Ion Cristoiu: ”Abuzurile Binomului n-ar fi fost posibile fără teroarea creată de hei-rupismul numit Lupta împotriva corupţiei, declarată prioritate ţinînd de interesul naţional!”

Ca şi cum s-ar fi spart un baraj, apar în ultimul timp noi şi noi dezvăluiri, cu date precise și documente convingătoare, despre abuzurile Binomului SRI-DNA în ceea ce s-a numit, în stil agit. prop., Lupta împotriva corupţiei.



Eliberaţi de sub teroarea mediatică exercitată de Divizia Presă a Binomului, dar şi de teama ripostei răzbunătoare a Codruţei Kovesi, judecătorii resping pe bandă rulantă dosarele încropite în grabă de procurori, trimise în instanţă într-o vreme cînd preşedinta ICCJ, sinistra Livia Stanciu, proclama că judecătorii sunt partenerii DNA. La vremea respectivă, procurorii erau siguri că toate basmele lor din Rechizitorii vor fi înghiţite de judecători pe nemestecate. Concomitent, denunţători forţaţi să dea în gît „pe cine trebuie” îşi retrag denunţurile, fac confesiuni publice spectaculoase despre cum au fost şantajaţi, victimele abuzurilor (cu excepţia celor care, asemenea lui Gabriel Oprea, sunt căcăcioşi din naştere), oferă opiniei publice date şi dovezi ale felului în care li s-au fabricat Dosarele.

Deşi preocuparea nu atinge proporţiile necesare, analiza cauzelor care au dus la aceste abuzuri se rezumă la denunţarea Sistemului avînd drept nucleu Binomul SRI-DNA. Şi cum stă bine superficialităţii noastre în despicarea realităţilor, abuzurile sunt puse exclusiv pe seama persoanelor care au condus sau chiar mai conduc instituţiile de forţă.

În mai multe rînduri, am arătat că abuzurile ar fi fost imposibile în afara climatului de teroare creat de hei-rupismul numit Lupta împotriva corupţiei, declarată prioritate ţinînd de interesul naţional. Am reamintit că proclamarea corupţiei drept singurul pericol care ameninţă România (vezi sloganul Corupţia ucide), a creat un climat asemănător celui provocat de declararea, în Istoria naţională, a altor Pericole pentru România:
Al iudeo-bolşevismului în timpul regimului antonescian; al fascismului, imediat după 23 August 1944; al duşmanului de clasă în anii stalinismului românesc.

Şi pentru a-i convinge pe cititori că nu sunt aserţiuni generale, voi da un exemplu din perioada de după 23 august 1944.
Printre tabletele publicate de Tudor Arghezi imediat după 23 august 1944 sare în ochi, prin titlu, una publicată în Bilete de papagal, din 11 februarie 1945:
Stimate domnule Pătrăşcanu
Domnul Pătrăşcanu e nimeni altul decît Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre liderii comunişti ai momentului.
Publicistul Tudor Arghezi i se adresează însă nu ca unui lider comunist, ci ca atotputernicului ministru al Justiţiei.

Lucreţiu Pătrăşcanu era ministru în Guvernul Nicolae Rădescu, format la 6 decembrie 1944, după ce ocupase acelaşi post, de la 23 august 1944, pînă acum, în Guvernele Sănătescu I şi Sănătescu II.
Ca Ministru al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu răspunde de aplicarea Decretului-Lege din 20 ianuarie 1945 pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării.
Legea întruchipa punctul culminant al unei campanii politico-mediatice declanşate imediat după Lovitura de stat de la 23 august 1944 sub titlul:
Lupta pentru desfascizarea ţării.

Toate partidele, nu numai PCR, ci şi PNŢ, PNL, toţi liderii politici, toate ziarele proclamau drept principal pericol Fasciştii regimului anterior, care nu numai că nu fuseseră arestaţi, dar mai mult, rămăseseră în toate instituţiile ţării:
De la Siguranţă pînă la Academie.

Urmare a acestei Proclamări, se creează în România un climat de teroare. În acest climat, deşi prin Decretul-Lege din 31 august 1944, se repusese în vigoare Constituţia din 1923, statul de drept e practic călcat în picioare.
În materie de Justiţie au loc arestări de-a valma, toate făcute sub presiunea acuzaţiilor aduse Guvernului Sănătescu I, Sănătescu II şi Nicolae Rădescu, că nu fac nimic pentru pedepsirea criminalilor de război, pentru defascizarea țării.

Un asemenea abuz e semnalat de tableta lui Tudor Arghezi. Publicistul începe prin a semnala că s-a trezit „ieri, la modesta redacţie a micului meu ziar, scris de ucenici pe masa de brad a meşterului Eminescu, cu atîta pană cîtă le-a dat Dumnezeu, singurul nostru comanditar”, ( mînă de geniu al publicisticii, ce mai încolo și încoace! n.n) cu douăsprezece persoane, venite în grup:

„Vizitatorii mei erau fraţii, fiii, soţiile unor deţinuţi, în număr de douăzeci şi unu, arestaţi de poliţie. Fără motiv individual (notaţi vă rog: fără motiv judiciar scris şi semnat), fără mandat de arestare, cei douăzeci şi unu au fost luaţi pur şi simplu de acasă la 1 septembrie şi puşi pur şi simplu la închisoare, unde stau şi azi.”

Cine erau ce douăzeci şi unu:

„Cei douăzeci şi unu de arestaţi fac parte din opt mii cinci sute de funcţionari, cîţi au fost trimişi în Transnistria de regimul trecut. Ei n-au făcut nici mai mult, nici mai puţin decît ceilalţi opt mii patru sute şaptezeci şi nouă funcţionari nearestaţi.”

Mai departe, Tudor Arghezi istoriseşte efortul (inutil) al arestaţilor de a li se soluţiona situaţia:

„Arestaţii au trimis memorii Ministerului de Interne, repetate. Permiteţi-mi să vă comunic ce li s-a răspuns:
Că la 1 septembrie au fost arestaţi pe baza unei legi, întocmită cu o lună şi jumătate mai tîrziu, la 11 octombrie.
Că la 1 septembrie 1944 au fost arestaţi pe baza şi a unei alte legi, din 20 ianuarie 1945. (…)
Intervenindu-se la Parchetele Tribunalului şi Curţii Marţiale, pentru emitere de mandate de arestare, şi la Consiliul de Miniştri, pentru emiterea unui Jurnal, nu s-a emis nimic, şi ei au fost menţinuţi totuşi arestaţi.
În sfîrşit, definindu-se la 20 ianuarie crima de război, cei douăzeci şi unu s-au bucurat, căci legea definea în acelaşi timp şi lipsa lor de orice culpabilitate. Bucurie zadarnică, domnule ministru. După alte două săptămîni de arest presa şi microfonul i-au publicat criminali de război…”

Indiscutabil, cei douăzeci și unu erau victimele abuzurilor ivite în climatul de teroare provocat de aşa-zisa Luptă împotriva fascismului.
Această aşa-zisă Luptă împotriva fascismului, avînd drept premisă teza că Pericolul numărul unu pentru România e întruchipat de fasciştii rămaşi în libertate şi, mai grav, de cei care ocupă mai departe posturi în instituţiile statului, cuprinde, pe lîngă arestarea şi judecarea suspecților, şi ceea ce epoca respectivă numeşte Epurare. Altfel spus, darea afară din funcţii a celor suspectaţi de a fi fost funcţionari ai regimului fascist.

Toate instituţiile şi organizaţiile sunt lovite de isteria epurării.
Adunarea Generală a AGIR (Asociaţia Generală a Inginerilor Români) din 14 ianuarie 1945, de exemplu, adoptă o Rezoluţie prin care se cere „înlăturarea celor vinovaţi de acţiuni fasciste, legionare şi antidemocratice”.

În realitate, campania vizînd defascizarea ţării e un prilej de răfuieli politico-mafiote. Acuzaţia de fascist e folosită atît pentru a aresta şi condamna abuziv un nevinovat, cît şi pentru a elimina dintr-o instituţie un adversar politic sau un adversar pur şi simplu.

Nu întîmplător, vîrful de lance al campaniei îl reprezintă Partidul Comunist.
La Şedinţa Consiliului Frontului Naţional Democratic din 20 decembrie 1944, dedicată epurării, liderii comunişti mărturisesc o înverşunare ieşită din comun:

„Tov. Vasile Luca (secretar al C.C. al PCR n.n.): Trebuie venit cu o primă măsură: ca toţi epuraţii să fie băgaţi în lagăr. Apoi, pînă cînd rămîn epuraţi, asta este o chestiune care vine mai tîrziu. Dar oamenii aceştia nu trebuie în nici un caz să rămînă liberi. Iar în lagăr trebuie puşi la muncă, nu lăsaţi să se îngraşe acolo. Aceasta este o chestiune a Ministerului de Interne, fără nici o altă lege. (…)

Tov. Teohary Georgescu (subsecretar de stat la Interne n.n.): În legătură cu problema aceasta a epuraţiei şi a unor măsuri faţă de aceste elemente care sunt epurabile, tov. Luca a pus problema ca cei care sunt epuraţi să ia drumul lagărului. Este măsura cea mai justă, pentru că în momentul cînd te pronunţi pentru scoaterea din anumite departamente a unor oameni, înseamnă că sunt fascişti, legionari, şi trebuie trimişi în lagăr. Ca să putem face acest lucru, trebuie să fie o complectare a legii din partea tov. Pătrăşcanu, altfel pot ridica chestiunea de zeci de ori, dar nu vom ajunge la nici un rezultat.
Este vreo posibilitate de a trimite oamenii în lagăr fără text de lege?

Tov. Lucreţiu Pătrăşcanu: Noi am desfiinţat lagărele pentru politici, dar aşa cum au intrat toţi nemţii şi hitleriştii, pot intra şi aceştia.

Av. Petru Groza: Ştergeţi numele de lagăr şi îi ducem la tabere de muncă.

Tov. Tudor Ionescu: La dispoziţia Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Să-i utilizăm pentru lucrări publice.”
(Stelian Neagoe, Istoria politică a României. 1941-1944, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1996, pag. 148 și 150)

Nu numai comuniştii fac presiuni pentru „defascizarea ţării” dar şi, dacă nu mai ales, Sovieticii, stăpîni prin Comisia de Armistiţiu. La şedinţa FND din 24 ianuarie 1945, Gheorghiu Dej dezvăluie:

„A fost înaintată o notă către Guvernul român, în care se arată că nu s-a făcut această purificare, că elementele duşmane Uniunii Sovietice, că elementele profasciste se plimbă nestingherite pe străzi, nu sunt arestate, nu sunt scoase din instituţii, din întreprinderi şi în special din armată, ceea ce a determinat pe primul-ministru să se adreseze, mi se pare, fiecărui departament, rugînd insistent să vie în cel mai scurt timp cu liste de purificare. Or, noi liste de purificare am dat. Dacă ar putea să ne spuie tov. Teohary, în departamentul căruia sunt de purificat o serie întreagă de elemente ale regimului lui Antonescu, ce greutăţi are de întîmpinat acolo, ar fi uşor de înţeles ce piedici se pun şi la celelalte departamente. Şi sunt convins că, de exemplu, şi la Justiţie au mai rămas destule elemente care trebuie purificate.”

Despre climatul de teroare creat de această campanie spune totul mărturisirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu din şedinţa din 20 decembrie 1944:

„Gh. Brătianu trebuie epurat. Este antisovietic, a dus campanie antisovietică în România.
Zilele trecute a venit la mine în audienţă, ca să mă pună martor.
Nici n-am stat de vorbă.”

Repet. Pe comuniști și pe sovietici îi durea în cot dacă „fasciștii” sînt sau nu dați afară.
Campania de defascizare a țării era pentru comuniști un pretext pentru scoaterea din joc a adversarilor politici și plasarea oamenilor lor în posturi de la toate nivelele.

A făcut altceva Binomul SRI-DNA invocînd curățarea clasei politice de penali?!

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog