C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Scriitorul Virgil Tănase: „În democraţie, nu strada guvernează!”

Share Button

Virgil Tănase despre demonstrațiile din Piața Victoriei:

image-2013-10-15-15809909-70-virgil-tanase

Dragă Jean-François,

Îţi mulţumesc pentru grija cu care ai decupat, din ziarul pe care-l citeşti cu încredere, îmi spui, articolul despre mişcările de stradă de la Bucureşti. Dar nu-ţi împărtăşesc bucuria. Altminteri decât crezi, ele nu mi se par o dovadă de democraţie, nici o pornire sănătoasă împotriva corupţiei. Dimpotrivă: corupţia e de partea celor care manifestă. Inocenţi în sine, precum rotiţele unui ceas care-şi fac cinstit meseria, fără să ştie că au fost integrate în mecanismul de declanşare a unei bombe, aceşti manifestanţi, care se cred, poate, curaţi, sunt elementele constitutive ale unui jaf atât de uriaş, încât puţini mai văd pădurea, cei de bună-credinţă plimbându-şi pancartele de copii naivi în hăţişurile care-i împiedică să-şi dea seama unde se află.

Dar pentru că, din prietenie, îmi ceri părerea, ţi-o voi da, deşi, în ceea ce mă priveşte, sunt azi în afara acestor lupte. Socotesc că mi-am făcut datoria riscându-mi viaţa când a spune lucrurilor pe nume era mai primejdios decât azi şi că e cazul să-mi văd de literatură, lăsând celor mai tineri misiunea de a păstra ceea ce generaţia mea le-a dat.

Acestea fiind spuse, nu mă pot împiedica să nu bag de seamă unanimitatea de păreri a celor citaţi – fapt neliniştitor din punctul de vedere al obiectivităţii. E totuşi curios că într-un peisaj politic unde partidul de guvernământ a câştigat atât de larg foarte recentele alegeri, reporterul nu găseşte pe nimeni care să aibă o privire diferită asupra evenimentelor. Fireşte, cuvântul meu n-are autoritatea personalităţilor ilustre care se exprimă în articolul citat. Am însă asupra lor un avantaj indiscutabil. Dat afară din Universitate, interzis ca scriitor şi regizor şi alungat din ţară, în momentul în care Nicolae Ceauşescu încerca să mă omoare la Paris pentru articolele împotriva lui publicate aici (luna aceasta, canalul de televiziune franco-german Arte a difuzat un nou documentar privind această tentativă de asasinat în cadrul unei serii intitulate „Les oubliés de l’Histoire“), distinştii intelectuali din „reportajul“ menţionat (care nu mai sunt în prima lor tinereţe) se bucurau fără mustrări de conştiinţă de avantajele sistemului totalitar. Li se părea firesc să li se ofere ceea ce era refuzat omului de rând şi aduceau, la nevoie, elogii şefului statului în termeni înduioşători (a se vedea, în acest sens, scrisoarea din 25 mai 1982 a Dlui Pleşu adresată Dlui Ceauşescu; într-o ţară în care a avea un paşaport era un miracol, Dl Liiceanu studia la Heidelberg; iar Dna Cârneci, care avea un post de cercetător într-o disciplină cu implicaţii ideologice, primea în 1986 un premiu de poezie care nu mi se pare că recompensa o disidenţă afişată etc.) Departe de mine, care ştiu cât e de greu (şi poate inutil) să stai drept în furtună, de a le face cel mai mic reproş. Dar de aici până la a conchide că o măruntă aristocraţie intelectuală consideră firesc să trăiască, sub toate domniile şi orânduirile, la nivel „occidental“ (european, dacă preferi), în timp ce gloata poate muri de foame, nu e decât un pas.

Pe care nu eu trebuie să-l fac.

 „Orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor”

Cum am renunţat de mult la jurnalismul de investigaţie (pe care l-am practicat mai demult luând câteva riscuri: eram la Santiago de Chile în timpul lui Pinochet şi la Bucureşti pe 25 decembrie 1989, de exemplu) şi neavând ambiţii politice (politica nu e treaba scriitorului – după cum explica atât de bine Kundera), îmi îngădui doar, în calitate de observator obiectiv, să-ţi sugerez câteva direcţii de reflecţie.

Decalajul dintre nivelul de viaţă al celor ce votează şi cel al pretinselor elite urbane (tineretul voios) care manifestă este flagrant. Ceea ce explică de ce votul majorităţii (45,47%), cu douăzeci de procente mai mult decât următoarea formaţie politică, dă în mod constant puterea celor care, mărind salariile şi pensiile, bursele studenţeşti, exonerând de la impozit veniturile mici etc., repară politica de „austeritate“ a guvernelor de dreapta. E astăzi o evidenţă că politica de rigoare a Comunităţii Europene sărăceşte deliberat popoarele, îmbogăţind până la (o) asfixie (proximă) o mână de capitalişti internaţionali.

Îţi semnalez în treacăt că această politică crâncenă, contestată vehement de o sumă de intelectuali de vază (de la Jacques Sapir, economist, la Emmanuel Todd, istoric, şi de la Michel Onfray, filozof, la Michel Houellebecq, scriitor) care prevăd explozii sociale nimicitoare, a făcut ca opinia publică din mai multe ţări – Anglia, Franţa (numai 38% de opinii favorabile Europei), Olanda, Italia, Grecia – să fie azi ostilă structurilor europene din care vor să se desprindă, în pofida clasei politice, ale cărei avertismente prăpăstioase sunt dezminţite flagrant de cum merg lucrurile în Marea Britanie. E ceea ce nu pot accepta cu niciun preţ cei care, în marile oraşe ale României, sunt plătiţi de firmele străine, beneficiază de binefacerile cu care orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor şi profită de înlesnirile de înavuţire oferite de un sistem care privilegiază capitalul în detrimentul muncii (alt subiect de dezbatere şi de nelinişte în Occident). Aceştia se consideră o elită pentru că ţopăie pe Internet şi gângăvesc în limbajul informatic al mondializării – „mondializare“ despre care trebuie amintit că sporeşte rentabilitatea capitalului din ţările „dezvoltate“, făcând să muncească pe mai nimic în întreprinderile „delocalizate“ (şi în România deocamdată) o armată de nefericiţi şi, uneori, în Asia îndeosebi, copii exploataţi fără milă, ceea ce nu stârneşte proteste pe bulevardele bucureştene. Dar asta este de acum o altă chestiune, rezumată cinic de miliardarul american Warren Buffett, care striga cât îl ţinea gura în New York Times din 14 august 2011: „Lupta de clasă există şi noi, bogaţii, am câştigat-o“.

„Hoţi de boi umblă să prindă hoţii de ouă”

Ei bine, poate că nu.

Şi e cel puţin abuziv să califici dorinţa mulţimii de a trăi cât de cât omeneşte ca „populism“, cuvânt folosit cam des de elitele de la Bruxelles şi care sună cam puturos în gura celor care conduc Europa fără a fi aleşi. Nu e firesc oare ca într-o ţară în care PIB-ul cunoaşte o creştere importantă, în timp ce o mare parte a populaţiei trăieşte de azi pe mâine, venitul social să fie mai echitabil împărţit? E ceea ce contestă manifestanţii de la Bucureşti care apără interesele firmelor multinaţionale cărora li s-au vândut, fără să-şi dea seama (din cauza copacilor, presupun), că participă la o exploatare colonială, cea mai drastică formă de corupţie, şi că, dintr-o perspectivă mai largă, ei sunt cei care, hoţi de boi, umblă să prindă hoţii de ouă.

În ceea ce priveşte felul în care este prădată (şi deznaţionalizată) o ţară (menită să dispară, dizolvată în supa europeană), mă surprinde faptul că autorul reportajului pe care mi-l trimiţi, şi de a cărui bună-credinţă nu mă îndoiesc, nu face nicio referire la anumite pasaje ale scrisorii semnate pe 8 februarie de 84 de membri ai Academiei Române, deşi aceasta se află nu departe, la numai câteva sute de metri de piaţa unde vociferează „forţele vii ale României“!

„În democraţie, nu strada guvernează”

„(…) să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales?!”

Nu m-aş opri la atât.

Îmi îngădui să-ţi sugerez câteva întrebări cărora mă feresc să le dau un răspuns, ca să nu fiu învinuit de parţialitate.

