C O N T R A P R O P A G A N D Ă

În Belgrad cu Ghiță (scrisoarea 1): Despre monede mincinoase și intelectuali neconvertibili

Share Button

După zece ani în România, înconjurat de specia aia execrabilă de proxeneți înnăscuți care numesc „parteneriat strategic” alianța contractată între om și cal în scopul trasului de căruță, oricât de conștient ai fi de inanitatea vorbelor lor, după algoritmul bine cunoscut al lui Goebbels, ceva tot îți rămâne în creierul reptilian din discursul acela plin de trufie despre „tigrul românesc”, „putere regională” și „vârf de lance” NATO în regiune.

Belgrad

Dar există o cură cu efect garantat: fiind mai slab motorizat decât prietenul tău Ghiță, iei de la Timișoara personalul acela care camuflează reptația în mers până la granița cu Serbia, și te lasă, aproape clandestin, în Vršac, după o mică intimidare polițienească, ca să nu uiți că acolo nu ieși doar din subdezvoltare, ci și din NATO; la Vršac, urci pe trenul spre Belgrad – ghinion: un tren cu mult mai „civilizat”, nu doar decât personalul Timișoara-Vršac sau „trenul foamei” Iași-Timișoara, ci chiar decât multe trenuri din Ungaria sau din Franța de azi. În tren, controlorul se uită fugace la bilete, mai preocupat de un sondaj al pasagerilor, pentru care împarte folii xeroxate A4 cu întrebări în sârbo-croată. Dai formularul înapoi, explicând, într-un amestec de rusă, slavonă veche și română, că nu știi bine limba. Deloc impresionat, controlorul ia hârtia înapoi, politicos dar nemângâietor, să nu risipească banii statului pe analfabeți; parcă adorația – tipic românească și africană – a străinului alb nu prea are curs pe aici.

Cu complexul de superioritate deja ușor estropiat, ajungi la gara Beograd Dunav, un fel de haltă de munte cu o clădire comparabilă cu gara din Aghireș, dacă facem abstracție de dominanța cu mult mai marcată a acordeonului în instrumentația tarafului gării. Belgrad, desigur, are și gări monumentale, pentru a primi trenurile plecate din țări europene independente sau semi-independente, cum ar fi Ungaria sau Polonia. Legătura indirectă cu pașalâcul NATO-RO sosește la Beograd Dunav. Dai 5 euro unui taximetrist care te lasă la AirBNB, plătit avans în euro. Gazda vorbește o engleză destul de corectă, de parcă o fi practicat-o înainte, și nu doar cu Ghiță. Ți-a lăsat și ceva dulce în frigider, că doar musafir ești în rămășițele Bizanțului, te culci extenuat și adormi repede, fără a mai considera primejdia de a dormi în afara „scutului anti-rachete” sau detaliul, de fapt cu mult mai îngrijorător, că încă nu ai nici un singur dinar în buzunar.

A doua zi începe tratamentul cathartic, recomandat pentru toți „formatorii de opinie” care, pe blogurile lor citite de 15 căpșunărese NF și alte jurnaliste clujene, încă nu de mult, făceau mișto de Cuba. Cu teancul tău albastru de portrete ale lui Caragiale, consemnate în Port-Bucharest de Mugur Isărescu von Bilderberg, marele eunuc al palatului, care veghează peste „politica monetară” ca peste virginitatea Elenei Udrea, intri în primul oficiu de schimb (menjačnica, pentru connaisseurs), unde o sârboaică mai mult sau mai puțin frumoasă, mai mult sau mai puțin zâmbitoare, devine brusc mai puțin zâmbitoare în momentul în care se prinde că, în pofida accentului, nu ești Sebi Ghiță și n-ai venit la ea cu o sută de mii de dolărici proaspete exhalând încă parfum de dulap CIA. Cu înflorirea libidinală definitiv strivită, se uită la tine și la pumnul tău de amulete tipărite pe plastic ca la un mafiot kosovar cu o pungă de rinichi proaspeți on the rocks. Tu, cu un sentiment prost stăpânit de rușine civilizațională, întrebi unde ai putea, totuși, săru’ mâna, molim vas lepo, să schimbi jegul ăsta sintetic cu care strici atmosfera primăverii danubiene? – Poate la bănci.

La bănci, aceeași scenă, încheiată pe răspunsul: – Poate la menjačnice. Iar, după vreo zece menjačnice și cam atâtea bănci, e musai să capitulezi în fața evidenței: leul românesc (RON), precum dolarul cubanez, nu este o monedă convertibilă. În zona tribală cunoscută sub numele de România, te „ajută” să cumperi produse proaste și contrafăcute (inclusiv produse contrafăcute în Occident, sub vreo marcă occidentală, dar la standarde cu mult mai joase de calitate) la company store de pe plantație, și, mai ales, este de uz obligatoriu pentru plata „impozitelor” – adică, a birului colectat pentru Imperiul occidental de fanarioții de la Port-Bucharest, cu tot cu comisionul lor. Și cam atât. România este mansarda de bone a palatului UE. Din România, se ajunge relativ ușor și relativ ieftin la Viena, la Paris, la Londra, unde sunt cururi senile de șters, alte organe de ușurat și WC-uri de curățat. Altfel spus: există „mobilitate a persoanelor”, fiindcă sclavii ajung neîmpiedicați din barăci până la câmpul de coton.

Chiar și în centrul Belgradului, vezi mai puțin bănci și farmacii decât în orașe mijlocii din România, semn că marele rețele de paraziți internaționali („industria financiară” și Big Pharma), cognitiv și politic, încă nu și-au așezat puterea asupra societății sârbe. În rest, Belgrad, deși nu pare a fi cu mult mai turistic decât București sau Cluj, e plin de alimentare bio, de cafenele hipsterești și cu wifi omniprezent, se reciclează separat deșeurile, biletele de tramvai sunt digitale și, în general, lipsesc cam puține din „semnele postmodernității”, care, când apar în România, sunt în general puse generos pe seama „parteneriatelor strategice” cu care se mândresc TFL-ii și acei căpșunari care au scăpat de peria de WC și câștigat acces la vreun PC în aceeași clădire de bancă londoneză.

Parcul automobil, în schimb, vorbește chiar despre o formă de conservatorism, pe care România, dacă ar fi încă un popor și nu doar o populație, ar trebui s-o invidieze: păstrarea, între flota de jeep-uri și colecția muzeografică de Yugo, Zastava și Lada, a unei consistente clase de mijloc, motorizată cu autoturisme occidentale mici, cumpărate second hand din țările occidentale vecine. Lipsa contorizării în multe clădiri, panele de apă, lift etc. care condimentează sejurul nostru turistic, oricât de condamnabile ar fi ele în ochii hitleriștilor – pardon: harnicilor – de pe plaiuri, sunt, de fapt, alte simptome ale unei societăți unde lucrurile se repară, unde naufragiul simțului colectiv și exterminarea muncii omenești încă nu sunt valori pe deplin acceptate de majoritate. Iar mâncarea este bună – nu la cutare restaurant bine ascuns și recomandat de Ghidul Șmecherului Trecător, ca în România, unde capitalismul a impus deja regula răutății per default, ci în general, pur și simplu, pentru că „restaurant” înseamnă că niște sârbi gătesc pentru alți sârbi, și nu-i frumos să-ți bați joc de oameni. Nici frumos, nici foarte sănătos, considerând carura multor clienți care parcă au primit o zi liberă de la vreo echipă de baschet din SUA. Sârbii, probabil deoarece „comunitatea internațională„ le trezește sistemul imunitar din 50 în 50 de ani cu câte o bombardare tonifiantă, sau poate fiindcă n-au moștenirea Dacilor de cărat pe umeri de la cea mai fragedă vârstă, par a fi mai puțin expuși la rahitism decât copiii Protectoratului.

Între timp, apare Mogulul pe net. Vrea să spun de Liiceanu. Ar exista unul Liiceanu, parcă filozof, care i-ar fi înjurat țara, undeva la Strasbourg sau la Bruxelles. Renunț să-i explic Mogulului că țara lui e o iluzie bolnăvicioasă, că eu nu cred în nicio țară unde cea mai de preț libertate este libertatea de a se căra în străinătate, că țara lui există doar în creierul lui infestat de filme regizate de S. Nicolaescu, și din necesitatea, resimțită în secolul 19 de diplomațiile engleze și franceze, de a-i bloca Rusiei accesul la cevapcici în pat de ceapă și la plescavițe prăjite în caimac. Până la urmă, e bine că mai există oameni – chiar și oameni bogați – cu astfel de iluzii pline de har. Cu mult mai dăunătoare – mai ales pentru digestia lui – este halucinația lui conform căreia ar exista un filozof numit Liiceanu, în gura – stomatologic ireproșabilă – căruia „lumea mare” s-ar uita obsesiv ca să afle „adevărul” despre nonexistenta lui țară. Eu, unul, în răstimpurile unei vieți de aventurier frivol, am purtat vagi conversații cu niște tipi care, în Franța, Germania sau Rusia, sunt considerați drept filozofi, poeți etc.. Am scris și eu câteva articole, în care am citat din tipii respectivi, și uneori am fost citat de ei: nu doar A. Dughin (despre care presa SRI vă ține meticulos informați referitor la câți prieteni are în România, cu numele și adresa lor, în caz c-ați vrea să-i invitați la nunțile voastre – dar în rest, să nu uitați: M. Măruță este un jurnalist), ci și Alain de Benoist, Adonis sau Jean-Luc Marion. În conversațiile și corespondențele respective, jur pe mamă că nicio singură dată n-am auzit sau citit – nici de bine, nici de rău – numele „Liiceanu”.

Dacă scena din coșmarul mogulesc s-a întâmplat la Bruxelles, atunci presupun, din experiența mea personală, că așa-zisul Liiceanu, probabil, o fi profitat de drum și de diurnă ca să mănânce și el niște moules frites – poate cu vin alb, poate cu curry, cine știe. Și întreb așa de la mogul: de ce alegerea sosului la moules frites ale turistului Liiceanu, care nu reprezintă pe nimeni, ar avea mai multă sau mai puțină importanță decât ce o fi râgâit el mai târziu în vreo sală a unor instituții „europene”? – instituții care, în clipa de față, nu reprezintă nici Marea Britanie, nici Serbia, nici Norvegia, nici Elveția, nici Rusia (pentru a menționa doar 5 țări care, pare-mi-se, nu se află în Africa sau Oceania) și peste câteva luni vor mai reprezenta probabil doar beneficiarii direcți ai șmenei „europene”: Germania, Benelux și Austria. Înțeleg că serialul Bones a creat o modă, dar chiar trebuie să autopsiem atât de grijuliu digestia turistului Liiceanu? Are și el, ca orice bătrânel singur sub duș, drept la opinia lui de librar subvenționat la greu de regimul fanariotului Băsescu și al Gauleiter-ului Johannis – opinie care, de n-ar tresări Mogulul pavlovian la orice stimul trimis de Hotnews, n-ar interesa pe nimeni. Adică, i-ar interesa pe M. Măruță, jurnalist clujean, și pe D. Alexe, cronicar gastronomic la Vama Veche. Adică, încă o dată: pe nimeni.

Un prieten băutor de bere, care, pe lângă vocația asta de bază, beneficiază și de un grant la vreo universitate din Cluj, îmi spune că turistul Liiceanu ar fi scris și niște cărți. Dacă așa este, bag mâna în foc că, în virtutea „politicii naționalităților” pe care uniunile înstelate și-o transmit prin moștenire directă, așa cum Timur Peșteprajitev, romancier marxist din Daghestan, își văzu grandioasa proză avară tradusă în rusa, și valahul Litchéanou, probabil, are vreo carte tradusă și publicată în țara miilor de brânzeturi, de vreo editură puternic subvenționată de stat și Imperiu. Așa cum câțiva arabi, în jurul gării Keleti la Budapesta, sunt obligați să schimbe, cu o scârbă politicos controlată, operele complete ale lui M. Isărescu von Bilderberg spre forintul cel șifonabil și bun. La Belgrad, însă, cu teancul meu de fake money în mână, între două ședințe de umilire la bancă sau la menjačnica, m-am oprit la vitrina unei librării situate imediat lângă Facultatea de Filologie, constatând că sârbii îi pot deja citi în limba lor pe Jacques Ellul și Otto Weininger. Am uitat să întreb de operele așa-zisului Litchéanou. Poate la raionul turism?

Autor: Modeste Schwartz

Facebook Comments
Share Button

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss