important teoretician literar, Lukacs devine comunist în timpul Primului Război Mondial, scriind la momentul intrării în Partidul Comunist lucrarea „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală”. Lukacs era foarte potrivit sarcinii trasate de Comintern: fusese unul din Comisarii Culturii în timpul scurtului Soviet Ungar din Budapesta, în 1919. Scurta viaţă a acestui Soviet este legată, printre altele, de ordinele lui Lukacs privind introducerea şi obligativitatea educaţiei sexuale în şcoli, accesul facil la mijloacele de contracepţie şi facilitarea legilor divorţului – măsuri care însă au scandalizat puternic populaţia romano-catolică, majoritară, a Ungariei.

Retras în Uniunea Sovietică după contrarevoluţie, Lukacs se stabileşte în 1922 în Germania, unde prezidează o reuniune cu sociologii şi intelectualii germani de orientare pro-comunistă. Această reuniune reprezintă practic actul de naştere al Institutului pentru Cercetări Sociale. În următorii 10 ani, munca Institutului avea să devină cel mai de succes război psihologic dus împotriva Occidentului capitalist.

Lukacs subliniază că orice mişcare politică potentă și capabilă să instaureze bolşevismul în Vest va trebui să fie, (în cuvintele sale) „demonică”, „va trebui să posede o putere religioasă în stare să aprindă întreg sufletul, o putere ce a caracterizat creştinismul primar”. În plus, Lukacs sugerează că o asemenea mişcare politică „mesianică” poate avea succes doar atunci când individul crede că acţiunile sale sunt determinate nu de „destinul personal”, ci de „destinul comunităţii”, „într-o lume care a fost abandonată de Dumnezeu”.

Bolşevismul a avut succes în Rusia deoarece naţiunea era dominată de o formă peculiară de creştinism gnostic, exemplificat de scrierile lui Dostoievsky.

„Modelul pentru omul nou este Alioşa Karamazov”, spune Lukacs, referindu-se la personajul lui Dostoievsky, care, de bună voie, îşi cedează identitatea personală unui om sfânt, încetând astfel să fie „unic”, „pur”, devenind abstract. Acest abandon al unicităţii sufletului personal rezolva, de asemenea, „problema forţelor diabolice ce caută mereu violenţă” şi care trebuie dezlănţuite pentru a crea revoluţia. În acest context, Lukacs citează povestea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov, notând că Inchizitorul care îl interoghează pe Hristos a rezolvat problema binelui şi răului. O dată ce omul a înţeles alienarea de Dumnezeu, atunci orice act în serviciul „destinului comunităţii” e justificabil. Un asemenea act nu mai poate fi calificat drept crimă sau nebunie.

Conform unui martor ocular al întâlnirilor din Sovietul Ungar din 1919, din Budapesta, în momentul întocmirii listelor cu echipele de execuţie, Lukacs cita adeseori din Marele Inchizitor: „Şi noi care, pentru fericirea lor, am luat asupra noastră păcatele lor, stăm înaintea voastră zicând: „Judecaţi-ne dacă puteţi şi dacă îndrăzniţi”.

Problema genezei

Ceea ce Luckacs a identificat ca diferenţă între lumea occidentală şi Rusia a fost matricea culturală a iudeo-creştinismului, care punea accent pe unicitatea şi sacralitatea individului, abjurate ca valori de către Luckacs. În esenţa ei, ideologia dominantă occidentală menţinea ideea că individul, prin intermediul raţiunii, poate discerne voinţa divină printr-o relaţie nemediată.

Ceea ce era mai rău, din perspectiva lui Luckacs, era faptul că această relaţie raţională a omului cu Divinitatea implică, în mod necesar, că acesta poate şi trebuie să schimbe universul fizic în căutarea lui Dumnezeu.

Omul trebuie să deţină supremaţia asupra naturii, aşa cum este menţionat în enunţurile Bibliei. Problema era, aşadar, că, atâta timp cât individul avea să aibă această credinţă sau chiar speranţa unei asemenea credinţe, scânteia raţională divină interioară putând rezolva problemele cu care se confruntă societatea, atunci societatea nu va atinge stadiul de deznădejde şi alienare atât de necesar în declanşarea revoluţiei socialiste.

Sarcina Şcolii de la Frankfurt a fost întâi să submineze moştenirea creştină prin „abolirea culturii”. În al doilea rând, să determine noi forme culturale, care să „crească alienarea populaţiei”, creând astfel „noul barbarism”.

Pentru îndeplinirea acestei sarcini a fost adus în jurul Şcolii un incredibil asortisment nu numai de comunişti, dar şi de socialişti neînregimentaţi politic, fenomenologi radicali, sionişti, freudieni renegaţi, precum şi câţiva membri ai auto-intitulatului „cult Astartic”.

Varietatea membrilor reflectă, până la un punct, sursa sponsorizărilor.

Chiar dacă Institutul a pornit cu suport din partea Cominternului, în următorii 30 de ani sursele sale de finanţare includeau:

  • Diferite universităţi germane şi americane
  • Fundaţia Rockefeler
  • Columbia Broadcasting System / CBS
  • Comitetul Evreiesc American
  • Servicii de intelligence americane
  • Înaltul Comisariat american pentru Germania
  • Organizaţia Internaţională a Muncii
  • Exclusivistul Institut psihiatric Hacker din Beverly Hills

În mod similar, alianţele politice: chiar dacă personalul de vârf a menţinut o relaţie „sentimentală” cu URSS (şi există dovezi că unii dintre ei au lucrat pentru serviciile de spionaj ruseşti până în anii 60), Institutul vedea obiectivele sale mai sus de cele ale politicii externe a URSS. Stalin, care era „îngrozit” de operaţiunile indisciplinate şi „cosmopolite” derulate de predecesorii săi, a tăiat activitatea Institutului la finele anilor 20, forţându-l pe Luckacs să-şi facă „autocritica” şi întemnițându-l pentru scurt timp ca „simpatizant” german, în timpul celui de-al doilea război mondial. Luckacs a supravieţuit şi, pentru scurt timp, a ocupat din nou poziţia sa în Minsterul Culturii, în timpul regimului anti-stalinist al lui Imre Nagy din Ungaria.

Printre alte figuri importante ale Institutului s-a remarcat cea a lui Herbert Marcuse. Iniţial comunist, a devenit apoi protejat al filozofului Martin Heidegger, ajungând mai târziu în rândurile Partidului Nazist.

Ajuns în SUA, va lucra pentru Biroul de Servicii Strategice în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi va ajunge „top analyst” pe politică rusească pentru Departamentul de Stat în perioada de vârf a lui McCarthy. Apoi, la sfârşitul anilor 60, devine cel mai important „guru” al Noii Drepte. Îşi sfârşeşte cariera cu obţinerea de fonduri pentru extremiştii de mediu –„Partidul Verzilor” în Germania Federală.

În toate aceste aparent incoerente schimbări de poziţie nu se află însă nici un conflict ideologic. Invariantul este dorinţa tuturor partidelor de a răspunde întrebării iniţiale puse de Luckacs: „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală”.

Theodor Adorno și Walter Benjamin

Poate cel mai important, chiar dacă cel mai puțin cunoscut succes al Școlii de la Frankfurt, a fost nașterea mediilor electronice de comunicare ale radioului și televiziunii și conversia lor în instrumentele de control social pe care le reprezintă astăzi. Acest proces s-a născut din munca depusă inițial de doi oameni care s-au alăturat Institutului la sfârșitul anilor 20: Theodor Adorno și Walter Benjamin.

După terminarea studiilor la Universitatea din Frankfurt, Walter Benjamin a planificat să emigreze în Palestina în 1924, împreună cu Gershom Scholem (devenit ulterior unul dintre cei mai renumiți filosofi ai Israelului, precum și lider gnostic al iudaismului), dar a fost împiedicat de legătura amoroasă cu Asja Lacis – actriță lituaniancă și agent Comintern. Lacis îl „confiscă” pe Benjamin pe insula italiană Capri, un vechi centru cultic din perioada împăratului Tiberiu, folosit apoi ca bază de antrenament a Cominternului. De aici înainte, apoliticul Benjamin îi va scrie prietenului său Scholem că a găsit „o eliberare existențială și o viziune internă consistentă în actualizarea comunismului radical”. Lacis îl va duce mai târziu pe Benjamin la Moscova pentru continuarea îndoctrinării. Aici acesta îl cunoaște pe Bertholt Brecht, cu care va începe o lungă colaborare; imediat după această întâlnire, în timpul activității dedicate primei traduceri în limbă germană a poetului francez Baudelaire (iubitor al experiențelor psihedelice), Benjamin începe o serioasă serie de experimente cu halucinogene.

În 1927, el se va afla la Berlin, ca parte a unui grup condus de Adorno, ce studia lucrările lui Luckacs; ceilalți membri ai grupului de studiu îi includeau pe Brecht și partenerul sau de compoziție Kurt Weil, Hans Eisler, un alt compozitor, ce avea să devină ulterior compozitor de film la Hollywood și co-autor cu Adorno al cărții „Compozitia pentru film”. De asemenea, fotograful avangardist Imre Moholy-Nagy și conducătorul grupului, Otto Klemperer.

Între 1928 -1932, Adorno și Benjamin au dezvoltat o intensă colaborare, la sfârșitul căreia au început să publice o serie de articole în revista Institutului „Zeitschrift fur Sozialforschung”. Benjamin a fost păstrat în interiorul activităților Institutului, în mare parte grație lui Adorno, care mai târziu avea să-și însușească o mare parte a lucrării acestuia.

După venirea la putere a lui Hitler, staff-ul Institutului s-a răspândit. În timp ce majoritatea celorlalți membri au primit noi însărcinări în SUA și Anglia, Benjamin nu a primit nici o ofertă de lucru, probabil din cauza animozităților cu Adorno. Benjamin pleacă în Franța, iar după invazia germană zboară în Spania. Așteptându-și arestul din partea Gestapoului, este cuprins de disperare și moare de supradoză într-o cameră de hotel.

Munca lui rămâne aproape necunoscută până în 1955, când Sholem și Adorno publică o ediție a lucrărilor sale în Germania. Reînvierea completă are loc în 1968, când Hannah Arendt, fostă amantă a lui Heidegger și colaboratoare a Institutului în America, publică un articol important despre Benjamin în revista New Yorker, urmată, în același an, de prima traducere englezească a operei sale.

Astăzi, fiecare librărie universitară din SUA deține un întreg raft de traduceri și exegeze ale fiecărei părticele din opera lui Benjamin. Adorno a fost mai tânăr decât Benjamin și, în plus, pe cât de pasiv a fost Benjamin, pe atât de agresiv a fost Adorno.

Născut Theodor Wiesengrund-Adorno, într-o familie de corsicani, acesta a primit lecții de pian de la o vârstă fragedă, din partea unui unchi ce trăia cu familia sa și care fusese acompanior de pian pentru celebra artistă de operă Adelina Patti. Se credea că Adorno va deveni un muzician profesionist, studiind în acest sens cu Bernard Sekles, profesorul lui Paul Hindemith. În 1918, încă student la gimnaziu, Adorno îl cunoaște pe Siegfried Kracauer. Membru al salonului kantian-sionist ce se reunea în casa rabinului Nehemiah Nobel din Frankfurt, Kracauer era parte a unui grup din care mai făceau parte: filosoful Martin Buber, scriitorul Franz Rosenzweig, precum și studenții Leo Lowenthal și Eric Fromm. Krakauer, Lowenthal și Fromm aveau să se alăture Institutului 20 de ani mai târziu.

Adorno îl angajează pe Kracauer că profesor în asimilarea filozofiei lui Kant. Kracauer îl introduce, de asemenea, în scrierile lui Luckacs și Walter Bejamin, cel din urmă fiind deja un apropiat al cercului Nobel.

În 1924, Adorno se mută la Viena pentru a studia cu compozitorii atonaliști Alban Berg și Arnold Schonberg și devine familiar cu cercul avangardist și ocult din jurul marxistului Karl Kraus. Aici, nu numai că îl va cunoaște pe colaboratorul său viitor, Hans Eisler, dar va veni în contact și cu teoriile freudianului extremist Otto Gross. O lungă perioadă dependent de cocaină, Gross moare în timpul unei revolte de 1920 din Berlin, în momentul în care se pregătea să ajute revoluția din Budapesta. El dezvoltă teoria că sănătatea mentală poate fi atinsă numai prin reînvierea vechiului cult al Astartei, care distruge monoteismul și „familia burgheză”.

Salvând estetica marxistă

Până în 1928, Adorno și Benjamin aveau să-și satisfacă ambițiile intelectuale, stabilindu-se la Institut, în Germania. Ca subiect ei aleg un aspect al problemei pusă de Luckacs: cum să dea esteticii o solidă bază materialistă? Era o întrebare de o anumită importanță la acea vreme. Dezbaterile oficialităților sovietice asupra artei și culturii, cu extravagantele lor „cotituri” din jurul „realismului socialist”, „proletcultismului” erau considerate idioțenii și nu serveau decât discreditării pretențiilor filozofice ale marxismului în rândul intelectualilor. Înseși scrierile lui Marx pe acest subiect erau, în cel mai bun caz, sumare și banale.

În esență, problema principală a lui Adorno și Benjamin era Gottfried Leibniz. La începutul secolului 19, Leibniz a distrus din nou vechiul gnosticism dualist ce diviza mintea și corpul, demonstrând că materia nu gândește. Un act creativ în artă sau știință poate enunța adevărul privind universul fizic, dar nu este determinat de acest univers. Printr-un efort auto-conștient ce concentrează trecutul în prezent pentru a determina viitorul, actul creativ corect orientat și definit este tot atât de nemuritor precum sufletul care îl imaginează. Acest fapt are implicații decisive pentru marxism, care se bazează în întregime pe ipoteza că activitatea mentală este determinată de relațiile sociale derivate din activitatea omenirii asupra existenței fizice. Marx a eludat problema pusă de Leibniz, așa cum au făcut Adorno și Benjamin, chiar dacă mai târziu au făcut-o cu mai mult elan.

Este greșit, afirmă Benjamin în primele sale articole asupra acestei teme, de a se începe cu rațiunea, afirmând mintea ca bază a dezvoltării civilizației. Această este o moștenire nefericită a lui Socrate. Ca alternative, Benjamin propune un mod aristotelic de interpretarea Genezei:

Să presupunem că Edenul a fost dăruit lui Adam ca univers fizic primordial. Originea științei și filosofiei nu rezidă în investigarea și dominația naturii, ci în numirea obiectelor naturii. În starea primordială, numirea unui lucru însemna să spui totul despre acel lucru. În sprijinul acestei afirmații, Benjamin citează în mod cinic primele paragrafe din Evanghelia după Ioan, evitând cu grijă versiunea mult mai profundă din greaca veche și preferând în schimb Vulgata, astfel încât la paragraful „La început a fost Cuvântul”, conotația originalului grecesc „logos” de Rațiune, Cuvânt, a fost înlocuită cu sensul mult restrictiv dat de cuvântul latin „verbum”. După expulzarea din Eden și porunca lui Dumnezeu ca Adam să-și mănânce pâinea prin sudoarea frunții (metaforă marxista folosită de Benjamin pentru dezvoltarea economiei) și blestemul ulterior al lui Dumnezeu dat Turnului Babel (prin Nimrod) (care a însemnat practic apariția statelor-națiune cu limbi diferite, pe care Benjamin și Marx le-au văzut ca pe un proces negativ, de îndepărtare de „comunismul primitiv” al Edenului), umanitatea a devenit înstrăinată de lumea fizică. De aceea, continuă Benjamin, obiectele încă reflectă o „aură” a formei lor primordiale, dar adevărul este acum fără speranță pierdut, aflat în ceață, neclar.

În fapt, vorbirea, limbajul scris, arta, creativitatea în sine, prin care dominăm universal fizic, contribuie la prelungirea înstrăinării, prin încercarea (în jargon marxist) de a încorpora obiectele naturii în relaţiile sociale determinate de structura de clasă, dominantă la acel moment în istorie. Artistul creativ sau omul de ştiinţă este, de aceea, un vas, precum Ion rapsodul, aşa cum el se descrie pe sine lui Socrate, sau precum un apărător al teoriei moderne a haosului: actul creativ „iese la suprafaţă” din amestecul cultural, precum în magie.

Cu cât burghezul încearcă mai mult să comunice, să transmită intenţia sa cu privire la lucruri, cu atât se depărtează de la adevăr. Aşa cum afirmă un celebru enunţ al lui Benjamin: „Adevărul este moartea intenţiei”.

Acest tip de raţionament permite realizarea unor lucruri distructive: Făcând din creativitate un produs al specificului istoric, o jefuiești atât de perenitate, cât şi de moralitate. Astfel, cineva nu mai poate afirma un adevăr universal sau o lege naturală, deoarece adevărul este complet relativ la dezvoltarea istorică. Discreditând ideea adevărului şi a erorii poţi, de asemenea, să „arunci în aer” conceptele „învechite” de bine şi rău; devii, în cuvintele lui Nietzche, „dincolo de bine şi rău”.

Benjamin este capabil totodată să apere ceea ce el numeşte „satanismul” simboliștilor francezi şi al succesorilor săi „suprarealişti” pentru că în miezul satanismului „cineva poate găsi cultul răului că instrument politic… pentru a dezinfecta şi izola împotriva tuturor diletantismelor moralizatoare ale burghezilor”.

Să condamni satanismul lui Rimbaud ca rău este la fel de incorect ca a aprecia un cvartet al lui Beethoven sau un poem al lui Schiller ca fiind „bune”. Pentru amândouă, judecăţile sunt oarbe la forţele istorice ce lucrează „inconştient” asupra artistului.

De aceea, ni se spune că ultima structură muzicală a lui Beethoven se „chinuia” să devin atonală. Dar el nu a putut să se afirme pe el însuşi în mod conştient din cauza lumii structurate europene definite ca atare de Congresul de la Viena (teza lui Adorno); în mod similar, Schiller chiar a dorit să afirme că creativitatea era eliberarea erosului, dar fiind „un copil adevărat” al iluminismului şi al lui Immanuel Kant, nu a putut să renunţe la raţiune (teza lui Marcuse).

Epistemologia devine astfel o relaţie săracă a opiniei publice, din moment ce artistul nu creează în mod conştient pentru a ridica societatea, ci mai degrabă „inconştient” el transmite presupoziţiile ideologice ale culturii în care a fost născut.

Problema nu mai este reprezentată de adevărul universal, ci ce poate fi plauzibil interpretat de către auto-numiţii „gardieni ai spiritului timpului” – zeitgeist.

„The Bad New Days”

De aceea, pentru Şcoala de la Frankfurt, scopul elitei culturale în moderna eră „capitalistă” trebuie să fie dezbrăcarea de credinţa că arta derivă din emulaţia auto-conştientă provenită de la Dumnezeu ca şi Creator.

„Iluminarea religioasă” – spune Benjamin – trebuie arătată a proveni dintr-o iluminare profană, materialistă, dintr-o inspiraţie antropologică, căreia haşişul, opiumul sau orice altceva îi poate oferi o lecţie introductivă.

În acelaşi timp, „noi forme culturale trebuie găsite pentru a creşte „alienatia populaţiei”, pentru ca ea să înţeleagă cu adevărat cât de alienată este când trăieşte fără socialism. Să nu se construiască pe vechile zile bune de odinioară, ci pe cele rele şi noi de astăzi”.

Direcţia potrivită în pictură este urmată de ultimele creaţii ale lui Van Gogh, care a început să picteze obiecte în dezintegrare, cu ochiul echivalent al unui fumător de haşiş ce extrage şi introduce lucruri din afara lumii lor fireşti.

În muzică „nu este sugerat că cineva poate compune mai bine astăzi decât Mozart sau Beethoven”, spune Adorno, „dar trebuie să se compună atonal, deoarece atonalismul este bolnav, iar boala, în mod dialectic, este şi leacul”.

Extraordinara reacţie violentă de protest cu care muzica se confruntă în societatea prezentă, pare cu toate acestea să sugereze că funcţia dialectică a acestei muzici poate fi deja simţită negativ, ca „distrugere”. Scopul artei moderne, literaturii şi muzicii trebuie să fie de a distruge potenţialul înălţător şi deci burghez al artei, literaturii şi muzicii astfel încât „omul să-şi piardă conexiunea cu divinul” şi să-şi vadă ca unică opţiune creativă revolta politică. „Pentru că a organiza pesimismul nu înseamnă altceva decât să alungi metafora morală din politică şi să descoperi în acţiunea politică o sferă rezervată 100% imaginii”.

De aceea, Benjamin colaborează cu Brecht pentru a transpune aceste teorii în practică, iar efortul lor conjugat culminează în „efectul de înstrăinare” – enstrangement, încercarea lui Brecht de a-şi scrie compoziţiile astfel încât auditoriul să părăsească teatrul demoralizat şi furios, aparent fără motiv.

Corectitudinea Politică

Analiza Adorno-Benjamin reprezintă aproape întreaga baza teoretică pentru toate trendurile estetice „politically correct”, ce acum invadează toate universităţile.

Post-structuralismul lui Roland Barthes, Michel Foucault şi Jaques Derida, semiotica lui Umberto Eco, deconstructivismul lui Paul de Man, toate îl citează deschis pe Benjamin că sursă a operei lor. Opera „Numele trandafirului” a lui Eco este aproape un tribut adus lui Benjamin. De Man, fost colaborator nazist în Belgia, care a devenit apoi prestigios profesor la Yale, şi-a început cariera traducându-l pe Benjamin. Celebra afirmaţie din 1968 a lui Barthes „autorul este mort” face referire la enunţul anterior a lui Benjamin „Adevărul este moartea intenţiei”.

Benjamin a fost chiar numit moştenitorul lui Leibnitz şi Wilhelm von Humbold – filologul colaborator a lui Schiller, ale carui reforme educaţionale au contribuit la fantastica dezvoltare a Germaniei din secolul 19.

În 1991, Washington Post îl numeşte pe Benjamin „cel mai fin teoretician literar german al secolului” (mulţi însă ar renunţă însă la termenul „german”).

Cititorii au auzit cu siguranţă povestea terifiantă despre cum un department de studii afro-americane a interzis opera Othello, deoarece este „rasistă” sau cum un profesor feminist radical a predat, în cadrul unei întâlniri a Asociaţiei de Limbi Moderne că „vrăjitoarele sunt adevăratele eroine ale operei Macbeth”.

Aceste atrocităţi apar deoarece „propovăduitorii” pot „plauzibil” demonstra în buna tradiţie a lui Benjamin şi Adorno că conţinutul operei lui Shakespeare este irelevant; ceea ce este important este „subtextul” rasist sau falocentric de care Shakespeare era inconştient atunci când a scris.

Atunci când studiile feministe sau Departamentul de Studii ale Lumii a Treia organiza studenţii pentru a abandona clasicismul în favoarea autorilor moderni, de culoare sau feminişti, motivele oferite erau total cele ale lui Benjamin. Nu faptul că aceşti autori moderni sunt mai buni, ci ei sunt oarecum mai aproape de adevăr, deoarece proza lor reflectă problemele sociale moderne asupra cărora autorii mai vechi sunt ignoranți. Studenţii vor fi învăţaţi că însuşi limbajul este, aşa cum afirmă Benjamin, aproape un conglomerat de nume false aruncate asupra societăţii de către opresori, fiind avertizaţi asupra „logocentrismului” -încrederii prea mari pe care burghezii o acordă cuvintelor.

Dacă aceşti autori antici apăreau „retrograzi” (în cuvintele lui Adorno), această se datora faptului că ei erau proiectaţi a fi aşa. Cea mai importantă realizare a Şcolii consistă în conştientizarea faptului că monstruoasele lor teorii pot deveni dominante în cultură, că rezultat al schimbărilor din societate, aduse de, ceea ce Benjamin a numit „era reproducerii mecanice a artei”.

II. Establishmentul devine bolşevic. Divertismentul înlocuieşte arta

Înaintea secolului 20, distincţia dintre artă şi divertisment era mult mai pronunţată. Cineva putea fi „distrat” de artă, dar această experienţă era una activă, nu pasivă. La un prim nivel, individul trebuia să facă o alegere conştientă de a merge la un concert, de a vedea o expoziţie de artă, a cumpără o carte sau o piesă muzicală. Era puţin probabil ca mai mult de un foarte mic procentaj din populaţie să poată vedea „Regele Lear” sau să asculte Simfonia a XIX-a de două ori pe parcursul vieţii. Arta cerea ca individual să-şi concentreze toată atenţia şi cunoaşterea asupra subiectului, altfel experienţă culturală putea fi considerate pierdută. Acestea erau zilele în care memorarea unei poezii sau a unei întregi piese şi reunirea familiei şi a prietenilor pentru un concert erau norme, chiar şi în căminele rurale. Totodată, această era perioada de dinaintea „aprecierii muzicii”. Când cineva studia muzică-aşa cum mulţi o făceau, indivizii învăţau cum să o interpreteze, nu să o aprecieze.

Oricum, noile tehnologii ale radioului, filmului şi înregistrărilor muzicale au reprezentat – pentru a folosi o expresie marxistă – un nou potenţial dialectic. Pe de o parte, aceste tehnologii deţineau potenţialul de a aduce cele mai valoroase piese de artă în atenţia a milioane de oameni, care altfel nu ar fi avut acces la ele. Pe de altă parte, faptul că experienţă artistică putea fi reproductibilă la infinit a determinat o „dezangajare” a minţii auditoriului, făcând experienţă mai puţin sacră şi crescând astfel înstrăinarea faţă de aceasta. Adorno a denumit acest proces „demitologizare”. Această nouă pasivitate pe care Adorno a teoretizat-o într-un articol crucial publicat în 1938, putea „fractura” o compoziţie muzicală într-o serie de părţi „distractive” – ce puteau apoi fi „fetişizate” în memoria ascultătorului – şi o serie de părţi mai dificile ce urmau a fi uitate. Adorno continuă: „Contrapartea fetișismului reprezintă o regresie a audiţiei”. Acest lucru nu înseamnă o reîntoarcere a ascultătorului la fazele timpurii ale dezvoltării sale, nici, de asemenea, o regresie la nivelul colectiv general, din moment ce milioane de indivizi ce ajung la experienţa muzicală pentru prima dată în viaţă graţie mijloacelor de comunicare în masă nu pot fi comparaţi cu audienţa din trecut. Mai degrabă este audiţia contemporană cea care a regresat, fiind constrânsă la un stadiu infantil. Nu se pierd numai auditorii împreună cu libertatea alegerii şi responsabilitatea-capacitatea de percepție conştientă a muzicii, dar aceştia fluctuează între uitarea cvasitotală şi momentele de recunoaştere rapidă. Ascultarea devine atomizată şi disociativă, dar tocmai din cauza acestei disocieri ei dezvoltă certe capacităţi ce concordă mai puţin cu conceptele tradiţionale ale esteticii şi mai mult cele ale fotbalului şi motoarelor de viteză. Ei nu sunt precum copiii, dar sunt în schimb copilăroşi-infantilizaţi: primitivismul lor nu este cel al unui nedezvoltat, ci mai degrabă al unui individ retardat în mod forţat. Această retardare conceptuală şi precondiționare cauzată de audiţie sugerează că programarea putea determina preferinţa.

Simplul fapt în sine de a pune la radio, să zicem un număr muzical al lui Benny Goodman alături de o sonată de Mozart va genera în mintea ascultătorilor tendinţa de a le amalgama într-o „muzică de divertisment”. Acest lucru poate însemna că „şi cele mai noi şi nepopulare idei pot deveni populare”, după „re-numirea lor” prin intermediul amalgamatorului universal al industriei culturale. Aşa cum afirmă Benjamin, „reproductia mecanică a artei modifică reacţia maselor faţă de artă”. Atitudinea reacţionară faţă de o pictură a lui Picasso se schimbă într-o reacţie progresivă prin intermediul unui film al lui Chaplin.

Reacţia pozitivă este caracterizată de fuziunea directă, intimă a plăcerii vizuale şi emoţionale realizată cu măiestria unui expert. În ceea ce priveşte ecranul, atitudinile cruciale şi receptive ale publicului coincid. Motivul primordial pentru acest fapt este că reacţiile individuale sunt predeterminate de răspunsul audienţei de masă pe care aceste atitudini sunt pe cale de a-l produce şi acest lucru nu este nicăieri mai valabil şi adevărat decât în cazul filmului. În acelaşi timp, puterea magică a media poate fi folosită pentru a redefini idei anterioare.

„Shakespeare, Rembrandt, Beethoven – toţi vor face film” concluzionează Benjamin, citându-l pe pionierul filmului francez Abel Gance. „Toate legendele, toate mitologiile, toţi fondatorii de religii şi toate religiile îşi aşteaptă resurectia expusă”.

Controlul social: „Proiectul Radio”

Importantele posibilităţi pe care cercetările media efectuate de Şcoala de la Frankfurt le putea dezvolta în câmpul ştiinţelor sociale au determinat suportul acordat de establishment, după ce, în 1934, Institutul şi-a transferat operaţiunile în America.

În 1937, Fundaţia Rockefeller a început finanţarea cercetărilor privind efectele sociale ale noilor media, în special radio.

Înaintea Primul Război Mondial, radioul era o jucărie, un hobby, numărând 125.000 de unităţi de recepţie pe întreg teritoriul SUA. Douăzeci de ani mai târziu, el devine principalul instrument de divertisment din ţară. Dintr-un număr de 32 de milioane de familii americane în 1937, 27,5 milioane aveau radiouri, un procent mai mare decât cel al deţinătorilor de telefoane, automobile sau chiar electricitate. Nu existase până în acel moment nici o cercetare sistematică asupra efectelor sale. Fundaţia Rockeffeler a organizat, în acest sens, o reţea de universităţi, al cărei centru avea să fie Şcoala de Afaceri Publice şi Internaţionale din cadrul Universităţii Princeton. Denumită oficial „Biroul pentru cercetări radio”, reţeaua va fi cunoscută apoi ca „Proiectul Radio”. Directorul Proiectului a fost Paul Lazersfeld, fiul vitreg al economistului marxist austriac Rudolf Hilferding şi colaborator îndelungat al Institutului începând cu anii 30. Sub conducerea lui Lazersfeld a lucrat Frank Stanton, doctorand în psihologie industrială la Ohio State University şi recent numit director-cercetător al Columbia Broadcasting System, un titlu important, dar o poziţie inferioară.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Stanton devine preşedinte al Secţiei de Ştiri a CBS şi, în final, preşedinte CBS, în perioada de vârf a reţelelor de televiziune. El este, de asemenea, numit preşedintele boardului Rand Corporation şi membru al cabinetului particular al preşedintelui Lyndon Johnson.

Printre cercetătorii proiectului se numără Herta Herzog, ulterior soţia lui Paul Lazersfeld şi prim director de cercetare pentru Vocea Americii; Hazel Gaudet, ce va deveni unul dintre principalii lideri politici de opinie. Theodor Adorno va fi numit şeful secţiei muzicale. În ciuda aparenţelor oficiale, activităţile Proiectului au făcut clară intenţia adevărată şi obiectivul real al cercetărilor – acela de a testa empiric teza lui Adorno şi Benjamin potrivit căreia efectul net al mass-media ar putea fi atomizarea şi creşterea labilităţii – ceea ce oamenii vor numi ulterior „spălare pe creier”.

„Operele de săpun şi invazia marţienilor”

Primele studii s-au dovedit promiţătoare. Herta Herzog a realizat „Despre experienţe împrumutate” – prima cercetare exhaustivă asupra „operelor de săpun”. Tipul de serial „dramă radio” a fost pentru prima dată folosit în 1929, având ca sursă de inspiraţie vechiul film serial „Peripeţiile lui Pauline”. Deoarece aceste mici piese radio erau foarte melodramatice, ele au devenit rapid identificate la nivel de masă cu opera italiană; fiind deseori sponsorizate de către producătorii de săpun, ele au sfârşit prin a fi denumite generic „opere de săpun”.

Până la studiile Hertei Herzog, se credea că imensa popularitate a acestui format se regăsea, în mare parte, în rândul femeilor cu cel mai scăzut statut socio-economic, care, în circumstanțele restrictive ale vieţilor lor aveau nevoie de „escapade” salvatoare în locuri exotice sau situaţii romantice.

Un articol tipic din acea perioadă, publicat de doi psihologi ai Universităţii din Chicago, intitulat „Serialul de zi radio: o analiză a simbolurilor”, publicat în revista „Genetic Psychology Monograms”, accentua în mod solemn aspectul pozitiv al impactului acestui tip de serial radio, susţinând că „operele funcţionează foarte asemănător cu poveştile populare, exprimând speranţele şi temerile audienţei feminine, per ansamblu contribuind la integrarea vieţilor acestora în lumea în care trăiau”.

Herta Herzog a descoperit că „în realitate nu există nici o corelaţie cu statutul socio-economic”. Mai mult, în mod surprinzător, exista o mică corelaţie cu conţinutul acestor seriale. Factorul cheie, aşa cum susţineau teoriile lui Adorno şi Benjamin, avea să-l reprezinte formatul în sine al serialului; femeile erau efectiv „dependente” de format, nu atât pentru a fi distrate sau pentru a evada, ci pentru a „descoperi ce se va întâmplă săptămâna viitoare”. În realitate, Herta a descoperit că poţi chiar dubla auditoriul unei piese radio prin segmentarea acestuia. Cititorii moderni vor recunoaşte imediat că această descoperire nu a fost „pierdută” de către industria de divertisment. Actualmente, formatul de serial s-a extins pe segmentul de copii şi al show-urilor prime time cu bugete ridicate.

Cel mai urmărit serial din istoria televiziunii rămâne „Cine l-a ucis pe J.R.?” din celebrul Dallas şi ultimul episod al seriei „M.A.S.H”, ambele construite pe logica „ce se întâmplă dată viitoare?”. Chiar filmele artistice precum Star Wars sau trilogia „Înapoi în viitor” sunt acum produse în serie pentru a putea capta spectatorii la seriile ulterioare. Modestul serial al „operei de săpun” îşi menţine şi astăzi calităţile sale captivante: 70% dintre femeile nord-americane de peste 18 ani urmăresc în prezent cel puţin 2 dintre aceste seriale în fiecare zi, existând totodată o cotă în creştere de telespectatori din rândul bărbaţilor, precum şi al studenţilor de ambele sexe.

Următorul studiu important al Proiectului Radio a fost o investigare a efectelor piesei radio a lui Orson Welles difuzată în noaptea de Halloween a anului 1938, având la baza nuvela lui H.G Wells „Războiul lumilor”. Șase milioane de ascultători au audiat transmisiunea ce relata în termini foarte realişti o invazie a marţienilor aterizând în zona rurală a New Jersey-ului. În ciuda declaraţiilor repetate şi clare că transmisiunea era ficţional, aproximativ 25% dintre ascultători au crezut că este reală, unii dintre ei chiar manifestându-se panicard pe străzi. Cercetătorii Proiectului Radio, au descoperit că majoritatea celor panicaţi nu credeau că marţienii erau invadatorii, ci nemţii.

Lucrurile s-au întâmplat în felul următor: ascultătorii fuseseră preconditionati de transmisiunile radio ale crizelor din Munchen de la începutul acelui an. În timpul crizei, reporterul CBS din Europa, Edward R. Murrow a venit cu idea de „sparge” programul obişnuit de ştiri în scurte buletine periodice.

Pentru prima dată în transmisiunile difuzate, știrile nu mai erau prezentate în lungi „bucăţi” analitice, ci în scurte „clipuri” care acum sunt numite „audio bites”. În punctul de vârf al crizei, aceste flashuri au devenit atât de numeroase, încât, în cuvintele producătorului lui Marrow, Fred Friendly, „buletinele de ştiri întrerupeau buletinele de ştiri”.

Pe măsură ce ascultătorii credeau că omenirea se află în pragul războiului, ratingurile CBS creşteau vertiginos. Când, ulterior, Welles a realizat transmisiunea să fictivă după recesiunea crizei, el a folosit tehnica buletinelor de ştiri pentru a da veridicitate lucrurilor descrise. El a început transmisiunea printr-un fals program muzical, ce era permanent întrerupt de „transmisiunile de la faţa locului” din New Jersey, ce constant creşteau în dramatism.

Ascultătorii care s-au panicat au reacţionat nu la conţinut, ci la format; ei au auzit mereu „Întrerupem acest program pentru o ştire de ultimă oră”, „invazie” şi au concluzionat imediat că Hitler a invadat SUA. Tehnica „operei de săpun” transpusă în planul ştirilor a funcţionat la o vastă şi neaşteptată scară.

Micuţa Annie şi „Visul Wagnerian” al televiziunii

În 1939, unul din numerele trimestrialei „Reviste de psihologie aplicată” a fost încredinţat lui Adorno şi Proiectului Radio pentru a publica unele din rezultatele cercetărilor sale. Concluziile lor au fost că minţile americanilor au devenit, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani „centrate pe radio”, iar audiţia lor a devenit foarte fragmentată, pe măsură ce repetiţia formatului a devenit cheia popularităţii.

Playlist-ul va determina hiturile, iar repetiţia va putea transformă orice tip de muzică sau interpret, chiar şi un interpret de muzică clasică, într-un star. Atâta timp cât aveau să fie menţinute un context sau o formă familiare, aproape orice conţinut putea deveni acceptat.

„Nu numai că hiturile muzicale, starurile şi „operele de săpun” sunt recurente şi reprezintă tipuri invariabile”, declara Adorno, rezumând acest studiu câţiva ani mai târziu, „dar conţinutul specific al divertismentului însuşi este derivat din aceste tipuri invariabile şi doar par să se schimbe. Detaliile sunt interşanjabile”.

Realizarea cea mai importantă a Proiectului Radio avea să fie „Micuţa Annie”, titlu care oficializa denumirea programului de analiză a lui Stanton şi Lazersfeld. Cercetările programului au arătat că toate metodele precedente de analiză a unui eşantion preliminar din audienţă erau ineficiente. Până în acel moment o audienţă preliminară audia un spectacol sau viziona un film, iar apoi îi erau adresate întrebări generale de evaluare: „v-a plăcut spectacolul?”, „ce părere aveţi despre interpretarea aceasta?”. Proiectul Radio şi-a dat seama că această metodă nu lua în calcul testul percepţiei atomizate a subiectului şi cerea ca auditoriul să facă o analiză raţională a ceea ce se presupunea a fi o experienţă raţională. În consecinţă, Proiectul a creat un dispozitiv prin care fiecărui subiect supus testului i-a fost furnizat un tip de reostat pe care acesta îşi putea înregistra momentele de apreciere sau respingere din fiecare secundă percepută în cadrul experienţei. Prin compararea graficelor individuale oferite de acest instrument, operatorii puteau determina nu numai dacă audienţei i-a plăcut întreg show-ul, lucru irelevant, dar care situaţii sau personaje produceau un sentiment pozitiv, fie chiar şi mometan.

„Micuţa Annie” a transformat radioul, filmul şi, în ultimă instanță, programele de televiziune. CBS îşi păstrează încă capacităţile de analiză iniţiale la Hollywood şi New York. Se apreciază că rezultatele oferite de aceste facilităţi de analiză se corelează în proporţie de 85% cu ratingurile. Alte reţele şi studiouri de filmare au operaţiuni similare.

Acest tip de analiză este responsabil de sentimental de déjà-vu pe care un telespectator îl are de multe ori atunci când vede un nou film sau un nou spectacol TV. Sentimentul este real şi totodată adevărat. Dacă un analizator de programe indică, spre exemplu că o audienţă este în mod special mişcată de o scurtă scenă de dramă din al Doilea Război Mondial, prezentând un anumit tip de actor sărutând un anumit tip de actriţă, atunci formatul scenei va fi inserat şi „lucrat” într-o multitudine de alte scene transpuse în Evul Mediu, spaţiu cosmic, etc.

Proiectul Radio a înţeles că televiziunea avea potenţialul de a intensifica toate efectele studiate. Tehnologia TV exista de ceva ani şi fusese expusă pentru prima data la Târgul Mondial de la New York din 1936, dar singură persoană care a încercat utilizarea reală a acestui mijloc a fost Adolf Hitler. Naziştii au transmis live Jocurile Olimpice din 1936 pe aproape întreg teritoriul Germaniei.

Ei au încercat să amplifice succesul înregistrat anterior prin radio pentru a „nazifica” toate aspectele culturii germane. Planurile ulterioare de dezvoltare a televiziunii germane au fost diminuate din cauza pregătirilor de război.

Adorno a înţeles perfect acest potenţial, scriind în 1944: „Televiziunea tinde către o sinteză a radioului şi filmului şi dezvoltarea ei e reţinută momentan doar din cauza faptului că părţile interesate nu au ajuns încă la un acord, dar consecinţele ei vor fi enorme şi vor promite să intensifice sărăcirea esteticului aşa de mult, încât, în viitorul apropiat, vălul subţire al identităţii tuturor produselor culturii industriale poate fi aruncat triumfător la scenă deschisă, împlinind astfel visul Wagnerian al Gesamtkunstwerk – fuziunea tuturor artelor într-o singură lucrare”.

Se poate astfel remarca astfel că formele profund iraţionale ale divertismentului modern – conţinutul stupid al majorităţii programelor şi filmelor, faptul că la un post de radio clasic se difuzează Stravinsky alături de Mozart nu este întâmplător. Lucrurile au fost planificate în acest sens. Planificarea a fost atât de reuşită încât nimeni nu se întreabă asupra motivaţiilor ascunse sau originilor.

Traducere şi preambul de Mircea Tănase după Michael Minnicino, ediția iarnă, 1992 a „FIDELIO Magazine”

Sursa: Anacronic.ro

Share Button

Cum ne-o trag sorosiştii pe banii noştri

Share Button

În fine, începuse şi România să înţeleagă cum stă treaba cu democratul şi filotimul George Soros. E drept, mult după ce alte ţări se lămuriseră cu finanţările acestuia, ţări precum Israel, Ungaria, Slovacia, Albania, Polonia sau Macedonia.

Facebook-–-despre-cenzura-putere-si-post-democratie

Văzând ei, sorosiştii, că şi la noi a cam ajuns cuţitul la os, au declanşat planurile de aburire generală a noastră, a tuturor.

La început s-au creat false disidenţe în frontul sorosesc, în aşa fel, încât să pară că se mănâncă între ei. Adicătelea există şi o aripă crescută pe paralele lui Soros care are simţăminte naţionale şi ţine cu Ţara. Vrăjeală subţire, primăvăratică, difană şi de rahat.

Acum, însă, s-a trecut la treburi grele. Tot soiul de cucoane şi filfizoni, care au supt la toate ţâţele lui Soros, au scos la înaintare argumentul final. De fapt argumentele finale. Cel mai tare, cred ei, este acela că Soros nu a mai băgat bani, în curul ONG-urilor lui de la noi din 2015. Al doilea este acela că se întreţine “ameninţarea sorosistă” exact în aceleaşi scopuri în care se folosea, în anii ’90, “ameninţarea ungurească” şi “luarea Ardealului”. Al doilea argument este atât de jenant încât, ce să vezi, îl spulber pe loc.

Băi, trompetelor, ungurii chiar sunt o ameninţare perpetuă pentru români, şi vor dori Ardealul până la sfârşitul veacurilor. Şi dacă fantoma sorosistă este la fel cu ameninţarea maghiară, rezultă că apăsarea lui Soros este al dracului de prezentă şi are un potenţial dăunător la fel de uriaş.

Acum, să vorbim despre finanţarea tăiată de Soros în 2015. Prima la mână, nimeni nu finanţează nimic la infinit, mai ales dacă obiectivele urmărite iniţial nu s-au îndeplinit într-un timp dat. Ca să nu mai vorbim despre prestaţia jalnică a lătrăilor crescuţi în curţile ONG-urilor stipendiate de Soros. Deci, nu a ieşit nici aia, nici aia. Dar, întotdeauna există un dar.

Acum, foarte multe dintre societăţile fără profit implementate de Soros sunt plătite din fonduri… guvernamentale.

Cum? Simplu. În anii trecuţi acestea au dezvoltat planuri de finanţare de la buget pe diverse teme. Dacă nu aveau printre activităţile societăţilor acele obiective şi-au făcut extensii, la nevoie au inventat alte societăţi-pui ş.a.m.d. Acum, numai SRI mai ştie câţi lătrăi sorosişti iau bani de la bugetul Ţării pe care o discreditează permanent. Şi nici eu, daramite dumneavoastră, n-avem idee câte aşa-zise studii despre “Evoluţia mierlelor la minus 23 de grade Celsius” sau “Tusea la viermii de mătase” sunt plătite cu bani grei ca să aibă slugoii lui Soros vână să spurce Neamul Românesc.

Apoi, alte ONG-uri d-ale aceluiaşi miliardar-ungur, au dezvoltat, pe alături, mici afaceri cu care “se descurcă”. Spre exemplu, pe lângă foarte multe ONG-uri funcţionează, ca societate comercială cu profit zero, câte o tipografie. Unele primesc comenzi de la ONG-uri sorosiste din alte ţări ca Austria sau mai cu seamă Olanda. În plus, în lume există subsidiare ale ONG-urilor lui Soros care încă finanţează societăţi din România, dar e mai greu de dovedit legătura financiară cu Marele Patron.

Căci, altminteri, trebuie să fii tâmpit, după ce ai creat o asemenea reţea, mai eficientă decât orice reţea de spionaj, s-o laşi baltă şi să te apuci de agricultura hidroponică… Bref, Lătrău Trădătoarea de la ONG-ul “Salvaţi mintea românilor de pe urmă” poate primi de făcut ceva de la Asociaţia “Salvgardaţi turturica de Vlăhiţa”, care are bani garantaţi de al nostru Guvern. Şi uite aşa, Trădătoarea are astfel bani de cumpărat salamul de Sibiu care îi asigură puterea de a lătra în continuare împotriva românilor.

Parşivă invenţie, dar funcţionează.

Desigur, mai există şi alte surse de finanţare la fel de grase şi cât se poate de legitime pe care aceste ONG-uri le accesează cu mare spor. Un exemplu sunt chiar granturile norvegiene (banii României de fapt). Norvegia, nefiind în UE, dar ca să îşi menţină avantaje ca şi un membru UE (acces la piaţa liberă, fără taxe, şi în România), trebuie să contribuie la diverse programe în aceeaşi UE, deci şi în România. Să nu vă mire faptul că multe dintre granturile acestea merg spre ONG-urile inventate de Soros. De ce? Pentru că au toate elementele de know-how ca să le poată accesa fără probleme, ca să nu mai zicem că unele vin cu dedicaţie…

Aşa se hrănesc lătrăii lui Soros în România de azi. Desigur, cea mai supărătoare dintre aceste finanţări este partea care vine de la bugetul Ţării.

Nu cred că ar trebui să ne facem că nu ştim aceste lucruri şi mai cred că ar trebui să încetăm odată pentru totdeauna să ne plătim inamicii. Chiar dacă acest lucru face parte din jocul împuţit al politicii vremii.

Autor: Ninel PEIA

Sursa: Stiri pe surse

 

Share Button

Col. (r) Marin Neacşu: România lui #rezistă

Share Button

Holzindustrie Schweighofer rezistă

141008

Mare găselniţă, un nou slogan face furori în România. După „Jos comunismul!”, „Nu ne vindem ţara”, „Mai bine golan decât comunist”„Dreptate şi adevăr”, „Păcat, păcat de sângele vărsat”…, în România se poartă rezistenţa. Ultimele demonstraţii, pe lângă spectacolele de umbre şi lumini, cu „zeci de mii„ de protestatari „spontani” ca avorturile de pe vremea lui Ceauşescu, care fără să se cunoască, fără să discute unul cu altul, fără să fie organizaţi sau conduşi de cineva (oare? – n.r.), într-o psihoză neelucidată, dar explicabilă, formează într-o anumită zi la o anumită oră un tricolor în piaţa Victoria, au adus şi un nou slogan, e adevărat, mai recent, nu de la început, un alt slogan care va rămâne în istorie: „Rezistăm”.

Mesajul este deja internaţional a ajuns, purtat de „oameni de bine” şi prin media şi chiar parlamentul european, iar mai nou şi pe pârtiile de schi de pe vârful Şureanu. E adevărat, fotografia cu mesajul nu a rezistat prea mult pe facebook, pentru că nişte oameni fără minte s-au apucat să afle ei cu cine se afişa preşedintele României atât de îngrijorat pe pârtie şi, surpriză, îngrijorarea era justificată, unul din cei care îi mişcaseră gura preşedintelui până la urechi era un ceva prin firma aia austriacă de dragul, (unii spun la îndemnul) căreia respinsese domnul Iohannis codul silvic. Ciudat, după deconspirarea identităţii personajului lângă care domnul Iohannis se „îngrijora” cu gura până la urechi, ca în seara în care ieşise la proteste, fotografia nu a mai rezistat pe pagina celei care o postase cu mândrie cu mesajul, „rezistăm”. Da, dar Holzindustrie rezistă. Ghinion.

F.D.G.R. rezistă

Dacă tot vorbim despre domnul Iohannis, uite că nu mai târziu de Miercuri seara, pe postul B1 Tv, fost prezidenţial, actualmente post de opoziţie, opoziţie la tot ce nu are legătură cu Băsescu, domnul Silviu Mănăstire, cel care combate atât de feroce dar uneori mai şmechereşte, descoperise apa caldă. Făcuse clăbuci domnul Mănăstire şi îl descoperise pe domnul Golban şi afacerea clădirilor retrocedate de primăria Sibiu şi alte primării, Forumului Democrat al Germanilor din România, ca moştenitoare a fostei organizaţii naziste Grupului Etnic German din România (G.E.C.R.). Că un judecător dăduse o decizie prin care declarase F.D.G.R. ca succesoare şi moştenitoare a G.E.G.R., se ştia şi se ştie de prin 2007. Până şi eu scrisesem un articol pe această temă, prin 2014, când steaua lui Iohannis licărea la răsărit. Întrebam atunci, prevestind ce va fi azi, „Iohannis über alles”?Ce nu a spus domnul Mănăstire, este că acelaşi F.D.G.R., mergând pe stilul celui care i-a fost preşedinte, căruia nu i-a ajuns o casă, nu s-a mulţumit să ia numai bunurile fostei organizaţii naziste, el, forumul, declarându-se moştenitorul tuturor organizaţiilor teutonilor care au păscut iarbă prin România, revendicând, cerând şi obţinând în instanţe bunuri imobile pe care nici o altă asociaţie din România nu le are. Verificaţi de exemplu dosarul 8936/306/2008 şi decizia finală prin care completul C10 Civil admite acţiunea formulată de reclamantul Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu şi constată că reclamantul este succesorul în drepturi al fostei Asociaţii pentru Înfiinţarea şi Întreţinerea Căminului Femeiesc Evanghelic German din Sibiu. Ca şi în cazul G.E.G.R., F.D.G.R. se judeca cu primăria Sibiu reprezentată de domnul Iohannis care era şi reprezentant al F.D.G.R. al cărui preşedinte era (perioada 2002-2013), deci practic se judeca el cu el. Ca şi în cazul G.E.G.R., juriştii primăriei au făcut figuraţie, în multe cazuri nici măcar act de prezenţă la procese şi astfel F.D.G.R. a primit ce a cerut. Este ciudat că unele din casele moştenite de F.D.G.R. de la G.E.G.R. erau ale evreilor deportaţi sau chiar eliminaţi cu ajutorul G.E.G.R. şi totuşi moştenitorii foştilor proprietari evrei nu le-au revendicat mai ales după ce au aflat pe mâna cui au ajuns. Oare pe evrei nu îi mai interesează aceste imobile, sau cumva, atâta vreme cât nu mai sunt ale statului român nu îi mai interesează să le revendice? Totul de la români, nimic de la germani. Ghinion!

Justiţia rezistă

Pe un alt canal tv acum câteva seri era adus în faţă şi frecat cu leşie, un procuror D.N.A. de la Ploieşti, filială de suflet a doamnei Kovesi, unde se judecă toate dosarele grele, pentru că acolo procurorii „fac o echipă foarte bună, profesioniști, își prioritizează activitățile, colaborează foarte bine și cu celelalte instituții și care se implică în mod activ…” Însă dintr-o înregistrare pusă la dispoziţia presei, se demonstrează ce anume apreciază domna Koveși la colegii de la Ploieşti. Unul din procurorii atât de lăudaţi de doamna Koveși, nu îi dau numele ca să nu fie luat drept exemplu, discută telefonic cu soţia unui inculpat al unui dosar D.N.A. şi o învaţă pe doamna, mascat, ce să facă soţul ca să câştige procesul, pe scurt, să încerce să se împace cu partea adversă, sau să facă plângere penală împotriva unei „zdrenţe” de procuror care nu dădea sentinţe cum trebuie. Domnul procuror cu gura lui spune clar şi răspicat că alţi procurori, nu el, bineînţeles, sunt corupţi şi fac jocul unor infractori măsluind dosare şi procese. Păi dacă o altă persoană, indiferent din ce domeniu ar fi spus asta, doamna Koveși, domnul Lazăr, C.S.M.-ul, Cotroceniul şi mai ştiu eu ce alte instituţii sau persoane sus puse, ar fi sărit în aer, că este atacată justiţia, că se urmăreşte decredibilizarea sistemului bla bla bla, dar acuma, nu iese nimeni pe post să se pronunţe, toată protipendada aşteaptă să teaca iufa, să uite românul şi probabil la contrapartidă se vor mai arunca nişte dosare sau va mai lua foc ceva pe undeva. Ghinion!

Oprea rezistă

Recent, Magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție (Secția Penală) au deschis un dosar penal privind modul în care au fost făcute, de către procuratura militară, cercetările privind nişte activităţi nu tocmai curate ale fostului Ministru al Apărării şi apoi viceprim-ministru Gabriel Oprea, împreună cu domnul general Hăpău, fost şef al D.G.I.A. Pe scurt, cei doi folosiseră tehnica de interceptare a armatei, mascat, într-o aşa zisă aplicaţie, pentru a intercepta nişte polioticieni pe undeva prin Bragadir. Trecând peste faptul că se comisese un abuz în serviciu (care însă este dezincriminat şi nu va mai face obiectul unei condamnări, pentru că nu s-au înregistrat pagube peste 200.000 lei) fapta se constituie în ceva mult mai grav, deoarece armata prin personal şi tehnică a fost folosită în jocuri politice. Acuma, hai să fim serioşi, domnul Oprea nu este la prima abatere de genul ăsta, este ştiut de exemplu că a fost la Timişoara cu elicopterul armatei, pentru a participa la Conferinţa Judeţeană a U.N.P.R. Bineînţeles că cu aceeaşi ocazie a făcut o vizită la o unitate militară, dar asta aşa, pentru acoperire. Toate astea se ştiu, şi nu de azi de ieri şi totuşi Oprea rezistă şi pe lângă el, toţi cei plantaţi, inflitraţi, folosiţi promovaţi, doctoraţi de el prin armată, servicii sau partide politice. Ghinion!

S.R.I. rezistă

După dezvăluirile lui Ghiţă, unii spun că făcute din ordinul lui Iohannis, ca să scape de Coldea, dar prea e tras de păr, se părea că S.R.I. va intra în dizgraţia cel puţin a cetăţenilor şi că domnul Helvig va fi nevoit să dea explicaţii şi eventual să îşi dea şi demisia. A urmat bâlba cu informările din Piaţa Victoriei şi colaborarea dintre M.I. şi S.R.I. şi toată lumea se pregătea să aprindă o lumânare pe culcuşul lui Helvig. Etee. pârţ. Domnul Helvig a venit cu două valize cu „dosare” dosare care au avut darul să blocheze toate telefoanele şi sistemele de înregistrare-interceptare din Parlament, ca să nu afle nimeni, cum îi ceartă domnul Helvig pe membrii comisiei parlamentare. După ce i-a muştruluit şi le-a adus aminte că dacă nu dădea el avizul nici unul din ei nu ajungea nici parlamentar, nici membru al comisiei şi nici acoperit, domnul Helvig a ieşi în faţa reprezentanţilor presei, o presă la fel de acoperită ca şi comisia, care şi ea a avut grijă să nu îl supere şi să nu pună întrebări supărătoare, ca să nu îşi piardă pâinea. Şi uite aşa serviciile au rămas cu imaginea nepătată, Coldea cică ar fi demis dar de fapt şi-a schimbat doar maşina, programul de lucru, poarta de intrare şi ieşire de la serviciu şi biroul. Ghinion. Păi în condiţiile astea, dacă Holzindustrie rezistă, Codruţa rezistă, Coldea rezistă, F.D.G.R. rezistă, protestatarii rezistă din ce în ce mai frumos şi mai artistic, concurând chiar la o nominalizare la Bollywood,Oprea şi toate cârtiţele lui din sistem rezistă, nu putem decât să ne bucurăm: România rezistă.