E oare o dovadă de democraţie să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales şi care dispune de o majoritate zdrobitoare? E oare o dovadă de democraţie faptul că cel care ar trebui să fie preşedintele TUTUROR românilor coboară în stradă ca să încurajeze o fracţiune minoritară a electoratului? E democraţie ca acelaşi preşedinte să refuze funcţia de prim-ministru cuiva care nu e mai condamnat decât Dl Alain Juppé (candidat de dreapta la învestitura pentru alegerile prezidenţiale franceze) şi care nu e, până la o eventuală nouă condamnare, mai puţin presupus nevinovat decât actualul candidat al dreptei la preşedinţia Franţei, Dl François Fillon, anchetat pentru a fi plătit soţiei sale cam 800.000 de euro din banii statului (şi sume mai neînsemnate copiilor săi)? Şi atunci cum să nu se nască în electorat (care, în cazul unor alegeri anticipate, riscă să dea o şi mai largă majoritate partidului de guvernământ) suspiciunea că e la mijloc o manipulare?!

A cui?

Am toată încrederea în jurnaliştii ziarului pe care mi-l trimiţi, ca să facă lumină în această privinţă.

„Aş fi făcut o anchetă să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică”

Cât priveşte corupţia şi decretul atât de controversat al Guvernului, mă mir că nu găsesc în „reportajul“ atât de documentat de la Bucureşti nicio referinţă la suprapopularea penitenciarelor, reproşată de mai mulţi ani autorităţilor din România. Nici la limita de 44.000 de euro, cred, dincolo de care amnistia nu se aplică (a se compara cu cei 800.000 de euro evocaţi mai sus). Nu e vorba nici de zecile de excepţii (dare şi luare de mită, trafic de influenţă etc.) ale proiectului de amnistie, care, la o primă vedere, pare mai puţin lax decât lasă să se creadă revolta celor care preferă lozincile strigate pe trotuar argumentelor (pe care poate, mai ştii!, nu le au – şi e păcat că toţi intelectualii de seamă care se exprimă în articolul citat preferă sentimentele grandioase faptelor precise şi ideilor cu bătaie mai lungă decât lărgimea unei străzi).

Pe de altă parte, dacă aş fi ziarist şi dacă aş pleca urechea la ce se spune în vastul spaţiu naţional care împrejmuiește piaţa unde au loc manifestaţiile, aş fi făcut o anchetă (jurnalistică), ca să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică. N-ar fi prima dată şi s-a văzut şi la case mai mari. Cum n-am făcut propriile mele investigații, nu mă încumet să fac aluzie la zvonurile care circulă. Mă miră numai, ştiind cât de împărţite sunt lucrurile pe lumea aceasta, că o dată mai mult toată corupţia se-adună într-o parte şi toată frumuseţea sufletească de cealaltă, ca-n poveştile cu zâne şi cu scriitori/cineaşti/filozofi care par nişte Feţi-Frumoşi. Regret că un jurnalist care-şi cunoaşte atât de bine meseria, cum sunt toţi cei ai ziarului despre care este vorba, nu s-a grăbit să risipească cu argumente imbatabile suspiciunile care ar putea lăsa să se creadă că lupta (necesară şi binevenită) împotriva corupţiei e o manevră partizană.

Cunoscând obiectivitatea ziarului în care, din câte spui, ai atâta încredere, nu mă îndoiesc, dragă prietene, că redacţia va face totul pentru a-şi adânci analizele, ca să nu se pună iarăşi în situaţia penibilă din decembrie 1989, când anunţa mii de morţi la Timişoara, unde nu erau decât câtva zeci. Ar fi la fel de neplăcut că redacţia să ia drept luptători pentru democraţie pe cei care nu acceptă regula jocului decât dacă sunt lăsaţi să câştige – apropo de democraţie, tot din prietenie, îngăduie-mi să-ţi amintesc ce spunea de curând recentul nostru fost prim-ministru, Dl Manuel Valls, confruntat cu milioanele de manifestanţi (printre care şi tu) împotriva legii El Khomri, pe care a impus-o fără a o trece prin parlament: „În democraţie, nu strada guvernează“. Decât dacă, Doamne fereşte, Franţa nu mai e o democraţie? Sau România? Sau Europa? Nu mai ştiu. Dar nu mă îndoiesc că ziarul tău de căpătâi va da un răspuns satisfăcător acestei întrebări care azi ne chinuie pe toţi.

Cu aceeaşi veche şi trainică prietenie (care ne-a unit încă de pe vremea când tu erai socialist şi eu nu prea),

 Virgil Tănase, Paris, februarie 2017

Virgil Tănase (n. 16 iulie 1945, Galați)

Este un scriitor și regizor de teatru franco-român. A studiat filologia la Universitatea din București (1963-1968) și regia de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“ (1970-1974). După ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Litere pentru faptul că îl menționase pe Emil Cioran la o conferință a tinerilor scriitori și după ce a lucrat ca betonist la Combinatul Siderurgic din Galați, i s-a impus, pentru a fi reprimit la facultate, să ia parte la „supravegherea informativă a legionarului grațiat Petrișor Marcel“. Dintr-un document din arhiva CNAS reiese că, după ce a acceptat această condiție, Virgil Tănase nu a respectat angajamentul luat și, la numai câteva luni după reprimirea lui în facultate, a fost „exclus din sistemul informativ“. Continuându-și activitatea de disident, Virgil Tănase a publicat în 1977, în Franța, un roman interzis în România și a dat, de la București, interviuri în presa străină, criticând aspru regimul politic românesc. Ca urmare, i s-a dat un pașaport pe care nu-l ceruse și i s-a impus să plece cu familia în străinătate. La începutul anului 1978, Virgil Tănase s-a stabilit în Franța, unde nu a cerut azil politic, rămânând cetățean român și după ce a obținut naționalitatea franceză.

La Paris, Virgil Tănase a obținut un doctorat în sociologia și semiologia artei (1979), sub conducerea lui Roland Barthes, și a desfășurat o amplă activitate de scriitor, de jurnalist și de regizor de teatru. Din 1999, el predă Istoria civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris.

A fost, lângă Paul Goma, obiectul unei încercări de asasinare, pusă la cale de către Securitate, care l-a însărcinat pe Matei Pavel Haiducu să o execute.

Între 1993-1997 și 2001-2005 a fost directorul Centrului Cultural Român din Paris, Franța.

Premii și distincții

  • Premiul de dramaturgie al Academiei Române (1997)
  • Premiul de literatură al Uniunii Latine (2004)
  • Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos“ Galați
  • Premiul „Șerban Cioculescu“ al Muzeului Literaturii Române pentru memorialistică (2012)
  • Premiul Salonului de Biografie de la Hossegor (2013)
  • Ordinul Artelor și Literelor din Franța (1987)
  • Cavaler al Ordinului „Serviciu credincios” (2002)

Sursa: Justitiarul

Share Button

Conspiraţia perpetuă

Share Button

Multă vreme, românii plecaţi în străinătate au trăit cu spaima de comunism. Nu scăpau nicicum de trauma trăită pe vremea lui Ceauşescu, de care unii au scăpat riscîndu-şi viaţa. Ei au fost şi rămîn anticomunişti adevăraţi. I-am înţeles de fiecare dată cînd erau cuprinşi de o teamă a revenirii comuniştilor.

1200x1200_victime-comunism

Cu anii, spaima unora de revenirea comuniştilor a devenit un capital de exploatat, un subiect de manipulare. Anticomunismul a fost un subiect predilect şi o temă finanţată şi de europeni, şi de americani, deşi ştiau foarte bine că nu prea mai are de unde veni. Și nici mare susţinător (finanţator) nu mai are!

Comunismul şi anticomunismul au devenit şi criterii pentru selecţia unor oameni sau pentru neutralizarea altora. Chiar instrumente de control. Cu un singur cuvînt puteai ştampila şi, implicit, neutraliza un om!

O remanenţă psihologică s-a întîlnit cu o strategie politic super-abilă şi cu interese de stat uneori diabolice.

Abia mai tîrziu, cînd am putut să mă detaşez de diferite campanii electorale, am înţeles şi dimensiunea ciudată a lucrurilor. Anticomunismul a devenit şi materie electorală. A fost preluat şi exploatat în diverse moduri ingenioase. Am fost şocat că la alegerile din 2004 şi în 2009 compatrioţii noştri din străinătate se dădeau de ceasul morţii că în ţara lor de baştină comuniştii se întorc la putere. Îi priveam mirat şi încercam să le explic că acasă lucrurile sunt destul de departe de spaimele lor. Degeaba! Trebuie făcut ceva ca PSD-ul şi oamenii lui Ion Iliescu să fie blocaţi, ziceau ei, de parcă PSD-ul era trimisul direct al CC al PCUS. Nu e treaba mea să fac diferenţa, mai ales că liderii acestui partid n-au socotit necesar să adopte decizii şi să se comporte ca nişte oameni preocupaţi de o asemenea ştampilă cumplită.

De ce revin asupra acestui subiect delicat? Fiindcă pe baza spaimei (sincere în cazul românilor fugiţi din ţară pe vremea lui Nicolae Ceauşescu sau înainte) s-au cîştigat trei rînduri de alegeri prezidenţiale. Iar acest lucru nu este rezultatul unei întîmplări, ci mai degrabă al unei elaborări minuţioase, comisă în laboratoarele de strategii ale serviciilor secrete.

Analizată şi descîlcită în cel mai amatoristic mod cu putinţă, diversiunea se desfăşoară în felul următor:

1. Se amplifică sau se construieşte o teamă, un subiect care agită un segment de public aflat într-o legătură directă. De regulă, interconectarea grupului să fie pe Facebook sau pe alte reţele de socializare. Țăranii izolaţi nu pot fi subiectul unei asemenea agitaţii generate, să zicem, de pericolul întoarcerii comunismului. În ciuda penetrării televiziunilor de ştiri şi în mediul rural, ţăranii nu s-au arătat a fi sensibili nici la ameninţările Ordonanţei 13.

2. Ca din senin, se naşte un eveniment menit a atrage atenţia asupra teribilului pericol de regulă inexistent. Evenimentul adună oamenii ca lipiciul, mobilizează, promovează şi umple de sens chiar şi acolo unde el nu există. Aglomeraţia de la ambasadele României la alegerile prezidenţiale din 2004, 2009 şi 2014 este mai mult decît suspectă. Zvonul de la ultimele alegeri din 2014 că, în cazul în care la nici o ambasadă românească din străinătate nu se produce aglomeraţie, se va recurge la incendiere de autoturisme în apropierea acestor clădiri spre a atrage atenţia asupra evenimentului tot dintr-un asemenea scenariu s-ar fi putut să facă parte. Românii protestează pentru că nu pot să voteze şi dacă nu votează sunt obstrucţionaţi cu scopul de a bloca susţinerea forţelor democratice.

3. Se intensifică promovarea pericolului şi a evenimentului. Intră în scenă jurnaliştii de casă, acoperiţii şi cei cu interese, agăţaţii, manipulabilii, slabii de înger şi proştii care îmbrăţişează repede orice loc comun.

4. Pentru eficientizarea comunicării, o echipă de copywriteri stilizează mesajele. Ele devin mai uşor de memorat, mai expresive şi implicit mai penetrante. ”Fără comunişti”, ”DNA/ Să vină să vă ia” etc.

5. Faza efectelor. Toată operaţiunea se îndreaptă spre acest moment-cheie. Prelungirea programului de votare, demisia guvernului, mobilizarea electoratului de acasă, demiterea unui personaj, promovarea altuia: toată energia pusă în joc este direcţionată spre un moment de eficienţă.

6. În cazul în care toată strategia nu generează momentul scontat, efectele întregii operaţiuni în materie de comunicare pot fi folosite pentru acoperirea unei alte decizii aberante care abia urmează. Cu cifre neadevărate este anunţat un alt cîştigător.

Editorialul complet în ziarul Cotidianul de vineri versiunea tipărită.

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: Cotidianul

Share Button

Ilie Serbanescu: “In subsidiara din România a unei bănci vest-europene, exploatarea omului de către om este mult mai mare decât acasă la mama ei!”

Share Button

Cum naiba se face că tocmai statisticile cele reci sunt cele mai incendiare?!

ilie serbanescu

Potrivit EBA (Autoritatea Bancară Europeană), băncile din România sunt, ce să vezi?!, pe podiumul european al profitabilității, și anume nu oricum, ci fiind de peste trei ori mai profitabile decât media europeană, iar față de cele din Occidentul european, unde se află grosul băncilor și care influențează determinant media, sunt de și mai multe ori mai profitabile (de pildă, de vreo 8 ori decât cele din Germania)!

Să nu zicem că nu-i și România în frunte, și nu doar la coada tuturor clasamentelor europene!

Ca să fim mai preciși: indicatorul ROE (rentabilitatea capitalurilor) a atins în România (pentru primele nouă luni din 2016) 17,3%, față de 5,4% media europeană, iar indicatorul ROA (rentabilitatea activelor) a fost de 2%, de peste 6 ori mai mare decât media europeană de 0,3%. Iar la reperul credite/depozite, cu excepția Maltei, îi spulberăm pe toți: doar 70,5%, adică nici nu sunt împrumutați atâția bani pe cât ajung să se strângă în depozite, în timp ce media europeană, influențată masiv de situația din țările vestice, este 120%, respectiv nu ajunge banul din depozite pentru acoperirea creditelor oferite clienților (populație și economie).

Dar, ca în povestea „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul“, să vedem cum stau de fapt lucrurile dacă deschidem cât de puțin ușa! Să vezi drăcie în aceste statistici: aceleași bănci – dar absolut aceleași bănci – se află pe podiumul rentabilității în România și la coada rentabilității în Vestul Europei! Că sunt aceleași bănci știe și Grivei, nu de alta, dar bănci românești nu prea există! În România, activează de fapt bănci cu capital străin, unele în regim de subsidiare, altele chiar în regim de sucursale ale grupurilor străine. În esență, pe la ele pe acasă, aceste aceleași bănci trag din greu, unele chiar abia răsuflă, dar pe aici, pe la noi, duduie de prosperitate (și anume, de o prosperitate de câteva ori mai minunată!). Cum se face treaba? Măcar s-o știm și noi!

Dacă nu suntem cumva idioți, atunci totul este clar de la bun început: aceleași bănci, aceleași operațiuni, același gen de credite, același gen de depozite, același management, păi, de unde să vină diferența, și încă una de câteva ori, decât de pe spinarea clienților?! Altfel spus, o subsidiară nu poate fi mult mai profitabilă decât o alta a aceleiași bănci, decât dacă își jecmănește mai tare clienții! Nu sunt greu de depistat detaliile rentabilității superioare a subsidiarelor din România ale băncilor occidentale. Sediile bancare în România costă mai puțin (taxele pe proprietăți sunt derizorii, iar chiriile sunt mai mici). Nu există, practic, piață bursieră în România care să concureze băncile în materie de economisire. Monopolul bancar fiind total, se pot practica dobânzi la depozite și mai scăzute, iar comisioanele bancare ajung la nivel de jaf (nici prin gând nu le-ar trece responsabililor bancari occidentali să le practice la ei acasă). Iar un adevărat dezmăț există în zona creditului: nu numai că acesta nu este promovat pentru investiții și creare de locuri de muncă (de unde rolul nestimulativ economic al activității bancare în România), ci cu predilecție pentru consum, dar este impus cu dobânzi generale prohibitive. Să nu ne facem a uita că, exploatând monopolul deținut, subsidiarele din România ale băncilor din Vestul Europei practică marje de dobânzi inadmisibile și fără egal în Europa, încărcând creditele cu o penalitate de „risc de țară“ de 3-4 puncte procentuale, deși acționează din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României. Cum dracu’ să nu fie mai profitabilă o bancă occidentală la București decât la München? Repudiatul Marx ne-ar spune direct cum stă treaba: în subsidiara din România a unei bănci vest-europene, exploatarea omului de către om este mult mai mare decât acasă la mama ei! Ceea ce Marx nu prea avea cum să precizeze la vremea sa este că-i vorba, anume, de subsidiara dintr-o țară colonială a sistemului centru-periferie, pe care îl constituie acum orice bancă transnațională devenită placă turnantă a transferurilor dinspre săraci spre bogați.

Autor: Ilie Serbanescu

Sursa: Cotidianul

Share Button

Cariile intelectualilor

Share Button

Doi mari intelectuali români (Gabriel Liiceanu şi, venind în apărarea sa, Andrei Pleşu) au prezentat clivajul din societatea românească cu ajutorul unui criteriu stomatologic.



Pe de o parte ar fi, ne spun ei, România celor care au grijă de propria dantură, a celor care investesc în ea, deci România civilizată, care, după ce şi-a acoperit nevoile proprii, s-a îngrijit de ea însăşi, iese să se ocupe şi de grijile civice. Pe de altă parte ar fi o Românie a celor care nu investesc în propria sănătate dentară, care nu au grijă de cum le arată dinţii, care nu simt vreun complex în a-şi striga crezurile politice şi ofurile sociale, chiar dacă au gurile distruse de carii şi încărcate de tartru. Concluzia sugerată de aceşti doi mari intelectuali este aceea că doar prima categorie de români merită a fi creditată din punct de vedere civic şi politic.

Cei din a doua categorie de români ar fi, de fapt, victimele reeducării comuniste, fiinţe inferioare, spălate pe creier, a căror dantură dezastru nu este decât semnul vizibil al propriei lor decadenţe morale şi, implicit, civice.  De altfel, domnul Liiceanu face chiar o stranie paralelă între reeducarea de la Piteşti (celebrul experiment bolşevic de care şi comuniştii s-au dezis cu fermitate) şi manifestaţia organizată de PSD, pentru a susţine guvernul, din aceeaşi istorică localitate.

O zi din viaţa deţinutului Gabriel Liiceanu

Nu e prima dată când auzim enormităţi bine îmbrăcate stilistic din gurile bine ornamentate ceramic ale intelectualilor publici de la noi.  Paralela dintre reeducarea de la Piteşti şi manifestaţia PSD mi-a adus aminte de o altă reflecţie a lui Gabriel Liiceanu.

Acesta, într-o „scrisoare către fiul său” (publicată, evident, la editura Humanitas) îi descrie o zi din viaţa sa de scriitor, comparându-se cu personajul lui Soljeniţîn, Ivan Denisovici, un deţinut din Gulagul stalinist:

„Şi ziua poate continua așa, mișcându-se între pagini scrise, pauze culinare (o salată de ruccola cu ulei de măsline și oțet de mere, presărată cu feliuțe de jambon de Parma și bucățele de Grana Padano), citate căutate cu înfrigurare în cărțile bibliotecii mele, câteva ture cu bicicleta pe străduțele necirculate ale cartierului, alte pagini scrise, alt ceai, altă cafea, bârfitul la telefon al prietenilor mai puțin apropiați cu prietenii apropiați, în sfârșit, cartea de seară din pat, cu carnețelul de note alături și, apoi, alunecarea în somn… După o asemenea zi, pot spune și eu, din Gulagul vieții mele, ca Soljenițîn despre ziua deținutului Ivan Denisovici: «Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită».“

Nu m-aş grăbi să suspectez citatul de mai sus ca fiind scris cu cinism. Aşa cum nu aş vrea să văd în reflecţiile domnului Gabriel Liiceanu asupra cariilor adversarilor politici vreo răutate bine gândită.  Cred, în schimb, că asistăm la reeditarea celebrei afirmaţii atribuită reginei Maria Antoaneta: „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac.”

Alienarea intelectualilor

Un fenomen care trebuie studiat este cel al alienării intelectualilor publici români. Oameni ca domnul Liiceanu, ca domnul Pleşu sau ca domnul Patapievici nu s-au născut într-un turn de fildeş şi nici nu au avut „privilegiul” nefericit al colegilor lor din Occident de a se forma în universităţi izolate de lume, în care ideologia  bate realitatea.  Şi domnul Liiceanu, şi domnul Pleşu au cunoscut România săracă, a anilor ’80, au trebuit „să se descurce” ca toţi românii pentru a avea ouă de Paşti, porc de Crăciun şi vin la masa de toate zilele. Au stat la cozi, au făcut aprovizionarea, au strâns, probabil, Kent şi cafea pentru a-şi putea plăti inclusiv tratamentele dentare.

Mai mult decât atât, niciunul dintre ei nu a ales calea izolării erudite de lume. Nici domnul Liiceanu, nici domnul Pleşu nu l-au urmat pe Noica, ascunzându-se prin vârfuri de munte sau săli de bibliotecă de tumultul societăţii. Din contră, au fost prezenţi în toate momentele importante din istoria noastră recentă, au pretins ca vocea lor să fie ascultată ca o autoritate, nu au respins niciun moment privilegiul (nu tot timpul legitim intelectual) de a-şi da cu părerea despre orice subiect şi despre orice persoană.  Opera lor filosofică, cariera lor academică, a fost îngropată de activismul civic şi politic.

Atunci cum de este posibil să vedem atâta naturaleţe în a refuza realitatea, în a ignora faptul că nu doar că e imposibil ca toată lumea să îmbrăţişeze stilul de viaţă burghez al domniilor lor, dar chiar acest stil ar fi mult mai dificil dacă ar funcţiona mecanisme corecte de justiţie socială?

Puntea socială şi puntea dentară

Rolul intelectualului public presupune un al treilea loc în orice dinamică socială. Intelectualul public, deşi inevitabil va ajunge să aibă poziţii partizane, trebuie să fie un spectator angajat, un observator raţional şi, ideal, un moderator al conflictului social. El trebuie să fie facilitatorul întâlnirii şi nu cel care o împiedică.


Intelectualii noștri sunt inutili. Suferă de acest sindrom al „intelectualului inutil”, care preferă să critice, să facă bășcălie în loc să vină să prezinte niște soluții. – Cozmin Guşă


Când intelectualul public încetează să mai joace acest rol și se izolează în turnul său de fildeş, făcând abcese repetate de superioară revoltă faţă de ce crede el că ar fi mizeria celorlalţi, atunci eşuează în misiunea sa civică şi aduce prejudicii greu cuantificabile mecanismului fragil al democraţiei, lovind tocmai în cea mai importantă componentă a acesteia: societatea civilă.

Faptul că există două Românii (sau poate chiar trei sau patru) nu este în mod necesar un fapt grav. Există şi cel puţin două Franţe, cel puţin trei Italii etc. Problema însă este aceea că între cele două Românii, acolo unde ar trebui să găsim spaţiul de acţiune al intelectualilor şi societăţii civile, s-a deschis o carie ce s-ar putea să nu mai poată să fie reparată. Soluţia stomatologică, atunci când un dinte este definitiv compromis, reprezintă extracţia lui, curăţarea locului şi construirea unei „punţi” între dinţii vecini. Însă „puntea” asta dentară are tot timpul un preţ: sacrificarea parţială a celor doi dinţi vecini care se vor lăsa şi ei „îmbrăcaţi” de ea.

Şi totul devine mai artificial…

Autor: Bogdan Duca

Sursa: QMagazine

Share Button

Cutremur in DNA!

Share Button

Motivarea Curtii Constitutionale data publicitatii la sfarsitul saptamanii genereaza un adevarat cutremur in republica procurorilor.



Pentru prima data, intr-un mod extrem de ferm si de explicit, sunt confirmate granitele intre puterile statului. Cele prevazute de Constitutie. Si incalcate frecvent, tot mai grav, de unele institutii. Moment in care, inevitabil, sunt aratati cu degetul si vinovatii. Cei care au abuzat. Cei din institutiile de forta care, in goana dupa putere, au piratat institutiile democratice, punand in pericol statul de drept. Iar acum este inevitabil. Vinovatii trebuie sa raspunda.

Luni sau marti, ministrul Justitiei va solicita demiterea sefului DNA, Laura Codruta Kovesi. Consiliul Superior al Magistraturii va trebui sa isi dea avizul. Dupa care, acest litigiu extrem de scandalos va ajunge pe masa presedintelui Klaus Iohannis. Care va trebui sa decida. O demite sau o mentine.

Sunt toate probabilitatile ca, simultan,  sa se solicite, din aceleasi motive, si demiterea procurorului general, Augustin Lazar. Pentru ca, in oglinda, acesta, preluand mingea pasata de Laura Codruta Kovesi, a procedat la fel, sustinand ca membrii Guvernului trebuiesc anchetati.

Extrem de interesant este insa ca si o buna parte din cei care trebuie sa isi dea avizul consultativ, respectiv reprezentantii Consiliului Superior al Magistraturii, de-a lungul timpului, dar si in ultimele zile, au lansat in spatiul public declaratii si au avut luari de pozitii tot in sensul ca trebuiesc cercetate penal atat aspectele legate de oportunitatea unor decizii ale Executivului, cat si modul in care au fost adoptate acestea. Este o situatie destul de stranie. Conformandu-se deciziei Curtii Constitutionale, cei care au gresit de la nivelul CSM sunt pusi in ipostaza penibila de a fi siliti sa ii execute pe cei care au procedat la fel. Sau dimpotriva, ii vor exonera de raspundere, expunand insa institutia unor critici extrem de dure.

Lectura motivarii Curtii Constitutionale nu ii mai permite lui Liviu Dragnea si nimanui de la varful PSD nici cea mai mica ezitare. Motivarea este mai dura si mai taioasa decat decizia in sine. Ea pune capat unei epoci extrem de periculoase pentru democratie. CCR a desemnat o linie rosie peste care nu se mai poate trece. Iar cine a trecut este chemat sa plateasca. De aceea au spulberat, in acest weekend, toate ezitarile lui Liviu Dragnea. Ministrul Justitiei va avea, asadar, spatele acoprit din punct de vedere politic pentru a solicita una sau doua demiteri.

Intr-o incercare disperata de a strange randurile in interiorul DNA – ar fi de neimaginat ca, acolo, sa nu existe invidii, rivalitati si dusmanii, unele personale, altele principiale –, doamna Laura Codruta Kovesi a organizat, relativ de curand, o mare chermeza la Cheile Gradistei. Intr-o splendida si costisitoare statiune de munte. Acolo, s-a baut si s-a mancat pe saturate, s-a ascultat muzica, s-a petrecut si au fost ridicate osanale sefei DNA, la picioarele careia au fost depuse si nenumarate juraminte de credinta. A fost o uriasa chermeza si sper din tot sufletul ca toate costurile au fost suportate de participantii la petrecere. Masa, casa, bautura, muzica si deplasari in luxoase limuzine cu sau fara soferi. Daca nu, daca ceea ce s-a facut s-a facut cumva pe banii statului, atunci mai exista o problema. Sa nu uitam ca precedentul procuror general a fost pus sub ancheta penala chiar de doamna Kovesi pentru ca a utilizat, in folos personal, autoturismul Ministerului Public.

Luni sau marti, asadar, cade securea. Incepand din acel moment, toate privirile se vor indrepta catre Klaus Iohannis. Si toata lumea va astepta reactia acestuia.  Va fi, cu certitudine, cel mai dur examen pe care presedintele Romaniei il va da.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Share Button

KOVESI E TERMINATĂ!

Share Button

Curtea Constitutionala a decretat ca DNA nu avea voie sa inceapa urmarirea penala si sa defileze ministri in dosarul Ordonantei 13: “Infractiunea de favorizare a faptuitorului nu poate fi comisa prin adoptarea unui act normativ… nici una dintre infractiunile pentru care s-a dispus extinderea nu intra in sfera de competenta a DNA… Toate argumentele expuse mai sus, impuneau organului judiciar solutia de clasare”. Kovesi si Lazar trebuie demisi!

kovesi

DNA este o institutie abuziva, care a incalcat grav legea si a instrumentat cu spectacol televizat si defilari de ministri un dosar penal impotriva Guvernului Grindeanu, actiunea echivalenta cu o tentativa de lovitura de stat, in conditiile in care aceasta cauza a fost folosita pentru incitarea protestatarilor din Piata Victoriei.

Curtea Constitutionala a dat vineri publicitatii motivarea Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017, in care s-a statuat ca DNA si-a arogat atributia de a verifica legalitatea si oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 13/2017, cu incalcarea competentelor constitutionale ale Guvernului si Parlamentului, producand prin aceasta un conflict de natura constitutionala.

Motivarea Curtii Constitutionale releva practic ca procurorii DNA au comis un abuz urias atunci cand au inceput urmarirea penala pentru trei infractiuni (favorizarea faptuitorului; folosirea influentei ori a autoritatii sale de catre persoana care indeplineste o functie de conducere intr-un partid in scopul obtinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite; si prezentarea cu rea-credinta de date inexacte Parlamentului sau Presedintelui Romaniei cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde savarsirea unor fapte de natura sa aduca atingere intereselor statului).

Judecatorii Curtii Constitutionale spun negru pe alb ca DNA avea obligatia sa claseze dosarul si nicidecum sa inceapa urmarirea penala. Asta intrucat infractiunile imputate nu puteau subzista in conditiile emiterii unui act normativ.

Mai mult, cu privire la extinderea urmaririi penale pe infractiunile de sustragere si distrugere de inscrisuri si fals intelectual (fapte declinate la PICCJ – Sectia de urmarire penala), judecatorii CCR afirma ca procurorii DNA nu aveau competenta materiala sa cerceteze asemenea fapte.

Cu alte cuvinte, CCR a demascat actiunea DNA ca un abuz de maxima gravitate, care trebuie investigat de autoritati in perioada urmatoare.

In opinia Lumeajustitiei.ro, se impune de urgenta excluderea din Magistratura a procurorilor de caz, precum si destituirea sefei DNA Laura Kovesi (care si-a permis zeci de declaratii cu conotatii politice si de defaimare la adresa Guvernului, cu efect de incitare a populatiei impotriva acestuia), precum si a Procurorului General Augustin Lazar, care a facut acelasi tip de declaratii si a protejat activitatea abuziva a DNA, actionand si reusind cu ajutorul Sectiei de procurori a CSM sa dea jos din functie pe secretarii de stat din Ministerul Justitiei Oana Haineala si Constantin Sima, audiati in dosarul deschis abuziv.

MOTIVAREA DECIZIEI 68/2017

Prezentam in continuare fragmentele relevante din Decizia 68/2017 a CCR pronuntata de judecatorii Valer Dorneanu, Marian Enache, Petre Lazaroiu, Mircea Stefan Minea, Daniel Marius Morar, Mona Maria Pivniceru, Simona Maya Teodoroiu, si Atilla Varga:

“… 109. Prin urmare, ”vazand ca actul de sesizare indeplineste conditiile prevazute de lege si ca nu exista vreunul dintre cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale, prevazute la art.16 alin.(1) din Codul de procedura penala”, in temeiul art.305 alin.(1) si (2) din cod, ordonanta procurorului dispune inceperea urmaririi penale in cauza cu privire la savarsirea urmatoarelor infractiuni: folosirea influentei ori a autoritatii sale de catre persoana care indeplineste o functie de conducere intr-un partid in scopul obtinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, infractiune prevazuta de art.13 din Legea nr.78/2000, favorizarea faptuitorului, infractiune prevazuta de art.269 alin.(1) din Codul penal, si prezentarea cu rea-credinta de date inexacte Parlamentului sau Presedintelui Romaniei cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde savarsirea unor fapte de natura sa aduca atingere intereselor statului, infractiune prevazuta de art.8 alin.(1) lit.b) din Legea nr.115/1999.

110. Avand in vedere faptele reclamate si cele retinute in ordonanta procurorului de caz, Curtea apreciaza ca toate elementele prezentate drept elemente materiale constitutive ale infractiunilor imputate nu constituie altceva decat aprecieri personale sau critici ale autorilor denuntului cu privire la legalitatea si oportunitatea actului adoptat de Guvern (…)

111. Curtea, analizand incadrarea juridica a faptelor denuntate, asa cum este ea configurata de catre procuror in ordonanta de incepere a urmaririi penale in rem, retine, in ceea ce priveste infractiunea de favorizare a faptuitorului, prevazuta de art.269 din Codul penal, ca aceasta infractiune nu poate fi comisa prin adoptarea unui act normativ. Este evident ca un act normativ de clementa (de gratiere) ori de dezincriminare a anumitor infractiuni este favorabil unor persoane care au comis faptele penale care cad sub incidenta respectivului act normativ, dar acest aspect nu se poate converti nicicum in ”ajutorul dat faptuitorului”, ca element material al infractiunii de favorizare a faptuitorului. Art.269 din Codul penal are in vedere alte ipoteze, respectiv acte individualizate strict care pot constitui un folos dat faptuitorului, menit sa impiedice infaptuirea justitiei intr-o cauza penala concreta. Actele normative de clementa sau de dezincriminare reprezinta intotdeauna vointa legiuitorului, iar optiunea acestuia este justificata de anumite nevoi sociale, juridice, economice, raportate la un anumit moment din evolutia societatii. Este evident ca prin caracterul lor normativ, legile si ordonantele Guvernului au aplicabilitatea generala si isi extind efectele asupra unui numar nedeterminat de subiecte vizate de ipoteza normelor. in aceasta logica, devine posibil ca in sfera de aplicabilitate a acestor acte sa intre si cei care le-au adoptat sau rudele, prietenii, cunostintele lor. A aprecia altfel, inseamna ca niciodata legiuitorul primar sau delegat nu ar putea adopta acte normative fara a fi sanctionat penal, intrucat caracterul mai favorabil al normelor adoptate ar favoriza intotdeauna anumiti faptuitori. Or, Curtea retine ca tocmai caracterul de generalitate a actului normativ, aplicabilitatea sa asupra unui numar nedefinit de persoane distinge actul normativ de actul individual, singurul care poate fi susceptibil de a produce foloase, avantaje, ajutor, in sensul prevazut de legea penala.

112. Asadar nu este de acceptat ca autoritatea legiuitoare primara sau delegata (parlamentari sau ministri) sa intre sub incidenta legii penale prin insusi faptul adoptarii sau participarii la actul decizional al adoptarii actului normativ, aceasta indeplinindu-si o atributie constitutionala. In virtutea imunitatii care insoteste actul decizional de legiferare, care, asa cum Curtea a retinut in prealabil, este aplicabila mutatis mutandis si membrilor Guvernului, niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la raspundere pentru opiniile politice sau actiunile exercitate in vederea elaborarii ori adoptarii unui act normativ cu putere de lege. A admite contrariul inseamna a lasa, indirect, posibilitatea intruziunii in procesul legislativ a unei alte puteri, cu consecinta directa a incalcarii separatiei puterilor in stat. Lipsa raspunderii juridice pentru activitatea de legiferare este o garantie a exercitarii mandatului fata de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite impotriva persoanei care ocupa functia de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurandu-i acesteia independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si a obligatiilor ce ii revin potrivit Constitutiei si legilor.

113. In acest sens, reglementeaza si Codul penal in cadrul Titlului V. Infractiuni de coruptie si de serviciu, Capitolul 2. Infractiuni de serviciu, respectiv infractiunea de conflict de interese, prevazuta de art.301. Dispozitiile alin.(2) al acestui articol stabilesc o conditie negativa, si anume ca dispozitiile incriminatoare de la alin.(1) nu se aplica in cazul emiterii, aprobarii sau adoptarii actelor normative. in justificarea acestei conditii negative, in doctrina se arata ca ratiunea acestei formulari a fost aceea de a evita riscul pentru legiuitor sa fie acuzat de conflict de interese, in conditiile in care actele normative emise, aprobate sau adoptate produc, de regula, efecte asupra tuturor persoanelor, fiind astfel posibil ca si persoane apropiate emitentilor actului normativ sa beneficieze de acele acte. Situatia este identica si in ceea ce priveste infractiunea de favorizare a faptuitorului, chiar daca legiuitorul nu a prevazut expres clauza exoneratoare de raspundere penala in cuprinsul art.269 din Codul penal.

114. De altfel, Curtea a antamat subiectul incidentei legii penale in cazul adoptarii unui act juridic normativ cu ocazia pronuntarii Deciziei nr.405 din 15 iunie 2016, mai sus citata, analizand notiunea de ”act”, existenta in continutul infractiunii de abuz in serviciu. Cu acel prilej, Curtea a aratat ca in sfera de cuprindere a acestei notiuni nu poate intra si actul juridic normativ, intrucat, in aceasta situatie, legislatia penala ar interfera cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor in mod expres printr-o legislatie distincta, respectiv exceptia de nelegalitate/exceptia de neconstitutionalitate.

115. In ceea ce priveste infractiunea prevazuta de art.13 din Legea nr.78/2000, Curtea retine ca aceasta sanctioneaza fapta persoanei care indeplineste o functie de conducere intr-un partid de a-si folosi influenta sau autoritatea sa in scopul obtinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite. Pentru considerentele aratate mai sus, tocmai datorita caracterului de generalitate al unei legi sau ordonante, ”folosul” din textul incriminator are in vedere alte ipoteze si nicidecum ”beneficiul” obtinut de o persoana ca urmare a adoptarii unui act normativ, astfel ca acesta nu poate fi in niciun caz element constitutiv al laturii obiective a unei infractiuni si astfel nu poate determina raspunderea penala.

116. Referitor la infractiunea prevazuta de art.8 alin.(1) lit.b) din Legea nr.115/1999, Curtea observa ca aceasta incrimineaza fapta de prezentare, cu rea-credinta, de date inexacte Parlamentului sau Presedintelui Romaniei cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde savarsirea unor fapte de natura sa aduca atingere intereselor statului. Aceasta infractiune a fost introdusa in Legea responsabilitatii ministeriale prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.130/1999, prin art.61, nota de fundamentare prevazand necesitatea completarii legii cu ”doua infractiuni specifice activitatii unui membru al Guvernului in exercitiul functiei sale”. Din analiza elementelor constitutive ale acestei infractiuni reiese ca aceasta norma este incidenta atunci cand prezentarea de catre membrii Guvernului a datelor inexacte este rezultatul indeplinirii unei obligatii legale fata de cei indrituiti sa solicite aceste date, Parlamentul, respectiv Presedintele Romaniei. Or, raportat la starea de fapt descrisa in denuntul formulat si retinuta in ordonanta de incepere a urmaririi penale emisa de organul judiciar, potrivit careia ”in mod deliberat ministrul justitiei a dezinformat Parlamentul Romaniei cu privire la intentiile lui a promova acte normative […] prin procedura ordonantei de urgenta” si ca ”in mod deliberat, prim-ministrul Romaniei si ministrul justitiei l-au dezinformat pe Presedintele Romaniei, inaintea sedintei de Guvern ca nu aveau intentia sa treaca pe ordinea de zi cele doua ordonante”, Curtea constata ca ”datele inexacte” se refera la necomunicarea unor intentii, care, in viziunea autorilor denuntului si a organului judiciar, se converteste in ”dezinformare”. Nicio norma legala sau constitutionala nu obliga Guvernul sal informeze pe Presedintele Romaniei cu privire la ”intentiile” sale in sensul includerii pe ordinea de zi a unei sedinte de Guvern a actelor normative supuse adoptarii si nici sa informeze Parlamentul cu privire la ”intentia” sa de a adopta ordonante de urgenta. Cu privire la acest din urma aspect, singura obligatie a Guvernului este de a depune, dupa adoptare, ordonanta de urgenta spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta pentru ca aceasta sa intre in vigoare, conform art.115 alin.(5) din Constitutie.

117. Avand in vedere toate aspectele prezentate mai sus, Curtea constata ca starea de fapt descrisa in actul de sesizare a organului judiciar si incadrata juridic in dispozitiile art.269 din Codul penal, art.13 din Legea nr.78/2000 si in cele ale art.8 alin.(1) lit.b) din Legea nr.115/1999 constituie cadrul procesual retinut si asumat de Ministerul Public – Directia Nationala Anticoruptie, care prin Ordonanta din 1 februarie 2017 a dispus inceperea urmarii penale in rem, cu privire la faptele reclamate. Toate argumentele expuse mai sus, impuneau insa organului judiciar solutia de clasare, in baza art.294 alin.(3) din Codul de procedura penala, fara a efectua acte de urmarire penala, ca urmare a incidentei art.16 alin.(1) din acelasi cod, intrucat toate faptele reclamate priveau in realitate aspecte legate de procedura de adoptare a unui act normativ, respectiv aspecte de oportunitate si legalitate care nu cad sub incidenta controlului organelor de cercetare penala, indiferent de incadrarea juridica stabilita de catre procuror. intrucat, doar prin ea insasi, adoptarea actelor normative nu poate constitui elementul material al unor infractiuni, Curtea constata ca faptele reclamate prin denuntul care a stat la baza intocmirii Dosarului nr.46/P/2017, inregistrat pe rolul Sectiei de combatere a infractiunilor asimilate infractiunilor de coruptie din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie, nu pot intra sub incidenta legii penale, indiferent de incadrarea juridica data.

118. De altfel, aceasta concluzie rezulta si din examinarea Ordonantei din 24 februarie 2017 de clasare, disjungere si declinare a cauzei, unde la ”Situatia de fapt, asa cum a rezultat in urma efectuarii urmaririi penale” pentru cele trei infractiuni, procurorul face referire (filele 2-7 din ordonanta) exclusiv la aspecte ce tin de procedura de legiferare, respectiv cronologia evenimentelor, intocmirea proiectelor de ordonanta de urgenta, opiniile critice exprimate de specialistii din Ministerul de Justitie, lipsa unor avize, emiterea unor avize incomplete ori cu observatii, nemotivarea urgentei proiectului de ordonanta de urgenta, suplimentarea ordinii de zi a Guvernului etc.

119. In legatura cu mentiunea de la fila 2 din Ordonanta din 24 februarie 2017 de clasare, disjungere si declinare a cauzei, potrivit careia in aceeasi zi, printro alta ordonanta, procurorul a dispus extinderea urmaririi penale pentru alte trei infractiuni, respectiv infractiunea de sustragere sau distrugere de inscrisuri, prevazuta de art.259 alin.(1) si (2) din Codul penal, infractiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de inscrisuri, prevazuta de art.275 din Codul penal, si pentru infractiunea de fals intelectual, prevazuta de art.321 din Codul penal, Curtea constata ca nici una dintre infractiunile pentru care s-a dispus extinderea nu intra in sfera de competenta a Directiei Nationale Anticoruptie. Or, extinderea urmaririi penale cu privire la aceste fapte in conditiile in care procurorul dispune in aceeasi zi declinarea competentei la Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie, tocmai pentru ca nu era indrituit sa efectueze urmarirea penala, nu este in logica fireasca a cursului cauzei. Oricum aceste imprejurari, prezentate Curtii Constitutionale in ziua dezbaterilor, 27 februarie 2017, nu sunt de natura a schimba starea de fapt si de drept a cauzei si, implicit rationamentul Curtii Constitutionale in analiza si solutionarea conflictului juridic de natura constitutionala dintre Ministerul Public si Guvern.

120. Pentru aceste considerente, avand in vedere ca prin Ordonanta din 1 februarie 2017 a Directiei Nationale Anticoruptie se retine ca ”nu exista vreunul dintre cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale” si, in consecinta, se dispune inceperea urmaririi penale si se efectueaza acte de urmarire penala cu privire la savarsirea infractiunilor mentionate in denunt, apare cu evidenta faptul ca Ministerul Public, ca parte a autoritatii judecatoresti, sa considerat competent sa verifice oportunitatea, respectarea procedurii legislative si, implicit, legalitatea adoptarii ordonantei de urgenta a Guvernului. O astfel de conduita echivaleaza cu o incalcare grava a principiului separatiei puterilor in stat, garantat de art.1 alin.(4) din Constitutie, deoarece Ministerul Public nu doar ca isi depaseste atributiile prevazute de Constitutie si de lege, dar isi aroga atributii ce apartin puterii legislative sau Curtii Constitutionale. In activitatea sa de interpretare si aplicare a legii, procurorul trebuie sa realizeze un echilibru intre spiritul si litera legii, intre exigentele de redactare si scopul urmarit de legiuitor, fara a avea competenta de a se substitui autoritatilor competente in acest domeniu. Obligatia care incumba procurorilor deriva direct din normele constitutionale ale art.131 din Constitutie, potrivit carora, in activitatea judiciara, ei reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.

121. in aceasta lumina, Curtea constata ca prin verificarea circumstantelor in care a fost adoptata Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.13/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal si a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedura penala, Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie Directia Nationala Anticoruptie sia arogat competenta de a efectua o ancheta penala intrun domeniu care excedeaza cadrului legal, ce poate conduce la un blocaj institutional din perspectiva dispozitiilor constitutionale ce consacra separatia si echilibrul puterilor in stat. Astfel, in conditiile in care inceperea urmaririi penale presupune activitati de cercetare si ancheta penala cu privire la modul in care Guvernul si-a indeplinit atributiile de legiuitor delegat, actiunea Ministerului Public inceteaza sa mai fie una legitima, devenind abuziva, intrucat depaseste competenta stabilita de cadrul legal in vigoare. Mai mult, actiunea Ministerului Public creeaza o presiune asupra membrilor Guvernului care afecteaza buna functionare a acestei autoritati sub aspectul actului legiferarii, avand drept consecinta descurajarea/intimidarea legiuitorului delegat de a-si exercita atributiile constitutionale. Declansarea unei ample anchete penale care s-a concretizat prin descinderi la Ministerul Justitiei, ridicarea de acte, audierea unui numar mare de functionari publici, secretari de stat si ministri a determinat o stare de tensiune, de presiune psihica, chiar pe durata derularii unor proceduri de legiferare, creandu-se premisele unui blocaj in activitatea de legiferare. Astfel, sub imperiul unei temeri declansate de activitatea de cercetare penala si de formularea unor viitoare acuzatii care 55

pot determina incidenta raspunderii penale, Guvernul este blocat in activitatea sa de legiuitor. imprejurarea creata goleste de continut garantia constitutionala referitoare la imunitatea inerenta actului decizional de legiferare, de care beneficiaza membrii Guvernului, garantie care are ca scop tocmai protejarea mandatului fata de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite impotriva persoanei care ocupa functia de ministru, imunitatea asigurandu-i acesteia independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si a obligatiilor ce ii revin potrivit Constitutiei si legilor. Prin conduita sa, Ministerul Public – Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie Directia Nationala Anticoruptie a actionat ultra vires, si-a arogat o competenta pe care nu o poseda – controlul modului de adoptare unui act normativ, sub aspectul legalitatii si oportunitatii sale, ceea ce a afectat buna functionare a unei autoritati, care isi are remediul in dispozitiile art. 146 lit. e) din Constitutie, care prevad solutionarea conflictelor juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice de catre Curtea Constitutionala.

122. Prin urmare, Curtea constata existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie Directia Nationala Anticoruptie, pe de o parte, si Guvernul Romaniei, pe de alta parte.

(…)

125. In ceea ce priveste Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie Directia Nationala Anticoruptie, conduita conforma Constitutiei transpare din cele statuate mai sus, si anume exercitarea competentelor stabilite de lege in conformitate cu prevederile constitutionale referitoare la separatia puterilor in stat si, deci, abtinerea de la orice actiune care ar avea ca efect subrogarea in atributiile altei autoritati publice. Prin urmare, Ministerul Public nu are competenta de a desfasura activitati de cercetare penala cu privire la legalitatea si oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor.

126. Avand in vedere considerentele expuse, dispozitiile art.146 lit.e) din Constitutie, precum si prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), ale art.34 si 35 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALA

in numele legii

DECIDE:

Constata ca a existat si exista un conflict juridic de natura constitutionala intre Ministerul Public – Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie Directia Nationala Anticoruptie si Guvernul Romaniei, generat de actiunea Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie Directia Nationala Anticoruptie de asi aroga atributia de a verifica legalitatea si oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.13/2017, cu incalcarea competentelor constitutionale ale Guvernului si Parlamentului, prevazute de art.115 alin.(4) si (5) din Constitutie, respectiv ale Curtii Constitutionale, prevazute de art.146 lit.d) din Constitutie.

Definitiva si general obligatorie.

Pronuntata in sedinta din 27 februarie 2017.”

NOTA – Judecatoarea Livia Stanciu fosta presedinta a Inaltei Curti care s-a declarat public “partenera de nadejde a procurorilor DNA” a facut opinie separata, in sensul ca in mintea ei nu ar exista un conflict juridic de natura constitutionala intre DNA si Guvern.

* Cititi aici integral Decizia nr. 68/27.02.2017 a Curtii Constitutionale

Autor: Razvan Savaliuc

Sursa: Lumea Justitiei

Share Button

Ion Cristoiu: ”Prin DNA, SRI e mult mai puternic decît fosta Securitate!”

Share Button

Procesul de revenire a României la domnia legii prin răsturnarea dictaturii mascate a Sistemului a intrat într-o fază dramatică.



Binomul SRI-DNA – coloana vertebrală a Sistemului – a meșterit duminică seara un moment unic în istoria lumii civilizate: O demonstrație de susținere a unei Instituții de forță – DNA – cu slogane amintind de mișcările fasciste de stradă: Codruța, Codruța / Leag-o pe Olguța!

Codruța e Codruța Kovesi, șefa unui Departament al Parchetului General, iar Olguța e Lia Olguța Vasilescu, ministrul Muncii în Guvernul Sorin Grindeanu.

Ca primar Lia Olguța Vasilescu a fost victima Binomului SRI-DNA. Reținută pentru 24 de ore, în chip abuziv, Olguța Vasilescu a fost trimisă în judecată. Dosarul, încropit de DNA după metode securistice, a fost retrimis de instanță pentru refacere completă. Dovada zdrobitoare că era un fals de la un capăt la altul. Acum, teoretic, ființe bipede din România lui 2017, au cerut ca Codruța s-o aresteze din nou abuziv pe Lia Olguța Vasilescu.

Și mult mai grav, Divizia Presă a Binomului, în frunte cu postul penalului Maricel Păcuraru – Realitatea Tv – scos din pușcărie în urma unui deal între Codruța Kovesi și conducerea postului, a salutat astfel de slogane ținînd de mișcările prin care PCR a pus mîna pe putere în 5 martie 1945.

Desigur, de la Marea Teroare din Franța pînă la Teroarea stalinistă, știm din Istorie că-n rîndul maselor populare se găsesc mulți dezechilibrați (din care s-au recrutat totdeauna călăii), persoane în stare să ceară decapitarea, spînzurarea sau împușcarea unor nevinovați numai pentru că aceștia erau persoane publice.

Scoaterea lor în stradă de către Sistemul instituțiilor de forță din România lui Klaus Iohannis e un atentat la Siguranța națională. Nu de alta, dar domnia legii e una dintre condițiile de Siguranță națională. ține asigurarea unei domnii a legii.

De cealaltă parte, a forțelor care luptă împotriva dictaturii Sistemului, zilele acestea s-au înregistrat două lovituri de presă.

Interviul acordat de fostul judecător CCR, Toni Greblă, postului Tv Antena 3 și interviul dat fostul șef al ANI, Horia Georgescu, ziarului România liberă.

Amîndouă interviurile sînt un semn extraordinar pentru Procesul revenirii noastre la statul de Drept. În 2015 și-n 2016, anii de vîrf ai Marii Terori a Sistemului, astfel de interviuri ar fi fost imposibile. Din două motive:

  1. Nici o publicație nu le-ar fi găzduit, de teama că a doua zi Binomul ar fi înhățat patronul.
  2. Victimele n-ar fi avut curajul să se adreseze Presei, șantajate de Binom cu sporirea pedepsei dacă scot o vorbă despre abuzurile la care au fost supuse.

Cine a citit interviul din România liberă și cine a urmărit interviul de la Antena 3 au fost zguduiți de dezvăluirile privind abuzurile Binomului SRI-DNA.

Imaginea unui judecător al CCR monitorizat 24 din 24 de ore în dormitor, în baie, audio-video, de sergenții majori de la SRI, timp de patru luni, va rămîne în Istoria României ca dovada unei încălcări de tip stalinist sau fascist a drepturilor omului.

Vorba lui Toni Greblă:
Îmi imaginez ce-au grohăit de plăcere SRI-iștii care-l urmăreau pe judecător în exercițiul urinatului sau al defecatului.

Luînd seamă la cele două interviuri, eu am tresărit însă la un adevăr desprins din confesiunile lui Horia Georgescu și Toni Greblă, sugerat de interlocutori, dar fără a fi accentuat de ei și de autorii interviurilor:
Și Horia Georescu și Toni Greblă n-au fost victimele DNA, ci victimele Binomului SRI-DNA.
Ca născocitor al sintagmei Binomul SRI-DNA, cred c-ar trebui să precizez încă o dată ce înțeleg eu prin aceasta:
Înțeleg o frăție banditească între două instituții de forță – SRI și DNA – prin care fiecare își rezolvă intersele.
În cadrul acestei frății, DNA beneficia de informațiile date de SRI, care spiona și continuă să spioneze tot ce mișcă în țara asta, încălcînd grav Constituția. Prin implicarea SRI în Supravegherea tehnică, procurorii DNA primeau de la SRI mură-n gură un întreg dosar.
Procurorilor nu le rămînea decît să cheme victima investigațiilor SRI și s-o confrunte cu dovezile.
În rest, procurorii DNA își vedeau de treburile lor:
De beții, de curvăsării, de abuzuri, de corupție și de lingușirea Codruței Kovesi ori de cîte ori aceasta le apărea în vis.
Ce obținea SRI din această frăție?
Răspunsul ni-l dau cele două cazuri:
Al lui Horia Georgescu și al lui Tony Greblă:
Horia Georgecu și Tony Greblă trebuiau scoși din joc, pentru că îndrăzniseră să nu asculte ordinele SRI.

Horia Georgescu depusese, în septembrie 2014, din partea ANI cerere de celeritate în cazul Procesului de la ICCJ al lui Klaus Iohannis.
SRI-ul avea interesul ca acest proces să nu se declanșeze, deoarece el îl punea în pericol pe candidatul Klaus Iohannis.
Pentru c-a îndrăznit să contrazică interesele SRI, partenerul din Binom, DNA, a primit ordin de la SRI să-l execute pe Horia Georgescu.
Și Horia Georgescu, cel lăudat pînă atunci de Divizia Presă pentru lupta împotriva corupției, a fost arestat preventiv în 16 martie 2015.

Toni Greblă era judecător la un CCR care a respins legile Big Brothers, prin care SRI dobîndea puteri mai mari decît cele ale NKVD-ului stalinist.
CCR-ului trebuia să i se arate pisica.
Și atunci DNA l-a înhățat pe Toni Greblă.
Chiar și în 10 martie 2015, cînd Toni Greblă a fost scos în cătușe din sediul DNA și arătat mulțimii flămînde de sînge mediatic, se vedea că miroase rău.
Deși îl reține 24 de ore, DNA cere la ICCJ doar arest la domiciliu.
ICCJ nu-i dă lui Toni Greblă nici măcar control judiciar.
Atît de subțire era Dosarul!
E limpede că SRI n-ar fi putut arăta CCR mîța dacă nu avea frăție cu DNA.
DNA a fost și este brațul înarmat cu cătușe al SRI.

Ce-i putea face SRI lui Horia Georgescu dacă n-ar fi fost DNA?
Îi lua praful de pe tobă!
Dar CCR îi mai putea arăta pisica SRI?
Nici vorbă.
Binomul SRI-DNA a dat posibilitatea transformării SRI, în conflict cu Constituția, în principal Făcător de Regi în România ultimilor ani.

Exagerez?
Să mai adăugăm un caz.
Liviu Mihaiu a publicat în Gîndul.info în 21 februarie 2017 una dintre cele mai severe radiografii ale dictaturii Serviciilor Secrete asupra României:
Partid versus Securitate, războiul civil al României.
La un moment dat, Liviu Mihaiu mărturisește că în 6 noiembrie 2015, la întîlnirea de la Cotroceni a ONG-urilor cu președintele, după Tragedia de la Colectiv, i-a zis lui Klaus Iohannis:

„Este ceva profund în neregulă în mersul democrației noastre ca cele mai bine plătite slujbe din România să fie cele ale organelor de represiune, puniție și supraveghere, pe cînd majoritatea celor liberale, cum este, de exemplu, profesia de profesor de fizică, ca a Dvs, sau cea de medic sau de actor, să fie cele mai prost plătite din țara noastră.”

Stenograma Întîlnirii n-a fost publicată nici azi.
Din articolul lui Liviu Mihaiu aflăm însă că el a atacat în fața Președintelui Serviciile Secrete.
Era culmea unei bătălii duse pînă atunci de gazetarul Liviu Mihaiu împotriva Noii Securități.
Vă mai amintiți?
Pe 28 iulie 2016, DNA îl reține pe Bogdan Olteanu, viceguvernator BNR, pentru că, potrivit unui Denunțător, fostul lider PNL ar fi intervenit pe lîngă premierul Tăriceanu, în vara lui 2008, să-l numească pe Liviu Mihaiu Guvernatorul Deltei.
Deși nu e pus sub acuzare, jurnalistul Liviu Mihaiu iese prost din informațiile date de Divizia Presă despre cum s-a plătit ca el să fie numit Guvernatorul Deltei.
Surprins de acuzația adusă lui Liviu Mihaiu – a ajuns Guvernator prin cumpărare de influență – am scris pe cristoiublog.ro din 31 iulie 2016:

„Dosarul nu diferă, în materie de abuzuri, de cel întocmit de Parchetul General lui Traian Băsescu în cazul Gabriela Firea.
În perioada iulie-noiembrie 2008 – pot depune mărturie ca ziarist – Guvernul Tăriceanu era ținta unei campanii de o rară violență dusă de Trustul lui Sorin Ovidiu Vîntu.
La vremea respectivă, Sorin Ovidiu Vîntu îl slujea cu sîrg pe Traian Băsescu, fără să știe că acesta coordona Operațiunea de Lichidare a Imperiului SOV.
Liviu Mihaiu – pot depune mărturie ca jurnalist – era un apropiat al PNL și al Guvernului Tăriceanu.
Numirea sa ca Guvernator al Deltei s-a făcut în virtutea acestei relații și nu – cum aberant susține Rechizitoriul – în schimbul mitei de 1 milion de euro.
S-au invocat nu știu ce interese ale lui SOV în Deltă.
Cine știe Puterea lui SOV din 2008 își face cruce la o asemenea gogomănie.
Păi cu un milion de euro, SOV putea să facă orice cu Delta Dunării.
Chiar s-o și violeze!”

Ca urmare a Dosarului, deși nu e pus sub acuzare, Liviu Mihaiu demisionează de la Radio Guerilla.
Nu mai face emisiuni nici la TVR.
Moment care se constituie în scoaterea sa din presă.

Atunci, în august 2016, am mirosit că Dosarul Bogdan Olteanu puțea.
Nu mi-am dat seama însă că una dintre victime era Liviu Mihaiu.
Pentru că atacase SRI chiar în fața Președintelui, a plătit.
Putea SRI să-l facă să plătească dacă nu alcătuia cu DNA Binomul de tristă amintire?!

Despre Securitate s-a spus că era atotputernică, deoarece avea dreptul la cercetări penale.
Da, dar Securitatea avea dreptul doar la cercetări vizînd siguranța națională.
SRI e mult mai puternic decît Securitatea.
Prin DNA, el poate cerceta penal și chiar aresta preventiv, pe cine vrea el.

Autor: Ion Cristoiu
Sursa: Ion Cristoiu Blog

Share Button