Nu mai contează că nu mai avem armată, că americanii mai au un pic şi îşi mută toată tehnica la noi, că serviciile secrete germane, franceze, ruseşti, evreieşti şi americane se bat pe conducerea serviciilor secrete româneşti, că firmele germane fac concurennţă celor americane pentru supremaţia asupra tehnicii militare cu care să doteze comandamentele multinaţionale din România, nici că nu mai avem practic nici o ramură industrială cu care să putem ieşi pe piaţa externă, că ne înglodăm în datorii şi că orice portar de ambasadă poate chema la ordin un ministru, un senator, nu mai contează nici că în curând nu vom mai avea nici ce vinde, nici ce fura din ţara asta, România rezistă, aş putea spune că cea din Piaţa Victoriei chiar jubilează.

Iohannis a promulgat bugetul e adevărat scremut, cu sângerări, cu regrete eterne, dar l-a promulgat, nu fără a cere guvernului trei lucruri: responsabilitate, responsabilitate, responsabilitate. De ce de trei ori? Simplu, lui trebuie să îi spui de trei ori, „pas cu pas”, ca să priceapă şi crede că toţi sunt la fel. Imediat, blonda de serviciu de la P.N.L., Mioara Raluca, a preluat termenul şi a spus că actul domnului preşedinte este un act de responsabilitate. Vaaaaaai, doamnă, nu vă credeam aşa de subtilă. Aţi vrut să spuneţi cumva că amânările de până acuma, începând cu numirea premierului până la promulgarea bugetului au fost acte de iresponsabilitate? Gura linguşitorului adevăr grăieşte!

Bibliografie web
http://portal.just.ro/306/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=30600000000028242&id_inst=306
http://www.in-cuiul-catarii.info/2014/06/06/iohannis-uber-alles-7084

Procuror DNA, despre procurorul general: „E o zdreanță!”. REACȚIA lui Augustin Lazăr: ANCHETĂ DISCIPLINARĂ și EXTINDEREA CERCETĂRILOR – VIDEO


http://www.romanialibera.ro/special/dezvaluiri/exclusiv–%E2%80%9Ewatergate-de-romania%E2%80%9C–spionii-lui-gabriel-oprea-au-interceptat-politicieni-440903

Autor: Col. (r) Marin Neacşu

Sursa: Art-Emis

Share Button

Laura Codruta Kovesi si lovitura de pedeapsa

Share Button

Mircea Negulescu, faimosul procuror de la Ploiesti, a lovit naprasnic. Imaginea institutiei pe care o reprezinta a fost, in mod brutal, manjita cu noroi. Iar pentru sefa DNA, doamna Laura Codruta Kovesi, scandaloasele inregistrari difuzate in seara zilei de marti reprezinta o palma usturatoare. Din mai multe motive.

kovesi-sri-610x300

Nu trebuie sa fi specialist in drept pentru a observa, ascultandu-l vorbind pe procurorul DNA Mircea Negulescu, zis si Portocala, ca acesta, dupa cum marturiseste singur, se face vinovat de incalcarea grava a mai multor articole din legea penala. A invatat un om cercetat de catre un alt procuror sa nu isi marturiseasca fapta. A facut presiuni asupra sotiei acestuia pentru ca omul sa retraga o plangere penala pe care o depusese impotriva procurorului. S-a dat peste cap pentru a divulga numele unui martor protejat. Si mai sunt si altele.

Cel care l-a facut zdreanta, la propriu, pe procurorul general al Romaniei, acelasi Negulescu, se lauda ca a bagat o buna parte din aceasta tara dupa gratii. A mai aparut o inregistrare a sa. Nu chiar atat de penala, dar in orice caz extrem de scandaloasa. Iar doamna Laura Codruta Kovesi, marea sa sefa de la Bucuresti, intrebata fiind care este opinia sa referitoare la comportamentul, la limbajul si la faptele acestui subordonat, i-a facut lui Negulescu un veritabil elogiu. A vorbit despre el ca despre un simbol al DNA. Un om emblematic pentru procurorii mai tineri ai institutiei, extrem de determinati sa faca dreptate. Si extrem de eficienti. A lipit acest timbru pe frontispiciul DNA. Negulescu a devenit emblematic pentru institutie, intrucat niciun alt procuror din subordinea doamnei Kovesi nu a mai beneficiat vreodata de un asemenea elogiu.

Astfel incat uluitoarea inregistrare de 100 de minute reprezinta o lovitura negativa de imagine, de proportii inca nemaiintalnite in istoria recenta a Romaniei. Si asta se intampla in plina campanie de imagine, in plan intern si extern, a sefei DNA. O campanie despre care multi afirma ca are o finalitate prezidentiala.

Laura Codruta Kovesi primeste o lovitura naprasnica ce poate fi interpretata si ca o lovitura de pedeapsa.

Ce poate face, in acest moment, seful DNA? Si ce nu poate face? Ce ar trebui sa faca si nu prea face seful ierarhic al doamnei Kovesi, procurorul general al Romaniei, despre care Negulescu afirma ca este o zdreanta?

Doamna Kovesi, in mod normal, ar trebui sa asculte aceasta inregistrare, sa se convinga ca este autentica si, constatand ca ea insumeaza cateva autodenunturi ale lui Negulescu, sa il suspende imediat din functie si sa ordone cercetarea penala a acestuia. O asemenea decizie insa i-ar da literalmente in cap cu propria firma. Pentru ca, daca Negulescu este un procuror exemplar, asa cum doamna Kovesi l-a prezentat opiniei publice de curand, daca el este emblematic pentru imaginea DNA, asa cum a sustinut sefa institutiei, atunci aceasta doamna ar trebui sa recunoasca implicit ca DNA, in intregul sau, este croit dupa chipul si comportamentul lui Negulescu. Ei bine, aceasta recunoastere nu poate sa o faca cu niciun chip doamna Kovesi. Si atunci nu i-ar mai ramane decat o singura solutie onorabila inainte de a-l elibera din functie si de a declansa cercetarea penala a lui Negulescu. Si anume ca doamna Kovesi sa recunoasca deschis ca s-a inselat grav asupra acestui om. Cu alte cuvinte, ca a scapat haturile din maini si nu prea mai stie bine ce se intampla in interiorul institutiei pe care o conduce. O asemenea recunoastere ar apropia-o periculos de o demisie.

Argumentele de mai sus, precum si istoricul reactiilor doamnei Kovesi la provocari de acest fel ar trebui sa ne determine sa ne imaginam ca seful DNA nu va lua nicio masura impotriva subordonatului care a umplut institutia de noroi. Dar, in aceasta eventualitate, altcineva trebuie sa scoata castana din foc. Acest altcineva nu poate fi decat procurorul general. Care, teoretic cel putin, este seful Laurei Codruta Kovesi. Cel facut zdreanta de Negulescu. Numai ca, iata, procurorul general, dintr-un motiv pe care numai domnia sa il stie, incearca sa arunce pisica moarta in gradina CSM. Ca si cand aici ar fi vorba doar si eventual de o simpla abatere disciplinara. Ca si cand Negulescu nu s-ar fi autodenuntat, in inregistrare, pentru cel putin trei infractiuni.

Si iata cum, in plin zbor deasupra tuturor radarelor, in plina campanie de imagine, in gloria gloriilor fiind, doamna Kovesi si institutia DNA, adulata in Klausmaidan dar si pe toate meridianele lumii, risca sa intre, pe neasteptate, dupa numai 100 de minute de transmisie tv, intr-un picaj mortal.

Ar mai fi o solutie. Interventia, cu forta sa de jucator, a presedintelui Klaus Iohannis. Ultimul care mai poate salva ceva din imaginea DNA. Dar cu pretul recunoasterii, cel putin partiale, a propriei sale infrangeri. Pentru ca acum se vede cat de periculos este pentru un presedinte sa nu aiba niciun fel de rezerve atunci cand se refera la activitatea unei institutii a statului de drept.

PS Faptul ca, in timp ce redactam aceasta analiza, procurorul Mircea Negulescu a decis sa demisioneze nu rezolva sub nicio forma intrebarile expuse mai sus. Dimpotriva, situatia se complica si mai mult.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Share Button